Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
SENTINŢA CIVILĂ nr. 416 din 20 septembrie 2022 referitoare la soluţionarea acţiunii în contencios-administrativ şi fiscal formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Secretariatul General al Guvernului şi Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş, pentru anulare act administrativ
EMITENT: Curtea de Apel Timisoara-Sc.Cnt.Ad+Fisc PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 942 din 19 septembrie 2024
Dosar nr. 591/59/2022
Preşedinte - Răzvan Pătru
Grefier - Elena Mihuţa
S-a luat în examinare, în vederea pronunţării, acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Secretariatul General al Guvernului şi Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş, pentru anulare act administrativ.
Cererea este timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 150 lei, în temeiul art. 16 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 (fila 20 dosar).
Procedura este legal îndeplinită, pronunţarea s-a făcut fără citare.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care, văzând că mersul dezbaterilor este consemnat în Încheierea de şedinţă din 6.09.2022, când a fost amânată pronunţarea hotărârii pentru acest termen, instanţa reţine cauza spre soluţionare.
CURTEA
Deliberând asupra acţiunii de faţă, instanţa constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin Cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 14.06.2022 cu nr. de dosar […]/59/2022, reclamanta A. a chemat în judecată, pe calea contenciosului administrativ, pârâţii Guvernul României, Secretariatul General al Guvernului şi Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună:
- anularea parţială a H.G. nr. 579/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 233/2012 privind serviciile şi activităţile ce pot fi desfăşurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopţiei interne, precum şi metodologia de autorizare a acestora şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.441/2004 cu privire la autorizarea organizaţiilor private străine de a desfăşura activităţi în domeniul adopţiei internaţionale, a cărei anexă a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021 privind modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 579/2016, respectiv anularea art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021;
– anularea Deciziei nr. […]/15.09.2021 privind respingerea acordării indemnizaţiei lunare de sprijin, emisă de AJPIS Timiş;
– obligarea AJPIS Timiş la emiterea unei decizii privind admiterea acordării indemnizaţiei lunare de sprijin, în temeiul art. 100^1 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, cu modificările şi completările ulterioare;
– anularea Adresei nr. […]/[…]/[…]/11.01.2022, emisă de Secretariatul General al Guvernului;
– anularea Adresei nr. […]/17.11.2021, emisă de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş;
– obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.
În motivarea cererii, reclamanta arată că, prin Cererea înregistrată la AJPIS Timiş cu nr. […]/25.08.2021, a solicitat, în calitate de adoptatoare a minorei B., CNP […], şi a minorului C., CNP […], acordarea indemnizaţiei de sprijin în baza art. 100^1 alin. (1) lit. c), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, cu modificările şi completările ulterioare. Minorii fac parte dintr-un grup de doi fraţi adoptabili împreună, având împlinită şi vârsta de 7 ani la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei.
Prin Decizia nr. […]/15.09.2021, Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş a comunicat respingerea acordării indemnizaţiei lunare de sprijin, prin care cererea sa a fost respinsă, fiind menţionată doar minora B., nefiind menţionat şi minorul C.
Arată reclamanta că în cuprinsul acestei decizii se menţionează că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 83 şi art. 127 alin. (4) din H.G. nr. 579/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, precum şi că Decizia civilă nr. 49/PI/CC/2020 emisă de Tribunalul Timiş a rămas definitivă la data de 8.07.2020, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, precum şi pentru abrogarea art. 5 alin. (7) lit. ş) şi cc) din Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 11/2014 privind adoptarea unor măsuri de reorganizare la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, care este în vigoare din data de 26.03.2021.
Astfel, dispoziţiile art. I pct. 32 art. 100^1 din Legea nr. 268/2020 sunt aplicabile familiilor adoptatoare care au hotărâri judecătoreşti de încuviinţare în vederea adopţiei rămase definitive din data de 26.03.2021.
Învederează reclamanta că, în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a formulat o plângere prealabilă împotriva Hotărârii Guvernului nr. 579/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 233/2012 privind serviciile şi activităţile ce pot fi desfăşurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopţiei interne, precum şi metodologia de autorizare a acestora şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.441/2004 cu privire la autorizarea organizaţiilor private străine de a desfăşura activităţi în domeniul adopţiei internaţionale, a cărei anexă a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021 privind modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 579/2016, prin care a solicitat revocarea parţială a H.G. anterior menţionate, respectiv a art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021. Plângerea a fost respinsă prin Adresa nr. […]/[…]/[…]/11.01.2022 emisă de Secretariatul General al Guvernului.
Arată reclamanta că, de asemenea, în baza aceluiaşi temei de drept, a formulat plângere prealabilă împotriva Deciziei nr. […]/15.09.2021 privind respingerea acordării indemnizaţiei lunare de sprijin, emisă de AJPIS Timiş, prin care a solicitat revocarea acesteia şi emiterea unei decizii privind admiterea acordării indemnizaţiei lunare de sprijin, în temeiul art. 100^1 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2004. Plângerea a fost respinsă prin Adresa nr. 17.831/17.11.2021 emisă de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş.
Reclamanta susţine nelegalitatea actelor administrative atacate, astfel:
- Cu privire la nelegalitatea parţială a H.G. nr. 579/2016, a cărei anexă a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021, reclamanta face o scurtă prezentare a legislaţiei aplicabile în cauză, după care arată că actul administrativ a cărui legalitate este criticată este o hotărâre de Guvern, făcând parte din categoria actelor administrative cu caracter normativ, supuse exigenţei respectării principiului ierarhiei actelor normative, care presupune obligativitatea conformităţii actelor administrative cu caracter normativ cu actele normative cu forţă juridică superioară în executarea cărora se emit/se adoptă.
Arată că acest principiu este consacrat de prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. În acest sens, reclamanta invocă prevederile art. 4 şi ale art. 13 lit. a) şi b) din Legea nr. 24/2000, precum şi ale art. 108 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că: „Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.“
Arată că, întrucât norma de punere în aplicare a art. 100^1 din Legea nr. 273/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2020, introduce o condiţie suplimentară pentru a beneficia de indemnizaţia lunară de sprijin, iar textul legal din actul normativ superior nu conţine o astfel de condiţie, este evident că art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021, contravine prevederilor art. 100^1 din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2020.
Susţine reclamanta că art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021, contravine şi prevederilor art. 100^6 din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2020, care prevede, de asemenea, în ce condiţii se acordă indemnizaţia lunară de sprijin, respectiv adopţiilor încuviinţate conform procedurii adopţiei interne, fiind excluse persoanele care adoptă copilul soţului.
Hotărârile Guvernului reprezintă o categorie de acte administrative specifice organelor centrale ale puterii executive; ele se adoptă pentru organizarea executării legilor şi nu pot contraveni principiilor şi dispoziţiilor cuprinse într-o lege. Conformitatea cu legea a tuturor actelor juridice, fiind o consecinţă a principiului supremaţiei legii, se aplică oricărui act ce emană de la alte organe. Cât priveşte actele administrative, acestea fiind acte de executare a legii, condiţia de conformitate este indiscutabilă.
Şi astfel, întrucât hotărârea Guvernului se adoptă în baza legii şi urmăreşte organizarea şi executarea în concret a legii, aceasta nu poate institui norme derogatorii de la lege, posibilitate rezervată doar actelor normative de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază. De aceea, atunci când o hotărâre a Guvernului încalcă legea sau adaugă la lege, ea poate fi anulată/revocată.
Învederează faptul că Legea nr. 24/2000 prevede obligaţia ca la elaborarea actelor normative să se respecte Constituţia şi Convenţia europeană a drepturilor omului.
Susţine reclamanta că art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021, încalcă principiul nediscriminării, consacrat atât de Constituţie, cât şi de Convenţia europeană a drepturilor omului, deoarece exclude de la beneficiul acordării indemnizaţiei lunare de sprijin, în temeiul art. 100^1 din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2020, persoanele care au copii adoptaţi a căror hotărâre judecătorească de încuviinţare a adopţiei a rămas definitivă anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei.
Reclamanta invocă şi prevederile Constituţiei României, respectiv art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului; menţionează că textul art. 16 alin. (1) din Constituţia României se impune a fi raportat, prin intermediul art. 11 alin. (1) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României, la prevederile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Totodată, reclamanta invocă prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului, respectiv art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Învederează că prin textul art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021, care exclude de la beneficiul acordării indemnizaţiei lunare de sprijin în temeiul art. 100^1 din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2020, persoanele care au copii adoptaţi a căror hotărâre judecătorească de încuviinţare a adopţiei a rămas definitivă anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, se creează discriminări între persoanele care se găsesc în aceeaşi situaţie de adoptatori, ceea ce este contrar prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. Diferenţierea de tratament juridic în cadrul aceleiaşi categorii de subiecte de drept este permisă numai dacă se justifică prin raţiuni obiective şi rezonabile. În cazul de faţă însă persoane aflate obiectiv în aceeaşi situaţie juridică beneficiază de tratament juridic diferit, în funcţie de anumite condiţii subiective şi aleatorii, ceea ce contrazice exigenţele principiului constituţional al egalităţii în drepturi. Cu alte cuvinte, se creează o discriminare între adoptatori numai pentru simplul motiv că au beneficiat de hotărâri judecătoreşti definitive de încuviinţare a adopţiei ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, deşi se află în aceeaşi situaţie, respectiv au adoptat un grup de 2 fraţi adoptabili împreună, care au, alături de copiii adoptaţi, nevoi de aceeaşi natură care justifică sprijinul financiar, deşi este posibil ca procedura de adopţie să fi fost demarată anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, la fel ca în cazul său.
În acelaşi timp, reclamanta invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, arătând că în situaţia de faţă criteriul utilizat de către autoritatea emitentă pentru a diferenţia tratamentul juridic aplicat adoptatorilor îl reprezintă data rămânerii definitive a hotărârii de încuviinţare a adopţiei. Acesta este un criteriu „aleatoriu şi exterior conduitei persoanei“, în înţelesul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României.
Invocă astfel Decizia nr. 1.470/2011, Decizia nr. 1.354/2010, Decizia nr. 414/2010, Decizia nr. 228/2007 şi Decizia nr. 599/2009.
De asemenea, reclamanta invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat (prin Cauza Frette c. Franţei, Hotărârea din 26 februarie 2002; Cauza Pretty c. Regatului Unit, Hotărârea din 29 aprilie 2002) că o diferenţă de tratament între persoane plasate în situaţii analoage sau compatibile este discriminatorie dacă nu se bazează pe o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, precum şi că art. 14 din Convenţie este încălcat nu numai în cazul în care statele aplică tratament diferit persoanelor care se află în situaţii analoage sau comparabile, ci şi în cazul în care statele nu aplică un tratament diferit persoanelor ale căror situaţii sunt substanţial diferite (Cauza Van Raalte c. Olandei, Hotărârea din 21 februarie 1997; Cauza Thlimmenos C. Greciei, Hotărârea din 6 aprilie 2000).
Arată că întinderea marjei de apreciere variază în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile şi contextul în discuţie, iar prezenţa sau absenţa unui „numitor comun“ al sistemelor juridice ale statelor părţi la Convenţie poate constitui un factor sub acest aspect (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Rassmussen c. Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984; Cauza Petronic c. Austriei, Hotărârea din 27 martie 1998).
O asemenea marjă de apreciere nu poate să se transforme în recunoaşterea unei puteri arbitrare a statului, iar decizia autorităţilor naţionale rămâne supusă controlului Curţii europene, care cenzurează conformitatea cu exigenţele art. 14 din Convenţie.
Reclamanta invocă şi excesul de putere săvârşit de autoritatea emitentă, astfel cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.
Consideră că este evident că prin art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021, autoritatea publică emitentă şi-a încălcat atât competenţa, adăugând, prin hotărârea emisă, condiţii suplimentare unui act normativ cu o forţă juridică superioară şi a încălcat drepturile mele fundamentale, fiind discriminată faţă de alţi adoptatori aflaţi în aceeaşi situaţie, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă.
– Cu privire la nelegalitatea Deciziei nr. […]/15.09.2021 privind respingerea acordării indemnizaţiei lunare de sprijin, emisă de AJPIS Timiş, arată reclamanta că pe lângă aspectele învederate anterior, aplicabile şi în cazul Deciziei nr. […]/15.09.2021, decizia contestată nu îl menţionează pe minorul C.
Arată că, deşi prin Cererea înregistrată la AJPIS Timişoara cu nr. […]/25.08.2021 a solicitat, în calitate de adoptatoare a minorei B. şi a minorului C., acordarea indemnizaţiei de sprijin în baza art. 100^1 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2004, Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş i-a respins această cerere prin Decizia nr. […]/15.09.2021, în cuprinsul acesteia fiind menţionată doar minora B., nu şi minorul C..
Menţionează că nu i s-a comunicat vreo decizie separată privind pe minorul C., deşi, conform art. 100^1 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, indemnizaţia de sprijin se acordă pentru fiecare copil, astfel încât decizia trebuia să îl privească şi pe acesta.
– Cu privire la nelegalitatea Adresei nr. […]/[…]/[…]/11.01.2022, emisă de Secretariatul General al Guvernului, şi a Adresei nr. […]/17.11.2021, emisă de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş, reclamanta arată că adresele prin care pârâţii au răspuns plângerilor prealabile formulate nu sunt motivate, împrejurare faţă de care consideră că ne aflăm în prezenţa unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii, astfel cum este prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, respectiv a unei exprimări explicite, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane.
Susţine reclamanta că modul deficitar şi contrar prevederilor legale în care a fost efectuată motivarea refuzului de soluţionare a cererii echivalează cu o lipsă de motivare, întrucât organul emitent nu a răspuns concret argumentelor invocate şi astfel, dacă s-ar considera că motivarea cuprinsă în aceste adrese corespunde cerinţelor motivării, s-ar încălca dreptul său la apărare, prevăzut şi garantat de art. 24 alin. (1) din Constituţia României.
Arată că legiuitorul a avut în vedere, atunci când a instituit obligaţia de a motiva actele administrative, tocmai respectarea dreptului la apărare al persoanei vătămate care, în exercitarea căilor de atac împotriva actelor administrative, ar trebui să răstoarne argumentele organelor administrative.
Totodată, arată că necesitatea motivării este susţinută ca o garanţie a respectării legilor şi a ocrotirii drepturilor cetăţeneşti, iar importanţa acestei condiţii pentru valabilitatea actelor administrative trebuie raportată şi la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, care „a impus principiul obligaţiei de motivare a actelor administrative individuale de către autorităţile naţionale“.
De asemenea, motivarea actelor administrative reprezintă o componentă a dreptului la bună administrare, care, în ultimul deceniu, a căpătat o consacrare europeană şi naţională, doctrinară şi normativă, motivarea reprezentând una din regulile esenţiale care conturează regimul juridic al actelor administrative, enumerate în secţiunea a II-a a Codului bunei administraţii, anexă la Recomandarea Comitetului Miniştrilor referitoare la buna administraţie (administrare).
Arată că, pe plan naţional, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în repetate rânduri asupra necesităţii motivării actelor administrative, statuând că „omisiunea motivării echivalează cu exercitarea excesivă a dreptului de apreciere şi cu depăşirea marjei legale de apreciere“. În aceeaşi ordine de idei, „obligativitatea motivării nu poate fi apreciată doar ca o condiţie de formă, ci ca o condiţie de legalitate ce vizează fondul actului administrativ“.
A mai apreciat Înalta Curte că „nemotivarea deciziei face imposibilă verificarea respectării proporţionalităţii măsurii şi a celorlalte condiţii impuse, potrivit art. 53 din Constituţie, în cazul restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi“. Totodată, „din perspectiva instanţei de judecată, motivarea este esenţială pentru a putea face demarcaţia dintre actul administrativ adoptat în cadrul marjei de apreciere conferite de lege autorităţii publice de cel adoptat prin exces de putere“, iar „motivările formulate ulterior, în faţa instanţelor, prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei, nu suplinesc motivarea în fapt şi în drept a actelor administrative, care trebuie să se regăsească în conţinutul actelor atacate“.
Într-o altă cauză, Înalta Curte a statuat că, într-adevăr, „motivarea actului administrativ constituie o garanţie contra arbitrarului administraţiei“, cu alte cuvinte, o garanţie a bunei administraţii, şi aceasta „nu poate fi limitată la indicarea normelor care conferă competenţa autorităţii să emită actul respectiv, ci trebuie să conţină elemente de fapt şi de drept care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile şi efectele juridice, dar şi, pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului asupra modului în care autoritatea emitentă şi-a exercitat dreptul de apreciere conferit de lege“.
De asemenea, lipsa motivării actului administrativ atrage automat imposibilitatea atacării acestuia în justiţie în mod eficient, ceea ce contravine art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, articol care garantează dreptul la un proces echitabil şi în lumina căruia sancţiunea nemotivării nu poate fi decât nulitatea.
De asemenea, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului confirmă întru totul acest punct de vedere. Astfel, Curtea a statuat că „principiul egalităţii armelor include obligaţia de a nu plasa una dintre părţi într-o situaţie net dezavantajoasă în raport cu adversarul“. De asemenea, Curtea a apreciat că, în măsura în care procedura nu permite petentului să conteste poziţia administraţiei şi să-şi apere propria teză, are loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie.
O expunere sumară şi lipsită de fundament a motivelor nu reprezintă o motivare de manieră suficientă, în înţelesul doctrinei de drept comunitar şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Doctrina de drept comunitar evidenţiază faptul că un element important pentru deschiderea şi transparenţa în administraţia publică este obligaţia autorităţilor publice de a face cunoscute motivele deciziilor lor. Curtea Europeană de Justiţie a arătat de nenumărate ori că deciziile luate de funcţionarii din instituţiile europene trebuie să fie motivate de o manieră suficientă (motiver la décision de faθon suffisante). Motivarea trebuie să transmită elementele esenţiale ale procedurii administrative aplicate şi să aibă un grad de justificare suficient pentru a permite părţii interesate să solicite un recurs la decizia finală.
Obligaţia de motivare este considerată în mod unanim ca fiind o componentă a dreptului la o bună administrare, reflectat expres şi distinct în art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Având în vedere aspectele expuse, solicită admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
În drept, invocă: art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (4), art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum şi textele legale mai sus menţionate.
2. Întâmpinarea autorităţilor pârâte
2.1. Întâmpinarea pârâţilor Guvernul României şi Secretariatul General al Guvernului
Prin întâmpinarea formulată (filele 50-51) în temeiul art. 205 şi 248 din Codul de procedură civilă, pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, solicită:
- anularea cererii de chemare în judecată ca netimbrată, pe cale de excepţie;
– respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, referitor la petitul 1 privind anularea Hotărârii Guvernului nr. 579/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 233/2012 privind serviciile şi activităţile ce pot fi desfăşurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopţiei interne, precum şi metodologia de autorizare a acestora şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.441/2004 cu privire la autorizarea organizaţiilor private străine de a desfăşura activităţi în domeniul adopţiei internaţionale;
– respingerea petitului nr. 4 ca inadmisibil, referitor la anularea Adresei nr. […]/[…]/[…]/11.01.2022, emisă de Secretariatul General al Guvernului.
În argumentarea excepţiei nulităţii cererii de chemare în judecată pentru lipsa timbrării pârâtul invocă art. 17 alin. (2) din H.G. nr. 579/2016, precum şi art. 197 din Codul de procedură civilă.
Prin urmare, întrucât exemplarul cererii de chemare în judecată ataşat comunicării emise la data de 27.06.2022 în Dosarul nr. […]/59/2022 nu este însoţit de dovada achitării taxei judiciare de timbru şi în măsura în care aceasta nu se regăseşte nici la dosarul cauzei, obligaţia timbrării cererii îndeplinindu-se anticipat, solicită admiterea excepţiei invocate şi anularea cererii de chemare în judecată, în situaţia în care reclamanta nu face dovada îndeplinirii acestei obligaţii.
Pe fondul cauzei, apreciază că acţiunea privind anularea parţială a H.G. nr. 579/2016 este neîntemeiată; în argumentarea acestei susţineri, arată că acest act normativ a fost adoptat în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. VII din Legea nr. 57/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, cu respectarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, republicată, precum şi de regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 561/2009, astfel cum reiese din nota de fundamentare.
Pârâta evocă art. 100^1 - 100^6 din Legea nr. 273/2004, precum şi art. III din acelaşi act normativ, care stabileşte intrarea în vigoare la 120 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Susţine pârâtul că, în sensul celor arătate, este mai mult decât evident faptul că legiuitorul a avut în vedere stimularea adopţiei pentru anumite categorii de copii care nu corespund profilului copiilor pe care şi-i doresc, în mod obişnuit, familiile atestate, respectiv copiii mari, copiii care fac parte din grupurile de fraţi şi copiii cu dizabilităţi.
Arată că, pe cale de consecinţă, prin art. 83 alin. (1) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 798/2021 privind modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 579/2016, a fost avut în vedere termenul de intrare în vigoare a legii şi nu a fost adăugată nicio condiţie suplimentară, nefiind încălcat principiul ierarhiei actelor normative.
Astfel, recunoscând că, pentru dezvoltarea plenară şi armonioasă a personalităţii sale, copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere şi ţinând cont de interesul superior al copilului, se impunea identificarea unei soluţii legislative, pentru viitor, care să dea un imbold familiilor atestate pentru a stimula adopţia copiilor din categoriile mai sus menţionate, consideraţi ca fiind greu adoptabili.
În ceea ce priveşte afirmaţia reclamantei referitoare la încălcarea principiului nediscriminării, susţine pârâtul că acesta nu este încălcat, sens în care arată că jurisprudenţa Curţii Constituţionale consacră ca instrument de realizare efectivă a egalităţii de şanse adoptarea măsurilor afirmative de către stat, atunci când arată că „nu este contrară principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice instituirea unor reguli speciale, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit“.
Curtea arată că „un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii“. Prin aceste soluţii, Curtea Constituţională recunoaşte dreptul la diferenţă.
Arată că, astfel, ţinând cont de faptul că pentru anumite categorii de copii, precum cei cu vârsta mai mare de 7 ani, cu dizabilităţi sau aparţinând unor grupuri de fraţi, perioada de şedere în sistemul de protecţie specială este exagerat de mare, respectiv de aproximativ 8 ani, iar adopţia este singura dintre măsurile alternative cele mai potrivite prin care se poate asigura o familie permanentă unui copil separat definitiv de familia sa naturală, se impunea identificarea de soluţii legislative care să ofere, pentru viitor, şansa la o familie permanentă cum este cea adoptatoare pentru aceşti copii, pentru care perspectiva rămânerii pe termen nedeterminat în sistemul de protecţie specială părea a fi singura şansă.
Mai arată pârâtul că un alt motiv care a stat la baza introducerii acestor completări ale cadrului normativ în vigoare a avut în vedere şi faptul că, potrivit datelor statistice disponibile, 27% din totalul copiilor adoptabili au vârsta sub 7 ani, iar 89% din familiile atestate îşi doresc copii cu vârsta maximă de 7 ani; în ceea ce priveşte starea de sănătate, doar 45% din copiii adoptabili sunt fără probleme de sănătate, în timp ce 69% dintre familiile atestate îşi doresc copii fără probleme de sănătate; totodată, referitor la grupurile de fraţi, 84% dintre familiile atestate îşi doresc un singur copil şi numai 16% îşi doresc un grup de fraţi, în timp ce 34% dintre copiii adoptabili erau adoptabili împreună cu unul sau mai mulţi fraţi.
Prin urmare, pentru a realiza egalitatea de şanse efective pentru toţi copiii care aparţin acestor categorii, respectiv copilul peste 7 ani, copilul care aparţine unor grupuri de fraţi şi cel cu dizabilităţi, consideră pârâtul că este justificată obiectiv acordarea indemnizaţiei de sprijin ca metodă de atingere a scopului propus, respectiv oferirea şansei de a fi adoptaţi şi de a fi îngrijiţi într-o familie permanentă, aceasta fiind o măsură afirmativă/pozitivă care a pornit de la necesitatea de a aplica un tratament diferenţiat copiilor adoptabili pe baza criteriilor stabilite prin lege, care de altfel şi în alt context ar constitui o formă de discriminare, context în care apreciază că măsura afirmativă poate fi admisă ca o veritabilă excepţie datorită existenţei unor nevoi imperioase ale copiilor adoptabili care fac parte din categoriile menţionate, ce impun adoptarea de măsuri, ca excepţie de la principiul egalităţii.
Învederează că, potrivit prevederilor art. 470 alin. (1) din Codul civil, „prin adopţie se stabilesc filiaţia dintre adoptat şi cel care adoptă, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului“, iar conform prevederilor art. 471 alin. (1), „Adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle părintelui faţă de copilul său firesc“.
De asemenea, pârâtul arată că, în aplicarea art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care consacră exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale fără discriminare, în jurisprudenţa sa, Curtea subliniază faptul că statele pot avea obligaţii pozitive în conformitate cu art. 14, precum şi o obligaţie negativă de a nu discrimina în actele sale oficiale.
Considerentul 3 al preambulului Protocolului 12 la CEDO subliniază în mod explicit importanţa unei acţiuni pozitive: „Reafirmând că principiul nediscriminării nu împiedică statele părţi să ia măsuri pentru a promova egalitatea deplină şi efectivă, cu condiţia să existe o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru aceste măsuri“.
De asemenea, conform prevederilor art. 2 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, modificată şi republicată, „Măsurile luate de autorităţile publice sau de persoanele juridice de drept privat în favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunităţi, vizând asigurarea dezvoltării lor fireşti şi realizarea efectivă a egalităţii de şanse a acestora în raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, precum şi măsurile pozitive ce vizează protecţia grupurilor defavorizate nu constituie discriminare în sensul prezentei ordonanţe“.
Mai mult, O.G. nr. 137/2000 recunoaşte faptul că, pentru a obţine respectarea principiului egalităţii, în practică este nevoie de mai mult decât de prevederi prohibitive; prin urmare, ele prevăd posibilitatea de a adopta măsuri pentru prevenirea sau compensarea dezavantajelor istorice suferite de anumite grupuri identificate pe un criteriu sau altul, iar prevederile art. 49 din Constituţie referitoare la protecţia copiilor şi a tinerilor instituie obligativitatea statului de a implementa acţiuni pozitive pentru diferite categorii de persoane.
De asemenea, pârâtul apreciază că, pornind de la definiţia egalităţii între cetăţeni, redată în art. 4 alin. (2) din Constituţie, şi definiţia egalităţii în drepturi, redată în art. 16 alin. (1) din Constituţie, respectiv jurisprudenţa Curţii Constituţionale, se poate concluziona că există o obligativitate constituţională a statului de a implementa acţiuni pozitive în sprijinul categoriilor de persoane care sunt pe o poziţie de inegalitate cu majoritatea datorită unor cauze obiective, în scopul de a asigura acestora exercitarea drepturilor fundamentale ale omului.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut că „principiul egalităţii consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite, tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Egalitatea părţilor nu exclude, ci chiar implică un tratament juridic diferenţiat“ în această situaţie.
În cazul discriminării substanţiale sau de facto, atunci când se tratează într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situaţii care sunt în fapt diferite, Curtea Constituţională a arătat că tratarea diferită a unor probleme ce ţin de inegalitate nu este numai permisă, ci chiar cerută.
Astfel, având în vedere motivele de drept, dar mai ales motivele de fapt care au stat la baza adoptării măsurilor de stimulare a adopţiei, învederează pârâtul că H.G. nr. 798/2021 privind modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 579/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei a fost adoptată cu respectarea prevederilor legale.
Pentru toate considerentele anterior expuse, solicită, în principal, admiterea excepţiei invocate şi anularea cererii de chemare în judecată, iar, pe fond, respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Cu privire la solicitarea de respingere a petitului nr. 4 ca inadmisibil, referitor la anularea Adresei nr. […]/[…]/[…]/11.01.2022, emisă de Secretariatul General al Guvernului, pârâtul arată că această adresă reprezintă răspunsul comunicat de Secretariatul General al Guvernului (în temeiul dispoziţiilor art. 60 din regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, cu modificările şi completările ulterioare) la reclamaţia administrativă prealabilă formulată de către partea reclamantă.
Arată că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, orice persoană care se consideră vătămată în drepturi recunoscute de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ sau nesoluţionarea în termen a unei cereri, se poate adresa instanţei competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Actul administrativ de autoritate, supus cenzurii instanţei de contencios administrativ, în condiţiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004, este un act adoptat sau emis de o autoritate publică în mod unilateral în baza şi în vederea executării în concret a legii, pentru naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice, de regulă de drept administrativ.
Învederează pârâtul că această adresă de răspuns nu produce efecte juridice în sensul naşterii de drepturi şi obligaţii între părţi, neavând deci natura juridică a unui act administrativ de autoritate, şi, astfel, nu poate forma obiectul unei cereri de anulare în condiţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, neavând capacitatea de a vătăma drepturi recunoscute de lege şi de a putea fi atacat în justiţie pentru nelegalitate.
În aceste condiţii, solicită admiterea excepţiei inadmisibilităţii, întrucât adresa contestată nu întruneşte elementele şi caracteristicile actului administrativ care poate fi atacat în faţa instanţelor de contencios, deoarece nu produce efecte juridice în sensul naşterii de drepturi şi obligaţii între părţi.
În susţinerea apărărilor formulate, depune nota de fundamentare a H.G. nr. 579/2016 ca document ce a stat la baza emiterii actului administrativ contestat.
2.2. Întâmpinarea pârâtei Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş
Prin întâmpinarea formulată faţă de cererea reclamantei (filele 54-58), pârâta solicită instanţei respingerea acţiunii.
Pârâta prezintă pe scurt starea de fapt a cauzei, după care, faţă şi de documentele invocate, solicită respingerea cererii ca netemeinică şi nelegală.
În considerente arată că, aşa cum rezultă din Cererea înregistrată la AJPIS Timiş cu numărul […]/25.08.2021, reclamanta solicită acordarea indemnizaţiei de sprijin, conform art. 100^1 din Legea nr. 273/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prevedere potrivit căreia:
"(1) Adoptatorul sau familia adoptatoare beneficiază, cu titlul de sprijin financiar, de o indemnizaţie lunară, denumită în continuare indemnizaţie de sprijin, raportată la indicatorul social de referinţă, în cuantum de 1,20 ISR, pentru fiecare copil care, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei, se află în una dintre următoarele situaţii:
a) are vârsta cuprinsă între 3 şi 6 ani;
b) este încadrat în grad de handicap uşor sau mediu;
c) face parte dintr-un grup de 2 fraţi adoptabili împreună.
(2) Cuantumul indemnizaţiei de sprijin se majorează cu 50% pentru cazul în care la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei copilul se află în una dintre următoarele situaţii:
a) are împlinită vârsta de 7 ani;
b) este încadrat în grad de handicap accentuat sau grav, infectat HIV sau bolnav SIDA;
c) face parte dintr-un grup de cel puţin 3 fraţi adoptabili împreună.
(3) în situaţia în care copilul adoptat întruneşte două dintre condiţiile prevăzute la alin. (1) sau (2), cuantumul indemnizaţiei de sprijin se majorează cu 75%.
(4) În situaţia în care copilul adoptat întruneşte cumulativ toate condiţiile prevăzute la alin. (1) sau pe cele prevăzute la alin. (2), cuantumul indemnizaţiei de sprijin se majorează cu 100%.
(5) Indemnizaţia de sprijin prevăzută la alin. (1)-(4) se acordă începând cu luna următoare rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei şi încetează fie la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către copilul adoptat, fie în luna în care a intervenit desfacerea adopţiei sau declararea nulităţii acesteia. La cererea adoptatului, exprimată după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dacă acesta îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi, sprijinul financiar poate fi acordat pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăşi vârsta de 26 de ani."
Învederează pârâta faptul că Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei a fost modificată şi completată prin Legea nr. 268/2020, publicată în Monitorul Oficial al României la data de 26.11.2020, iar, conform art. III, termenul de intrare în vigoare este de 120 de zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial al României. Astfel, data intrării în vigoare este 26.03.2021.
Totodată, arată că, potrivit H.G. nr. 579/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, modificată şi completată prin H.G. nr. 798/2021 - art. 80 „(1) În aplicarea prevederilor art. 100^1 din lege, indemnizaţia de sprijin se acordă pe baza cererii adoptatorului sau a unuia dintre soţii care au adoptat copilul/copiii...“
- art. 83: „(1) Dispoziţiile art. 80 şi 81 se aplică persoanelor care au copii adoptaţi a căror hotărâre judecătorească de încuviinţare a adopţiei a rămas definitivă după data intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei...“.
Astfel, ţinând cont de aceste prevederi legale, susţine pârâta că este evident că la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei - 8.07.2020 (Decizia civilă nr. 49/PI/CC din 2.06.2020, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. […]/[…]/2020) nu era în vigoare art. 100^1 din Legea nr. 273/2004, deoarece Legea nr. 268/2020, prin care a fost introdus acest articol, a fost publicată în Monitorul Oficial al României la data de 26.11.2020, iar data intrării în vigoare este data de 26.03.2021.
Totodată, pârâta susţine că Decizia nr. […]/15.09.2021 este emisă de către AJPIS Timiş cu respectarea tuturor prevederilor legale de formă, de fond şi de procedură, aspecte necontestate de reclamantă, fiind emisă în formă scrisă, motivată în fapt şi în drept, şi comunicată reclamantei.
Având în vedere aceste aspecte, Decizia nr. […]/15.09.2021 a fost redactată şi întocmită corect, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, fapt pentru care solicită instanţei să respingă acţiunea ca nefondată şi, în consecinţă, să menţină decizia ca legal întocmită.
În drept, îşi întemeiază întâmpinarea pe următoarele dispoziţii legale:
- Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, cu modificările şi completările ulterioare;
– Legea nr. 268/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei;
– H.G. nr. 579/2016 din 10 august 2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 233/2012 privind serviciile şi activităţile ce pot fi desfăşurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopţiei interne, precum şi metodologia de autorizare a acestora şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.441/2004 cu privire la autorizarea organizaţiilor private străine de a desfăşura activităţi în domeniul adopţiei internaţionale;
– Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare;
– art. 205 şi următoarele din Codul de procedură civilă.
3. Aprecierea Curţii de Apel Timişoara
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanţa constată următoarele:
3.1. Cu privire la obiectul litigiului, Curtea de apel constată că în prezenta cauză reclamanta A. a solicitat - chemând în judecată pârâţii Guvernul României, Secretariatul General al Guvernului şi Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş:
- anularea art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021;
– anularea Deciziei nr. […]/15.09.2021 privind respingerea acordării indemnizaţiei lunare de sprijin, emisă de Agenţia Judeţeană pentru Plăti şi Inspecţie Socială Timiş;
– obligarea A.J.P.I.S. Timiş la emiterea unei decizii privind admiterea acordării indemnizaţiei lunare de sprijin, în temeiul art. 100^1 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, cu modificările şi completările ulterioare;
– anularea Adresei nr. […]/[…]/[…]/11.01.2022, emisă de Secretariatul General al Guvernului;
– anularea Adresei nr. […]/17.11.2021, emisă de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş;
– obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.
Curtea de apel va analiza cu prioritate aceste excepţii, raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) din Codul de procedură civilă (aprobat prin Legea nr. 134/2010), potrivit cărora „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei“.
3.2. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii acţiunii pentru netimbrarea acesteia, invocată de pârâtul Guvernul României pe considerentul că la exemplarul cererii de chemare în judecată comunicate Guvernului României nu se regăseşte dovada plăţii taxei judiciare de timbru, instanţa observă că la fila 20 din dosar este ataşată dovada plăţii taxei judiciare de timbru în cuantum de 150 lei, corespunzătoare celor trei capete de cerere cu finalitate diferită formulate [anularea art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, anularea Deciziei nr. […]/15.09.2021 a Agenţiei Judeţene pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş, obligarea A.J.P.I.S. Timiş la emiterea unui noi decizii de soluţionare a cererii reclamantei].
Conform art. 16 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, „În materia contenciosului administrativ, cererile introduse de cei vătămaţi în drepturile lor printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege se taxează după cum urmează:
a) cererile pentru anularea actului sau, după caz, recunoaşterea dreptului pretins, precum şi pentru eliberarea unui certificat, a unei adeverinţe sau a oricărui altui înscris - 50 lei;
b) cererile cu caracter patrimonial, prin care se solicită şi repararea pagubelor suferite printr-un act administrativ - 10% din valoarea pretinsă, dar nu mai mult de 300 lei“.
Raportat la dispoziţiile speciale ale art. 16 din O.U.G. nr. 80/2013, Curtea reţine că taxa judiciară de timbru datorată de reclamantă este de 150 lei, corespunzătoare celor trei capete de cerere cu finalitate diferită [taxabile conform art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013], cereri având ca obiect anularea a două acte administrative şi obligarea autorităţii pârâte la emiterea unui act administrativ.
Având în vedere cele arătate mai sus, instanţa reţine că reclamanta a făcut dovada plăţii taxei judiciare de timbru impuse de instanţă, excepţia nulităţii acţiunii pentru netimbrarea acesteia urmând a fi respinsă cu această motivare.
3.3. Examinând excepţia inadmisibilităţii cererii având ca obiect anularea Adresei nr. […]/[…]/[…]/11.01.2022, emisă de Secretariatul General al Guvernului, instanţa observă că pârâtul Guvernul României a susţinut că această adresă reprezintă răspunsul comunicat de Secretariatul General al Guvernului la reclamaţia administrativă prealabilă formulată de către partea reclamantă - adresă care nu produce efecte juridice în sensul naşterii de drepturi şi obligaţii între părţi, neavând deci natura juridică a unui act administrativ de autoritate şi, astfel, nu poate forma obiectul unei cereri de anulare în condiţiile art. l din Legea nr. 554/2004, neavând capacitatea de a vătăma drepturi recunoscute de lege şi de a putea fi atacat în justiţie pentru nelegalitate.
Instanţa constată că, prin Adresa nr. […]/[…]/[…]/11.01.2022, Secretariatul General al Guvernului a respins solicitarea reclamantei de revocare a art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, fiind un refuz explicit de soluţionare favorabilă a cererii reclamantei. Acest răspuns a fost emis în cadrul unei proceduri administrative prealabile obligatorii, nefiind o simplă corespondenţă fără consecinţe juridice, astfel cum pare să pretindă Guvernul României. Curtea de apel subliniază că reclamanta nu putea sesiza direct instanţa de contencios administrativ şi că erau obligatorii adresarea unei cereri către autoritatea administrativă pârâtă - Guvernul României - şi urmarea procedurii prealabile obligatorii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
În acest sens, instanţa reaminteşte că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public“.
De asemenea, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, „se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal“.
În privinţa definiţiei refuzului nejustificat de a soluţiona o cerere, art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 prevede că prin refuz nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile“.
Instanţa subliniază că existenţa unui exces de putere constituie o chestiune de fond, respectiv de temeinicie a pretenţiei reclamantei, având în vedere că art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 prevede că prin exces de putere se înţelege „exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor“. Or, în acest moment, în speţă nu s-a stabilit existenţa unei încălcări a drepturilor reclamantei prin emiterea răspunsului contestat. Aşadar, pentru a se constata dacă este vorba despre situaţia unui „refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri“, Curtea reţine că acesta semnifică „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane“, iar excesul de putere se stabileşte prin evaluarea împrejurării dacă dreptul de apreciere al autorităţii administrative a fost exercitat „prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor“.
Cu toate acestea, chiar dacă existenţa excesului de putere constituie un aspect de temeinicie a acţiunii reclamantei, este indiscutabil refuzul explicit de soluţionare a cererii reclamantei, astfel cum a fost exprimat prin Adresa nr. […]/[…]/[…]/11.01.2022.
Acest refuz constituie cauza acţiunii reclamantei, reclamanta considerând nelegală conduita Guvernului României. Or, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim“.
Chiar dacă nu se poate reţine - în această fază preliminară - existenţa unui exces de putere al Guvernului României, curtea de apel subliniază caracterul explicit al refuzului Guvernului României de a soluţiona favorabil cererea reclamantei, refuz pe care reclamanta îl consideră nejustificat şi care este asimilat de lege unui act administrativ, astfel cum rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Chiar dacă acest refuz nu modifică drepturile recunoscute reclamantei în planul dreptului material, el reprezintă o manifestare de voinţă producătoare de efecte juridice, manifestare de voinţă al cărei conţinut permite reclamantei să sesizeze instanţa de contencios administrativ fără a i se opune neîndeplinirea procedurii administrative prealabile prevăzute de art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 prevăzând că nu este obligatorie plângerea prealabilă în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege.
În concluzie, Adresa nr. […]/[…]/[…]/11.01.2022 constituie un refuz explicit de soluţionare a cererii reclamantei, refuz asimilat unui act administrativ prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel încât este justificată contestarea sa în justiţie, în condiţiile în care reclamanta este nemulţumită de răspunsul primit la cererea sa, nemulţumire care justifică demersul judiciar declanşat în prezenta cauză, şi a cărui contestare în justiţie este admisibilă în temeiul reglementărilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2), coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. i) şi cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Având în vedere cele arătate mai sus, instanţa va respinge, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii cererii având ca obiect anularea Adresei nr. […]/[…]/[…]/11.01.2022, emisă de Secretariatul General al Guvernului.
3.4. Examinând fondul litigiului, cu privire la starea de fapt, instanţa reţine ca nefiind contestat că prin Decizia civilă nr. 49/PI/CC/2.06.2020, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. […]/[…]/2020, rămasă definitivă la data de 8.07.2020 (ataşată la filele 62-66 din dosar) a fost încuviinţată adopţia minorei B. (având CNP […]) şi a minorului C. (având CNP […]) de către reclamanta din prezenta cauză - doamna A. - şi de către domnul D. Conform afirmaţiilor necontestate ale reclamantei, minorii fac parte dintr-un grup de doi fraţi adoptabili împreună, având împlinită şi vârsta de 7 ani la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei.
Ulterior rămânerii definitive a Deciziei civile nr. 49/PI/CC/2.06.2020 a Tribunalului Timiş, a intrat în vigoare - la data de 26.03.2021 - Legea nr. 268/2020 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1140 din 26 noiembrie 2020), prin care a fost modificată Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, fiind introdus art. 100^1, care prevede acordarea unui sprijin financiar pentru anumite categorii de adopţii, între care se regăseşte şi cazul adopţiilor a doi fraţi adoptabili împreună şi având împlinită vârsta de 7 ani.
Având în vedere dispoziţiile art. 100^1 din Legea nr. 273/2004 - astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 268/2020, reclamanta a înregistrat la Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş Cererea nr. 5.188/25.08.2021, prin care a solicitat - în calitate de adoptatoare a minorei B. (având CNP […]) şi a minorului C. (având CNP […]) - acordarea indemnizaţiei de sprijin, în baza art. 100^1 alin. (1) lit. c), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, cu modificările şi completările ulterioare. Conform reclamantei, minorii fac parte dintr-un grup de doi fraţi adoptabili împreună, având împlinită şi vârsta de 7 ani la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei.
Prin Decizia nr. […]/15.09.2021 (filele 12-13 şi 41-42 dosar), Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş a dispus respingerea acordării indemnizaţiei lunare de sprijin solicitate de reclamantă pentru minora B., nefiind menţionat şi minorul C.
În motivarea Deciziei nr. […]/15.09.2021, A.J.P.I.S. Timiş a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 83 şi art. 127 alin. (4) din H.G. nr. 579/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, precum şi că Decizia civilă nr. 49/PI/CC/2020, emisă de Tribunalul Timiş, a rămas definitivă la data de 8.07.2020 (filele 62-66 dosar), anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, precum şi pentru abrogarea art. 5 alin. (7) lit. ş) şi cc) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2014 privind adoptarea unor măsuri de reorganizare la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, care este în vigoare din data de 26.03.2021.
Astfel, conform pârâtei, dispoziţiile art. I pct. 32 art. 100^1 din Legea nr. 268/2020 sunt aplicabile familiilor adoptatoare care au hotărâri judecătoreşti de încuviinţare în vederea adopţiei rămase definitive din data de 26.03.2021.
Reclamanta a formulat o plângere prealabilă (filele 43-54 dosar) - conform art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 - împotriva Hotărârii Guvernului nr. 579/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 233/2012 privind serviciile şi activităţile ce pot fi desfăşurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopţiei interne, precum şi metodologia de autorizare a acestora şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.441/2004 cu privire la autorizarea organizaţiilor private străine de a desfăşura activităţi în domeniul adopţiei internaţionale, a cărei anexă a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021 privind modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 579/2016, prin care a solicitat revocarea parţială a H.G. anterior menţionată, respectiv a art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021.
Plângerea a fost respinsă prin Adresa nr. […]/[…]/[…]/11.01.2022, emisă de Secretariatul General al Guvernului (fila 14 dosar).
De asemenea, în baza aceluiaşi temei de drept, reclamanta a formulat plângere prealabilă şi împotriva Deciziei nr. […]/15.09.2021, emisă de A.J.P.I.S. Timiş (plângere ataşată la filele 28-40 dosar), prin care a solicitat revocarea acesteia şi emiterea unei decizii privind admiterea acordării indemnizaţiei lunare de sprijin, în temeiul art. 100^1 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2004.
Prin Adresa nr. […]/17.11.2021, emisă de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş (fila 15 dosar), a fost respinsă plângerea formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 13.364/15.09.2021.
3.5. Referitor la dispoziţiile legale aplicabile, instanţa reţine că:
3.5.1. Prin art. I din Legea nr. 268/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1140 din 26 noiembrie 2020, a fost modificată Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei.
Conform art. I pct. 32 din Legea nr. 268/2020:
"Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 23 septembrie 2016, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: (...)
32. După capitolul VIII se introduce un nou capitol, capitolul VIII^1 «Dispoziţii privind susţinerea şi stimularea adopţiei interne», cuprinzând articolele 100^1-100^6, cu următorul cuprins: CAP. VIII^1
Dispoziţii privind susţinerea şi stimularea adopţiei interne
ART. 100^1
(1) Adoptatorul sau familia adoptatoare beneficiază, cu titlul de sprijin financiar, de o indemnizaţie lunară, denumită în continuare indemnizaţie de sprijin, raportată la indicatorul social de referinţă, în cuantum de 1,20 ISR, pentru fiecare copil care, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei, se află în una dintre următoarele situaţii:
a) are vârsta cuprinsă între 3 şi 6 ani;
b) este încadrat în grad de handicap uşor sau mediu;
c) face parte dintr-un grup de 2 fraţi adoptabili împreună.
(2) Cuantumul indemnizaţiei de sprijin se majorează cu 50% pentru cazul în care la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei copilul se află în una dintre următoarele situaţii:
a) are împlinită vârsta de 7 ani;
b) este încadrat în grad de handicap accentuat sau grav, infectat HIV sau bolnav SIDA;
c) face parte dintr-un grup de cel puţin 3 fraţi adoptabili împreună.
(3) În situaţia în care copilul adoptat întruneşte două dintre condiţiile prevăzute la alin. (1) sau (2), cuantumul indemnizaţiei de sprijin se majorează cu 75%.
(4) În situaţia în care copilul adoptat întruneşte cumulativ toate condiţiile prevăzute la alin. (1) sau pe cele prevăzute la alin. (2), cuantumul indemnizaţiei de sprijin se majorează cu 100%.
(5) Indemnizaţia de sprijin prevăzută la alin. (1)-(4) se acordă începând cu luna următoare rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei şi încetează fie la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către copilul adoptat, fie în luna în care a intervenit desfacerea adopţiei sau declararea nulităţii acesteia. La cererea adoptatului, exprimată după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dacă acesta îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi, sprijinul financiar poate fi acordat pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăşi vârsta de 26 de ani.
ART. 100^2
(1) Adoptatorul sau familia adoptatoare care a adoptat unul sau mai mulţi copii beneficiază pentru fiecare copil adoptat de o sumă fixă în cuantum de 1.500 lei pe an, destinată asigurării unor servicii de recuperare/reabilitare medicale, psihologice sau de altă natură şi a căror necesitate a fost stabilită ca urmare a recomandărilor unui medic, psiholog sau asistent social.
(2) Suma prevăzută la alin. (1) se acordă pe perioada etapei de monitorizare postadopţie şi numai dacă nu a intervenit desfacerea adopţiei sau declararea nulităţii acesteia.
(3) Perioada de acordare prevăzută la alin. (2) se poate prelungi o singură dată până la 6 luni în situaţia în care, în baza recomandărilor unui medic, psiholog sau asistent social, se impune continuitatea asigurării serviciilor de recuperare/reabilitare.
ART. 100^3
(1) În situaţiile în care cheltuielile necesare pentru acoperirea integrală a serviciilor de recuperare/reabilitare recomandate depăşesc suma prevăzută la art. 100^2 alin. (1), diferenţa poate fi suportată de către angajatorii adoptatorului, persoane juridice de drept public sau privat.
(2) Cheltuielile efectuate conform alin. (1) de către persoanele juridice de drept privat se deduc din impozitul pe venit aferent anului în care aceste cheltuieli au fost efectuate.
ART. 100^4
(1) Pentru acoperirea cheltuielilor de transport şi cazare realizate de adoptator sau familia adoptatoare în vederea participării la procedura potrivirii practice cu un copil având domiciliul în alt judeţ decât cel al adoptatorului/familiei adoptatoare se acordă suma de 200 de lei/zi/persoană.
(2) Perioada pentru care se acordă suma prevăzută la alin. (1) este de maximum 10 zile din durata totală a procedurii de potrivire practică. Sumele efective se plătesc pe baza programului de vizite întocmit de către direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, în termen de maximum 45 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei copilului cu care s-a realizat potrivirea practică.
ART. 100^5
(1) Fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti prevăzute la art. 100^1 şi 100^2, cheltuielile administrative, precum şi cele de transmitere a drepturilor se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, iar plata acestora se realizează de către Agenţia Naţională de Plăţi şi Inspecţie Socială prin agenţiile judeţene pentru plăţi şi inspecţie socială, respectiv a municipiului Bucureşti.
(2) Procedura de acordare şi de plată a indemnizaţiei de sprijin prevăzute la art. 100^1, precum şi procedura de acordare a sumelor destinate acoperirii cheltuielilor prevăzute la art. 100^2 se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
(3) Plata drepturilor prevăzute la art. 100^4 se asigură din transferuri de la bugetul de stat către bugetele locale şi se realizează de către direcţia în a cărei rază teritorială are domiciliul adoptatorul/familia adoptatoare. Modalitatea de acordare se stabileşte prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti.
ART. 100^6
Prevederile prezentului capitol sunt aplicabile adopţiilor încuviinţate conform procedurii adopţiei interne şi nu se aplică în cazul persoanelor care adoptă copilul soţului."
3.5.2. Conform art. III din Legea nr. 268/2020, „(1) Prevederile art. I intră în vigoare la 120 de zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.“
3.5.3. Prin H.G. nr. 798/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 5 august 2021, a fost modificată anexa la Hotărârea Guvernului nr. 579/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, respectiv anexa la H.G. nr. 798/2021 cuprinzând noile normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004.
Art. 80 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei (normele metodologice din anexa la H.G. nr. 798/2021) are următorul conţinut:
"(1) În aplicarea prevederilor art. 100^1 din lege, indemnizaţia de sprijin se acordă pe baza cererii adoptatorului sau a unuia dintre soţii care au adoptat copilul/copiii, al cărei model este prevăzut în anexa nr. 5.
(2) Cererea este însoţită de copia hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei, precum şi de copia actului de identitate a solicitantului, copia certificatului de naştere al copilului şi, după caz, acte doveditoare privind încadrarea în una sau mai multe dintre categoriile prevăzute de art. 100^1 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (2) lit. b) şi c) din lege.
(3) Pentru acordarea indemnizaţiei de sprijin potrivit art. 100^1 alin. (5) din lege, începând cu luna următoare rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei, cererea şi documentele justificative prevăzute la alin. (1) şi (2) se depun în termen de 30 de zile lucrătoare de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei şi se înregistrează la agenţia teritorială în a cărei rază administrativ-teritorială are domiciliul persoana îndreptăţită. În situaţia în care se depăşeşte termenul de 30 de zile lucrătoare, indemnizaţia de sprijin se acordă începând cu luna următoare depunerii cererii.
(4) Cererea şi documentele justificative se depun în format letric sau, după caz, în format electronic.
(5) Până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către adoptat, indemnizaţia de sprijin se acordă adoptatorului sau unuia dintre soţii care au adoptat copilul/copii."
Art. 81 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei (normele metodologice din anexa la H.G. nr. 798/2021) prevede următoarele:
"(1) În aplicarea prevederilor art. 100^1 alin. (5) din lege, pentru acordarea indemnizaţiei de sprijin după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către adoptat, acesta depune o nouă cerere, însoţită de actul doveditor privind continuarea studiilor într-o formă de învăţământ de zi, eliberat de unitatea de învăţământ.
(2) Indemnizaţia de sprijin prevăzută la alin. (1) se acordă după cum urmează:
a) începând cu luna următoare celei în care adoptatul a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, dacă la data dobândirii urmează studiile şi cererea se depune în termen de 30 de zile de la data împlinirii vârstei de 18 ani;
b) începând cu luna următoare depunerii cererii, dacă la data dobândirii capacităţii depline de exerciţiu a finalizat studiile şi în termen de maximum 120 de zile de la data dobândirii capacităţii de exerciţiu de către adoptat urmează să înceapă o nouă formă de învăţământ.
(3) Indemnizaţia de sprijin prevăzută la alin. (1) se plăteşte adoptatului atât timp cât este îndeplinită condiţia de continuare a studiilor, dar fără a se depăşi vârsta de 26 de ani.
(4) Pentru verificarea îndeplinirii condiţiei de continuare a studiilor, adoptatul are obligaţia să prezinte o dată la 6 luni adeverinţa eliberată de unitatea de învăţământ ale cărei cursuri de zi le frecventează. Termenul de 6 luni se calculează de la depunerea iniţială a cererii.
(5) În situaţia în care adoptatul nu depune adeverinţa prevăzută la alin. (4), plata indemnizaţiei de sprijin încetează.
(6) Indemnizaţia de sprijin se acordă şi pe perioada în care adoptatul este înscris la unitatea de învăţământ, însă nu urmează cursurile din motive medicale, dovedite cu documente eliberate de medicul specialist sau medicul de familie."
Conform art. 83 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei (normele metodologice din anexa la H.G. nr. 798/2021), „(1) Dispoziţiile art. 80 şi 81 se aplică persoanelor care au copii adoptaţi a căror hotărâre judecătorească de încuviinţare a adopţiei a rămas definitivă după data intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, precum şi pentru abrogarea art. 5 alin. (7) lit. ş) şi cc) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2004 privind adoptarea unor măsuri de reorganizare la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative.
3.5.4. Conform pct. VII din secţiunea a doua a expunerii de motive a Legii nr. 268/2020:
"VII. Reglementarea de noi stimulente financiare care să susţină decizia unei familii de a adopta, cu scopul identificării cât mai rapide a unei familii adoptive pentru copiii aflaţi în sistemul de protecţie. Stimulentele financiare cresc progresiv şi vizează susţinerea familiilor care adoptă copii de vârstă mai mare, cu handicap ori care fac parte dintr-un grup de fraţi.
Adoptatorul sau familia adoptatoare beneficiază, cu titlul de sprijin financiar, de o indemnizaţie lunară, raportată la indicatorul social de referinţă, în cuantum de 1,20 ISR (600 lei), pentru fiecare copil care, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei, se afla în una din următoarele situaţii:
a) avea vârsta cuprinsă între 3 şi 6 ani;
b) era încadrat în grad de handicap uşor sau mediu;
c) făcea parte dintr-un grup de 2 fraţi adoptabili împreună. Cuantumul indemnizaţiei se majorează cu 50% pentru cazul în care la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei copilul se afla în una din următoarele situaţii:
a) avea împlinită vârsta de 7 ani;
b) era încadrat în grad de handicap accentuat sau grav, infectat HIV sau bolnav SIDA;
c) face parte dintr-un grup de cel puţin 3 fraţi adoptabili împreună.
În situaţia în care copilul adoptat întruneşte două dintre condiţiile menţionate mai sus, cuantumul indemnizaţiei se majorează cu 25% şi, respectiv, cu 50% în plus, dacă toate cele trei condiţii menţionate sunt întrunite.
Sprijinul financiar se acordă până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către copilul adoptat şi numai dacă nu a intervenit desfacerea sau declararea nulităţii adopţiei. La cererea adoptatului, exprimată după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dacă acesta îşi continuă studiile o singură dată în fiecare formă de învăţământ de zi, sprijinul financiar poate fi acordat pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăşi vârsta de 26 de ani.
- Adoptatorul sau familia adoptatoare care a adoptat unul sau mai mulţi copii beneficiază, pentru fiecare copil adoptat, de o sumă fixă în cuantum de 1.500 lei pe an, destinată asigurării unor servicii de recuperare/reabilitare medicale, psihologice sau de altă natură şi a căror nevoie a fost stabilită ca urmare a recomandărilor unui medic, psiholog sau asistent social. Această sumă se acordă pe durata etapei de monitorizare postadopţie, în baza cererii adoptatorului sau familiei adoptatoare formulate ulterior rămânerii definitive a sentinţei judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei şi numai dacă nu a intervenit desfacerea sau declararea nulităţii adopţiei.
În situaţiile în care cuantumul sumei necesare pentru acoperirea integrală a serviciilor de recuperare recomandate depăşeşte cuantumul decontat prin lege, diferenţa poate fi suportată de către angajatorii adoptatorului, persoane juridice de drept public sau privat; cheltuielile efectuate de către persoanele juridice de drept privat se deduc din impozitul pe venit aferent anului în care aceste cheltuieli au fost efectuate.
- Acordarea unei sume de 200 lei/zi/persoană destinate acoperirii cheltuielilor de cazare şi transport realizate de adoptator sau familia adoptatoare în vederea participării la procedura potrivirii practice cu un copil având domiciliul în alt judeţ decât cel al adoptatorului/adoptatorilor."
3.6. Examinând cererea reclamantei de anulare a art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016 (astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021), instanţa observă că reclamanta a invocat două motive de nulitate, şi anume:
- adăugarea nelegală a unei cerinţe care nu este prevăzută de art. 100^1 din Legea nr. 273/2004 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2020), respectiv a cerinţei conform căreia beneficiul acordării indemnizaţiei lunare de sprijin în temeiul art. 100^1 din Legea nr. 273/2004 se aplică exclusiv în cazurile în care hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei a rămas definitivă după data intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, fiind încălcate prevederile art. 4 şi cele ale art. 13 lit. a) şi b) din Legea nr. 24/2000, precum şi ale art. 108 alin. (2) din Constituţia României care prevede că: „Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.“;
– art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016 încalcă principiul nediscriminării, consacrat atât de Constituţie, cât şi de Convenţia europeană a drepturilor omului, deoarece exclude de la beneficiul acordării indemnizaţiei lunare de sprijin în temeiul art. 100^1 din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2020, persoanele care au copii adoptaţi a căror hotărâre judecătorească de încuviinţare a adopţiei a rămas definitivă anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei.
3.6.1. Cu privire la pretinsa încălcare a principiului ierarhiei actelor juridice cu caracter normativ prin adăugarea unei condiţii neprevăzute de lege, curtea de apel subliniază, cu titlu preliminar, că legalitatea unui act normativ emis de Guvernul României se evaluează în raport cu reglementările cuprinse în actele de nivel superior adoptate în materia respectivă. Legalitatea unui asemenea act normativ implică respectarea reglementărilor emise în domeniul respectiv şi care sunt cuprinse în Constituţia României, în legi sau în ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului.
În acest sens - cu privire la ierarhia actelor normative - art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede următoarele:
"(1) Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte.
(2) Categoriile de acte normative şi normele de competenţă privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituţia României, republicată, şi prin celelalte legi.
(3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă."
Totodată, conform art. 81 alin. (1) (fostul art. 79 anterior republicării din 2010) din Legea nr. 24/2000, „la elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziţii se va avea în vedere caracterul lor de acte subordonate legii, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului şi altor acte de nivel superior“.
De aceea, dispoziţiile art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016 nu pot stabili reguli diferite decât acelea statuate prin actul normativ cu forţă juridică superioară - respectiv prin Legea nr. 273/2004 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2020) - sau care să conducă la consecinţe juridice diferite de cele prevăzute de actul normativ principal.
Pornind de la aceste consideraţii teoretice, instanţa observă că nu rezultă din textul art. 100^1 din Legea nr. 273/2004 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2020) că acesta s-ar aplica exclusiv adopţiilor încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive după intrarea în vigoare a Legii nr. 268/2020. Nici Guvernul nu a indicat vreo astfel de dispoziţie legală explicită inserată în Legea nr. 273/2004 şi care să reglementeze acest aspect. Instanţa mai observă că art. 100^1 alin. (5) din Legea nr. 273/2004 - conform căruia „(5) Indemnizaţia de sprijin prevăzută la alin. (1)-(4) se acordă începând cu luna următoare rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei şi încetează …“ - reglementează momentul de la care se datorează indemnizaţia respectivă şi nu poate constitui un temei pentru a se reţine că s-ar aplica exclusiv adopţiilor încuviinţate hotărâri judecătoreşti rămase definitive după data intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 - 26.03.2021.
Pe de altă parte, contrar opiniei reclamantei, instanţa consideră că art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 798/2021 nu contravine prevederilor art. 100^6 din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, potrivit cărora „Prevederile prezentului capitol sunt aplicabile adopţiilor încuviinţate conform procedurii adopţiei interne şi nu se aplică în cazul persoanelor care adoptă copilul soţului“. Instituind o interdicţie de aplicare a stimulentelor financiare în cazul adopţiei internaţionale şi neaplicându-se în cazul persoanelor care adoptă copilul soţului, textul art. 100^6 din Legea nr. 273/2004 nu vizează criteriul referitor la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiilor vizate de noua reglementare.
Curtea consideră însă relevantă, sub acest aspect, expunerea de motive a Legii nr. 268/2020, respectiv pct. VII din secţiunea a doua a expunerii de motive a Legii nr. 268/2020, text conform căruia proiectul de lege vizează „VII. Reglementarea de noi stimulente financiare care să susţină decizia unei familii de a adopta, cu scopul identificării cât mai rapide a unei familii adoptive pentru copiii aflaţi în sistemul de protecţie. (…)“. Textul subliniază intenţia legiuitorului de a institui stimulente financiare care „să susţină decizia unei familii de a adopta, cu scopul identificării cât mai rapide a unei familii adoptive pentru copiii aflaţi în sistemul de protecţie. (…)“. Prin urmare, stimulentele sunt destinate familiilor care intenţionează - în viitor - să încheie o adopţie, iar nu acelora care au finalizat această procedură la data intrării în vigoare a proiectului de act normativ în discuţie (Legea nr. 268/2020). Numai în acest mod s-ar putea reţine şi referirea la copiii aflaţi în sistemul de protecţie, respectiv la copiii care nu au fost încă adoptaţi.
Instanţa consideră, astfel, că pct. VII din secţiunea a doua a expunerii de motive a Legii nr. 268/2020 susţine reglementarea din art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 798/2021 şi justifică ideea potrivit căreia stimulentele financiare reglementate de art. 100^1 din Legea nr. 273/2004 sunt destinate exclusiv persoanelor care au copii adoptaţi a căror hotărâre judecătorească de încuviinţare a adopţiei a rămas definitivă după data intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020.
Instanţa subliniază că expunerea de motive este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, iar apelarea la conţinutul acesteia în stabilirea înţelesului art. 100^1 din Legea nr. 273/2004 este justificată, în contextul în care expunerea de motive lămureşte sensul acestei dispoziţii legale, ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ în discuţie.
Raportat la intenţia legiuitorului de a institui aceste stimulente financiare în scopul „identificării cât mai rapide a unei familii adoptive pentru copiii aflaţi în sistemul de protecţie. (….)“, instanţa consideră că textul art. 83 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 798/2021 respectă intenţia din expunerea de motive a Legii nr. 268/2020 de a limita acordarea acestor stimulente exclusiv persoanelor care au copii adoptaţi a căror hotărâre judecătorească de încuviinţare a adopţiei a rămas definitivă după data intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020.
În concluzie, instanţa reţine că art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 798/2021 nu contravine dispoziţiilor art. 100^1 din Legea nr. 273/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2020, nefiind încălcat principiul ierarhiei actelor normative.
3.6.2. În ceea ce priveşte încălcarea reglementărilor privind nediscriminarea şi principiul egalităţii în drepturi, instanţa reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Aşadar, nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei sale, discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. Aşadar, Curtea Constituţională a reţinut că sintagma „fără privilegii şi fără discriminări“ din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite, astfel cum s-a arătat mai sus.
În privinţa reglementărilor internaţionale, instanţa aminteşte şi dispoziţiile art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, potrivit cărora „exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie“. Textul vizează „exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie“, deci inclusiv dreptul reglementat de art. 8 din convenţie, referitor la viaţa intimă, familială şi privată, drept care include şi relaţiile dintre adoptat şi adoptator, dar şi măsurile dispuse de state cu privire la aceste relaţii.
O altă reglementare internaţională referitoare la discriminare este cea din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000 şi semnat de România la 4 noiembrie 2000, care a fost ratificat de România prin Legea nr. 103/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 2 mai 2006.
Protocolul a intrat în vigoare pentru România la data de 1.11.2006, conform informaţiilor disponibile pe site-ul oficial al Consiliului Europei.
Art. 1 din acest protocol reglementează interzicerea generală a discriminării şi are următorul conţinut:
"1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate la paragraful 1."
Spre deosebire de art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care se referă la exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţia europeană a drepturilor omului, Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se referă la interzicerea discriminării în exercitarea „oricărui drept prevăzut de lege“, aşadar vizează orice drept recunoscut în legislaţia statelor părţi la Convenţie, iar nu numai drepturile consacrate de Convenţie.
Prin urmare, Protocolul nr. 12 la Convenţie este aplicabil în cauză, fiind aplicabilă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie de interzicere a discriminării.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o diferenţă de tratament este discriminatorie „dacă nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă“, adică dacă nu urmăreşte „un scop legitim“ sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit [Molla Sali împotriva Greciei (MC), 2018, pct. 135; Fábián împotriva Ungariei (MC), 2017, pct. 113; Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, 1985, pct. 72; Cauza lingvistică belgiană, 1968, pct. 10 din partea „În drept“]. Prin urmare, Curtea va efectua aşa-numitul „control al proporţionalităţii“, care are două etape. În primul rând, va examina existenţa unui scop legitim (secţiunea 1 de mai jos) şi, în al doilea rând, va controla proporţionalitatea stricto sensu a diferenţei de tratament.
Pentru ca o diferenţă de tratament să fie justificată, statele trebuie, în primul rând, să întemeieze măsura în cauză pe un „scop legitim“ [Molla Mali împotriva Greciei (MC), 2018, pct. 135; Fabris împotriva Franţei (MC), 2013, pct. 56]. În plus, acestea trebuie să demonstreze că există o „legătură“ între scopul legitim urmărit şi diferenţa de tratament de care se plânge reclamantul. De exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu exista nicio legătură între scopul de a păstra unitatea familiei şi purtarea unui nume de familie comun, bazat pe patronimul soţului, şi a concluzionat că obligaţia impusă femeilor căsătorite de a purta numele de familie al soţului lor nu era justificată (Hotărârea Unal Tekeli împotriva Turciei, 2004, pct. 66).
Totodată, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, diferenţa de tratament trebuie să asigure un echilibru just între protecţia intereselor comunităţii şi respectarea drepturilor şi libertăţilor individului (Cauza lingvistică belgiană, 1968, pct. 10 din partea „În drept“). Astfel, Curtea impune existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit [hotărârile Molla Sali împotriva Greciei (MC), 2018, pct. 135; Fabris împotriva Franţei (MC), 2013, pct. 56; Mazurek împotriva Franţei, 2000, pct. 46 şi 48; Larkos împotriva Ciprului (MC), 1999, pct. 29].
De asemenea, instanţa consideră pertinentă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de reclamantă prin acţiune - respectiv hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din Cauza Frette c. Franţei, Hotărârea din 26 februarie 2002; Cauza Pretty c. Regatului Unit, Hotărârea din 29 aprilie 2002, prin care Curtea de la Strasbourg a statuat că o diferenţă de tratament între persoane plasate în situaţii analoage sau compatibile este discriminatorie dacă nu se bazează pe o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, precum şi că art. 14 din Convenţie este încălcat nu numai în cazul în care statele aplică tratament diferit persoanelor care se află în situaţii analoage sau comparabile, ci şi în cazul în care statele nu aplică un tratament diferit persoanelor ale căror situaţii sunt substanţial diferite (Cauza Van Raalte c. Olandei, Hotărârea din 21 februarie 1997; Cauza Thlimmenos c. Greciei, Hotărârea din 6 aprilie 2000).
Referitor la existenţa pretinsei discriminări în speţă, Curtea observă că prin dispoziţiile legale criticate s-a instituit un tratament juridic diferit - respectiv mai favorabil - pentru adopţiile vizând anumite categorii de copii, respectiv:
- pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 3 şi 6 ani sau cu vârsta mai mare de 7 ani;
– pentru copiii cu dizabilităţi (copiii încadraţi în grad de handicap uşor sau mediu, respectiv în grad de handicap accentuat sau grav, infectaţi HIV sau bolnavi SIDA);
– pentru copiii aparţinând unor grupuri de 2 sau 3 fraţi.
Pentru aceste categorii de copii, conform afirmaţiilor Guvernului României, necontestate de reclamantă, perioada de şedere în sistemul de protecţie specială este exagerat de mare, respectiv de aproximativ 8 ani, ceea ce justifică, şi în opinia instanţei, stimularea adoptării acestor categorii de copii.
În acest sens, Guvernul a invocat şi faptul că, potrivit datelor statistice disponibile, 27% din totalul copiilor adoptabili au vârsta sub 7 ani, iar 89% din familiile atestate îşi doresc copii cu vârsta maximă de 7 ani; în ceea ce priveşte starea de sănătate, doar 45% din copiii adoptabili sunt fără probleme de sănătate, în timp ce 69% dintre familiile atestate îşi doresc copii fără probleme de sănătate; totodată, referitor la grupurile de fraţi, 84% dintre familiile atestate îşi doresc un singur copil şi numai 16% îşi doresc un grup de fraţi, în timp ce 34% dintre copiii adoptabili erau adoptabili împreună cu unul sau mai mulţi fraţi.
Din acest punct de vedere, reglementarea unor stimulente financiare pentru adoptarea unor copii din categoriile respective reprezintă şi o concretizare a obligaţiilor pe care România şi le-a asumat ca parte la Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, în care se consacră obligaţia statelor părţi „de a lua toate măsurile legislative, administrative şi de orice altă natură necesare în vederea punerii în aplicare a drepturilor recunoscute în prezenta convenţie“ (art. 4), precum şi obligaţia de a recunoaşte „dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare“ (art. 24 paragraful 1).
În acord cu Guvernul României, instanţa reţine legitimitatea scopului instituirii stimulentelor financiare în cazul acestor categorii de adopţii, măsura vizând stimularea adopţiilor copiilor din categoriile defavorizate vizate de art. 100^1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004.
Tot în acord cu opinia Guvernului României, instanţa reţine şi incidenţa considerentului 3 al preambulului Protocolului 12 la Convenţia europeană a drepturilor omului, care subliniază în mod explicit importanţa unei acţiuni pozitive: „Reafirmând că principiul nediscriminării nu împiedică statele părţi să ia măsuri pentru a promova egalitatea deplină şi efectivă, cu condiţia că există o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru aceste măsuri...“. În raport cu acest text, statul român poate adopta măsuri pozitive pentru stimularea adopţiilor vizând anumite categorii de copii.
De asemenea, conform prevederilor art. 2 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, „Măsurile luate de autorităţile publice sau de persoanele juridice de drept privat în favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunităţi, vizând asigurarea dezvoltării lor fireşti şi realizarea efectivă a egalităţii de şanse a acestora în raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, precum şi măsurile pozitive ce vizează protecţia grupurilor defavorizate nu constituie discriminare în sensul prezentei ordonanţe“.
În opinia instanţei, toate aceste argumente ale Guvernului României justifică acţiunea pozitivă a reglementării acordării acestor beneficii suplimentare în cazul adopţiilor copiilor din categoriile prevăzute de art. 100^1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2020) în comparaţie cu restul adopţiilor, care vizează alte categorii de copii decât cele enumerate anterior.
Curtea observă însă că reclamanta nu invocă o discriminare în raport cu restul adopţiilor vizând copiii care nu se încadrează în categoriile menţionate de prevederile art. 100^1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004, ci o discriminare decurgând din faptul excluderii de la aceste beneficii a adopţiilor care vizează aceleaşi categorii de copii [prevăzute de art. 100^1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004], dar care au fost încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, respectiv prin hotărâre judecătorească care a rămas definitivă anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 - 26.03.2021.
Cu privire la acest aspect, Guvernul României nu a oferit nicio explicaţie în afara invocării principiului neretroactivităţii legii. În ceea ce priveşte principiul neretroactivităţii legii, instanţa observă că acordarea beneficiilor prevăzute de art. 100^1 şi următoarele din Legea nr. 273/2004 se produce exclusiv de la data intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 şi ulterior datei rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti de încuviinţare a adopţiilor respective. Prin urmare, în speţă nu se pune problema acordării acestui beneficiu pentru perioade anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, care a instituit acest tratament mai favorabil, astfel încât este exclusă o încălcare a principiului neretroactivităţii legii prin eventuala recunoaştere a acestor beneficii şi în cazul adopţiilor de copii din categoriile prevăzute de art. 100^1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004, dar care au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020.
Revenind la discriminarea invocată de reclamantă, instanţa observă că Guvernul nu a prezentat niciun argument care să justifice diferenţa de tratament în cazul adopţiilor încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 şi care vizează copii din categoriile prevăzute de art. 100^1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2020). Curtea admite că nu se justifică acordarea unor astfel de stimulente în cazul adopţiilor încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, de vreme ce scopul instituirii acestor stimulente financiare este legat de încurajarea încheierii de noi adopţii de copii din categoriile prevăzute de art. 100^1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004. Pe de altă parte, cuantumul stimulentelor financiare este semnificativ - după cum se va arăta mai jos - şi apare ca dezechilibrat în raport cu lipsa oricărui sprijin financiar similar în cazul adopţiilor copiilor din aceleaşi categorii şi care au fost finalizate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020.
În acest sens, Curtea constată că prin textul de lege criticat legiuitorul a instituit o serie de stimulente financiare pentru adoptatorii unor categorii speciale de copii - care fac parte din categoriile prevăzute de art. 100^1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004 - dar care sunt aplicabile exclusiv adopţiilor încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, cu excluderea adopţiilor încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020.
Instanţa atrage atenţia asupra modului de acordare a stimulentelor financiare, care nu prevede acordarea unei sume forfetare la încuviinţarea adopţiei, ci vizează un sprijin financiar extins până la majoratul copilului adoptat şi chiar ulterior, în cazul continuării studiilor cu frecvenţă la zi:
- acordarea unei indemnizaţii lunare în cuantum de 1,20 ISR (600 lei) pentru fiecare copil conform art. 100^1 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, respectiv a unei indemnizaţii majorate de 50% în cazul copiilor din categoriile prevăzute de art. 100^1 alin. (2) din Legea nr. 273/2004, indemnizaţie care se acordă până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către copilul adoptat şi chiar şi după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dacă adoptatul îşi continuă studiile, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăşi vârsta de 26 de ani;
– adoptatorul sau familia adoptatoare care a adoptat unul sau mai mulţi copii beneficiază, pentru fiecare copil adoptat, de o sumă fixă în cuantum de 1.500 lei pe an, destinată asigurării unor servicii de recuperare/reabilitare medicale, psihologice sau de altă natură şi a căror nevoie a fost stabilită ca urmare a recomandărilor unui medic, psiholog sau asistent social;
– s-a mai prevăzut că în situaţiile în care cuantumul sumei necesare pentru acoperirea integrală a serviciilor de recuperare recomandate depăşeşte cuantumul decontat prin lege, diferenţa poate fi suportată de către angajatorii adoptatorului, persoane juridice de drept public sau privat; cheltuielile efectuate de către persoanele juridice de drept privat se deduc din impozitul pe venit aferent anului în care aceste cheltuieli au fost efectuate;
– acordarea unei sume de 200 lei/zi/persoană destinate acoperirii cheltuielilor de cazare şi transport realizate de adoptator sau familia adoptatoare în vederea participării la procedura potrivirii practice cu un copil având domiciliul în alt judeţ decât cel al adoptatorului/adoptatorilor.
Astfel, instanţa subliniază caracterul semnificativ al sumelor care se acordă în cazul adopţiilor unor copii din categoriile prevăzute de art. 100^1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004 încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 - sume în valoare de cel puţin 600 lei/lună (deci totalizând cel puţin 7.200 lei pe an), timp de 10-15 ani, de la vârsta adoptatului de 7 ani şi până la vârsta de 18 sau chiar până la 26 de ani. Pe de altă parte, instanţa remarcă excluderea totală de la aceste beneficii în cazul adopţiilor unor copii din aceleaşi categorii, dar care au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020.
Or, acordarea acestor stimulente financiare - deşi acordate adoptatorilor - s-a dispus având în vedere situaţia specială a copiilor din categoriile respective, deci nu în considerarea persoanei adoptatorilor, ci având în vedere nevoile şi necesitatea soluţionării problemelor legate de adoptarea acestor categorii de copii. În acest context, instanţa subliniază că aceste stimulente acordate adoptatorilor de copii din categoriile prevăzute de art. 100^1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004 vizează, în realitate, nevoile speciale ale copilului adoptat, constituindu-se, prin urmare, atât ca o expresie a prevederilor art. 34 din Constituţia României privind dreptul la ocrotirea sănătăţii (în cazul copiilor cu dizabilităţi sau infectaţi HIV sau bolnavi SIDA), cât şi ca o măsură de protecţie a copilului, întemeiată pe dispoziţiile art. 49 din Constituţie privind regimul special de protecţie a copiilor.
Însă este evident, în opinia instanţei, că aceeaşi raţiune de sprijin al adoptatorilor - şi, implicit, al copiilor adoptaţi - subzistă şi în cazul adopţiilor încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 şi care vizează copiii din categoriile prevăzute de art. 100^1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004.
Or, ceea ce primează este calitatea de minor a persoanei adoptate, criteriul datei rămânerii definitive a hotărâri judecătoreşti de adoptare fiind unul secundar, care nu poate prevala în raport cu obligaţia de ocrotire şi protecţie pe care statul este dator să o asigure minorilor în temeiul art. 49 din Constituţie.
Având în vedere obligaţia statului şi a autorităţilor publice de respectare a principiului prevalenţei interesului superior al copilului, instanţa apreciază că reglementarea criticată îi discriminează pe copiii care au fost adoptaţi prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 şi care fac parte din categoriile prevăzute de art. 100^1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004. Chiar admiţând existenţa unui scop legitim al reglementării unor astfel de stimulente financiare exclusiv pentru adopţiile încheiate după data intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, cuantumul acestor stimulente contrastează cu lipsa totală a sprijinului financiar pentru adoptatorii care au finalizat procedura adopţiei anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, ceea ce implică un caracter disproporţionat al diferenţei de tratament dintre cele două categorii de adopţii. Astfel, deşi măsura apare ca fiind justificată sub aspectul scopului urmărit, aceasta este lipsită de caracterul rezonabil prin disproporţia ajutorului acordat persoanelor menţionate de art. 100^1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004, în comparaţie cu lipsa totală a acestui sprijin financiar pentru adoptatorii copiilor care au fost adoptaţi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020.
Astfel, acordarea sprijinului financiar doar în cazul copiilor adoptaţi prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 echivalează cu o aplicare rigidă a principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor între categorii de persoane aflate în situaţii similare [respectiv cei din categoriile prevăzute de art. 100^1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004], respectiv între copiii care au fost adoptaţi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 şi copiii adoptaţi ulterior intrării în vigoare a aceleiaşi legi.
În consecinţă, raportat la aspectele arătate mai sus, instanţa consideră că dispoziţiile art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 798/2021 contravin principiului egalităţii în drepturi - astfel cum este reglementat de art. 16 din Constituţia României şi în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, precum şi interdicţiei de discriminare consacrate de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În acest context, instanţa subliniază că interpretările Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt obligatorii, iar instanţele naţionale sunt obligate să înlăture aplicarea unor dispoziţii legale naţionale, în măsura în care aceste reglementări contravin dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor omului, astfel cum sunt interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat - într-o hotărâre pronunţată împotriva statului român, respectiv în Hotărârea dată la 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 5 decembrie 2007, în paragrafele 103-104, că „un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia asupra drepturilor naţionale este apt să asigure buna funcţionare a mecanismului de apărare implementat de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale. Nu este lipsit de importanţă să reamintim în acest sens că, în recomandarea sa din data de 12 mai 2004 [Rec. (2004)6], Comitetul Miniştrilor s-a felicitat pentru faptul că prevederile Convenţiei făceau parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implică obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor (mutatis mutandis, Vermeire împotriva Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A, nr. 214-C, p. 84, & 26).
104. Or, Curtea constată că statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture - din oficiu sau la cererea părţilor - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale“.
Având în vedere cele arătate mai sus, reţinând că dispoziţiile art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016 (astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021) contravin principiului egalităţii în drepturi - astfel cum este reglementat de art. 16 din Constituţia României şi în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, precum şi interdicţiei de discriminare consacrate de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - instanţa va dispune anularea art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021.
3.7. Examinând solicitarea de anulare a Adresei nr. […]/[…]/[…]/11.01.2022, emisă de Secretariatul General al Guvernului (fila 14 din dosar), curtea de apel observă că prin această decizie a fost respinsă solicitarea reclamantei de revocare parţială a H.G. nr. 579/2016, cu motivarea că „iniţiatorul actului administrativ contestat, analizând temeinicia şi legalitatea acestora în raport cu aspectele semnalate de dumneavoastră, apreciază că plângerea prealabilă este neîntemeiată“.
Instanţa subliniază că motivarea unui act administrativ are două laturi esenţiale, respectiv indicarea textelor legale aplicabile situaţiei date, precum şi, în al doilea rând, indicarea împrejurărilor de fapt pe baza cărora s-a reţinut aplicabilitatea acelor texte legale.
În privinţa obligaţiei autorităţilor administrative de a-şi motiva deciziile, instanţa observă că, potrivit art. 31 alin. 2 din Constituţia României, „autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal“.
De asemenea, conform art. 1 alin. (3) din Constituţia României, „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate“.
Or, în condiţiile în care autorităţile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora, în condiţiile în care deciziile acestor autorităţi sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nu se poate susţine că este permisă absenţa motivării explicite a actului administrativ atacat.
Motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Ea reprezintă o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.
În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiţie a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură. Absenţa acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce lipsa motivării lipseşte de orice eficienţă controlul judecătoresc al actelor administrative.
Instanţa subliniază că art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene consacră „dreptul la bună administrare“. Conform alineatelor (1) şi (2) din acest articol,
"(1) Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii.
(2) Acest drept include în principal:
(a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere;
(b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidenţialitate şi de secretul profesional şi comercial;
(c) obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile."
Date fiind aceste obligaţii, instanţa apreciază că absenţa motivării actului administrativ atacat constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare şi o încălcare a obligaţiei constituţionale a autorităţilor administrative de a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora.
Pe de altă parte, subliniind importanţa motivării actului administrativ fiscal, Curtea reţine şi că jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul posibilităţii suplinirii absenţei motivării actului administrativ prin inserarea acestei motivări în actul care a stat la baza primului şi la care reclamantul a avut acces.
În acest sens, Curtea menţionează Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal nr. 1.470 din 11 martie 2011, în care s-a reţinut că „este îndeplinită cerinţa motivării actului administrativ şi atunci când în conţinutul acestuia nu sunt reluate in extenso toate temeiurile de fapt şi de drept care au fost reţinute într-un alt înscris pe care actul administrativ s-a fundamentat şi pe care îl înglobează“.
În raport cu aceste consideraţii teoretice, Curtea constată că actul atacat nu indică motivele concrete pe care se fundamentează, ceea ce o pune pe reclamantă în imposibilitatea de a cunoaşte şi de a evalua temeiurile juridice ale acestui răspuns.
Astfel fiind, curtea de apel reţine că reclamantei nu i s-a comunicat nici în cuprinsul actului administrativ contestat şi nici în cuprinsul altor acte la care aceasta să fi avut acces motivele concrete de fapt ale respingerii solicitării sale.
Din acest punct de vedere, Curtea constată absenţa motivării concrete a actului a cărui anulare a solicitat-o.
În acest sens, instanţa reţine că motivarea concretă a fost indicată de pârât abia prin întâmpinarea depusă la Curtea de Apel Timişoara în prezentul dosar la 29.07.2022 (filele 74-82 dosar), în condiţiile în care reclamanta a invocat, în procedura administrativă prealabilă (filele 32-40 dosar), încălcarea principiului ierarhiei actelor normative prin adăugarea nelegală a unei cerinţe care nu este prevăzută de art. 100^1 din Legea nr. 273/2004 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2020), precum şi încălcarea principiului nediscriminării, consacrat atât de Constituţie, cât şi de Convenţia europeană a drepturilor omului, prin excluderea de la beneficiul acordării indemnizaţiei lunare de sprijin prevăzute de art. 100^1 din Legea nr. 273/2004 a persoanelor care au copii adoptaţi a căror hotărâre judecătorească de încuviinţare a adopţiei a rămas definitivă anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020.
În acord cu reclamanta, instanţa sesizează lipsa totală a oricăror motive de înlăturare a criticilor formulate de reclamantă în cuprinsul plângerii sale prealabile, reclamanta criticând în cererea de chemare în judecată şi această carenţă de motivare.
Din acest punct de vedere, chiar admiţând posibilitatea motivării ulterioare a actului administrativ, curtea de apel subliniază necesitatea comunicării unei astfel de motivări anterior declanşării litigiului judiciar, pentru a permite reclamantei să ia act de considerentele juridice care au determinat emiterea actului contestat anterior introducerii unei cereri de chemare în judecată, aceasta fiind şi menirea plângerii administrative prealabile reglementate de art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
În cazul de faţă, pârâtul Guvernul României nu a considerat că trebuie să se conformeze acestor exigenţe, acceptând ca numai după sesizarea instanţei de contencios administrativ să comunice motivele concrete ale respingerii solicitării de revocare a H.G. nr. 579/2016.
Subliniind importanţa motivării actului administrativ, Curtea consideră că refuzul de motivare a actului administrativ reprezintă o formă a arbitrarului autorităţii emitente care trebuie sancţionat tocmai pentru a înlătura astfel de practici administrative abuzive.
Curtea de apel face trimitere din nou la definiţia refuzului nejustificat de a soluţiona o cerere, art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 prevăzând că prin refuz nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile“.
De asemenea, instanţa reaminteşte că art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 defineşte excesul de putere ca fiind „exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor“.
Raportat la aceste reglementări, instanţa reţine că Adresa nr. […]/[…]/[…]/11.01.2022 reprezintă o manifestare de voinţă explicită de refuz de soluţionare nelegală a cererii reclamantei - nelegalitatea constând în vădita omisiune de a expune motivele acestei manifestări de voinţă.
Totodată, instanţa subliniază că - raportat la soluţia de anulare a art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021 - se impune şi anularea răspunsului Guvernului României la plângerea prealabilă formulată de reclamantă pentru aceleaşi motive care au determinat soluţia de anulare a art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016. În acest sens, instanţa aminteşte că a analizat anterior argumentele invocate de Guvernul României în întâmpinare cu privire la legalitatea art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016 şi a reţinut că acest text normativ contravine principiului egalităţii în drepturi - astfel cum este reglementat de art. 16 din Constituţia României şi în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale -, precum şi interdicţiei de discriminare consacrate de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Având în vedere cele arătate mai sus, reţinând încălcarea dispoziţiilor legale arătate anterior, referitoare la obligativitatea motivării actului administrativ, instanţa va admite solicitarea reclamantei şi va dispune anularea Adresei nr. […]/[…]/[…]/11.01.2022, emisă de Secretariatul General al Guvernului.
3.8. Examinând solicitarea de anulare a Deciziei nr. […]/15.09.2021, emisă de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş (filele 12-13 dosar), instanţa reaminteşte că prin această decizie A.J.P.I.S. Timiş a respins solicitarea reclamantei de acordare a indemnizaţiei de sprijin prevăzute de art. 100^1 alin. (1) lit. c), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2004, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 83 şi art. 127 alin. (4) din H.G. nr. 579/2016, precum şi că Decizia civilă nr. 49/PI/CC/2020, emisă de Tribunalul Timiş, a rămas definitivă la data de 8.07.2020 (filele 62-66 dosar), anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, care este în vigoare din data de 26.03.2021.
Astfel, instanţa reţine că Decizia nr. […]/15.09.2021 s-a întemeiat şi pe dispoziţiile art. 83 din H.G. nr. 579/2016, respingând cererea reclamantei exclusiv pe considerentul că hotărârea judecătorească prin care a fost încuviinţată adopţia de către reclamantă a celor doi minori a rămas definitivă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, care este în vigoare din data de 26.03.2021.
Prin urmare, raportat la soluţia de anulare a art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021, instanţa reţine că se impune şi anularea Deciziei nr. […]/15.09.2021 pentru aceleaşi motive care au determinat soluţia de anulare a art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, respectiv pentru încălcarea principiului egalităţii în drepturi - astfel cum este reglementat de art. 16 din Constituţia României şi în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, precum şi a interdicţiei de discriminare consacrate de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Făcând din nou trimitere la definiţia refuzului nejustificat de a soluţiona o cerere [prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004], precum şi la definiţia excesului de putere [din art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004], instanţa reţine că respingerea cererii reclamantei pe considerentul rămânerii definitive a hotărârii de încuviinţare a adopţiei anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 s-a făcut cu exces de putere, respectiv cu încălcarea principiului egalităţii în drepturi şi a interdicţiei de discriminare consacrate de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nelegalitatea Deciziei nr. […]/15.09.2021 pe considerentul omisiunii A.J.P.I.S. Timiş de a soluţiona cererea reclamantei cu privire la minorul C. În acest sens, instanţa observă că reclamanta nu a invocat vreo reglementare din care să rezulte obligaţia pârâtei de a soluţiona printr-un act unic cererea de acordare a sprijinului financiar pentru doi copii. Nefiind dovedită încălcarea vreunei norme legale, instanţa nu este în măsură să dispună anularea Deciziei nr. […]/15.09.2021 pentru acest motiv.
Cu toate acestea, curtea de apel observă că A.J.P.I.S. Timiş nu a aprobat soluţionarea cererii adresate de reclamant şi cu privire la minorul C. - cerere omisă a fi soluţionată prin Decizia nr. […]/15.09.2021.
3.9. Examinând solicitarea de anulare a Adresei nr. […]/17.11.2021, emisă de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş (fila 15 din dosar), prin care a fost respinsă plângerea formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. […]/15.09.2021, instanţa observă că soluţia din această adresă se întemeiază tot pe dispoziţiile art. 83 din H.G. nr. 579/2016, respectiv pe considerentul că hotărârea judecătorească prin care a fost încuviinţată adopţia de către reclamantă a celor doi minori a rămas definitivă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020.
Prin urmare, raportat la soluţia de anulare a art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021, instanţa reţine că se impune şi anularea Adresei nr. 17.831/17.11.2021 pentru aceleaşi motive care au determinat soluţia de anulare a art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, respectiv pentru încălcarea principiului egalităţii în drepturi - astfel cum este reglementat de art. 16 din Constituţia României şi în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale -, precum şi a interdicţiei de discriminare consacrate de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
3.10. Analizând cererea de obligare a A.J.P.I.S. Timiş la emiterea unei decizii privind admiterea acordării către reclamantă a indemnizaţiei lunare de sprijin, în temeiul art. 100^1 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2004, curtea de apel constată că obiectul judecăţii s-a limitat la cerinţa instituită de art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021, care prevedea acordarea sprijinului financiar prevăzut de art. 100^1 din Legea nr. 273/2004 exclusiv pentru adopţiile încuviinţate prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă după data intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020.
Instanţa observă că nici autorităţile pârâte nu au verificat îndeplinirea celorlalte cerinţe procedurale sau îndeplinirea de către reclamantă a celorlalte condiţii impuse de Legea nr. 273/2004 pentru acordarea drepturilor specificate de art. 100^1, introdus prin Legea nr. 268/2020.
Dată fiind această situaţie şi întrucât instanţa de contencios administrativ are competenţa limitată la verificarea legalităţii actelor administrative supuse judecăţii - acte care nu cuprind menţiuni referitoare la îndeplinirea sau neîndeplinirea de către reclamantă a celorlalte condiţii impuse de Legea nr. 273/2004 -, curtea de apel constată că nu este în măsură, în acest cadru procesual, să verifice dacă reclamanta întruneşte şi celelalte condiţii impuse de lege pentru acordarea drepturilor respective.
În consecinţă, raportat la obiectul litigiului şi la dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Codul de procedură civilă (aprobat prin Legea nr. 134/2010) - conform cărora „(2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor“, precum şi la dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel“, Curtea urmează să respingă - fără a o analiza pe fond - cererea reclamantei de obligare a pârâtei A.J.P.I.S. Timiş la emiterea unei decizii de admitere a acordării către reclamantă a indemnizaţiei lunare de sprijin în temeiul art. 100^1 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2004.
Cu toate acestea, instanţa subliniază că prin anularea Deciziei nr. […]/15.09.2021 - prin care A.J.P.I.S. Timiş a respins nelegal solicitarea reclamantei - se revine la situaţia anterioară emiterii deciziei respective, autoritatea pârâtă având obligaţia de a soluţiona - cu înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021 - cererea reclamantei de acordare a indemnizaţiei lunare de sprijin, întemeiată pe art. 100^1 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2004, cu privire la minorii adoptaţi B. şi C.
Pentru aceste motive, instanţa - având în vedere dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, conform cărora „Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă“:
- va respinge excepţia nulităţii acţiunii pentru netimbrarea acesteia, invocată de Guvernul României;
– va respinge excepţia inadmisibilităţii cererii având ca obiect anularea Adresei nr. […]/[…]/[…]/11.01.2022, emisă de
Secretariatul General al Guvernului, invocată de Guvernul României;
- va admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Secretariatul General al Guvernului şi Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş, respectiv:
a) va dispune anularea art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021;
b) va dispune anularea Deciziei nr. […]/15.09.2021, emisă de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş;
c) va dispune anularea Adresei nr. […]/17.11.2021, emisă de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş;
d) va dispune anularea Adresei nr. […]/[…]/[…]/11.01.2022, emisă de Secretariatul General al Guvernului;
e) va respinge cererea de obligare a A.J.P.I.S. Timiş la emiterea unei decizii privind admiterea acordării indemnizaţiei lunare de sprijin, în temeiul art. 100^1 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei.
Acordarea cheltuielilor de judecată
Având în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă (aprobat prin Legea nr. 134/2010), conform cărora „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată“, ţinând seama că s-a constatat temeinicia acţiunii în justiţie, Curtea va obliga autorităţile pârâte căzute în pretenţii la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamantă, respectiv la plata sumei de 150 lei (RON), reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru (fila 20 din dosar).
Cu privire la calea de atac ce se poate formula împotriva prezentei hotărâri, având în vedere dispoziţiile art. 466 alin. (1) din Codul de procedură civilă (aprobat prin Legea nr. 134/2010), conform cărora „hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel“, raportat la dispoziţiile speciale ale art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, conform cărora „hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare“, instanţa reţine că împotriva prezentei hotărâri se poate exercita calea de atac a recursului în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii către părţi, cererea de recurs urmând a fi depusă la Curtea de Apel Timişoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
HOTĂRĂŞTE:
Respinge excepţia nulităţii acţiunii pentru netimbrarea acesteia, invocată de Guvernul României.
Respinge excepţia inadmisibilităţii cererii având ca obiect anularea Adresei nr. […]/[…]/[…]/11.01.2022, emisă de Secretariatul General al Guvernului, invocată de Guvernul României.
Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A., domiciliată în localitatea […], str. […] nr. […], ap. […], judeţul Timiş, având CNP: […], cu domiciliul procedural ales în Timişoara, […], judeţul Timiş, la Cabinet de avocat […], în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Secretariatul General al Guvernului, ambii cu sediul în Bucureşti, sector 1, Piaţa Victoriei nr. 1, şi Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş, cu sediul în Timişoara, str. Florimund de Mercy nr. 2, judeţul Timiş.
Dispune anularea art. 83 alin. (1) din anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021.
Dispune anularea Deciziei nr. […]/15.09.2021, emisă de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş.
Dispune anularea Adresei nr. […]/17.11.2021, emisă de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş.
Dispune anularea Adresei nr. […]/[…]/[…]/11.01.2022, emisă de Secretariatul General al Guvernului.
Respinge cererea de obligare a A.J.P.I.S. Timiş la emiterea unei decizii privind admiterea acordării indemnizaţiei lunare de sprijin, în temeiul art. 100^1 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei.
Obligă pârâţii Guvernul României, Secretariatul General al Guvernului şi Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş la plata sumei de 150 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare, care se va depune la Curtea de Apel Timişoara.
În temeiul art. 396 alin. (2) din Codul de procedură civilă (aprobat prin Legea nr. 134/2010), pronunţarea s-a făcut prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei la data de 20.09.2022.
PREŞEDINTE
[…]
Grefier,
[…]
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
