Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
SENTINŢA nr. 127 din 9 octombrie 2023 referitoare la acţiunea în contencios administrativ având ca obiect anulare act administrativ
EMITENT: Curtea de Apel Tg. Mureş - Sc II CV+CA+FISC PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 966 din 26 septembrie 2024
Dosar nr. X/43/2020*
Completul constituit din:
Preşedinte - XXX
Grefier - XXX
Pe rol se află rejudecarea, ca efect al Deciziei XXX pronunţate de ÎCCJ, a acţiunii în contencios administrativ formulate de către reclamanta A, cu sediul (...) şi sediul procesual ales (...), în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor, cu sediul în Bucureşti, bd. Dinicu Golescu nr. 38, sectorul 1, având ca obiect anulare act administrativ.
Fără citarea părţilor.
Mersul dezbaterilor şi susţinerile pe fond ale părţilor au fost consemnate în Încheierea de şedinţă din data de 19.09.2023, pronunţarea hotărârii fiind amânată pentru data de 3.10.2023, iar ulterior pentru data de azi, 9.10.2023.
CURTEA DE APEL
Prin acţiunea în contencios administrativ promovată de către reclamanta A în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor s-a solicitat anularea Ordinului ministrului transporturilor nr. 1.333 din 26 septembrie 2019 pentru modificarea Ordinului ministrului transporturilor nr. 181/2008 pentru aprobarea Reglementărilor privind condiţiile de instalare, reparare sau inspecţie a tahografelor utilizate în transportul rutier ori a limitatoarelor de viteză care echipează autovehiculele, precum şi autorizarea operatorilor economici care desfăşoară astfel de activităţi - RNTR 8, publicat în Monitorul Oficial nr. 835 din 15 octombrie 2019, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanta a învederat faptul că prin actul normativ menţionat s-a modificat Regulamentul (reglementările) privind condiţiile de instalare, reparare sau inspecţie a tahografelor utilizate în transportul rutier ori a limitatoarelor de viteză care echipează autovehiculele, precum şi autorizarea operatorilor economici care desfăşoară astfel de activităţi, în baza unui referat întocmit de Direcţia de transport rutier, înregistrat cu nr. 29.258 din 21.08.2019.
În acest referat se susţine că este necesară modificarea regulamentului, faţă de dispoziţiile HG nr. 693/2018 pentru modificarea HG nr. 899/2003 privind stabilirea condiţiilor referitoare la aprobarea de model pentru aparatul de control în transporturile rutiere, la omologarea de tip a limitatoarelor de viteză, precum şi a condiţiilor de montare, reparare, reglare şi verificare a aparatelor de control în transporturile rutiere şi a limitatoarelor de viteză.
Reclamanta a susţinut că, deşi proiectul acestui act normativ a fost pus în dezbatere publică, iar o parte dintre operatorii economici au efectuat amendamente, autoritatea publică emitentă nu a ţinut cont de opiniile acestora, fiind ignorate în mod nejustificat, deşi în mare parte, în opinia reclamantei, erau fondate.
Noile reglementări, care aduc modificări marcante în activitatea operatorilor economici, nu sunt fundamentate de emitent, în sensul că nu se arată în concret motivul pentru care a fost necesară emiterea unor noi dispoziţii excesive, în situaţia în care actele normative invocate în expunerea de motive [HG nr. 693/2018 pentru modificarea HG nr. 899/2003, Regulamentul (UE) nr. 165/2014 al Parlamentului Europei şi al Consiliului] nu impun modificarea regulamentului în forma adoptată de ministrul transportului în Ordinul nr. 1.333 din 26 septembrie 2019.
În opinia reclamantei, modificările aduse regulamentului creează adevărate obstacole sau bariere legale discriminatorii şi creează practici anticoncurenţiale, abuzive sau neloiale şi care, în mod vădit, sunt în contradicţie cu principiile care stau la baza libertăţii comerţului.
Prin noile modificări aduse regulamentului se încalcă art. 45 din Constituţia României, intitulat „Libertatea economică“, care garantează, cu valoare de principiu, accesul liber al persoanei la o activitate economică bazată pe libera iniţiativă şi exercitarea acestor activităţi.
Reglementările vizate creează o discriminare între operatorii economici, în sensul că se realizează o nepermisă limitare (îngrădire) a desfăşuraţii activităţi în conformitate cu principiile economiei de piaţă, în schimb, pentru alţi operatori economici mai mari, prin aceleaşi reglementări se creează o situaţie economică mult mai favorabilă.
Aceste limitări nu sunt justificate de un interes general, ci, din contră, justifică mai mult interesul unui număr limitat de operatori economici de a forma pe piaţa de profil un monopol, în concret de a elimina concurenţa.
Reclamanta a susţinut că la art. 3 alin. (2) se specifică faptul că „Activitatea de inspecţie a tahografelor se efectuează de către RAR sau de către operatori economici autorizaţi de către RAR, în conformitate cu prezentele reglementări“.
Această reglementare creează o incompatibilitate. Activitatea acestei autorităţi este strict reglementată de HG nr. 768/1991 privind înfiinţarea Regiei Autonome Registrul Auto Român, republicată, atribuţiunile fiind reglementate de art. 2 şi 3 din acest act normativ, din care rezultă că RAR exercită funcţia publică, de monitorizare şi control în activitatea operatorilor economici.
În opinia reclamantei activitatea de inspecţie, care constă într-o verificare la anumite termene a tahografelor sau după repararea acestora, poate fi făcută numai de către operatori economici autorizaţi de RAR.
RAR poate controla modul în care au fost efectuate aceste inspecţii.
Reclamanta a arătat că aceleaşi considerente sunt şi cu privire la dispoziţiile art. 3 alin. (7) cu privire la inspecţia limitatoarelor de viteză.
La art. 15 alin. (2) se specifică: „Activitatea de instalare şi/sau reparare a tahografelor şi/sau limitatoarelor de viteză se poate desfăşura doar în cadrul unui ATLV fix.“
Potrivit art. 1 alin. (2), ATLV reprezintă un atelier specific pentru instalarea, repararea şi inspectarea tahografelor şi limitatoarelor de viteză. Aceste ateliere pot fi fixe sau mobile, instalate în mijloace auto.
În opinia reclamantei, cu ajutorul ATLV mobil, un operator economic se poate deplasa la locul în care clientul transportator solicită o intervenţie.
Activităţile de instalare şi/sau reparare pot fi efectuate fără probleme şi în staţiile mobile, deoarece intervenţia este prestată de acelaşi personal, echipamentele fiind identice cu cele din atelierul fix. Mai mult, şi condiţiile de autorizare ale unui atelier mobil sunt identice cu cele ale unui atelier fix.
Reclamanta a susţinut că este mai mult decât evident că această dispoziţie vine în „sprijinul“ marilor operatori economici care au adevărate reţele de ATLV fixe.
La art. 15 alin. (3) din regulament se specifică: „Activitatea de inspecţie a tahografelor inteligente se poate desfăşura doar în cadrul unui ATLV fix.“
Această dispoziţie legală reprezintă un privilegiu („dedicaţie“) pentru marii operatori economici, neexistând nicio justificare de ordin tehnic.
Motivul adoptării îl reprezintă în esenţă limitarea activităţii operatorilor economici mici care desfăşoară activitatea inclusiv prin atelierele mobile.
În aparenţă această dispoziţie „limitează“ şi activitatea marilor operatori. În realitate această dispoziţie nu îi afectează, din contră, având în vedere numărul mare de ateliere fixe pe care îl deţin, care acoperă aproape întreaga structură rutieră, o asemenea măsură îi avantajează.
Reclamanta a susţinut că art. 16 din regulament stabileşte cerinţele care urmează să fie îndeplinite de un operator economic pentru a putea cere autorizarea unui atelier fix pentru instalarea, repararea sau inspecţia tahografelor ori a limitatoarelor de viteză (abreviat ATLV fix). La alin. (2) din acest articol se impune că „personalul atestat trebuie să deţină permis de conducere categoria C sau D“.
Este mai mult decât evident că această dispoziţie creează o limitare nejustificată, având în vedere că profesia poate fi exercitată de orice persoană autorizată în condiţiile legii şi care are pregătirea profesională (specialitatea) necesară desfăşurării activităţii de instalare, inspectare sau verificare.
În concret, această dispoziţie are efect negativ asupra persoanelor/angajaţilor care nu au aptitudinea necesară pentru a obţine un permis de conducere sau care, din diferite motive sau convingeri, nu doresc să obţină un permis de conducere pentru categoriile prevăzute în regulament, mai ales că la angajare nu li s-a impus o asemenea condiţie.
În opinia reclamantei, această dispoziţie încalcă atât Constituţia României, cât şi Codul muncii, care garantează dreptul la muncă.
Nici această nouă cerinţă, în afară de faptul că îngrădeşte dreptul la muncă, nu are o justificare reală din punct de vedere tehnic, dat fiind că instalarea, repararea sau verificarea tahografelor şi a limitatoarelor de viteză necesită în primul rând cunoştinţe de specialitate şi aptitudini, are numai o legătură aparentă cu activitatea desfăşurată de un conducător auto.
Reclamanta a arătat că activitatea de inspecţie periodică a tahografelor şi limitatoarelor de viteză nu presupune circulaţia cu autovehiculele pe drumurile publice, iar deţinerea unui permis valabil indiferent de categorie satisface în mod rezonabil desfăşurarea acestei activităţi.
O persoană autorizată trebuie să aibă şi cunoştinţe tehnice minimale privind modul de funcţionare a unui autovehicul, dar această situaţie nu justifică adoptarea unei asemenea cerinţe.
Potrivit art. 16 alin. (5), „Locaţia în care se efectuează activităţi de ITLV cu ATLV mobil trebuie să dispună de infrastructura prevăzută la alin. (1) lit. a), b), d) şi f) şi să se afle la o distanţă de cel puţin 25 km faţă de oricare ATLV fix“.
Această normă restrânge, limitează activitatea operatorilor economici mici deoarece s-a limitat în mod expres aria în care se pot efectua activităţi de ITLV (inspecţia tahografelor şi/sau limitatoarelor de viteză) cu ATLV mobil. Cu alte cuvinte, un ATLV mobil nu se poate deplasa pentru o intervenţie la solicitarea unui client transportator, adică la un autovehicul care nu mai poate circula din cauza defecţiunii unui tahograf sau limitator de viteză, dacă autovehiculul se află la o distanţă mai mare de 25 de km de ATLV fix, care reprezintă punctul de lucru al aceluiaşi operator economic care deţine ATLV mobil.
În opinia reclamantei, prin această dispoziţie se limitează accesul pe piaţă, dat fiind că un beneficiar nu mai este interesat să încheie un contract cu un operator economic care nu dispune de o reţea extinsă de ateliere fixe şi mobile.
Reglementarea obligă un beneficiar care a încheiat un contract cu un operator mai mic, care până la apariţia regulamentului modificat se putea deplasa la locul de intervenţie cu un atelier mobil, să solicite intervenţia altui operator.
Evident că şi această reglementare îl favorizează pe un operator economic mai mare în detrimentul unui operator economic mai mic, facilitând formarea unui monopol pe piaţa de profil.
Reclamanta a susţinut că noua normă limitează posibilitatea beneficiarului în a-şi alege furnizorul de servicii obişnuit care până acum a prestat servicii prin intermediul atelierului mobil, situaţie faţă de care sunt încălcate dispoziţiile art. 1.169 din Codul civil, conform cărora „Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri“.
Libertatea contractuală este posibilitatea recunoscută oricărui subiect de drept de a încheia un contract, în înţelesul de mutuus consensus, de produs al manifestării sale de voinţă convergentă cu a celeilalte sau celorlalte părţi, de a stabili conţinutul acestuia şi de a-i determina obiectul, dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii a căror respectare este obligatorie pentru părţile contractante.
Noul regulament restricţionează activitatea operatorilor economici, care nu mai au posibilitatea de a-şi exercita activitatea într-o economie de piaţă liberă în care interacţiunea dintre cerere şi ofertă este liberă, atât beneficiarul, cât şi prestatorul de serviciu având libertatea de a acţiona şi a contracta liber.
Crearea unui dezavantaj în poziţia concurenţială poate fi un alt efect al practicii anticoncurenţiale în forma abuzului de poziţie dominantă, atunci când se creează şi se aplică normativ condiţii discriminatorii la prestaţii echivalente, în relaţiile economice.
În opinia reclamantei, pe toate verigile unei pieţe trebuie să se manifeste concurenţa, respectiv producţie, distribuţie, servicii etc., iar eliminarea concurenţei pe una din aceste pieţe se resimte şi pe celelalte. Pentru a concura în mod onest, agenţii economici/operatorii economici trebuie să aibă şanse egale de acţiune.
Acest principiu este înfrânt dacă printr-un act normativ, cum este cazul regulamentului contestat, se creează pârghii pentru agenţi economici dominanţi, exercitând o putere discreţionară, stabilind şi impunând condiţii discriminatorii faţă de doi sau mai mulţi agenţi economici care au obligaţii similare faţă de cel dominant, dar unii sunt trataţi preferenţial, în dauna celorlalţi, fără ca în cauză să existe raţiuni economice.
Reclamanta a susţinut că într-o asemenea ipoteză nu este vorba despre anularea dreptului agentului dominant de a negocia clauzele unui contract cu un partener comercial, aşa cum împreună convin, ci chiar despre lipsa egalităţii între aceştia în a negocia, şi nu impune condiţiile viitoarei colaborări. În acest fel, unii agenţi economici sunt situaţi, fără vina lor, pe poziţii concurenţiale diferite, ceea ce poate produce perturbări în activitatea pe care o desfăşoară, în special dacă sunt agenţi economici mai mici, aceştia având aceleaşi drepturi la dezvoltare ca şi cei mai mari. Apare, astfel, şi mai clar înţelesul concepţiei, jurisprudenţei comunitare în ceea ce priveşte responsabilitatea specială a agentului economic dominant în activitatea sa pe piaţă.
Condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea unor clauze care conţin prestaţii suplimentare, fără o justificare fundamentată dominant economic şi legal, este o formă a abuzului, putere pe care agentul economic dominant nu ar avea-o în absenţa poziţiei dominante.
Prin crearea unor condiţii excesive se doreşte eliminarea operatorilor sau agenţilor economici mai mici. Însă eliminarea unui agent economic duce inevitabil la restrângerea concurenţei prin restrângerea ofertei, iar scopul urmărit prin aceste fapte este creşterea puterii pe piaţă şi creşterea preţurilor, deci creşterea profitului, dar nu pe baze economice.
În opinia reclamantei, eliminarea concurenţei prin practici legislative înseamnă un control al pieţei de cei care aceasta au urmărit.
Fie că este vorba de eliminare de pe piaţă a concurenţei, de limitare sau împiedicare a accesului pe piaţă, practica anticoncurenţială care se manifestă astfel este deosebit de periculoasă deoarece este controlată, în acest mod, oferta de produse şi servicii, se limitează inovaţia şi, pe cale de consecinţă, se înlătură orice posibilitate de îmbunătăţire a calităţii, fiind afectat dreptul de a alege al consumatorului, ştiut fiind faptul că agenţii economici ofertanţi nu se mai concurează între ei, prin acordul încheiat renunţând la independenţa lor de acţiune pe piaţă.
Reclamanta a susţinut că în regulament nu se menţionează parametrii tehnici care au determinat adoptarea acestei măsuri, atât timp cât sunt îndeplinite condiţiile de infrastructură necesare efectuării acestor verificări. Distanţa de 25 km este stabilită arbitrar, fără a fi precizat modul concret în care se calculează această distanţă.
Cu privire la art. 17 lit. c) din regulament: „RAR autorizează ATLV ...deţine o abilitare scrisă din partea producătorului tahografelor şi/sau a limitatoarelor de viteză ori a reprezentantului acestuia pentru România, pentru activitatea de instalare şi/sau reparare; această abilitare trebuie să aibă în vedere dotările tehnice şi instruirea personalului;“.
Din activitatea operatorilor economici existenţi pe piaţă au fost eliminaţi abuziv, fără nicio justificare, care deţin abilitări de la un producător de echipamente de inspecţie sau al reprezentantului acestuia.
În opinia reclamantei, în acest fel se creează monopolizarea pieţei de către reprezentanţii producătorilor de tahografe şi limitatoare de viteză în dauna altor producători.
Cu privire la dispoziţiile privind programul de instruire pentru inspecţia tehnică a tahografelor de generaţia a doua, cuprinse în art. 22 alin. (2), (3) şi (4) din regulament, se stabileşte că programul pentru inspecţia tahografelor digitale de generaţia a doua poate fi organizat de producătorul acestor tahografe sau de un reprezentant al acestuia, împuternicit în acest scop, cu sediul în România.
Reclamanta a susţinut că această dispoziţie este adoptată fără nicio justificare tehnică.
Motivul adoptării îl reprezintă în esenţă limitarea activităţii în primul rând a operatorilor economici mici.
Procedura de inspecţie sau verificare periodică a tahografelor digitale de generaţia a doua poate fi efectuată cu un dispozitiv de testare a tahografelor, indiferent de producător, cu condiţia ca dispozitivul să aibă un certificat de omologare dintrun stat membru UE.
Reclamanta a susţinut că inspecţia poate fi realizată cu un astfel de dispozitiv, cu respectarea instrucţiunilor producătorilor de tahografe care trebuie să se circumscrie regulamentelor europene în vigoare.
Reglementarea contestată îngrădeşte activitatea unor agenţi economici, deoarece nu permite unui alt producător sau reprezentantului acestuia de a organiza instruiri pentru inspecţia altor tahografe inteligente, chiar şi atunci când deţine alte echipamente care sunt capabile din punct de vedere tehnic să respecte rigorile stabilite prin regulamente europene.
În opinia reclamantei, această activitate de instruire poate fi desfăşurată de oricare producător sau reprezentant al producătorului, dacă respectă cerinţele impuse prin regulament la capitolul IV „Organizarea şi agrearea agenţilor economici care efectuează un program de instruire“.
Emitentul acestei reglementări ar fi trebuit să ţină cont de activitatea operatorilor economici ce efectuează instruiri şi să se raporteze în mod proporţional cu volumul de şcolarizare (cu titlu de exemplu, să se facă o diferenţiere între dotarea unui operator economic care are de instruit 200 de persoane faţă de un operator economic care are de instruit 20 de persoane) din punctul de vedere al bazei materiale, deoarece costurile sunt foarte mari cu dotarea unui centru de şcolarizare, creând în acest fel o îngreunare a activităţii profesionale care până în acest moment nu avea aceste impedimente.
Reclamanta a susţinut că art. 24 lit. c) din regulament impune: „Operatorul economic care solicită agrearea să depună la RAR un dosar cuprinzând următoarele documente:...c) copie de pe certificatul constatator emis de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului în baza Legii nr. 26/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, eliberat cu cel mult trei luni înainte de data depunerii cererii-tip de agreare, cuprinzând date privind valabilitatea sediului social şi a punctului de lucru pentru care se solicita agrearea, persoanele împuternicite, sedii şi/sau activităţi autorizate conform prevederilor art. 15 din Legea nr. 359/2004, inclusiv pentru activitatea «Alte forme de învăţământ n.c.a.».“
În regulament se prevede ca obiect de activitate CAEN „Alte forme de învăţământ n.c.a.“, fără să se menţioneze modul în care se va desfăşura o astfel de activitate, neexistând în actul normativ metodologia, norme de aplicare. În momentul de faţă centrele de instruire de tahografe ale importatorilor de tahografe din România nu sunt autorizate, întrucât nu există metodologia necesară. Prin urmare, angajaţii care efectuează inspecţii de tahografe existenţi au o activitate în mod continuu chiar şi de 15 ani.
Reclamanta a subliniat faptul că, potrivit art. 35 alin. (3) din cap. IV, „Inspecţia tahografelor inteligente se realizează doar cu dispozitivele de inspecţie indicate de producătorul de tahograf“.
Prin această dispoziţie se limitează activitatea operatorilor economici, deoarece s-a prevăzut în mod expres obligaţia atelierelor să se doteze cu toate aparatele şi dispozitivele de inspecţii tahografe de pe piaţă dacă doresc să facă inspecţii la toate tipurile de tahografe de pe piaţă, adică să achiziţioneze aparatele de la fiecare reprezentant al producătorilor de tahografe din România (în prezent sunt 3 reprezentanţi ai producătorilor de tahografe, inclusiv dispozitive de inspecţie, şi alţi 3 reprezentanţi ai producătorilor de echipamente de inspecţie tahografe).
Prin adoptarea acestei norme, operatorii economici sunt obligaţi să cheltuiască sume importante, care în final se vor reflecta în preţurile practicate spre beneficiarii transportatori, iar cei care nu dispun de aceste sume vor dispărea de pe piaţă.
În opinia reclamantei, într-o astfel de situaţie se creează un monopol şi se împiedică accesul la piaţa liberă pentru unele ateliere care îşi desfăşoară activitatea în acest domeniu care nu fac parte dintr-o reţea a unui importator de tahografe din România, se reduc atelierele de tahografe posibile care pot oferi servicii de verificare, practică economică neîntâlnită la nivel european.
Transportatorii vor avea mai puţine opţiuni privind atelierele la care vor putea să îşi efectueze inspecţiile de tahografe, încălcându-se în acest fel împiedicarea creării unei pieţe concurenţiale sănătoase.
Reclamanta a susţinut că principiul economiei de piaţă are în vedere ca preţurile şi tarifele să fie stabilite în cadrul unei economii de piaţă, prin interacţiunea dintre cerere şi ofertă. Orice excepţie de la acest principiu fundamental al economiei de piaţă reprezintă fie absenţa unei reale economii de piaţă, fie încălcarea legislaţiei în domeniul concurenţei.
Noul regulament a eliminat activitatea reprezentantului producătorului de echipamente, care nu mai poate continua activitatea, suferind pierderi foarte mari, deoarece acesta a vândut un număr mare de echipamente de verificare.
În vederea menţinerii competitivităţii, în statele membre UE sunt reglementate în legislaţie dispozitive de inspecţie (testere) tahografe pentru activităţile de inspecţie tahografe, în sensul liberalizării pieţei şi evitării unui monopol, tahografele putând fi inspectate de către orice atelier autorizat pentru tahografe.
Modificarea regulamentului în această formă înseamnă excluderea de pe piaţă a reprezentanţilor producătorilor dispozitivelor de inspecţie a tahografelor digitale de generaţia a doua, favorizând reprezentanţii producătorilor acestor tahografe ca fiind singurii care pot oferi programul de instruire, ceea ce din punctul de vedere al reclamantei încalcă legislaţia europeană şi legea concurenţei.
Reclamanta a susţinut că în speţă nu există o activitate de documentare, cunoaştere temeinică a realităţii economico-sociale, în momentul emiterii unui astfel de act normativ, deoarece măsura luată şi adoptată nu se justifică în activitatea operatorilor economici.
Art. 19 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative stabileşte următoarele: „(1) Elaborarea proiectelor de acte normative trebuie precedată, în funcţie de importanţa şi complexitatea acestora, de o activitate de documentare şi analiză ştiinţifică, pentru cunoaşterea temeinică a realităţilor economico-sociale care urmează să fie reglementate, a istoricului legislaţiei din acel domeniu, precum şi a reglementărilor similare din legislaţia străină, în special a ţărilor Uniunii Europene.“
În opinia reclamantei, în speţă nu a existat o dezbatere publică reală pe aceste modificări, prin care organul emitent să justifice efectuarea acestor modificări, nu s-a efectuat o activitate de documentare şi analiză pentru cunoaşterea temeinică a realităţii economico-sociale, nu s-a avut în vedere istoricul legislaţiei în domeniu, nu s-a discutat efectiv modul în care îi vor afecta pe operatorii economici aceste modificări legislative, impactul asupra economiei de piaţă din domeniul transporturilor.
Prin regulamentul atacat nu a fost stabilit un termen de aplicare a prezentelor reglementări, în condiţiile în care este necesară o perioadă de implementare a celor cuprinse în prezentul regulament atât de agenţii economici care efectuează instruiri, cât şi a Registrului Auto Român. Sunt necesare dotarea atelierelor, precum şi certificarea personalului atât din partea agenţilor economici, cât şi din partea RAR pentru a putea aplica aceste prevederi.
La data de 6 februarie 2020 reclamanta A a depus la dosar o modificare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat anularea art. 15 alin. (2) şi (3), art. 16, art. 17 lit. c), art. 22 alin. (2), (3) şi (4), art. 24 lit. c) şi art. 35 alin. (3) din Reglementările privind condiţiile de instalare, reparare sau inspecţie a tahografelor utilizate în transportul rutier ori a limitatoarelor de viteză care echipează autovehiculele, precum şi autorizarea operatorilor economici care desfăşoară astfel de activităţi - RNTR 8, publicat în Monitorul Oficial nr. 835 din 15 octombrie 2019, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor nr. 1.333 din 26 septembrie 2019.
În temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, până la soluţionarea definitivă a cauzei, reclamanta a solicitat suspendarea art. 15 alin. (2) şi (3), art. 16, art. 17 lit. c), art. 22 alin. (2), (3) şi (4), art. 24 lit. c) şi art. 35 alin. (3) din Reglementările privind condiţiile de instalare, reparare sau inspecţie a tahografelor utilizate în transportul rutier ori a limitatoarelor de viteză în transportul rutier a limitatoarelor de viteză care echipează autovehiculele, precum şi autorizarea operatorilor economici care desfăşoară astfel de activităţi - RNTR 8, publicat în Monitorul Oficial nr. 835 din 15 octombrie 2019, aprobate prin Ordinului ministrului transporturilor nr. 1.333 din 26 septembrie 2019, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de modificare a cererii de chemare în judecată reclamanta a învederat faptul că, cu privire la primul petit, îşi menţine motivele invocate în cererea introductivă, iar în ceea ce priveşte cererea de suspendare, dispoziţiile atacate sunt emise în defavoarea interesului operatorilor mici, cărora le provoacă pagube iminente.
Cu privire la soluţionarea cererii de suspendare reclamanta a solicitat a se avea în vedere recomandarea Comitetului de miniştri din cadrul Consiliului Europei nr. R (89)8 din 13 septembrie 1989.
Reclamanta a susţinut că dispoziţiile atacate pun în pericol existenţa micilor operatori, aceştia au în derulare contracte cu transportatori, care, din cauza condiţiilor excesive impuse de regulament, nu îşi mai pot respecta obligaţiile asumate, situaţie care conduce inevitabil la desfiinţarea contractelor de prestări servicii şi încetarea activităţii. Prin modificările aduse, abilitările date de producătorii de echipamente pentru verificarea tahografelor inteligente nu mai sunt recunoscute.
Pârâtul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată.
În considerentele întâmpinării pârâtul a învederat faptul că cererea de suspendare nu întruneşte condiţiile pentru a fi admisibilă, respectiv nu conturează un caz bine justificat, nici nu se invocă o pagubă iminentă, motivele expuse de reclamantă vizează posibile practici anticoncurenţiale care s-ar putea produce în viitor.
Pârâtul a susţinut că actul administrativ normativ conţine transpunerea unor reglementari europene, respectiv Regulamentul (UE) al Parlamentului European şi al Consiliului nr. 165/2014 privind tahografele din transportul rutier şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 3.821/85 al Consiliului privind aparatura de înregistrare în transportul rutier şi de modificare a Regulamentului CE 561/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului privind armonizarea anumitor dispoziţii sociale în domeniul transporturilor rutiere.
Astfel, în sensul celor mai sus afirmate, art. 2. alin. (1) din actul normativ atacat prevede: „În sensul prezentelor reglementări se aplică definiţiile din Regulamentul (UE) nr. 165/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului privind tahografele în transportul rutier, de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 3.821/85 al Consiliului privind aparatura de înregistrare în transportul rutier şi de modificare a Regulamentului nr. 561/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului privind armonizarea anumitor dispoziţii ale legislaţiei sociale în domeniul transporturilor rutiere, denumit în continuare Regulamentul (UE) nr. 165/2014, şi din Regulamentul (UE) nr. 2016/799 de punere în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 165/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului de stabilire a cerinţelor pentru construirea, testarea, instalarea, operarea şi repararea tahografelor şi a componentelor acestora, denumit în continuare Regulamentul (UE) nr. 2016/799“.
În opinia pârâtului, preocuparea reclamantului referitoare la afectarea activităţii micilor operatori economici independenţi care prestează activităţi de inspecţie a tahografelor nu se susţine pentru că nu există nicio prevedere în Reglementările RNTR 8 care să interzică unui operator economic să fie abilitat pentru efectuarea inspecţiei tahografelor inteligente de către mai mulţi producători de tahografe sau reprezentanţi ai acestora, astfel încât să poată efectua inspecţii pentru toate tipurile de tahografe inteligente existente pe piaţă.
Echiparea autovehiculelor cu tahografe inteligente de generaţia a II-a devenit obligatorie la prima înmatriculare de la data de 15.06.2019, conform Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2018/502 al Comisiei Europene din 28 februarie 2018 de modificare a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2016/799 al Comisiei din 18 martie 2016 de punere în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 165/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului de stabilire a cerinţelor pentru construirea, testarea, instalarea, operarea şi repararea tahografelor şi a componentelor acestora. Din datele disponibile la RAR piaţa inspecţiei tahografelor inteligente reprezintă numai 1% din piaţa inspecţiei tahografelor, iar pe termen scurt şi mediu în parcul naţional rutier procentul autovehiculelor echipate cu tahografe inteligente va rămâne nesemnificativ, astfel încât piaţa inspecţiei tahografelor inteligente se va menţine ca minoritară.
Pârâtul a susţinut că din punct de vedere tehnic soluţia adoptată în RNTR 8 cu privire la tahografele digitale din generaţia a II-a (inteligente) a avut în vedere noutatea tehnologică şi particularităţile constructive ale tahografelor inteligente, aşa cum au fost prevăzute în legislaţia UE aplicabilă, precum şi volumul mare de informaţii sub forma unor proceduri de inspecţie, care conţin coduri de evenimente şi abateri furnizate de producătorii fiecărui tip de tahograf în parte.
În conformitate cu prevederile art. III din H.G. 693/2018, în cazul în care prevederile din Reglementările RNTR 8 referitoare la testarea personalului operatorilor economici autorizaţi care efectuează inspecţia tahografelor ar fi suspendate, nu ar mai putea fi autorizaţi şi nu s-ar mai putea prelungi autorizarea operatorilor economici care efectuează inspecţia tahografelor, ceea ce ar crea într-adevăr un efect negativ semnificativ cu privire la activitatea operatorilor economici din domeniu.
Pârâtul a subliniat faptul că solicită să se respingă cererea de suspendare ca neîntemeiată.
În continuare pârâtul a invocat ca practică judiciară Decizia nr. 442 din 2013, pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ şi fiscal, având ca obiect suspendare act administrativ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine aspectele ce trebuie avute în vedere în analiza unei cereri de suspendare a unui act administrativ:
"În jurisprudenţa sa constantă, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.
De asemenea, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege, rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat, condiţie inexistentă în cazul de faţă.
Iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată. Îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminenţa producerii pagubei invocate, sub acest aspect fiind lipsite de relevanţă simplele afirmaţii făcute."
Prin Sentinţa nr. 55 din 11 septembrie 2020 pronunţată de această instanţă s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A, iar ca urmare a exercitării căii de atac a recursului, prin Decizia nr. X a ÎCCJ sentinţa a fost casată, iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanţe.
Analizând în rejudecare actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
În primul rând, în ceea ce priveşte obiectul acţiunii în contencios administrativ, acesta vizează anularea în întregime a Ordinului Ministrului Transporturilor nr. 1.333/2019.
Astfel, prin cererea introductivă s-a solicitat anularea integrală a ordinului indicat. Prin modificarea cererii din data de 6 februarie 2020 s-a solicitat anularea parţială cu privire la art. 15 alin. (2) şi (3), art. 16, art. 17 lit. c), art. 22 alin. (2), (3) şi (4), art. 24 lit. c) şi art. 35 alin. (3) din ordin. Cu toate acestea, prin notele de şedinţă depuse la fila 196 dosar fond (primul ciclu de judecată) au fost completate motivele de nelegalitate a ordinului, indicându-se atât motive de nulitate a actului în integralitate, cât şi motive care atrag nulitatea parţială a actului.
Prin urmare, învestirea instanţei este aceea de verificare a legalităţii integrale a actului administrativ atacat.
Analizând punctual motivele de nelegalitate invocate, cu observarea considerentelor obligatorii ale instanţei de casare, Curtea reţine că primul motiv se referă la încălcarea prevederilor art. 288 din TFUE coroborat cu art. 148 alin. (2) din Constituţia României, în condiţiile în care, potrivit art. 2 din ordin, scopul adoptării acestuia este pentru aplicarea regulamentelor europene.
Potrivit art. 288 din TFUE, regulamentele europene sunt de aplicare directă şi imediată în statele membre UE, lucru valabil şi pentru Regulamentul (UE) nr. 165/2014, ale cărui efecte directe sunt obligatorii în dreptul intern cu privire la tahografele în transportul rutier.
CJUE, în dezvoltarea teoriei în legătură cu efectul direct al regulamentelor în dreptul intern, a arătat condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească prevederea unui regulament pentru a avea efect direct: să fie clară şi precisă, să nu depindă de măsuri naţionale ulterioare de implementare şi să fie necondiţionată.
Organul emitent al actului administrativ cu caracter normativ atacat trebuia să releve necesitatea adoptării acestuia prin raportare la dispoziţiile din Regulamentul (UE) nr. 165/2014 considerate ca având nevoie de o măsură naţională de implementare, respectiv să elaboreze un studiu de impact, al cărui scop să fie, între altele, cel enunţat de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, respectiv de fundamentare a soluţiei legislative propuse.
În legătură cu motivul de nelegalitate vizând încălcarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind procedura prealabilă adoptării actului administrativ, prin lipsa studiului de impact, Curtea reţine că pârâtul nu a făcut dovada existenţei unui studiu de impact anterior emiterii ordinului atacat.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, „Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă. Soluţiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul regulamentelor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratate internaţionale la care România este parte, precum şi cu Jurisprudenţa CEDO“.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 24/2000 „Pentru fundamentarea noii reglementări se va porni de la dezideratele sociale prezente şi de perspectivă, precum şi de la insuficienţele legislaţiei în vigoare“, iar „Proiectele de acte normative se supun spre adoptare însoţite de o expunere de motive, o notă de fundamentare sau un referat de aprobare, precum şi de un studiu de impact, după caz“.
În conformitate cu dispoziţia instituită de prevederile art. 13 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, sa solicitat emitentului actului normativ atacat, în primul ciclu procesual, de către judecătorul fondului, să trimită toate documentele care au stat la baza actului atacat.
La dosar s-a depus doar un raport de aprobare şi niciun alt document din care să rezulte departamentul care a iniţiat demersul normativ sau existenţa unei dezbateri publice, a unui studiu de impact cu privire la adoptarea acestui act administrativ.
Lipsa parcurgerii procedurii în ceea ce priveşte etapa dezbaterii publice este sancţionată cu nulitatea actului, reclamanta având evidentul interes de a o invoca, atât timp cât a fost vătămată prin imposibilitatea de a lansa un punct de vedere faţă de normele legislative adoptate.
Evaluarea preliminară a impactului proiectelor de acte normative este necesară şi obligatorie pentru a putea fundamenta soluţiile legislative propuse, pentru a identifica şi analiza efectele economice sociale, legislative pe care reglementările noi le aduc.
Aceasta cu atât mai mult în cazul de faţă, în care actul administrativ atacat a fost emis în aplicarea unui regulament UE, regulament care se aplică direct, aşa cum am arătat anterior, neavând nevoie de măsuri de implementare interne decât în situaţii speciale justificate temeinic, legate de necesitatea clarificării sau precizării normelor instituite prin regulament.
Chiar dacă viciul de neregularitate reţinut anterior afectează actul administrativ în integralitatea sa, Curtea va mai reţine ca întemeiat motivul de nelegalitate potrivit art. 3 alin. (2) din ordin. Acest articol atribuie RAR dreptul de a efectua activităţi de inspecţie a tahografelor.
H.G. nr. 768/1991 (act normativ cu forţă juridică superioară ordinului atacat) enumeră, în mod exhaustiv la art. 2, care sunt atribuţiile RAR, iar la art. 3 defineşte obiectul de activitate al RAR. Niciuna dintre aceste prevederi legale nu se referă la atribuţia RAR de a efectua inspecţia tahografelor.
Prin urmare, se extinde competenţa RAR printr-un act care nu reglementează activitatea acestei instituţii, dincolo de limitele stabilite prin însuşi actul statutar care reglementează activitatea acesteia. Se încalcă astfel prevederile Legii nr. 24/2000, respectiv art. 13 alin. (1) lit. a), art. 58 alin. (1) şi art. 77 şi 78.
Faţă de toate aceste argumente expuse, în temeiul prevederilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, Curtea va admite acţiunea în contencios administrativ formulată de către reclamanta A în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor şi va anula Ordinul ministrului transporturilor nr. 1.333 din 26 septembrie 2019 pentru modificarea Ordinului ministrului transporturilor nr. 181/2008 pentru aprobarea Reglementărilor privind condiţiile de instalare, reparare şi inspecţie a tahografelor utilizate în transportul rutier ori a limitatoarelor de viteză care echipează autovehiculele, precum şi autorizarea operatorilor economici care desfăşoară astfel de activităţi - RNTR 8, publicat în Monitorul Oficial nr. 835 din 15 octombrie 2019.
În temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, va obliga pârâtul la plata în favoarea reclamantei a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial dovedit de înscrisurile depuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
DECIDE:
Admite cererea formulată de către reclamanta A [cu sediul (...) şi sediul procesual ales (...)] în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor (cu sediul în Bucureşti, bd. Dinicu Golescu nr. 38, sectorul 1).
Anulează Ordinul ministrului transporturilor nr. 1.333 din 26 septembrie 2019 pentru modificarea Ordinului ministrului transporturilor nr. 181/2008 pentru aprobarea Reglementărilor privind condiţiile de instalare, reparare şi inspecţie a tahografelor utilizate în transportul rutier ori a limitatoarelor de viteză care echipează autovehiculele, precum şi autorizarea operatorilor economici care desfăşoară astfel de activităţi - RNTR 8, publicat în Monitorul Oficial nr. 835 din 15 octombrie 2019.
Obligă pârâtul la plata în favoarea reclamantei a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicarea hotărârii, recursul urmând a se depune la Curtea de Apel Târgu Mureş.
Pronunţată prin mijlocirea grefei, azi, 9.10.2023.
Preşedinte,
XXX
Grefier,
XXX
ÎNCHEIERE
Şedinţa publică din 3 octombrie 2023
Dosar nr. X/43/2020*
Completul constituit din:
Preşedinte XXX
Grefier XXX
Pe rol se află rejudecarea, ca efect al Deciziei XXX pronunţate de ÎCCJ, a acţiunii în contencios administrativ formulate de către reclamanta A, cu sediul (...) şi sediul procesual ales (...), în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor, cu sediul în Bucureşti, bd. Dinicu Golescu nr. 38, sectorul 1, având ca obiect anulare act administrativ.
Fără citarea părţilor.
Mersul dezbaterilor şi susţinerile pe fond ale părţilor au fost consemnate în Încheierea de şedinţă din data de 19.09.2023, pronunţarea hotărârii fiind amânată pentru data de astăzi, 3.10.2023.
CURTEA,
având nevoie de timp pentru deliberare, va amâna pronunţarea hotărârii judecătoreşti la data de 9.10.2023, urmând ca soluţia să fie pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei potrivit dispoziţiilor art. 396 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
DISPUNE:
Amână pronunţarea hotărârii judecătoreşti la data de 9.10.2023.
Pronunţată prin mijlocirea grefei astăzi, 3.10.2023.
Preşedinte,
XXX
Grefier,
XXX
ÎNCHEIERE
Şedinţa publică din 19 septembrie 2023
Dosar nr. X/43/2020*
Completul compus din:
Preşedinte XXX
Grefier XXX
Pe rol se află rejudecarea, ca efect al Deciziei XXX pronunţate de ÎCCJ, a acţiunii în contencios administrativ formulate de către reclamanta A, cu sediul (...) şi sediul procesual ales (...), în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor, cu sediul în Bucureşti, bd. Dinicu Golescu nr. 38, sectorul 1, având ca obiect anulare act administrativ.
La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă reclamanta A, prin avocat AV, lipsă fiind restul părţilor.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care arată că procesul-verbal de citare emis la sediul intervenientei B a fost restituit la dosarul cauzei cu menţiunea „destinatar necunoscut“.
Curtea reţine că, dat fiind faptul că printr-o încheiere pronunţată în primul ciclu procesual instanţa s-a pronunţat asupra admisibilităţii în principiu a cererilor de intervenţie, în sensul respingerii în principiu a cererilor de intervenţie, iar ulterior nu s-a formulat o cale de atac de către potenţialii intervenienţi, aceştia nu ar mai trebui citaţi în cauză, nefăcând parte din cadrul procesual definitiv, ca urmare a neexercitării recursului şi împotriva încheierii de respingere în principiu a cererilor de intervenţie.
Prin urmare, Curtea reţine că părţi în prezenta cauză sunt reclamanta A şi pârâtul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor.
La interpelarea instanţei, reprezentanta reclamantei arată că nu are alte cereri de formulat şi depune la dosarul cauzei dovada cheltuielilor de judecată, constând în factura fiscală nr. 32/20.01.2023 (f. 28).
Nemaifiind formulate alte cereri, instanţa acordă cuvântul pe fondul cauzei, aflată în faza de rejudecare, cu menţiunea că urmează a dispune amânarea pronunţării hotărârii pentru data de 3.10.2023, părţile având posibilitatea de a formula concluzii scrise.
Reprezentanta reclamantei, în susţinerea cererii formulate, solicită admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată, cu luarea în considerare a Deciziei nr. X pronunţate de ÎCCJ, prin care s-a dispus rejudecarea acestei cauze, cu solicitarea ca instanţa să aibă în vedere toate argumentele aduse de reclamantă şi toate motivele de nelegalitate care au fost aduse cu privire la Ordinul nr. 1.333/2019.
Totodată, solicită ca instanţa să aibă în vedere argumentele reclamantei, care au fost deja punctate în prima încheiere de şedinţă de la termenul la care prima instanţă a rămas în pronunţare pe fondul cauzei, respectiv toate notele de şedinţă care au fost deja depuse la dosarul cauzei.
Reprezentanta reclamantei, prin urmare, arată că urmează a se rezuma prin concluziile sale, succint, la câteva motive, pentru care apreciază că acţiunea formulată este întemeiată şi fondată.
O primă critică, la care se opreşte şi ÎCCJ, solicitând curţii de apel să se pronunţe asupra motivelor de nelegalitate care au fost învederate, este modalitatea în care Ordinul nr. 1.333/2019 a fost emis, respectiv dacă acesta a avut la bază sau nu verificarea circuitului de avizare a actelor normative.
Instanţa, în prima soluţie dată, s-a pronunţat strict cu privire la Referatul Direcţiei transport rutier nr. 29.258/21.08.2019. Cu toate acestea, în cuprinsul motivelor expuse de reclamantă s-a arătat în mod ferm şi clar faptul că îi revenea evident pârâtei obligaţia de a depune la dosarul cauzei, în baza dispoziţiilor art. 13 din Legea contenciosului administrativ, toate actele care au stat la baza emiterii actului administrativ atacat, respectiv a actului normativ Ordinul nr. 1.333/2019. Ca urmare a solicitării instanţei de judecată, pârâta a depus la dosarul cauzei doar acest referat al Direcţiei transport rutier, anterior menţionat.
Reclamanta, în cuprinsul motivelor invocate, a arătat că lipseşte studiul de impact. Or, astfel cum s-a arătat într-o speţă similară (la care a făcut trimitere în cuprinsul notelor, în care s-a analizat la fel legalitatea unui ordin), lipsa studiului de impact echivalează practic cu lipsa motivării unui act administrativ, rolul studiului de impact fiind tocmai acela de fundamentare a actului administrativ cu caracter normativ.
Or, ceea ce a arătat reclamanta de-a lungul întregii motivări a fost tocmai faptul că această emitere a Ordinului nr. 1.333/2019, pe lângă faptul că încalcă tehnica normativă reglementată de Legea nr. 24/2000, restrânge modalitatea de aplicabilitate a Regulamentului UE.
Reprezentanta reclamantei a arătat că, din punctul său de vedere, în cuprinsul Ordinului nr. 1.333/2019 se arată că acest act a fost emis pentru a transpune un regulament european. Or, este de cunoscut faptul că regulamentele europene nu necesită o transpunere în legislaţia internă, ele fiind de imediată aplicabilitate ca urmare a aderării României la UE, sens în care, de plano, cu privire inclusiv la premisele Ordinului nr. 1.333/2019, se ridică temeinice semne de întrebare.
Conchizând, arată că lipsa acestui studiu de impact contravine punctual art. 6 şi 7 din Legea nr. 24/2000, sens în care apreciază că întregul act normativ se impune a fi lovit de nulitate, ca urmare a lipsei actelor fundamentale care ar fi trebuit să stea la baza emiterii ordinului contestat.
În continuare, cu privire la câteva aspecte şi câteva articole contestate din corpul Ordinului nr. 1.333/2019, reprezentanta reclamantei înţelege să facă o trimitere punctuală la art. 35 alin. (3) din ordin. Astfel, prin această reglementare, conform căreia inspecţia tahografelor inteligente se realizează doar cu dispozitive de inspecţie indicate de producătorul de tahograf, se restrânge în mod nejustificat şi nelegal activitatea operatorilor economici care sunt abilitaţi să exercite aceste activităţi de inspecţie a tahografelor inteligente, până la emiterea RNTR 8.
În acest sens, prin modalitatea în care s-a reglementat art. 35 alin. (3), operatorul economic este ţinut să facă verificări la aceste tipuri de tahografe numai cu dispozitive aprobate de producătorul tahografului respectiv.
Până la momentul intrării în vigoare a RNTR 8, aceste inspecţii se făceau cu anumite dispozitive universale, care aveau abilitarea să realizeze inspecţia pe mai multe tipuri de tahografe. Prin introducerea acestui text din ordinul contestat: se restrânge practic posibilitatea operatorului economic de a-şi exercita în continuare activitatea; operatorul economic este forţat să achiziţioneze anumite dispozitive care sunt reglementate doar de producătorul unui anumit tip de tahograf; conduce la exercitarea unui monopol evident al pieţei de producătorul de tahografe şi de reprezentantul acestuia în România şi, totodată, duce la scumpirea dispozitivelor de inspecţie limitate de către producătorul de tahograf.
În realitate, odată cu implementarea acestui text, operatorii economici mici nu şi-au mai permis să îşi achiziţioneze aceste dispozitive pentru fiecare tip de tahograf în parte, ceea ce a dus în mod evident la pierderea clientelei. Mai mult, ar fi trebuit să achiziţioneze aceste dispozitive foarte scumpe şi, evident ca urmare a intrării în vigoare a RNTR 8 au condus şi la anumite scumpiri, sens în care, s-a ajuns la exercitarea unui monopol pe piaţă de către producătorul de tahografe şi doar de către anumiţi operatori economici mari care şi-au permis achiziţionarea unor astfel de dispozitive.
Reprezentanta reclamantei, punctual, înţelege să mai facă trimitere la art. 17 din Ordinul nr. 1.333, conform căruia RAR autorizează un atelier de reparare/inspecţie/verificare a tahografelor şi a limitatoarelor de viteză, dacă deţine o abilitare scrisă din partea producătorului de tahografe, sau limitatoarelor de viteză ori a reprezentantului acestuia pentru România, iar programul de instruire pentru inspecţia tahografelor digitale de generaţia a doua poate fi organizat de producătorul acestor tahografe sau de un reprezentant al acestora în România.
Aşadar, există două limitări: pe de o parte existenţa unei abilitări din partea producătorului, iar, pe de altă parte, se arată că pentru acest lucru trebuie să se instituie şi un program de instruire pentru inspecţia tahografelor digitale de generaţia a doua, de către producătorul acestor tahografe. Or, nu există norme metodologice, nu se arată modalitatea în care se organizează aceste instruiri, respectiv nu se arată ce se întâmplă dacă producătorul de tahografe refuză să efectueze instruirea. Aşadar, se restrânge din nou activitatea operatorului economic în mod nejustificat.
Reprezentanta reclamantei solicită ca instanţa să aibă în vedere toate aspectele care au fost indicate, fiind foarte multe aspecte de neregularitate a acestui ordin, făcând trimitere şi la art. 15 alin. (2) şi (3) unde se regăseşte la fel o limitare a activităţilor de inspecţie a tahografelor, arătându-se că acestea se efectuează într-un ATLV fix, iar nu unul mobil, fără nicio justificare, personalul trebuie să deţină permis de conducere C şi D (în reglementarea anterioară neexistând nicio restricţie) etc.
Reprezentanta reclamantei arată că există multe probleme care au fost sesizate de reclamantă şi solicită instanţei analizarea punctuală a tuturor argumentelor de nelegalitate invocate, începând de la modalitatea în care acest ordin a fost emis, respectiv verificarea dacă acesta complace sau nu cu normele de tehnică legislativă şi dacă au fost sau nu încălcate dispoziţiile art. 6 şi 7 din Lege, având în vedere că lipseşte cu desăvârşire studiul de impact.
Instanţa reţine cauza în pronunţare.
CURTEA,
având nevoie de timp pentru deliberare, va amâna pronunţarea hotărârii judecătoreşti la data de 3.10.2023, urmând ca soluţia să fie pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei potrivit dispoziţiilor art. 396 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
DISPUNE:
Amână pronunţarea hotărârii judecătoreşti la data de 3.10.2023.
Pronunţată în şedinţă publică la data de 19.09.2023.
Preşedinte,
XXX
Grefier,
XXX
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
