Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
STRATEGIA NATIONALA din 13 august 2008 in domeniul protectiei si promovarii drepturilor copilului 2008-2013
Strategia naţionalã în domeniul protecţiei şi promovãrii drepturilor copilului, denumitã în continuare strategie, se desfãşoarã pe perioada 2008-2013, datoritã necesitãţii cuprinderii întregii problematici a drepturilor copilului în toate sectoarele care vizeazã copilul în societatea româneascã, fapt care nu s-a mai realizat pânã în prezent la o asemenea dimensiune. Pentru implementarea prezentei strategii s-au avut în vedere 3 etape, care se vor concretiza în tot atâtea planuri operaţionale pentru urmãtoarele perioade de timp: 2008-2009, 2010-2011 şi 2012-2013. Planurile operaţionale 2009-2011 şi 2012-2013 vor fi elaborate dupã evaluarea celui precedent şi vor fi aprobate prin hotãrâre de guvern. Prin derularea sa în perioada 2008-2013, se realizeazã armonizarea acţiunilor prevãzute în prezenta strategie şi în planurile operaţionale aferente cu Planul naţional de dezvoltare, care reprezintã un instrument de prioritizare a investiţiilor publice pentru dezvoltare şi prin care se realizeazã o programare a dezvoltãrii economice şi sociale a statului român, similar statelor membre ale Uniunii Europene pentru obiectivul 1 de intervenţie a fondurilor structurale. Totodatã, se asigurã armonizarea cu alte strategii şi planuri de acţiune care sunt prevãzute pentru aceeaşi perioadã, sunt complementare acestora şi sunt prevãzute în cap. VIII "Domeniile principale de interes şi direcţiile de acţiune".
CAP. I Obiectivul general al strategiei
Mobilizarea resurselor necesare, responsabilizarea factorilor relevanţi şi asigurarea unui parteneriat eficient în vederea protecţiei şi respectãrii drepturilor copilului, precum şi a îmbunãtãţirii condiţiei copilului şi valorizãrii sale în societatea româneascã Prezenta strategie are în vedere cei aproximativ 4,4 milioane de copii ai României şi se referã la implementarea drepturilor acestora, aşa cum sunt ele definite în Convenţia ONU şi în alte documente internaţionale ratificate de România, în toate domeniile de interes pentru copii: social, familial, educaţional, de sãnãtate etc. Totodatã sunt vizaţi şi copiii cetãţeni români aflaţi în strãinãtate, precum şi copiii fãrã cetãţenie aflaţi pe teritoriul României, copiii refugiaţi şi copiii cetãţeni strãini aflaţi pe teritoriul României, în situaţii de urgenţã. În definirea şi implementarea prezentei strategii, Guvernul României reafirmã cu tãrie interesul special şi prioritatea acordatã copiilor prin continuarea reformei pe un palier superior, trecând de la accentul pe protecţia copilului aflat în dificultate la protecţia drepturilor tuturor copiilor. În lumina acestei preocupãri constante, Guvernul garanteazã dezvoltarea deplinã şi armonioasã a fiecãrui copil în spiritul valorilor culturale şi spirituale ale poporului român. Prezenta strategie subliniazã rolul primordial al pãrinţilor şi al familiei în creşterea, îngrijirea şi educarea copilului şi faptul cã eforturile societãţii trebuie îndreptate în direcţia întãririi şi susţinerii familiei în asumarea responsabilitãţilor faţã de copil. Totodatã, se recunoaşte faptul cã responsabilizarea familiei în spiritul noului pachet legislativ în domeniul protecţiei şi promovãrii drepturilor copilului nu se poate realiza fãrã o abordare sistemicã a problemelor cu care se confruntã copiii şi familiile acestora. Astfel, resursele pentru depãşirea unor situaţii dificile trebuie cãutate pe rând în familia extinsã, reţeaua socialã a familiei (de exemplu: prieteni, vecini, persoane apropiate), profesioniştii care intervin la un moment dat în viaţa copilului (de exemplu: medic de familie, educator, preot), comunitatea, prin intervenţia structurilor consultative, autoritãţilor locale şi serviciilor sociale primare, de prevenire şi, în ultimã instanţã, în intervenţia specializatã. Prin implementarea prezentei strategii se va asigura creşterea calitãţii vieţii copilului în România, urmãrindu-se ca toate serviciile pentru copil, din oricare dintre domeniile de interes pentru acesta, sã respecte standarde minime naţionale prevãzute prin reglementãri legale, care sã fie verificate în mod periodic într-un sistem competent, coerent şi unitar. Prezenta strategie propune soluţii concrete pentru problemele existente, pornind de la identificarea resurselor necesare - materiale, umane, financiare - şi ajungând la monitorizarea utilizãrii acestora. Pe de altã parte, se subliniazã importanţa tuturor instituţiilor care, prin activitatea lor, au legãturã cu copiii şi care trebuie sã conştientizeze faptul cã sunt deopotrivã responsabile pentru protejarea intereselor şi a drepturilor copiilor. Responsabilitatea implementãrii drepturilor copilului nu se poate limita la o singurã instituţie, ci fiecare dintre acestea trebuie sã considere copilul o prioritate în orice demers pe care îl efectueazã. Prezenta strategie asigurã un cadru coerent pentru intervenţia instituţiilor responsabile şi promoveazã colaborarea între aceste instituţii, organizaţii neguvernamentale, profesionişti şi beneficiari, realizarea unor parteneriate reale, viabile şi eficiente.
CAP. II Contextul elaborãrii prezentei strategii
Premisele reformei în domeniul protecţiei şi promovãrii drepturilor copilului România a ratificat încã din anul 1990 Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, dar, pânã la adoptarea pachetului legislativ în anul 2004, nu a existat cadrul legal comprehensiv şi nici mecanismele concrete de verificare a implementãrii acesteia şi monitorizare a drepturilor copilului. Totodatã, nu s-a nominalizat clar o instituţie centralã care sã deţinã un mandat puternic în acest scop, reforma concentrându-se pe un singur drept, respectiv protecţia specialã. Referitor la acest ultim aspect, rapoartele Comisiei Europene au arãtat cã "România a înregistrat progrese semnificative în domeniul protecţiei copilului" în ultimii ani şi de aceea prezenta strategie propune şi continuarea reformei protecţiei speciale, punând accent pe diversificarea şi creşterea calitãţii serviciilor de prevenire şi a celor de protecţie a copilului separat de pãrinţi. Avându-se în vedere cã drepturile copilului au rãmas în fapt într-un con de umbrã şi luându-se în considerare cu maximã responsabilitate recomandãrile Naţiunilor Unite pentru realizarea unei monitorizãri a drepturilor copilului prin întãrirea capacitãţii Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului în acest sens, s-a considerat cã este momentul oportun pentru începerea unei reforme reale în domeniul protecţiei şi promovãrii drepturilor copilului. În fapt, este prima strategie care se adreseazã tuturor drepturilor copilului. De altfel, şi în cazul dreptului la protecţie specialã, pânã în anul 1997, gãsirea soluţiilor potrivite pentru problemele copiilor "abandonaţi în instituţii", moştenite de România de la guvernarea anterioarã anului 1990, a fost lentã din cauza multiplelor lacune ale societãţii în ansamblul ei, aflatã în perioadã de tranziţie: centralismul, legislaţie neadecvatã în raport cu nevoile reale ale copilului şi familiei, lipsa personalului cu pregãtire în domeniul asistenţei sociale, lipsa serviciilor sociale, practicile greşite de exercitare a autoritãţii adultului faţã de copil, insuficienţa informaţiilor privind efectul separãrii timpurii a copilului de familia sa etc. De la crearea sistemului de protecţie a copilului, în perioada 1997-2004, s-au produs schimbãri semnificative ale condiţiilor oferite de instituţii, respectiv s-au restructurat centrele de plasament organizate dupã principii învechite, s-a închis marea majoritate a instituţiilor mai mari de 150 de locuri (196 de instituţii), s-au dezvoltat servicii noi, de tip familial, s-au format profesionişti în meseriile proprii îngrijirii copilului, s-au adoptat standarde minime obligatorii pentru cea mai mare parte a serviciilor existente etc. Campaniile naţionale şi locale privind situaţia copilului instituţionalizat au avut rezultate pozitive atât în ceea ce priveşte sensibilizarea populaţiei, cât şi conştientizarea ei cã toţi copiii au nevoie de protecţia adulţilor pentru a-şi exercita drepturile şi libertãţile lor civile. Un rol important în ameliorarea sistemului din România l-au avut şi îl au organizaţiile neguvernamentale, care au creat, pilotat şi transferat servicii cãtre autoritãţile administraţiei publice locale, alãturi de importul de expertizã (know-how), programe de profesionalizare a resurselor umane, implicare a comunitãţii etc. Totodatã, au contribuit la cristalizarea sistemului de protecţie a copilului, prin structuri înfiinţate prin proiecte-pilot, care, ulterior, au devenit direcţiile pentru protecţia copilului. De la înfiinţarea sistemului, organizaţiile neguvernamentale şi-au perfecţionat metodele de dialog cu autoritãţile centrale şi locale, precum şi metodologiile de implementare, în parteneriat, a strategiilor în domeniu. La sfârşitul acestei perioade s-a constatat cã oferta de servicii primare, la nivel comunitar, este practic inexistentã (conform legii, acestea trebuiau sã se dezvolte în cadrul sistemului de asistenţã socialã), reţeaua de servicii specializate este încã insuficientã, iar capacitatea instituţiilor responsabile este redusã în ceea ce priveşte intervenţia în situaţia încãlcãrii drepturilor copilului. Anul 2004 este caracterizat de o schimbare radicalã de atitudine, reflectatã în intensificarea cooperãrii dintre sectoare şi a coordonãrii eforturilor în ameliorarea situaţiei copilului în România, şi semnificã o maturizare a societãţii româneşti, în ansamblul ei, la acest fapt contribuind din plin şi considerarea problematicii copiilor ca fiind de interes naţional, în a cãrei rezolvare trebuie implicate toate persoanele fizice sau juridice care au într-adevãr ceva de spus, dar mai ales de fãcut. Familia rãmâne structura aptã şi responsabilã sã serveascã cel mai bine la creşterea şi educarea copilului şi la transmiterea valorilor tradiţionale şi culturale. Atitudinea flexibilã, mobilitatea şi disponibilitatea noilor structuri centrale şi locale de a adapta permanent programele la dinamica nevoilor societãţii româneşti explicã progresele înregistrate în acest domeniu, odatã cu elaborarea şi trecerea rapidã la aplicarea în practicã a strategiilor guvernamentale. Legislaţia actualã privind promovarea şi protecţia drepturilor copilului, care se aplicã începând cu anul 2005, a valorificat experienţa etapelor de reformã anterioare şi aduce elemente noi care ne apropie de practicile ţãrilor dezvoltate şi, totodatã, rãspunde unor fenomene care au cãpãtat amploare în ultimii ani: diverse forme de exploatare a copilului, cu precãdere exploatarea prin muncã şi exploatarea sexualã în scop comercial, traficul de copii, migraţia ilegalã, copiii refugiaţi etc. Astfel, se face trecerea de la un sistem axat pe protecţia copilului în dificultate la un sistem care vizeazã promovarea şi respectarea drepturilor tuturor copiilor. Pachetul legislativ din domeniul protecţiei şi promovãrii drepturilor copilului, adoptat de Parlamentul României în iunie 2004, cuprinde: <>Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, <>Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, <>Legea nr. 274/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Român pentru Adopţii, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, şi <>Legea nr. 275/2004 pentru modificarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 12/2001 privind înfiinţarea Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie. Printre actele juridice internaţionale care au stat la baza elaborãrii legislaţiei româneşti în domeniu, inclusiv a prezentei strategii, se numãrã, printre altele, urmãtoarele: ● Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi protocoalele adiţionale la aceastã convenţie, ratificatã prin <>Legea nr. 30/1994 ; ● Carta socialã europeanã revizuitã, adoptatã la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificatã prin <>Legea nr. 74/1999 ; ● Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificatã prin <>Legea nr. 18/1990 , republicatã; ● Protocolul facultativ la Convenţia cu privire la drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilã, semnat la New York la 6 septembrie 2000, ratificatã prin <>Legea nr. 470/2001 ; ● Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane, adoptatã la 3 mai 2005, deschisã spre semnare şi semnatã de România la Varşovia la 16 mai 2005, ratificatã prin <>Legea nr. 300/2006 ; ● Convenţia europeanã asupra cetãţeniei, adoptatã la Strasbourg la 6 noiembrie 1997, ratificatã prin <>Legea nr. 396/2002 ; ● Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale rãpirii internaţionale de copii, ratificatã prin <>Legea nr. 100/1992 ; ● Convenţia europeanã asupra recunoaşterii şi executãrii hotãrârilor în materie de încredinţare a copiilor şi de restabilire a încredinţãrii copiilor, adoptatã la Luxembourg la 20 mai 1980, ratificatã prin <>Legea nr. 216/2003 ; ● Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor şi acţiunea imediatã în vederea eliminãrii lor, adoptatã la cea de-a 87-a sesiune a Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii la Geneva la 17 iunie 1999, ratificatã prin <>Legea nr. 203/2000 ; ● Memorandumul de înţelegere dintre Guvernul României şi Organizaţia Internaţionalã a Muncii privind eliminarea muncii copilului, semnat la Geneva la 18 iunie 2002, aprobat prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.156/2002 ; ● Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 105/1957 privind abolirea muncii forţate, ratificatã prin <>Legea nr. 140/1998 ; ● Convenţii ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ratificate prin <>Decretul nr. 83/1975 ; ● Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalitãţii transnaţionale organizate, Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, precum şi Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestrã, a aerului şi pe mare, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalitãţii transnaţionale organizate, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000, ratificatã prin <>Legea nr. 565/2002 ; ● Recomandarea nr. 19/2006 a Consiliului de Miniştri al Consiliului Europei cãtre statele membre, referitoare la politicile care vizeazã susţinerea parentalitãţii pozitive; ● Recomandarea nr. 5/2005 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind drepturile copiilor instituţionalizaţi; ● Recomandarea nr. 1.286/1996 a Adunãrii Parlamentare a Consiliului Europei privind o strategie europeanã pentru copii; ● Rezoluţia nr. 97/1996 a Consiliului Europei şi a reprezentanţilor guvernelor ţãrilor membre în cadrul Consiliului privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Handicap; ● Regulile standard ale ONU privind egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap, adoptate cu ocazia celei de a 48-a sesiuni din 20 decembrie 1993 (Rezoluţia 48/96). Prezenta strategie cuprinde obiectivele prioritare care garanteazã ameliorarea situaţiei copiilor din sistemul de protecţie specialã, accelerarea dezvoltãrii serviciilor comunitare, tratamentul corect şi echitabil al tuturor copiilor în societatea noastrã, în exercitarea drepturilor de cãtre copii. Punctul de noutate al prezentei strategii este promovarea abordãrii participative şi multisectoriale a problematicii copilului în România, facilitând respectarea interesului superior al copilului în toate domeniile. Situaţia prezentã Conform ultimelor date statistice, la 1 iulie 2005 în România erau 4.403.545 copii cu vârste cuprinse între 0-18 ani (sursa: Anuarul Statistic 2006), dintre care 51,21% bãieţi şi 48,79% fete. Informaţiile şi datele statistice care vor fi menţionate în continuare sunt furnizate de diferitele instituţii centrale, în funcţie de modalitãţile proprii de monitorizare, motiv pentru care nu a putut fi ales un moment unic de raportare şi ocazie, totodatã, cu care s-a constatat, cã nu existã corelare între acestea. Mai mult, nu existã nici corelare cu prevederile Convenţiei ONU cu privire drepturile copilului. Singurele ocazii în care autoritatea centralã din domeniul protecţiei copilului a centralizat informaţiile existente la nivel naţional privind toate drepturile copilului au fost cele douã rapoarte de ţarã referitoare la implementarea Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, conform prevederilor art. 44: primul în anul 1993 şi al doilea în anul 1999. În lipsa unei autoritãţi care sã monitorizeze drepturile copilului, datele din celelalte domenii, cu excepţia protecţiei speciale a copilului, aşa cum sunt ele solicitate de Organizaţia Naţiunilor Unite în primul rând, dar şi pentru fundamentarea politicilor în acest domeniu, nu sunt sintetizate şi nu sunt disponibile în mod periodic. Mai mult, lipsa unui mecanism unitar şi coerent de monitorizare, inclusiv utilizarea unui limbaj şi a unor concepte care nu au acelaşi înţeles pentru toţi interlocutorii implicaţi în monitorizarea drepturilor copilului, conduc la existenţa unor informaţii contradictorii. Prezenta strategie promoveazã reglementarea acestui aspect, inclusiv schimbarea unora dintre procedurile actuale care nu sunt în acord cu convenţia mai sus menţionatã. De exemplu, utilizarea de cãtre Institutul Naţional de Statisticã a grupelor de vârstã relevante pentru analiza unor drepturi ale acestora: se utilizeazã grupa de vârstã 15-19 ani, ignorându-se faptul cã vârsta pânã la care o persoanã este consideratã copil în Convenţie, precum şi vârsta legalã a majoratului în România este cea de 18 ani. Mai jos sunt redate câteva dintre informaţiile puse la dispoziţie de cãtre instituţiile responsabile pe diferite arii în care se implementeazã drepturi ale copilului: a) Dreptul copiilor la educaţie este garantat de Constituţia României. Accesul la învãţãmântul primar şi gimnazial este prevãzut de legea învãţãmântului şi este gratuit pentru toţi copiii din România. Cu toate cã familiile sunt scutite de taxe şcolare pentru învãţãmântul obligatoriu, existã însã o serie de cheltuieli obligatorii, legate de procesul de învãţãmânt, pe care nu toate familiile le pot acoperi, de exemplu: uniforme (pentru clasele I-IV sau la solicitarea unitãţii de învãţãmânt), rechizite (inclusiv condiţionarea achiziţionãrii altor manuale alternative decât cele puse la dispoziţie de unitatea de învãţãmânt şi preţul mult prea mare al unora dintre acestea), transport etc. Totodatã, existã deficienţe în a susţine participarea elevilor din mediul rural la învãţãmântul secundar şi superior prin diferite programe sociale. Încã trebuie promovate o participare şcolarã, la parametri normali, a copiilor din comunitãţile de rromi şi oferirea unei educaţii de calitate. Pentru copiii şcolari care au dificultãţi în exercitarea dreptului la educaţie, mai ales pentru cei din mediul rural, Ministerul Educaţiei, Cercetãrii şi Tineretului a dezvoltat programe naţionale pentru facilitarea accesului în şcoli, constând în asigurarea gratuitãţii pentru transport şi oferirea de hranã şi rechizite. În anul 2004, au beneficiat de acest tip de suport 2.424.874 de copii, iar 380 de copii au fost sprijiniţi pentru continuarea educaţiei. Cu toate acestea, statisticile Ministerului Educaţiei, Cercetãrii şi Tineretului aratã cã 31.284 de copii au abandonat şcoala în cursul anului 2004, iar 13.787 de copii din totalul populaţiei de vârstã şcolarã nu au fost şcolarizaţi la împlinirea vârstei de 7 ani. Aceleaşi statistici aratã cã, în România, funcţioneazã un numãr de 2.633 şcoli cu predare (şi) în limba minoritãţilor naţionale: 1.963 în limba maghiarã, 404 în limba rromani, 166 în limba germanã, 35 în limba slovacã, 32 în limba sârbã, 10 în limba ucraineanã, 8 în limba cehã, 7 în limba croatã, 3 în limba turcã şi 1 în limba tãtarã. Educaţia timpurie reprezintã un domeniu-cheie în ceea ce priveşte incluziunea socialã şi dezvoltarea umanã, contribuind semnificativ la reducerea ratei abandonului. Pãrinţii sunt principalii responsabili de educaţia timpurie a copilului, însã existã încã o lipsã relativ acutã de educare parentalã a pãrinţilor şi derularea de programe de educare timpurie în sistemul formal. b) Dreptul la sãnãtate este recunoscut de legislaţia în vigoare, toţi copiii pânã la vârsta de 18 ani având calitatea de asigurat fãrã plata contribuţiei în cadrul sistemului de asigurãri sociale de sãnãtate. Aceastã calitate le conferã dreptul de a beneficia de asistenţã medicalã profilacticã şi curativã în condiţiile prevederilor actelor normative care reglementeazã materia asigurãrilor sociale de sãnãtate. Conform datelor Ministerului Sãnãtãţii Publice (sursa fiind Casa Naţionalã de Asigurãri de Sãnãtate), din anul 2004, circa 5 milioane de copii sunt înscrişi la medicul de familie, dintre care circa 40.000 provin din sistemul de protecţie a copilului. Discrepanţa dintre datele Casei Naţionale de Asigurãri de Sãnãtate şi ale Institutului Naţional de Statisticã provine, în principal, din utilizarea grupei de vârstã 15-19 ani. Totodatã, Ministerul Sãnãtãţii Publice deruleazã un program naţional pentru asistenţa medicalã comunitarã, în vederea acoperirii zonelor în care lipsesc medicii de familie, dar şi pentru a reduce ponderea deceselor la domiciliu a copiilor din mediul rural (82,9% în mediul rural faţã de 17,1% în mediul urban, conform rezultatelor studiului UNICEF efectuat în anul 2002). Ultimii ani au adus în atenţia opiniei publice problema procurãrii medicamentelor gratuite şi compensate, situaţie care afecteazã în egalã mãsurã populaţia de copii şi cea de adulţi şi vârstnici, precum şi copiii aflaţi în evidenţa sistemului de protecţie. Totodatã, continuã sã existe probleme legate de procurarea protezelor şi ortezelor pentru copiii cu dizabilitãţi, precum şi de plata unor operaţii complexe în ţarã şi în strãinãtate. c) Având în vedere cã odihna şi socializarea reprezintã drepturi fundamentale ale copiilor, în cursul anului 2004 numãrul de copii aflaţi în evidenţa sistemului de protecţie, care au fost beneficiari ai taberelor şcolare a fost 12.639, iar prin intermediul Agenţiei Naţionale a Taberelor au beneficiat 175 de copii. Din datele statistice furnizate de Ministerul Educaţiei, Cercetãrii şi Tineretului reiese faptul cã, din totalul populaţiei şcolare de 3.056.549, numai 287.608 au frecventat activitãţile palatelor şi cluburilor copiilor în anul 2004. În relaţie cu dreptul la odihnã se pune deseori şi problema încãrcãturii programelor şcolare şi a temelor pentru acasã. d) Dreptul copilului la protecţie împotriva violenţei, abuzului, neglijãrii şi exploatãrii, inclusiv abuz şi exploatare sexualã, exploatare economicã şi forme grave de muncã a copilului, folosirea ilicitã şi traficul de stupefiante şi substanţe psihotrope, rãpirea, vânzarea şi traficul de copii (art. 19, 32, 33, 34, 35 şi 36 din Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturilor copilului). Preocupãrile statelor pentru combaterea acestui fenomen au cãpãtat amploare în ultimii ani, iar în continuare sunt redate câteva dintre eforturile realizate în România: ● conform studiului naţional realizat de Institutul Naţional de Statisticã în anul 2000, cu finanţare din partea Organizaţiei Internaţionale a Muncii, un numãr de circa 40.000 de copii sunt exploataţi prin muncã (conform declaraţiilor adulţilor); ● în evidenţele Ministerului Internelor şi Reformei Administrative pe anul 2004 figureazã un numãr de 1.344 de copii care au fost victimele infracţiunilor la viaţa sexualã, iar 3.681 de copii au fost victime ale diferitelor tipuri de infracţiuni; ● în primele 6 luni ale anului 2005, Autoritatea Naţionalã pentru Protecţia Drepturilor Copilului a primit 660 de sesizãri pentru repatrierea copiilor aflaţi pe teritoriul altor state, dintre care 352 de copii au fost deja repatriaţi; ● conform <>Legii nr. 272/2004 , toate direcţiile generale de asistenţã socialã şi protecţia copilului trebuie sã îşi înfiinţeze telefonul copilului pentru sesizarea cazurilor de abuz, neglijare şi exploatare a copilului. În anul 2001 erau deja înfiinţate 27 de astfel de linii telefonice, marea majoritate având numãrul 983, şi doar 9 dintre ele având caracter permanent. Pânã în prezent s-au realizat 39 de linii telefonice create cu acest scop, dintre care 34 au caracter permanent. Numãrul sesizãrilor de abuz şi neglijare în perioada ianuarie-aprilie 2005 a fost de 1.766, din care s-au dispus mãsuri de protecţie specialã pentru 504 dintre acestea. e) Dreptul la protecţie împotriva torturii şi tratamentelor crude, inumane sau degradante pentru copiii care sãvârşesc fapte penale, precum şi dreptul la protecţie al copiilor privaţi de libertate. Referitor la copiii delincvenţi, în evidenţele Ministerului Internelor şi Reformei Administrative pe anul 2004 s-a înregistrat un numãr de 1.318 copii care au comis infracţiuni la viaţa sexualã, 754 de copii care au sãvârşit acte de tâlhãrie şi 11.095 de copii care au sãvârşit acte de furt. Conform evidenţelor Ministerului Justiţiei, în cadrul sistemului penitenciar existau 1.197 de copii, dintre care doar 352 se aflau în centre de reeducare şi penitenciare pentru minori şi tineri (acestea fiind în numãr de 5 din totalul de 59 de unitãţi din cadrul sistemului penitenciar). Totodatã, un numãr de 10.376 de copii au beneficiat de serviciile de probaţiune. f) Reglementarea dreptului la identitate în legislaţia româneascã a presupus şi presupune în continuare intervenţia unor multipli factori şi modificarea unor acte normative din diferite domenii (actele de stare civilã, evidenţã, domiciliu, reşedinţã şi actele de identitate, protecţia şi promovarea drepturilor copilului); exemple de aspecte care trebuie sã fie reglementate: stabilirea unei identitãţi provizorii pentru copilul pãrãsit/gãsit/fãrã identitate, monitorizarea copiilor fãrã identitate reveniţi în familie direct din unitãţile sanitare. De altfel, în prezent nu este cunoscutã amploarea problemei referitoare la copiii fãrã identitate, astfel încât sã se poatã lua mãsurile necesare pentru respectarea acestui drept. Datele Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului aratã cã circa 130 de copii pãrãsiţi în maternitãţi şi secţii de pediatrie în prima jumãtate a anului 2005 nu aveau identitate. g) Dreptul copilului de a nu fi separat de pãrinţi decât în situaţiile în care separarea este în interesul superior al acestuia. Din populaţia totalã de copii, aproximativ 2% erau beneficiari ai serviciilor sociale din cadrul sistemului de asistenţã socialã şi protecţia copilului, la data de 31 decembrie 2006, dupã cum urmeazã: 18.140 de copii beneficiau de servicii de prevenire a separãrii de pãrinţi, 23.847 de copii beneficiau de protecţie specialã în familia extinsã, 26.105 copii beneficiau de îngrijire în centre de plasament publice şi private şi 24.024 de copii beneficiau de protecţie specialã în familii substitutive (asistenţi maternali, alte persoane/familii şi familii potenţial adoptatoare). Analiza datelor statistice din protecţia copilului aratã cã, în perioada 2000-2006, numãrul copiilor protejaţi în centrele de plasament publice a scãzut de la 53.335 la 21.198, iar numãrul copiilor protejaţi la asistenţi maternali a crescut de la 5.157 la 19.809. În ceea ce priveşte serviciile de protecţie specialã a copiilor separaţi de pãrinţi, la sfârşitul anului 2006, funcţionau 1.140 de centre de plasament publice şi 405 centre de plasament private. Centrele de plasament publice cuprindeau: 467 de apartamente, 361 de cãsuţe de tip familial, 132 de instituţii modulate şi 180 de instituţii organizate clasic. Referitor la aceastã ultimã categorie, 30 de instituţii aveau peste 100 de copii, dintre care 22 sunt foste internate ale şcolilor speciale, 6 protejeazã încã peste 150 de copii (instituţii aflate în judeţele Iaşi şi Vâlcea,) şi douã dintre ele au peste 200 de copii - limita maximã înregistratã fiind 282 (instituţii aflate în judeţul Iaşi). Închiderea instituţiilor de tip clasic şi sprijinirea copiilor pentru a fi menţinuţi în îngrijirea propriilor familii au fost susţinute de crearea, dezvoltarea şi diversificarea serviciilor alternative, un accent deosebit punându-se pe serviciile comunitare. Astfel, la sfârşitul anului 2006, funcţionau 578 de servicii alternative: 60 de centre maternale, 99 de centre de zi, 47 de servicii de asistenţã şi sprijin pentru tinerii care provin din centrele de plasament, 59 de centre de consiliere şi sprijin pentru pãrinţi, 43 de servicii de prevenire a abandonului în perioada preconceptivã şi servicii de monitorizare, asistenţã şi sprijin al femeii gravide predispuse la abandonul copilului, 38 de centre de pregãtire şi sprijinire a reintegrãrii şi integrãrii copilului în familie, 90 de centre de îngrijire de zi şi recuperare a copilului cu handicap, 20 de servicii de orientare, supraveghere şi sprijinire a reintegrãrii sociale a copilului delincvent, 8 centre de asistenţã şi sprijin pentru readaptarea psihologicã a copilului cu probleme psihosociale, 11 servicii pentru sprijinirea copilului în exercitarea drepturilor sale, inclusiv a dreptului la exprimarea liberã a opiniei, 35 de servicii pentru copiii strãzii, 44 de centre de consiliere şi sprijin pentru copilul maltratat, abuzat, neglijat, inclusiv victimã a violenţei în familie, şi 24 de alte servicii. La sfârşitul lunii decembrie 2006, se înregistra un numãr de 6.492 de tineri cu vârsta de peste 18 ani protejaţi în centrele de plasament, în condiţiile legii, şi un numãr de 15.417 de copii cu vârsta cuprinsã între 14-17 ani protejaţi în centrele de plasament. Noua lege permite ocrotirea tinerilor peste 18 ani în sistemul de protecţie specialã, indiferent dacã îşi continuã studiile sau nu, pentru o perioadã de 2 ani. În cursul anului 2004, 384 de tineri provenind din centrele de plasament au beneficiat de consiliere gratuitã din partea agenţiilor judeţene pentru ocuparea forţei de muncã, în vederea cãutãrii unui loc de muncã. În consecinţã, adolescenţii şi tinerii din sistemul de protecţie specialã, mai ales cei din serviciile rezidenţiale, constituie un grup care necesitã în continuare o atenţie sporitã, cu precãdere în ceea ce priveşte dezvoltarea şi întãrirea colaborãrii interinstituţionale pentru integrarea lor socioprofesionalã. În cursul anului 2006, situaţia copiilor pãrãsiţi în unitãţile sanitare, raportatã de direcţiile generale de asistenţã socialã şi protecţia copilului, se prezenta astfel: 2.216 copii au fost înregistraţi ca fiind pãrãsiţi în maternitãţi şi secţii de pediatrie, dintre care, în acelaşi an, 591 au fost reintegraţi în familie, 1.051 au fost plasaţi în familii substitutive şi 117 au fost protejaţi în centre de plasament publice şi private. Potrivit datelor Ministerului Sãnãtãţii Publice la data de 1 noiembrie 2005, în conformitate cu prevederile <>Legii nr. 272/2004 , în unitãţile sanitare publice care aveau în structurã secţii/compartimente de nou-nãscuţi şi/sau de pediatrie, erau angajaţi 60 de asistenţi sociali, iar în 225 de situaţii erau desemnate persoane cu atribuţii în domeniul social. În prezent, datoritã integrãrii politicilor de protecţie a copilului în cadrul politicilor familiale şi de asistenţã socialã, situaţie reflectatã în noua legislaţie şi în structurile administrative, planul de servicii/planul individualizat de protecţie prevede atât serviciile necesare copilului şi familiei sale, cât şi prestaţiile legale de care familia cu copii poate sã beneficieze. Acestea din urmã constau, în principal, în alocaţia pentru copiii nou-nãscuţi, alocaţia de stat, alocaţia familialã complementarã, alocaţia de susţinere pentru familia monoparentalã, alocaţia de plasament al copilului din sistemul de protecţie specialã, indemnizaţia de creştere a copilului sub 2 ani. Încã existã copii care nu beneficiazã de aceste drepturi deoarece pãrinţii lor nu le solicitã pentru cã nu le cunosc. h) Dreptul copiilor cu handicap fizic şi mental de a beneficia de condiţii de viaţã normale şi decente care sã le garanteze demnitatea, sã le favorizeze autonomia şi sã le faciliteze participarea activã la viaţa colectivitãţii În vederea asigurãrii premiselor exercitãrii acestui drept în condiţii optime, autoritãţile competente au luat o serie de mãsuri menite sã punã în practicã, de o manierã efectivã, legislaţia specificã în acest domeniu. Astfel, la sfârşitul anului 2005, din totalul de 66.674 de copii încadraţi într-un grad de handicap aflaţi în evidenţa serviciilor de evaluare complexã din cadrul direcţiilor generale de asistenţã socialã şi protecţia copilului, 26.485 au beneficiat de asistenţi personali, 57.002 aveau elaborate planuri de servicii personalizate, 10.001 au beneficiat de servicii alternative (centre de zi, recuperare/reabilitare şi consiliere), 20.082 au frecventat o formã de învãţãmânt (dintre care 5.968 au fost integraţi în învãţãmântul de masã şi 1.709 au urmat învãţãmânt la domiciliu; numãrul profesorilor de sprijin, conform statisticilor Ministerului Educaţiei, Cercetãrii şi Tineretului, fiind de 386), 6.809 au beneficiat de protecţie specialã în centre de plasament publice şi private, 2.913 au beneficiat de îngrijire la asistenţi maternali. Datele Ministerului Educaţiei, Cercetãrii şi Tineretului aratã cã 27.945 de copii au frecventat o formã de învãţãmânt special, dintre care 14.179 au fost integraţi în învãţãmântul de masã cu servicii de sprijin, 871 au urmat învãţãmânt la domiciliu, iar ceilalţi au beneficiat de un regim egal cu copiii din sistemul de învãţãmânt obişnuit. Dupã cum se observã, pânã în prezent nu s-a realizat o corelare între datele din sistemul de protecţie cu cele din sistemul educaţional. Pe primul trimestru al anului 2006, din numãrul total de 3.383 de copii infectaţi HIV/bolnavi SIDA aflaţi în evidenţa serviciilor de evaluare complexã, 2.673 au fost îngrijiţi în propria familie, 57 au beneficiat de îngrijire la asistenţi maternali, 513 au beneficiat de protecţie specialã în servicii rezidenţiale publice şi private, 1.657 au frecventat o formã de învãţãmânt - 342 în învãţãmântul special, dintre care 109 acordat în cadrul serviciilor rezidenţiale şi 1.315 în învãţãmântul de masã, dintre care 87 acordat în servicii rezidenţiale, 3.192 au beneficiat de tratament antiretroviral. Conform datelor statistice ale Comisiei Naţionale de Luptã Anti-SIDA, în care cazurile sunt grupate pe copii (0-14 ani) şi adulţi (peste 14 ani), la 31 decembrie 2006: ● total cazuri bolnavi SIDA (cumulativ din anul de diagnostic 1985): 10.264 de cazuri, dintre care 7.384 de cazuri copii bolnavi SIDA, 2.880 de cazuri adulţi bolnavi SIDA, 183 de copii şi adulţi pierduţi din evidenţã, 3.766 de decese copii şi 1.022 de decese adulţi; ● total cazuri infectaţi HIV (cumulativ din anul de diagnostic 1985): 6.613 cazuri, dintre care 4.488 de cazuri copii, 2.125 de cazuri adulţi şi 384 de cazuri copii şi adulţi pierduţi din evidenţã infectaţi HIV. Pânã în prezent nu s-a realizat o corelare între datele din sistemul de protecţie cu cele din sistemul de sãnãtate. Mai mult, contrar Convenţiei ONU, copiii cu vârsta peste 14 ani intrã în raportãrile pentru adulţi. În concluzie, prezenta strategie va acoperi un domeniu pentru care România s-a angajat în urmã cu 15 ani, dar nu s-a realizat complet pânã în prezent. Implementarea prezentei strategii, inclusiv întãrirea capacitãţii instituţionale a Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului - la recomandarea expresã a Organizaţiei Naţiunilor Unite - va conduce la cunoaşterea amplorii încãlcãrii drepturilor copilului în societatea româneascã, monitorizarea respectãrii acestora şi mãsuri concrete legislative şi administrative în vederea promovãrii şi respectãrii lor atât de cãtre familie şi persoane fizice, cât şi de cãtre instituţii şi autoritãţi.
CAP. III Misiunea Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului
Constituitã în baza prevederilor <>Legii nr. 275/2004 pentru modificarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 12/2001 privind înfiinţarea Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, Autoritatea Naţionalã pentru Protecţia Drepturilor Copilului, denumitã în continuare Autoritatea, este organizatã şi funcţioneazã ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridicã, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Egalitãţii de Şanse şi asigurã respectarea, pe teritoriul României, a drepturilor copilului, prin intervenţia, în condiţiile legii, în procedurile administrative şi judiciare privind respectarea şi promovarea drepturilor copilului. Conform prevederilor <>art. 100 din Legea nr. 272/2004 , Autoritatea realizeazã monitorizarea respectãrii principiilor şi drepturilor stabilite de legea menţionatã anterior şi de Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, ratificatã prin <>Legea nr. 18/1990 , republicatã, precum şi coordonarea şi controlul activitãţii de protecţie şi promovare a drepturilor copilului. În analiza celui de-al doilea raport periodic al României conform art. 44 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, Comitetul pentru Drepturile Copilului recomandã consolidarea Autoritãţii, prin punerea la dispoziţie a resurselor umane şi materiale necesare, precum şi a unui mandat puternic care sã asigure coordonarea efectivã a activitãţilor destinate implementãrii Convenţiei. Pachetul legislativ intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005 constituie baza legalã în asigurarea acestui mandat. Monitorizarea drepturilor copilului presupune douã aspecte: 1. Monitorizarea implementãrii drepturilor copilului, aşa cum sunt ele prevãzute în Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, care se concretizeazã prin: a) analiza situaţiei prin studii, investigaţii, cercetãri, rapoarte periodice realizate de diverse organizaţii/instituţii pe aceastã temã, precum şi prin colectarea sistematicã a datelor dezagregate pentru toate domeniile acoperite de Convenţie care privesc toate persoanele sub 18 ani, cu accent deosebit în cazul celor care au nevoie de protecţie specialã etc. Aceastã analizã este necesarã pentru obţinerea de informaţii cu privire la modul de cuprindere a drepturilor în legislaţia pentru copil şi în cea conexã drepturilor copilului, precum şi cu privire la modul de respectare a acestor prevederi; b) formularea unei strategii naţionale coerente susţinute de derularea de programe interne şi internaţionale în vederea coordonãrii eforturilor de promovare şi protecţie a drepturilor copilului, respectiv prezenta strategie. Aceasta sprijinã efectiv implementarea drepturilor copilului, inclusiv prin recomandãri punctuale pentru autoritãţile/instituţiile responsabile sau iniţiative legislative de modificare/completare a legislaţiei. Totodatã, se are în vedere întãrirea mecanismelor de implementare a legislaţiei relevante pentru Convenţie, luându-se în considerare nevoile de formare profesionalã, crearea de servicii pe baza unor standarde minime naţionale, mecanismele de monitorizare şi alocarea de resurse adecvate. 2. Monitorizarea şi controlul încãlcãrii drepturilor copilului se concretizeazã în analiza tuturor petiţiilor, sesizãrilor şi autosesizãrilor (inclusiv din presa naţionalã şi localã), evaluarea/verificarea situaţiilor sesizate, aplicarea/propunerea de sancţiuni pentru persoanele fizice şi juridice, întocmirea unor rapoarte privind respectarea drepturilor copilului. Extinderea şi sublinierea atribuţiilor privind monitorizarea drepturilor copilului de cãtre Autoritate au fost un demers logic în evoluţia instituţiei centrale care, încã de la începuturile sale, din anul 1990, avea rolul de a monitoriza respectarea drepturilor copilului, deşi în fapt s-a focalizat preponderent pe protecţia copilului aflat în situaţie de risc sau în dificultate. În consecinţã, prezenta strategie se bazeazã pe experienţa acumulatã în evoluţia acestei instituţii şi din aplicarea strategiilor anterioare, pornind de la Comitetul pentru sprijinirea instituţiilor de ocrotire a copilului, înfiinţat în anul 1990 şi transformat ulterior, în anul 1993, în Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului. Activitatea Comitetului viza toţi copiii din România, coordonarea demersurilor realizate în favoarea copilului şi supravegherea modului de aplicare a Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului. Aceastã ultimã atribuţie s-a regãsit şi la instituţiile care au succedat Comitetului, înfiinţate odatã cu reforma din domeniul protecţiei copilului: Departamentul pentru Protecţia Copilului (1997), Agenţia Naţionalã pentru Protecţia Drepturilor Copilului (1999) şi Autoritatea Naţionalã pentru Protecţia Copilului şi Adopţie (2001). Conform <>Hotãrârii Guvernului nr. 1.432/2004 privind atribuţiile, organizarea şi funcţionarea Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, Autoritatea îndeplineşte atribuţii în urmãtoarele domenii principale: a) protecţia şi promovarea drepturilor copilului; b) prevenirea separãrii copilului de pãrinţi şi protecţia specialã a copilului separat temporar sau definitiv de pãrinţi. În implementarea efectivã a prezentei strategii, pe lângã activitãţile care îi revin în mod direct, Autoritatea îndeplineşte douã roluri: coordonare şi monitorizare: - coordoneazã eforturile de implementare a prezentei strategii, fiind un adevãrat catalizator al tuturor instituţiilor responsabile; - monitorizeazã implementarea prezentei strategii.
CAP. IV Principiile implementãrii prezentei strategii
La baza prezentei strategii stau urmãtoarele principii: 1. Promovarea şi respectarea interesului superior al copilului. Acesta este principiul primordial şi de aceea el trebuie sã stea la baza tuturor acţiunilor care îl privesc pe copil, înţeles ca persoanã cu drepturi şi responsabilitãţi, cãruia i se acordã prioritatea cuvenitã în toate aspectele vieţii sale de cãtre pãrinţi, reprezentanţi legali, precum şi alte persoane fizice sau juridice cu care interacţioneazã. Prezenta strategie promoveazã activitãţi care converg prioritar cãtre respectarea tuturor drepturilor copilului, român sau strãin, pe teritoriul României. 2. Universalitatea, nediscriminarea şi egalitatea de şanse. Prezenta strategie asigurã respectarea şi promovarea drepturilor tuturor copiilor prevãzute în Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificatã prin <>Legea nr. 18/1990 , republicatã, fãrã nicio discriminare, indiferent de rasã, culoare, sex, limbã, religie, de opiniile politice ori de alte opinii, naţionalitate, apartenenţa etnicã sau de originea socialã, de situaţia materialã, de gradul şi tipul unei deficienţe, statutul la naştere ori de statutul dobândit, de orientarea sexualã, de dificultãţile de formare şi dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale pãrinţilor ori reprezentanţilor legali. Respectarea acestui principiu asigurã tuturor copiilor oportunitãţi şi drepturi egale. 3. Primordialitatea responsabilitãţii pãrinţilor. Prin afirmarea/recunoaşterea acesteia se doreşte schimbarea accentului de pe responsabilitatea statului paternalist pe aceea a familiei, cu precãdere a pãrinţilor, titulari de drepturi şi obligaţii faţã de copiii lor. 4. Abordarea sistemicã, subsidiaritatea şi solidaritatea. Statul intervine atunci când resursele familiale şi comunitare nu au satisfãcut sau au satisfãcut insuficient nevoile copilului. În România, sistemul de protecţie a copilului funcţioneazã descentralizat la nivelul judeţelor, respectiv al sectoarelor municipiului Bucureşti. Prezenta strategie continuã întãrirea capacitãţii instituţionale atât a direcţiilor generale de asistenţã socialã şi protecţia copilului, aflate în subordinea consiliilor judeţene, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, cât şi a serviciilor publice de asistenţã socialã de la nivelul municipiilor şi oraşelor şi a persoanelor cu atribuţii de asistenţã socialã de la nivelul comunelor. Prezenta strategie asigurã cadrul instituţional şi prefigureazã instrumentele necesare întãririi coeziunii sociale şi mobilizãrii comunitãţilor locale pentru crearea şi susţinerea serviciilor comunitare. 5. Intervenţia intersectorialã şi interdisciplinarã. Abordarea problematicii drepturilor copilului se realizeazã prin colaborarea şi coordonarea intervenţiilor tuturor factorilor responsabili, în contextul integrãrii acestei probleme în politicile sociale, familiale, educaţionale, de sãnãtate şi altele. 6. Promovarea parteneriatului. În toate tipurile de activitãţi prezenta strategie promoveazã realizarea de parteneriate de o mare diversitate între instituţii, între instituţii şi profesionişti, între profesionişti, între profesionişti şi beneficiari etc. Acest fapt presupune participarea, cu drepturi şi obligaţii clar definite, în scopul permanent de a apãra drepturile copilului, a tuturor actorilor care acţioneazã direct sau indirect în acest domeniu. 7. Asigurarea transparenţei, participãrii şi consultãrii. Prezenta strategie este rezultatul unui larg proces de consultare, în mod transparent şi consecvent, cu toţi actorii sociali relevanţi, inclusiv cu membrii societãţii civile. Implementarea sa se va realiza, de asemenea, în mod transparent, printr-o politicã activã de informare şi participare a societãţii civile alãturi de instituţiile guvernamentale, în vederea realizãrii obiectivelor. Totodatã, principiul transparenţei va fi prezent şi în procesul de utilizare a fondurilor. 8. Asigurarea stabilitãţii, continuitãţii şi complementaritãţii. Copilul are nevoie de un mediu familial stabil, iar serviciile oferite pentru el şi familia sa trebuie gândite astfel încât sã se asigure continuitate şi complementaritate, respectiv serviciile trebuie sã fie disponibile în orice moment al vieţii lui şi în sprijinul autonomiei la vârsta adultã, precum şi sã acopere diversitatea nevoilor sale specifice. Acelaşi lucru trebuie sã fie valabil şi pentru copilul separat de pãrinţi, iar profesioniştii trebuie sã aibã în vedere gãsirea de soluţii cu caracter de permanenţã.
CAP. V Grupurile-ţintã ale prezentei strategii
Aceasta este prima strategie care vizeazã toţi copiii României, aflaţi pe teritoriul României sau aflaţi în strãinãtate, precum şi copiii fãrã cetãţenie aflaţi pe teritoriul României, copiii refugiaţi şi copiii cetãţeni strãini aflaţi pe teritoriul României, în situaţii de urgenţã. Prin prezenta strategie se urmãreşte realizarea cât mai plenarã a drepturilor copiilor şi conştientizarea primordialitãţii acestora în toate acţiunile societãţii. De aceea, prezenta strategie doreşte sã reglementeze aspecte care ţin de drepturile copiilor în general, dar şi de egalizarea şanselor pentru realizarea acestor drepturi pentru grupuri vulnerabile de copii şi tineri care necesitã o atenţie sporitã: - Copiii aflaţi la risc de separare de pãrinţi. Din acest grup fac parte şi copiii din familii aflate în situaţie de crizã (de exemplu: calamitãţi naturale, lipsa unei locuinţe, pierderea veniturilor) pentru care modalitatea de intervenţie trebuie sã fie rapidã. Pentru aceşti copii, planul de servicii va trebui sã cuprindã şi mãsuri imediate care, deocamdatã, nu sunt expres prevãzute în lege, de naturã sã susţinã familia pânã la punerea în drepturi şi ieşirea din situaţia care a generat criza. - Copiii separaţi de pãrinţi. Pentru copiii aflaţi în plasament la o persoanã sau familie, la asistent maternal sau într-un serviciu rezidenţial, planul individualizat de protecţie trebuie sã aibã drept finalitate o soluţie cu caracter permanent: reintegrarea în familie, adopţia naţionalã sau integrarea socioprofesionalã. Copii separaţi de pãrinţi sunt şi copiii ai cãror pãrinţi sunt plecaţi la muncã în strãinãtate. Pentru unii dintre aceştia situaţia separãrii de pãrinţi este cu atât mai gravã cu cât sunt lãsaţi în grija unor membri ai familiei extinse sau a unor cunoştinţe de familie, nenominalizate ca reprezentanţi legali ai copiilor, fapt care conduce la imposibilitatea, pentru aceşti copii, de a beneficia de drepturile care li se cuvin, potrivit legii, sau de intrarea lor, ca unicã alternativã, în sistemul de protecţie specialã. - Copiii pãrãsiţi în unitãţi sanitare. Pentru copiii nou-nãscuţi sãnãtoşi sau cu diferite dizabilitãţi, dar şi pentru copiii de diferite vârste, pãrãsiţi în diferite unitãţi sanitare, trebuie sã se dispunã plasamentul în regim de urgenţã în termen de 6 zile de la constatarea pãrãsirii acestuia, dacã starea de sãnãtate o permite. - Tinerii beneficiari ai unei mãsuri de protecţie. Tânãrul care a dobândit capacitate deplinã de exerciţiu şi a beneficiat de o mãsurã de protecţie specialã, dar care nu îşi continuã studiile şi nu are posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiazã, la cerere, pe o perioadã de pânã la 2 ani, de protecţie specialã, în scopul facilitãrii integrãrii sale sociale. - Copiii abuzaţi, neglijaţi sau supuşi exploatãrii. Abuzul, neglijarea şi exploatarea sunt forme de rele tratamente produse de cãtre pãrinţi sau de orice altã persoanã aflatã în poziţie de rãspundere, putere sau în relaţie de încredere cu copilul, care produc vãtãmare actualã sau potenţialã asupra sãnãtãţii acestuia şi îi pun în pericol viaţa, dezvoltarea şi demnitatea. În aceastã categorie sunt incluşi şi copiii traficaţi, exploataţi prin muncã, exploataţi sexual în scopuri comerciale, copiii expuşi migraţiei ilegale, copiii neacompaniaţi aflaţi pe teritoriul altor state, copiii repatriaţi, copiii refugiaţi. Copiii strãzii sunt incluşi, de asemenea, în aceastã categorie. Din acest grup fac parte copiii care trãiesc şi/sau muncesc pe stradã, împreunã sau nu cu familia lor, respectiv: a) copiii strãzii - cei care trãiesc permanent în stradã şi nu întreţin niciun fel de legãturi cu familia; b) copii în stradã - cei care se aflã circumstanţial în stradã şi care pãstreazã legãturi ocazionale cu familia; c) copii pe stradã - cei care se aflã permanent pe stradã trimişi de familie pentru a câştiga bani prin diverse munci, cerşit sau mici furturi; d) familii cu copii în stradã. - Copiii delincvenţi (copiii în conflict cu legea). Din acest grup fac parte atât copiii care au sãvârşit o faptã penalã, dar nu rãspund penal, cât şi cei care rãspund penal. Astfel, copiii care nu rãspund penal sunt cei care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi cei cu vârsta între 14 şi 16 ani, dacã se dovedeşte cã au sãvârşit fapta fãrã discernãmânt; copiii care rãspund penal sunt cei care au vârsta între 14 şi 16 ani, dacã se dovedeşte cã au sãvârşit fapta cu discernãmânt, şi cei care au împlinit vârsta de 16 ani. - Copiii cu dizabilitãţi, infectaţi HIV/bolnavi SIDA şi cu boli cronice grave. Din acest grup fac parte copiii încadraţi într-un grad de handicap, copiii din învãţãmântul special şi cei integraţi în învãţãmântul de masã, copiii infectaţi HIV sau bolnavi SIDA, precum şi cei cu boli cronice grave (de exemplu, cancer). Abordarea acestui grup de copii se bazeazã pe Clasificarea internaţionalã a funcţionãrii, dizabilitãţii şi sãnãtãţii, aprobatã în anul 2001 de Organizaţia Mondialã a Sãnãtãţii. - Copiii cu tulburãri de comportament. În contextul actual, acest grup de copii se aflã la risc de a fi separaţi de familie şi, uneori, de a fi integraţi în învãţãmântul special din cauza lipsei de servicii adecvate în toate cele 3 sisteme cu care aceştia interfereazã, respectiv sãnãtate, educaţie şi protecţia copilului. Prezenta strategie are în vedere şi ameliorarea în fapt a situaţiei reale a acestei categorii de copii. - Copiii aparţinând minoritãţilor etnice. Din cadrul acestui grup, se va acorda o atenţie sporitã copiilor din comunitatea rromã. Prezenta strategie se adreseazã şi pãrinţilor, atât în calitate de beneficiari direcţi ai serviciilor sociale, alãturi de copii, cât şi în vederea responsabilizãrii lor în creşterea, îngrijirea şi educarea propriilor copii. Totodatã, prezenta strategie are în vedere profesioniştii care interacţioneazã cu copiii, precum şi comunitatea localã.
CAP. VI Instituţiile responsabile cu implementarea prezentei strategii
Prezenta strategie se aplicã prin coordonarea eforturilor acelor instituţii responsabile şi persoanelor cu atribuţii în domeniul protecţiei şi promovãrii drepturilor copilului, rolul coordonãrii şi monitorizãrii revenindu-i Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului. Un accent deosebit se pune pe colaborarea dintre instituţiile administraţiei publice centrale şi locale, cu respectarea deopotrivã a descentralizãrii şi subsidiaritãţii. Totodatã, se subliniazã cã instituţiile publice sunt responsabile în aplicarea prezentei strategii şi, în consecinţã, vor fi monitorizate şi vor rãspunde în acest sens. Acest lucru nu exclude ci, dimpotrivã, presupune urmãrirea consecventã a întãririi rolului primordial al pãrinţilor, precum şi stabilirea de parteneriate durabile cu reprezentanţii societãţii civile. A. Autoritãţile administraţiei publice locale - judeţene, municipale, orãşeneşti şi comunale - au obligaţia de a implica colectivitatea localã în procesul de identificare a nevoilor comunitãţii şi de soluţionare la nivel local a problemelor sociale care privesc copiii. La nivelul autoritãţilor deliberative: Consiliul local Conform <>art. 36 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, consiliul local are iniţiativã şi hotãrãşte în condiţiile legii în toate problemele de interes local, iar printre atribuţiile sale se numãrã: aprobã, în condiţiile legii, la propunerea primarului, înfiinţarea, organizarea şi statul de funcţii ale aparatului de specialitate al primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, precum şi reorganizarea şi statul de funcţii ale regiilor autonome de interes local; aprobã strategiile privind dezvoltarea economicã, socialã şi de mediu a unitãţii administrativ-teritoriale; hotãrãşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publicã a comunei, oraşului sau municipiului, dupã caz, precum şi a serviciilor publice de interes local, în condiţiile legii; asigurã, potrivit competenţelor sale şi în condiţiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind serviciile sociale pentru protecţia copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor vârstnice, a familiei şi a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socialã. Serviciile publice de asistenţã socialã Serviciile publice de asistenţã socialã sunt organizate la nivelul municipiilor şi oraşelor de cãtre consiliile municipale şi orãşeneşti, în exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit prevederilor <>Legii nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţã socialã. La nivelul consiliilor locale comunale, în raport cu problematica socialã din unitatea administrativ-teritorialã respectivã, funcţioneazã persoane cu atribuţii de asistenţã socialã. Serviciile publice de asistenţã socialã, precum şi persoanele cu atribuţii de asistenţã socialã din aparatul propriu al consiliilor locale comunale iau mãsuri şi desfãşoarã activitãţi de asistenţã socialã în domeniul protecţiei copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum şi a oricãror persoane aflate în nevoie. Acestea au responsabilitatea creãrii, menţinerii şi dezvoltãrii serviciilor sociale cu caracter primar, în funcţie de nevoile sociale identificate, cu scopul prioritar de a menţine funcţionalitatea socialã a persoanei, urmãrind reinserţia în mediul propriu de viaţã, familial şi comunitar. Comisia pentru protecţia copilului Comisia pentru protecţia copilului funcţioneazã în subordinea consiliului judeţean şi, respectiv, a consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti, ca organ de specialitate al acestora, fãrã personalitate juridicã. Aceasta desfãşoarã o activitate decizionalã în materia protecţiei şi promovãrii drepturilor copilului. Preşedintele comisiei este secretarul general al judeţului, respectiv secretarul sectorului municipiului Bucureşti. La nivelul autoritãţilor executive: Preşedintele consiliului judeţean Potrivit prevederilor <>art. 102 din Legea nr. 215/2001 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, preşedintele consiliului judeţean reprezintã judeţul în relaţiile cu celelalte autoritãţi publice şi rãspunde în faţa consiliului judeţean de buna funcţionare a administraţiei publice judeţene. Potrivit prevederilor <>art. 104 alin. (6) lit. e) din Legea nr. 215/2001 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, preşedintele consiliului judeţean coordoneazã şi controleazã organismele prestatoare de servicii publice şi de utilitate publicã de interes judeţean, înfiinţate de consiliul judeţean şi subordonate acestuia. De asemenea, potrivit <>art. 91 alin. 5 lit. d) din Legea nr. 215/2001 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, consiliul judeţean acordã consultanţã în domeniile specifice, în condiţiile legii, unitãţilor administrativ-teritoriale din judeţ, la cererea acestora. Secretarul general al judeţului/al sectorului municipiului Bucureşti Potrivit prevederilor <>art. 5 alin. (1) din Hotãrârea Guvernului nr. 1.437/2004 privind organizarea şi metodologia de funcţionare a comisiei pentru protecţia copilului, secretarul general al judeţului/al sectorului municipiului Bucureşti este preşedintele comisiei pentru protecţia copilului. Direcţia generalã de asistenţã socialã şi protecţia copilului Direcţia generalã de asistenţã socialã şi protecţia copilului este instituţie publicã cu personalitate juridicã, înfiinţatã în subordinea consiliului judeţean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti. Rolul acestei instituţii este de a asigura la nivel judeţean, respectiv la nivelul sectorului municipiului Bucureşti, aplicarea politicilor şi strategiilor de asistenţã socialã în domeniul protecţiei copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum şi a oricãror persoane aflate în nevoie şi are responsabilitatea dezvoltãrii şi diversificãrii serviciilor sociale specializate, în funcţie de nevoile sociale identificate, cu scopul prioritar de a menţine funcţionalitatea socialã a persoanei, urmãrind reinserţia în mediul propriu de viaţã, familial şi comunitar. Primarul În <>Legea nr. 215/2001 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, se prevede la art. 61 cã primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publicã şi asigurã respectarea drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale cetãţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotãrârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotãrârilor consiliului local; dispune mãsurile necesare şi acordã sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor, ale celorlalţi conducãtori ai autoritãţilor administraţiei publice centrale, ale prefectului, precum şi a hotãrârilor consiliului judeţean, în condiţiile legii. Primarul conduce serviciile publice locale şi, potrivit prevederilor <>art. 64 din Legea nr. 215/2001 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, acesta îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilã şi de autoritate tutelarã şi asigurã funcţionarea serviciilor publice locale de profil, coordoneazã realizarea serviciilor publice de interes local prestate prin intermediul aparatului de specialitate sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publicã de interes local, ia mãsuri pentru prevenirea şi, dupã caz, gestionarea situaţiilor de urgenţã, ia mãsuri pentru organizarea executãrii şi executarea în concret a activitãţilor pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind serviciile sociale pentru protecţia copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor vârstnice, a familiei şi a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socialã. <>Legea nr. 272/2004 şi Codul familiei, republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, prevãd responsabilitãţi sporite în sarcina primarului, acesta fiind obligat sã asigure respectarea drepturilor fundamentale ale copilului din comunitatea în care este ales. B. Instituţii ale administraţiei publice centrale de specialitate Ministerul Internelor şi Reformei Administrative Se recunoaşte rolul important al poliţiei în intervenţia în vederea prevenirii separãrii copilului de pãrinţi, cu precãdere în situaţiile de abuz, neglijare şi exploatare, inclusiv cele de violenţã în familie îndreptatã asupra copilului, prin supravegherea familiilor cu risc în acest sens şi sesizarea obligatorie a autoritãţilor administraţiei publice locale prevãzute de lege pentru a interveni în aceste cazuri. Totodatã, se recunoaşte rolul poliţiei în intervenţia, alãturi de ceilalţi parteneri relevanţi, în cadrul unor echipe multidisciplinare şi interinstituţionale, care vor trebui sã fie formalizate. Se pune accent pe colaborarea necondiţionatã în stabilirea, cu celeritate, a identitãţii copiilor care trebuie sã revinã în ţarã prin repatriere sau readmisie, precum şi în cazul copiilor pãrãsiţi în unitãţile sanitare ori fãrã acte de identitate. Agenţia Naţionalã Antidrog Având în vedere amploarea recent descoperitã a fenomenului consumului de alcool, tutun şi droguri în rândul populaţiei de copii şi adolescenţi, se subliniazã importanţa realizãrii unei sinergii a eforturilor de prevenire, în special pe partea de informare şi educare a publicului larg şi mai ales a grupurilor vulnerabile. Ministerul Afacerilor Externe Luând în considerare fenomenul complex al migraţiei ilegale, traficului de copii, prezenţei copiilor români neacompaniaţi pe teritoriul altor state, copiilor repatriaţi şi copiilor refugiaţi, se contureazã clar rolul Ministerului Afacerilor Externe în protecţia drepturilor copilului, prin asumarea responsabilitãţilor legate în primul rând de comunicarea cu autoritãţile strãine, dar şi de colaborarea cu autoritãţile române în materie, cu precãdere cu Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Ministerul Justiţiei şi Autoritatea Naţionalã pentru Protecţia Drepturilor Copilului. Ministerul Afacerilor Externe poate contribui la sensibilizarea factorilor responsabili din ţãrile de destinaţie ale traficului de copii pentru o implicare mai solidã a autoritãţilor respective, cu precãdere în repatrierea copiilor. Ministerul Culturii şi Cultelor În activitatea sa, Ministerul Culturii şi Cultelor promoveazã libertatea de expresie şi de creaţie, şansele egale şi accesul liber la culturã, libertatea conştiinţei şi a credinţelor religioase. Pe baza acestor libertãţi şi drepturi fundamentale, Ministerul Culturii şi Cultelor poate promova multiculturalismul şi protejarea culturii minoritãţilor, precum şi stimularea vieţii culturale în cadrul comunitãţilor locale. Ministerul Educaţiei, Cercetãrii şi Tineretului Educaţia pentru toţi copiii afirmatã atât de Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, cât şi de legislaţia internã în materie de educaţie este unul dintre drepturile care vor fi urmãrite sã se dezvolte cât mai plenar pe parcursul prezentei strategii. Se au în vedere copiii cu dizabilitãţi, HIV/SIDA şi boli cronice grave, precum şi copiii care au discontinuitãţi în frecventarea învãţãmântului obligatoriu sau au abandonat şcoala din diverse motive. Totodatã, sunt avuţi în vedere pãrinţii acestor copii, cadrele didactice care interacţioneazã cu aceştia, precum şi relaţia cu ceilalţi copii şi pãrinţii lor, relaţia cu celelalte servicii din comunitate şi autoritãţile responsabile. În consecinţã, se va urmãri realizarea unor şcoli incluzive, deschise pentru toţi copiii. În strânsã relaţie cu educaţia pentru toţi copiii este şi realizarea unor programe constante în ceea ce priveşte promovarea drepturilor copilului în unitãţile de învãţãmânt atât prin efortul direct al sistemului educaţional, cât şi cu sprijinul sistemului de asistenţã socialã şi protecţia copilului şi al societãţii civile. Formarea iniţialã a profesioniştilor care interacţioneazã cu copilul este un aspect de interes major pentru prezenta strategie. Se va urmãri ca toate categoriile de profesionişti - cu prioritate din domeniul asistenţei sociale şi protecţiei copilului, al educaţiei, sãnãtãţii, internelor şi justiţiei - sã fie pregãtiţi corespunzãtor, în acord şi în spirit cu noua legislaţie privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Totodatã, se are în vedere armonizarea tuturor sistemelor existente de formare profesionalã (educaţional, de sãnãtate, formare profesionalã a adulţilor şi administraţie), iniţialã şi continuã, care sã rãspundã cerinţelor actuale din domeniul protecţiei şi promovãrii drepturilor copilului. Ministerul Muncii, Familiei şi Egalitãţii de Şanse Prin departamentele şi instituţiile aflate în subordinea sa, Ministerul Muncii, Familiei şi Egalitãţii de Şanse joacã un rol important în implementarea prezentei strategii. În continuare vor fi amintiţi principalii actori care vor interveni în acest sens: - Direcţia Generalã Incluziune şi Asistenţã Socialã va continua demersurile necesare reformei instituţionale pentru realizarea unui cadru coerent care va contribui la implementarea prezentei strategii (de exemplu, crearea Observatorului Social), precum şi demersurile pentru armonizarea legislaţiei în materie prin valorificarea experienţei acumulate de instituţiile care au o reformã avansatã (de exemplu, ANPDC) sau care au demarat o reformã amplã (de exemplu, ANPH şi ANPF) şi cu respectarea domeniilor specifice de activitate care au o dinamicã aparte şi o necesitate de dezvoltare în acord cu normele internaţionale (ANPDC, ANPH, ANPF şi ANES). Totodatã, va promova realizarea unor acte normative care sã susţinã complementaritatea şi continuumul de servicii, mai ales pentru tinerii care pãrãsesc sistemul de protecţie a copilului. - Autoritatea Naţionalã pentru Persoanele cu Handicap (ANPH) coordoneazã la nivel central activitãţile de protecţie specialã şi de promovare a drepturilor persoanelor cu handicap, elaboreazã politicile, strategiile şi standardele în domeniul promovãrii drepturilor persoanelor cu handicap, asigurã urmãrirea aplicãrii reglementãrilor din domeniul propriu şi controlul activitãţilor de protecţie specialã a persoanelor cu handicap. - Autoritatea Naţionalã pentru Protecţia Familiei (ANPF) va continua politica de dezvoltare a serviciilor necesare în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie, de promovare a colaborãrii nemijlocite cu autoritãţile şi serviciile specializate pentru copiii victime ale abuzului, neglijãrii şi exploatãrii, precum şi armonizarea propriului cadru legislativ, cu precãdere cu cel din domeniul asistenţei sociale şi protecţiei copilului şi cel al justiţiei, mai ales în ceea ce priveşte standardele de calitate pentru serviciile adresate victimelor violenţei în familie (adãposturi şi centre de recuperare) şi agresori (centre de consiliere). - Autoritatea Naţionalã pentru Egalitatea de Şanse (ANES) va dezvolta politica din domeniu, luând în considerare, pentru problemele care privesc copiii din aceastã perspectivã, experienţa şi recomandãrile ANPDC. Un exemplu este analiza legislaţiei în vigoare, inclusiv a Codului familiei, republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, în vederea eliminãrii discriminãrii existente între bãieţi şi fete cu privire la vârsta minimã de cãsãtorie, luând în considerare şi derogãrile de vârstã (cum ar fi în cazul unei sarcini) - aşa cum reiese şi din recomandãrile Comitetului pentru Drepturile Copilului (Recomandarea nr. 22). - Autoritatea Naţionalã pentru Ocuparea Forţei de Muncã (ANOFM) împreunã cu agenţiile din subordine va continua sã îşi adapteze acţiunile în funcţie de cerinţele pieţei şi de nevoile tinerilor din familie şi ale celor care pãrãsesc sistemul de protecţie a copilului, va participa la realizarea unui cadru legislativ şi administrativ unitar şi coerent în ceea ce priveşte modul de abordare a unitãţilor publice şi private din propriul sistem; totodatã, va colabora cu ANPDC în vederea monitorizãrii eficiente a copiilor ai cãror pãrinţi sunt plecaţi la muncã în strãinãtate, astfel încât sã fie posibilã luarea mãsurilor necesare pentru ca aceştia sã poatã menţine legãtura şi sã fie evitate consecinţele negative ale separãrii lor de pãrinţi. - Inspecţia Muncii va continua şi va dezvolta demersurile în domeniul prevenirii şi combaterii exploatãrii prin muncã. Ministerul Justiţiei În aplicarea justiţiei pentru copii, Ministerul Justiţiei va avea în vedere, cu prioritate, crearea la nivelul întregului teritoriu de secţii/complete specializate pentru copil şi familie, analizarea posibilitãţii de înfiinţare a tribunalelor specializate pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi realizarea unor dispoziţii procedurale speciale, simplificarea celor existente şi sporirea garanţiilor procesuale acordate copiilor, corespunzãtor standardelor româneşti şi europene în materia respectãrii drepturilor copilului. Totodatã, se va conştientiza importanţa vitalã a aplicãrii principiului celeritãţii în luarea deciziilor, precum şi a lucrului în echipã cu celelalte instituţii prevãzute de lege, cu precãdere cu direcţiile generale de asistenţã socialã şi protecţia copilului, poliţia şi parchetul. Ministerul Sãnãtãţii Publice Dreptul la sãnãtate este consfinţit în Constituţia României tuturor cetãţenilor, iar prin <>Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului sunt legiferate drepturile şi obligaţiile pacientului. În ceea ce priveşte dreptul la sãnãtate, ca drept fundamental al omului, Ministerul Sãnãtãţii Publice pune un accent deosebit pe menţinerea stãrii de sãnãtate a populaţiei, sprijinirea sãnãtãţii familiilor, a copiilor, a categoriilor de populaţie defavorizate. În consens cu politica în domeniul sãnãtãţii a Uniunii Europene şi în acord cu documentele internaţionale ratificate sau la care România este parte, au fost iniţiate programe de acţiuni şi mãsuri de reformã. În dezvoltarea reformei sistemului de sãnãtate un pas important a fost adoptarea <>Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sãnãtãţii, cu modificãrile şi completãrile ulterioare. Potrivit prevederilor capitolului privind sãnãtatea publicã, Ministerul Sãnãtãţii Publice desfãşoarã, prin programele naţionale de sãnãtate, activitãţi în scopul prevenirii îmbolnãvirilor, promovãrii şi asigurãrii sãnãtãţii populaţiei, inclusiv a copiilor. Prin aceste programe se asigurã, pornindu-se de la o bazã nediscriminatorie, accesul la servicii de prevenire a îmbolnãvirilor şi de promovare a sãnãtãţii, la informarea şi educarea populaţiei pentru a lua decizii pentru propriul comportament şi pãstrarea sãnãtãţii. În noua structurã organizatoricã care ţine cont de procesul de descentralizare în domeniul sãnãtãţii, ca parte integrantã a procesului de reformã în sãnãtate prin adoptarea <>Legii nr. 95/2006 , cu modificãrile şi completãrile ulterioare, Ministerul Sãnãtãţii Publice a demarat şi a extins sfera de activitate de la protecţia şi promovarea sãnãtãţii populaţiei şi crearea de strategii sanitare la implicarea nemijlocitã în domeniul protecţiei copilului, familiei, printr-o abordare complexã corelatã cu reforma întregului domeniu de protecţie socialã. Sistemul de îngrijiri medicale din România, care este aproape în totalitate public, oferã acces egal la îngrijiri medicale pentru fiecare persoanã, indiferent de sex, vârstã şi domiciliu. Se recunoaşte rolul esenţial al Ministerului Sãnãtãţii Publice în promovarea dreptului la sãnãtate al tuturor copiilor şi, în acest sens, se va urmãri integrarea serviciilor medicale din cadrul sistemului asistenţei sociale şi protecţiei copilului, prin coordonare metodologicã, în cadrul sistemului de sãnãtate pentru a elimina dublarea eforturilor şi paralelismele. Colaborarea cu Ministerul Sãnãtãţii Publice este foarte importantã pentru cunoaşterea şi de cãtre personalul medical a schimbãrilor apãrute în domeniul protecţiei şi promovãrii drepturilor copilului, prin armonizarea legislaţiei în domeniu, promovarea drepturilor copilului în rândul personalului medicosanitar şi, nu în ultimul rând, prin conştientizarea colaborãrii cu autoritãţile administraţiei publice locale, mai ales în ceea ce priveşte sesizarea obligatorie a cazurilor prevãzute de lege (copiii pãrãsiţi în unitãţile sanitare şi cazurile de abuz, neglijare şi exploatare). Un accent deosebit se va pune pe dezvoltarea serviciilor comunitare destinate recuperãrii/reabilitãrii copilului cu dizabilitãţi, în conformitate cu nevoile şi resursele locale. Educaţia permanentã şi formarea continuã a profesioniştilor din domeniul sãnãtãţii este un alt aspect de interes pentru prezenta strategie, astfel încât aceştia sã ajungã sã fie în permanenţã la curent cu reforma din domeniul protecţiei şi promovãrii drepturilor copilului. Secretariatul General al Guvernului O serie de autoritãţi care au responsabilitãţi în domeniile principale de interes ale prezentei strategii se aflã în subordinea primului-ministru sau a Guvernului, dupã caz. Dintre acestea le amintim pe urmãtoarele: - Departamentul pentru Relaţii Interetnice. Luându-se în considerare misiunea acestui departament, care funcţioneazã în subordinea primului-ministru, de a promova diversitatea etnicã din România, precum şi de a combate rasismul şi xenofobia, se vor avea în vedere programe comune în scopul pãstrãrii şi promovãrii identitãţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a copiilor aparţinând minoritãţilor naţionale. Prin aceasta, prezenta strategie reafirmã poziţia Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului de a avea în grijã toţi copiii României. - Agenţia Naţionalã pentru Romi (instituţie care funcţioneazã în subordinea Guvernului). Prezenta strategie este prima care recunoaşte drept grup-ţintã copiii aparţinând minoritãţilor naţionale, cu sublinierea expresã a categoriei aparţinând comunitãţii rome. În consecinţã, se pune accent pe includerea socialã, ca deziderat pentru toţi copiii, şi luarea unor mãsuri specifice pentru creşterea accesului la serviciile medicale şi educaţionale ale copiilor romi, luându-se în considerare particularitãţile specifice ale acestora. - Oficiul Român pentru Adopţii. Având în vedere accentul pus pe adopţia naţionalã, prezenta strategie subliniazã necesitatea dezvoltãrii serviciilor de adopţie şi postadopţie, conform standardelor minime obligatorii aprobate, precum şi realizarea, de cãtre Oficiul Român pentru Adopţii, de metodologii specifice şi proceduri de lucru care sã vinã în sprijinul profesioniştilor şi sã promoveze adopţia pe plan intern. În ceea ce priveşte adopţia internaţionalã, Oficiul Român pentru Adopţii, instituţie care funcţioneazã în subordinea Guvernului, coordoneazã şi supravegheazã procedurile derulate pe parcursul întregului proces şi realizeazã cooperarea internaţionalã în domeniu. Astfel, în vederea îndeplinirii obligaţiilor asumate de statul român în materia adopţiei prin convenţiile şi tratatele internaţionale la care România este parte, Oficiul Român pentru Adopţii colaboreazã cu toate instituţiile implicate în domeniu. Autoritatea Naţionalã pentru Tineret. În spiritul dreptului la timp liber şi recreere, se subliniazã aplicarea standardelor minime obligatorii aprobate în ceea ce priveşte organizarea taberelor, a activitãţilor sportive şi de socializare a tuturor adolescenţilor/tinerilor din familie, inclusiv a celor aflaţi în evidenţa sistemului de protecţie a copilului, precum şi a politicilor pentru tineret, combaterea marginalizãrii sociale, organizarea de proiecte interculturale şi de dezvoltare a aptitudinilor tinerilor. Avocatul Poporului este instituţia care are drept scop apãrarea drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor în raporturile acestora cu autoritãţile administraţiei publice şi al cãrei mandat cuprinde ca domeniu distinct de activitate pe acela de soluţionare a cererilor privind încãlcãri ale drepturilor copilului, familiei, tinerilor, persoanelor cu handicap. Şapte birouri teritoriale sunt funcţionale: Alba Iulia, Bacãu, Braşov, Constanţa, Târgu Mureş şi Suceava. Principalele probleme sesizate în prima parte a anului 2005 s-au referit la insuficienţa resurselor materiale necesare creşterii copiilor, refuzul centrelor de plasament pentru continuarea protecţiei pentru tinerii înscrişi la studii postuniversitare, schimbarea plasamentului copiilor de la un asistent maternal la altul, rele tratamente aplicate copiilor în unele centre de plasament, discriminarea copiilor proveniţi din centrele de plasament în raport cu cei din familie, lipsa unei proceduri judiciare speciale care sã permitã judecarea cu celeritate a speţelor cu privire la copii. Prezenta strategie precizeazã locul Avocatului Poporului în relaţie cu atribuţiile de monitorizare a drepturilor copilului de cãtre Autoritatea Naţionalã pentru Protecţia Drepturilor Copilului. Consiliul Naţional al Audiovizualului În calitate de garant al interesului public în domeniul comunicãrii audiovizuale, Consiliul Naţional al Audiovizualului are obligaţia sã asigure protejarea demnitãţii umane şi a copiilor prin exercitarea dreptului de control asupra conţinutului programelor. Având în vedere persistenţa situaţiilor de încãlcare a drepturilor copilului în cadrul unor programe audiovizuale, prezenta strategie va asigura legãtura permanentã dintre Consiliul Naţional al Audiovizualului şi Autoritatea Naţionalã pentru Protecţia Drepturilor Copilului în vederea monitorizãrii drepturilor copilului şi luãrii mãsurilor adecvate în cazul încãlcãrii lor, precum şi realizarea unor activitãţi specifice Consiliului în acest domeniu. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii Prin intermediul acestei instituţii se realizeazã principalele acţiuni de prevenire şi sancţionare a tuturor formelor de discriminare privind exercitarea drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale copiilor şi adulţilor. Pornind de la principiul nediscriminãrii, prezenta strategie îi conferã Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminãrii un rol-cheie atât pentru realizarea unor activitãţi specifice din domeniul sãu, cât şi pentru concretizarea parteneriatului cu Autoritatea Naţionalã pentru Protecţia Drepturilor Copilului în vederea monitorizãrii drepturilor copilului. Consiliul Naţional pentru Formarea Profesionalã a Adulţilor Aceastã autoritate autonomã, care este organizatã şi funcţioneazã în sistem tripartit, va contribui la definirea ariei ocupaţionale şi la dezvoltarea sistemului de formare profesionalã continuã din domeniul protecţiei şi promovãrii drepturilor copilului, prin aportul tuturor factorilor interesaţi, inclusiv al partenerilor sociali, prin intermediul comitetului sectorial din domeniul "Sãnãtate, igienã, asistenţã socialã".
CAP. VII Partenerii în implementarea prezentei strategii
Pentru modernizarea şi susţinerea reformei sistemului de protecţie şi promovare a drepturilor copilului, o cerinţã importantã este aceea a implicãrii unui numãr cât mai mare de parteneri la nivel naţional, regional, judeţean şi local, care sã împãrtãşeascã aceleaşi principii şi valori în activitãţile desfãşurate pentru bunãstarea copilului. Principalii parteneri în implementarea prezentei strategii sunt reprezentanţii societãţii civile, prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale, universitãţi şi alte instituţii de învãţãmânt, institute de cercetare etc. Se urmãreşte realizarea unui dialog pe bazã permanentã cu federaţiile din domeniul asistenţei sociale şi protecţiei copilului, care s-au dovedit un interlocutor serios şi eficient pentru consultarea organizaţiilor neguvernamentale şi primirea de sesizãri şi recomandãri din partea acestora, însumând opinii similare sau convergente şi reprezentând o "voce" puternicã în domeniu. Prezenta strategie subliniazã necesitatea contractãrii serviciilor sociale de cãtre organizaţiile neguvernamentale şi propune soluţii concrete pentru realizarea acestui deziderat. S-a constatat, în mod obiectiv, cã gestionarea serviciilor sociale de cãtre direcţiile generale de asistenţã socialã şi protecţia copilului este o activitate dificilã şi anevoioasã, acest fapt datorându-se mai multor factori: organigramã mare (de ordinul sutelor), lipsa specialiştilor (sunt situaţii în care specialiştii sunt înlocuiţi de funcţionari publici, lucru inacceptabil în interacţiunea directã cu copiii şi cu clienţii, în general, sau specializarea şi promovarea pregãtirii continue a personalului este ţinutã pe ultimul loc), posibilitãţi reduse de menţinere sau atingere a standardelor minime obligatorii. Ultimii doi factori sunt valabili şi pentru situaţia serviciilor publice de asistenţã socialã. În strânsã legãturã cu contractarea serviciilor sociale, se urmãresc întãrirea statutului de utilitate publicã acordat ONG-urilor şi clarificarea aspectelor care ţin de drepturile conferite de acest statut, inclusiv cele referitoare la contractarea de servicii. Unii dintre partenerii importanţi din domeniul protecţiei copilului sunt Biserica Ortodoxã Românã şi cultele religioase recunoscute de lege, ale cãror vocaţie socialã şi eficacitate în acţiune le sunt recunoscute, dar, pânã în prezent, nu existã un cadru instituţional în baza cãruia sã se perfecteze aceastã colaborare la nivel naţional. Serviciile sociale oferite de Bisericã devin tot mai adaptate la caracteristicile şi nevoile specifice fiecãrei categorii de persoane, în funcţie de mediul de provenienţã a acestora: instituţii de protecţie, aşezãminte sociale bisericeşti sau propriul domiciliu. Prezenta strategie urmãreşte instituţionalizarea colaborãrii cu Biserica, inclusiv pentru promovarea drepturilor copilului. Un rol care trebuie sã capete consistenţã aparţine sindicatelor şi patronatelor, mai ales în ceea ce priveşte integrarea socioprofesionalã a tinerilor, precum şi prevenirea şi combaterea exploatãrii prin muncã. Rolul organismelor internaţionale (Comisia Europeanã, UNICEF şi alte agenţii ale Naţiunilor Unite, USAID, Biroul Internaţional al Muncii, Banca Mondialã, Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei etc.) şi al reprezentanţilor altor state, prin intermediul ambasadelor (de exemplu, Franţa), este unul cu dublã semnificaţie: atât de partener constant pe parcursul reformei, cât şi de cofinanţator în vederea susţinerii reformei şi, implicit, în implementarea prezentei strategii.
CAP. VIII Domeniile principale de interes şi direcţiile de acţiune
Operaţionalizarea prezentei strategii constã în determinarea domeniilor sale principale de interes şi a direcţiilor aferente de acţiune. Pentru a fi relativ uşor de implementat şi monitorizat, s-au desprins din cadrul legislativ existent şi din nevoia exprimatã constant din teritoriu un domeniu principal de interes şi un subdomeniu al acestuia. A. Domeniu principal de interes: Protecţia şi promovarea drepturilor copilului: 1. responsabilizarea familiei pentru creşterea, îngrijirea şi educarea propriilor copii; 2. promovarea şi respectarea drepturilor şi libertãţilor civile ale copiilor; 3. creşterea accesului la serviciile de sãnãtate şi adaptarea serviciilor medicale şi de promovare a sãnãtãţii la nevoile copiilor; 4. realizarea unui acces egal la educaţie pentru toţi copiii; 5. respectarea dreptului copilului la odihnã şi promovarea activitãţilor recreative şi culturale; 6. monitorizarea drepturilor copilului; 7. respectarea dreptului copilului la protecţie, prin intervenţie multidisciplinarã şi interinstituţionalã, împotriva abuzului, neglijãrii şi exploatãrii; 8. promovarea formãrii profesionale. B. Subdomeniu de interes: Prevenirea separãrii copilului de pãrinţi şi protecţia specialã a copilului separat de pãrinţi: 9. responsabilizarea comunitãţilor locale pentru prevenirea separãrii copilului de pãrinţi şi în susţinerea familiilor pentru creşterea, îngrijirea şi educarea propriilor copii; 10. continuarea reformei serviciilor sociale pentru copil şi familie; 11. protecţia unor grupuri vulnerabile de copii şi tineri care necesitã o atenţie specialã (copiii strãzii, copiii delincvenţi, copiii cu dizabilitãţi, HIV/SIDA şi boli cronice grave/terminale, tinerii care urmeazã sã pãrãseascã sistemul de protecţie). Direcţiile de acţiune numerotate de la 1 la 11 sunt detaliate în termeni de obiective operaţionale, activitãţi, responsabili, parteneri, termene-limitã şi indicatori în primul Plan operaţional 2008-2009 pentru implementarea Strategiei naţionale în domeniul protecţiei şi promovãrii drepturilor copilului, care este parte integrantã a prezentei strategii. Activitãţile prevãzute în Planul operaţional 2008-2009 aduc modificãri, detaliazã sau sunt complementare celor care se realizeazã în mod permanent la nivel central şi local în domeniul protecţiei şi promovãrii drepturilor copilului, precum şi în alte domenii conexe şi, totodatã, celor prevãzute în alte acte normative în care Autoritatea Naţionalã pentru Protecţia Drepturilor Copilului este desemnatã instituţie responsabilã sau partener: a) Strategia naţionalã pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socialã a persoanelor cu handicap în perioada 2007-2013, aprobatã prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.175/2005 , conţine o serie de prevederi legate de îmbunãtãţirea comunicãrii şi colaborãrii interinstituţionale din acest domeniu, precum şi crearea de servicii adecvate pentru persoanele cu handicap. b) Planul de acţiune pentru implementarea Strategiei naţionale antidrog în perioada 2005-2008, aprobat prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 323/2005 , prevede acţiuni în colaborare cu sistemul de protecţie a drepturilor copilului, care se adreseazã în principal prevenirii în familie şi prevenirii comunitare prin intermediul unor activitãţi de pregãtire a pãrinţilor şi campanii de sensibilizare a opiniei publice. c) Planul naţional de acţiune pentru implementarea legislaţiei în domeniul protecţiei drepturilor copilului, aprobat prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.058/2005 , urmãreşte în principal aplicarea prevederilor din pachetul legislativ adoptat în iunie 2004, prin stabilirea unor acţiuni cum ar fi: - verificarea existenţei avizului Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului pentru toate proiectele de acte normative care fac referire la drepturile copilului; - crearea unei baze de date la nivel naţional privind respectarea drepturilor copilului; - elaborarea unei metodologii privind modalitãţile de colaborare între specialiştii de la nivel local şi judeţean; - analizarea şi revizuirea actelor normative care reglementeazã statutul asistentului maternal. d) Strategia naţionalã împotriva traficului de persoane pentru perioada 2006-2010, aprobatã prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.654/2006 , şi Planul naţional de acţiune 2006-2007 în vederea implementãrii Strategiei naţionale împotriva traficului de persoane pentru perioada 2006-2010, aprobat prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.720/2006 , au drept scop reducerea dimensiunilor fenomenului traficului de persoane şi reducerea efectelor negative pe care acestea le au asupra cetãţenilor şi asupra societãţii în general. Prin implementarea obiectivelor strategice România va beneficia de un sistem naţional integrat de servicii publice care sã asigure monitorizarea, evaluarea şi prevenirea traficului de persoane, identificarea victimelor, protecţia şi reintegrarea socialã a acestora, concomitent cu eficientizarea activitãţii de identificare şi pedepsire a traficanţilor. e) Planul naţional antisãrãcie şi promovare a incluziunii sociale, aprobat prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 829/2002 , cu modificãrile ulterioare, conţine obiective şi acţiuni menite sã sprijine autoritãţile publice locale în elaborarea şi aplicarea unor programe antisãrãcie şi promovarea incluziunii sociale şi sã contribuie la formarea unei culturi a acţiunii sociale prin creşterea capacitãţii de a identifica şi de a soluţiona problemele sociale. Fiind conceput ca o strategie pe termen lung, acesta este un program de construcţie socialã în vederea eliminãrii surselor de excluziune şi discriminare şi a asigurãrii accesului la servicii sociale fundamentale. f) Strategia naţionalã privind imigraţia pentru perioada 2007-2010, aprobatã prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.122/2007 , prevede promovarea admisiei şi şederii legale a strãinilor pe teritoriul României prin implementarea adecvatã a prevederilor legislative aliniate la standardele Uniunii Europene. g) Strategia naţionalã de management integrat al frontierei de stat a României în perioada 2007-2010, aprobatã prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 324/2007 , urmãreşte alinierea la principiile comunitare în ceea ce priveşte securizarea frontierei de stat, prin care sã se asigure creşterea gradului de securitate a României şi a cetãţenilor sãi şi fluidizarea traficului legal de persoane, precum şi realizarea acquis-ului Schengen şi accederea în acest spaţiu; h) Strategia Guvernului României de îmbunãtãţire a situaţiei rromilor, 2001-2010, aprobatã prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 430/2001 , cu modificãrile şi completãrile ulterioare, are drept scop instituţionalizarea obiectivelor politice şi responsabilizarea autoritãţilor publice centrale şi locale în aplicarea mãsurilor concrete de îmbunãtãţire a situaţiei cetãţenilor români de etnie rromã, sprijinirea formãrii şi promovãrii unei elite intelectuale şi economice din rândul rromilor care sã funcţioneze ca facilitator al politicilor de integrare socialã şi modernizare, precum şi eliminarea stereotipurilor, prejudecãţilor şi practicilor care încurajeazã discriminarea cetãţenilor români de etnie rromã.
CAP. IX Rezultatele aşteptate
A. Protecţia şi promovarea drepturilor copilului: a) existenţa unui sistem naţional de monitorizare a respectãrii drepturilor copilului; b) diversificarea modalitãţilor de informare a publicului larg privind respectarea drepturilor copilului şi promovarea unei atitudini proactive în activitãţile de diseminare; c) întãrirea capacitãţilor parentale prin asumarea responsabilitãţilor faţã de creşterea, îngrijirea şi educarea propriilor copii; d) crearea unui mecanism legal şi interinstituţional de (re)stabilire rapidã a identitãţii pentru copiii cãrora li s-a încãlcat acest drept; e) existenţa unor mecanisme şi proceduri adecvate de punere în practicã a normelor care privesc menţinerea relaţiilor copiilor cu propriii pãrinţi în caz de separare, divorţ, pãrinţi plecaţi la muncã în strãinãtate, executarea unei pedepse privative de libertate, pãrinţi cu domiciliul în alte state, internãri prelungite etc.; f) realizarea cadrului legislativ şi administrativ necesar pentru abordarea unitarã a unitãţilor publice şi private care mediazã munca în strãinãtate, în vederea monitorizãrii copiilor ai cãror pãrinţi sunt plecaţi la muncã în strãinãtate, cu scopul evitãrii consecinţelor negative ale separãrii copiilor de pãrinţi; g) scãderea numãrului de cazuri în care se încalcã dreptul copilului la demnitate, imagine şi intimitate în mass-media şi prin intermediul internetului; h) creşterea nivelului de implicare a copiilor în luarea deciziilor care îi privesc atât în familie, cât şi în societate în general, precum şi în sesizarea încãlcãrii drepturilor lor; i) dezvoltarea şi diversificarea modalitãţilor de promovare şi menţinere a specificului etnic şi cultural al copiilor aparţinând minoritãţilor naţionale; j) realizarea unui sistem eficient de promovare şi ocrotire a sãnãtãţii copiilor şi a familiilor acestora; k) creşterea procentului de copii cu handicap care au accesat servicii de recuperare/reabilitare şi creşterea calitãţii serviciilor pentru copiii cu handicap din instituţii; l) reducerea numãrului de copii neşcolarizaţi şi care au abandonat şcoala pe motive socioeconomice; m) creşterea procentului de copii cu dizabilitãţi şi dificultãţi de adaptare şcolarã (re)integraţi în învãţãmântul de masã; n) integrarea drepturilor copilului în sistemul şi în procesul efectiv de învãţãmânt, aşa cum sunt ele prevãzute în <>Legea nr. 272/2004 ; o) creşterea capacitãţii copiilor/tinerilor de a lua decizii cu privire la orientarea şcolarã şi profesionalã şi dezvoltarea unei cariere corespunzãtor calitãţilor şi preferinţelor exprimate de aceştia; p) diversificarea şi adaptarea modalitãţilor de petrecere a timpului liber pentru copii; r) direcţionarea educaţiei, în special a celei timpurii, cãtre dezvoltarea la potenţial maxim a personalitãţii copilului, a talentelor şi abilitãţilor sale fizice şi mentale; s) crearea şi dezvoltarea unui sistem unitar, coerent şi comprehensiv de prevenire, semnalare/sesizare şi intervenţie în cazurile de abuz, neglijare şi exploatare a copilului, inclusiv exploatare sexualã în scop comercial, exploatare prin muncã, trafic de copii, migraţie ilegalã, violenţã în familie şi alte forme de violenţã asupra copilului; t) definirea ariei ocupaţionale, a calificãrilor şi ocupaţiilor specifice, precum şi a standardelor ocupaţionale din domeniul protecţiei şi promovãrii drepturilor copilului; u) promovarea sistemului de evaluare şi certificare a competenţelor dobândite în contexte nonformale şi informale de învãţare; v) existenţa unui sistem naţional de formare iniţialã şi continuã în domeniul protecţiei şi promovãrii drepturilor copilului a profesioniştilor care interacţioneazã cu copilul; x) clarificarea aspectelor care ţin de drepturile conferite de statutul de utilitate publicã al organizaţiilor neguvernamentale care activeazã în domeniul protecţiei şi promovãrii drepturilor copilului; y) creşterea compatibilitãţii informaţiilor şi experienţei României în domeniul protecţiei speciale a copiilor în raport cu alte ţãri din regiune. B. Prevenirea separãrii copilului de pãrinţi şi protecţia specialã a copilului separat de pãrinţi: a) creşterea capacitãţii autoritãţilor administraţiei publice locale în asumarea problematicii copiilor din punct de vedere financiar, al profesionalizãrii resurselor umane şi dezvoltãrii serviciilor în funcţie de nevoile specifice identificate; b) creşterea numãrului de centre de zi şi alte servicii de prevenire a separãrii copilului de pãrinţi, servicii de sprijin al familiilor, înfiinţate la nivelul comunitãţilor locale în vederea apropierii serviciilor de beneficiari; c) creşterea eficienţei parteneriatelor centrale şi locale, interinstituţionale, public-private, inclusiv prin crearea cadrului legal necesar pentru contractarea serviciilor sociale publice pentru copii de cãtre organismele private acreditate; d) creşterea numãrului de servicii rezidenţiale pe model familial, concomitent cu scãderea numãrului instituţiilor de tip clasic, precum şi a serviciilor rezidenţiale cu un numãr de peste 100 de copii; e) scãderea numãrului de copii pãrãsiţi de pãrinţi în unitãţile sanitare; f) creşterea calitãţii serviciilor prin dezvoltarea sistemului de standardizare, acreditare, licenţiere şi inspecţie; g) dezvoltarea şi diversificarea serviciilor de tip familial; h) scãderea duratei de şedere a copiilor în sistemul de protecţie specialã prin realizarea cadrului legal necesar pentru integrarea copilului separat de familia sa într-un mediu stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil de la luarea sa în evidenţã în cadrul sistemului de protecţie a copilului; i) existenţa unei contribuţii semnificative a ANPDC la asigurarea compatibilitãţii, complementaritãţii şi continuumului de servicii pentru copiii şi adulţii cu dizabilitãţi; j) creşterea numãrului de servicii specializate pentru copiii separaţi de pãrinţi care necesitã o atenţie specialã (copiii strãzii, copiii delincvenţi, copiii cu dizabilitãţi, HIV/SIDA şi cu boli cronice grave/pronostic limitat, tinerii); k) scãderea numãrului de copii ai strãzii; l) reglementarea aspectelor care ţin de finanţarea sistemului de prevenire a separãrii copilului de familie şi sistemului de protecţie a copilului, la nivelul consiliilor judeţene, al consiliilor locale de la nivelul municipiilor, oraşelor şi comunelor, precum şi al consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti.
CAP. X Bugetul necesar implementãrii prezentei strategii
În vederea atingerii rezultatelor aşteptate prin implementarea prezentei strategii, se estimeazã o creştere a necesarului de resurse financiare. Un argument în plus pentru a justifica efortul financiar al Guvernului şi al autoritãţilor administraţiei publice locale este faptul cã, dacã strategiile anterioare s-au concentrat pe dreptul la protecţie specialã a copiilor, prezenta strategie vizeazã un grup-ţintã mult mai mare şi toate drepturile copilului. Implementarea prezentei strategii se finanţeazã din urmãtoarele surse: - bugetul de stat, prin bugetele ministerelor, autoritãţilor şi instituţiilor responsabile prin finanţarea programelor de interes naţional pentru protecţia şi promovarea drepturilor copilului - contribuie la realizarea activitãţilor care vizeazã, în general, elaborarea şi aprobarea actelor normative, precum şi a programelor (cadru) de formare profesionalã, a standardelor şi metodologiilor, care intrã în sfera de activitãţi curente ale instituţiilor responsabile; - bugetul judeţului - contribuie, în principal, la înfiinţarea şi dezvoltarea serviciilor de protecţie specialã a copilului separat de pãrinţi, precum şi a celor specializate care se adreseazã copilului la risc de separare şi altor categorii de copii menţionate la cap. V "Grupurile ţintã ale prezentei strategii"; - bugetul local al sectoarelor municipiului Bucureşti - contribuie, în principal, la înfiinţarea şi dezvoltarea serviciilor menţionate anterior în cazul bugetului judeţului, precum şi a serviciilor pentru prevenirea separãrii copiilor de familie; - bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor - contribuie, în principal, la înfiinţarea şi dezvoltarea serviciilor pentru prevenirea separãrii copiilor de familie; - fonduri externe: programe bilaterale, fonduri rambursabile şi fonduri nerambursabile, în condiţiile legii - contribuie la înfiinţarea serviciilor pentru copii şi familie, la derularea de campanii de sensibilizare/conştientizare a publicului, la realizarea de studii şi cercetãri în domeniu, precum şi la finanţarea punctualã a consultanţei în cazul activitãţilor care vizeazã elaborarea şi aprobarea actelor normative, precum şi a programelor (cadru) de formare profesionalã, a standardelor şi metodologiilor; aceste fonduri provin în principal de la organismele internaţionale menţionate în cap. VII "Partenerii în implementarea prezentei strategii"; - donaţii, sponsorizãri sau alte contribuţii din partea persoanelor fizice ori juridice din ţarã şi din strãinãtate, în condiţiile legii; - alte surse de finanţare, în conformitate cu legislaţia în vigoare. Toate sursele menţionate vor fi analizate în detaliu cu ocazia stabilirii modalitãţilor concrete de evaluare şi monitorizare a prezentei strategii, aşa cum este precizat în cap. XII.
CAP. XI Oportunitãţi şi constrângeri
Oportunitãţi: - conştientizarea, de cãtre publicul larg şi de autoritãţile administraţiei publice centrale şi locale, a necesitãţii îmbunãtãţirii sistemului de protecţie a copilului din România, care a reprezentat în egalã mãsurã şi condiţie pentru integrarea României în Uniunea Europeanã; - sprijinul larg oferit României de organisme internaţionale şi reprezentanţi ai altor state pentru armonizarea practicilor de îngrijire a copilului şi dezvoltarea serviciilor destinate acestora la cele utilizate în ţãri dezvoltate; - experienţa acumulatã pânã în prezent în domeniul promovãrii şi creãrii de modele ale serviciilor pentru copii şi familii atât în sectorul public, cât şi în cel privat; - existenţa cadrului legislativ comprehensiv, modern şi armonizat standardelor europene în domeniul protecţiei şi promovãrii drepturilor copilului; - existenţa precizãrilor clare în legislaţie privind responsabilizarea comunitãţilor locale în luarea mãsurilor pentru înfiinţarea serviciilor sociale de proximitate pentru copii şi familii; - numãrul important de organizaţii neguvernamentale care sunt implicate în domeniu şi profesionalismul acestora; - deschiderea instituţiilor centrale şi locale faţã de colaborarea în domeniul problematicii copiilor cu organizaţiile neguvernamentale şi mediul de afaceri; - unificarea problematicii copilului şi familiei la nivel judeţean; - interesul declarat al Guvernului pentru realizarea cadrului legal necesar pentru contractarea serviciilor sociale pentru copii de cãtre organizaţiile neguvernamentale; - existenţa standardelor minime obligatorii pentru serviciile de prevenire a separãrii copilului de familie şi pentru serviciile de protecţie specialã a copilului separat de pãrinţi; - implicarea constantã a instituţiilor centrale, concretizatã în grupuri interministeriale, pentru gãsirea celor mai bune cãi şi instrumente de lucru care sã asigure protecţia realã a copiilor, precum şi promovarea drepturilor acestora; - experienţa existentã în derularea programelor de interes naţional; - profesionalizarea dialogului dintre diverşii furnizori de servicii şi instituţiile centrale şi locale implicate în domeniu. Constrângeri În raport cu sistemul instituţional: - rezistenţa la descentralizare a structurilor administrative, pânã la nivelul autoritãţilor publice locale, motivatã de lipsa experienţei acestora din urmã în managementul şi organizarea serviciilor sociale; - lipsa unei experienţe în implicarea comunitãţii, a mediului de afaceri şi a cetãţenilor în acţiuni sociale, de binefacere; - ritmul lent de reformã din alte sectoare de activitate complementare sistemului de protecţie a copilului - educaţie, sãnãtate, administraţie localã. În raport cu resursele umane: - lipsa de atractivitate a serviciilor din mediul rural faţã de personalul calificat în domeniile de asistenţã socialã, psihologie, kinetoterapie etc.; - sistemul actual de salarizare care faciliteazã migraţia cãtre alte domenii de activitate; - rezistenţa la schimbare a personalul preluat din vechile instituţii de ocrotire şi educare; - statutul neomogen al personalului la nivel naţional, respectiv o parte fiind funcţionari publici, aceştia nu îşi pot exercita pe deplin profesia pentru care s-au pregãtit; - lipsa unui sistem coerent de formare profesionalã continuã şi slaba ofertã existentã pe piaţã în acest domeniu. În raport cu finanţarea: - ritmul lent al reformelor economice, care determinã menţinerea la cote ridicate a ratei de sãrãcie şi apariţia fenomenului migraţiei în strãinãtate, care afecteazã situaţia familiilor şi copiilor; - incapacitatea consiliilor locale de a face plãţi în mod constant şi integral cãtre beneficiari; - percepţia eronatã a partenerilor externi asupra faptului cã nivelul de succes al României în domeniul protecţiei copilului se suprapune peste domeniul promovãrii şi respectãrii drepturilor copilului, ceea ce a condus deja la diminuarea fondurilor externe.
CAP. XII Evaluarea şi monitorizarea prezentei strategii
În conformitate cu prevederile <>Hotãrârii Guvernului nr. 1.432/2004 privind atribuţiile, organizarea şi funcţionarea Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, Autoritatea Naţionalã pentru Protecţia Drepturilor Copilului coordoneazã activitãţile şi mãsurile de implementare a obiectivelor cuprinse în prezenta strategie şi evalueazã impactul aplicãrii obiectivelor strategice. Monitorizarea şi evaluarea implementãrii prezentei strategii constau, în principal, în verificarea atingerii obiectivelor operaţionale. În acest sens se vor elabora instrumente de monitorizare şi evaluare a Planului operaţional 2008-2009 pentru implementarea prezentei strategii. Instrumentele de monitorizare s-au elaborat în cursul anului 2006 şi au detaliat indicatorii în termeni cantitativi şi/sau calitativi. Evaluarea se va realiza în mod periodic, anual şi la încheierea perioadelor de implementare a planurilor operaţionale, incluzând atât o componentã internã, cât şi una externã. Evaluarea internã va fi efectuatã de cãtre persoane desemnate din cadrul Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului. Evaluarea externã se va realiza la încheierea perioadelor de implementare a planurilor operaţionale şi, pentru asigurarea obiectivitãţii, va fi efectuatã de cãtre persoane sau instituţii specializate. Evaluarea externã va cuprinde şi elemente de impact şi recomandãri, pe de o parte, pentru reajustarea activitãţilor, iar pe de altã parte, pentru realizarea strategiilor viitoare din acest domeniu. La încheierea etapelor consemnate prin planurile operaţionale se va lua în considerare revizuirea per ansamblu a prezentei strategii. Monitorizarea se va realiza în mod sistematic şi complex de cãtre persoane desemnate din cadrul Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului. În sprijinul mãsurãrii indicatorilor din planul operaţional şi al rezultatelor aşteptate ale implementãrii prezentei strategii se vor utiliza sistemul naţional de monitorizare a protecţiei copilului (CMTIS), precum şi alte mijloace de monitorizare. ------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
