Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
SENTINŢA CIVILĂ nr. 138 din 22 octombrie 2020 privind cererea de anulare a art. 1 alin. 1 lit. b şi art. 20 alin. 1 din anexa nr. 1 a Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 119/04.02.2014 pentru aprobarea Normelor de igienă şi sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei
EMITENT: Curtea de Apel Cluj - Secţia a III-a Contencios Administrativ şi Fiscal PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 32 din 11 ianuarie 2023
Dosar nr. 310/33/2020
Instanţa constituită din:
Preşedinte - Monica Diaconescu
Grefier - Iuliu Traian Crişan
Pe rol soluţionarea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta Xxxxxxx Xxxxx Xxxxx în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, având ca obiect anulare acte administrativ cu caracter normativ - OMS nr. 119/2014.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care se constată că mersul dezbaterilor a fost consemnat în Încheierea de şedinţă din data de 8 octombrie 2020, când a fost amânată pronunţarea pentru data de 22 octombrie 2020.
La data de 19 octombrie 2020 reclamanta a depus concluzii scrise.
CURTEA,
prin Cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj cu nr. 310/33/2020, reclamanta Xxxxxxx Xxxxx Xxxxx a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, anularea art. 1 alin. 1 lit. b şi art. 20 alin. 1 din anexa nr. 1 a Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 119/04.02.2014 pentru aprobarea Normelor de igienă şi sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei, publicat în Monitorul Oficial nr. 127 din 21.02.2014, întrucât această reglementare este nelegală în raport cu HG nr. 349/21.04.2005 privind depozitarea deşeurilor, act normativ cu valoare superioară, ce transpune în plan naţional Directiva 1999/31/CE privind depozitarea deşeurilor şi publicarea hotărârii judecătoreşti în Monitorul Oficial al României, Partea I, în baza art. 23 din Legea nr. 554/2004.
În motivarea cererii, arată reclamanta, cu privire la îndeplinirea procedurii prealabile, că a comunicat, la data de 23.01.2020, pârâtului, prin fax, la numărul de telefon indicat pe pagina de internet a Ministerului Sănătăţii, plângerea prealabilă prin care a cerut revocarea sau modificarea parţială a ordinului contestat, dar nu a primit niciun răspuns la această plângere.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală, aceasta este justificată prin prisma dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004, art. 35 din Constituţia României, art. 5 din OUG nr. 195/2005.
Arată reclamanta că, din dispoziţiile art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005, aşa cum au fost interpretate şi de Curtea de Apel Cluj prin Decizia civilă nr. 182 din 28.01.2016, rezultă că încălcarea normelor privitoare la protecţia mediului, inclusiv în materia actelor administrative normative, poate fi dedusă controlului judecătoresc de către orice persoană, independent de vătămarea unui drept subiectiv sau de producerea efectivă a unui prejudiciu.
Pe fondul acţiunii în anulare, arată reclamanta că, prin normele adoptate prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 119/04.03.2014, s-au instituit următoarele reglementări:
1) la art. 1 alin. 1 lit. b) s-a definit noţiunea de zonă de locuit (care intră în conţinutul teritoriului protejat prin distanţele minime de protecţie sanitară) ca reprezentând zona constituită ca o grupare funcţională de loturi şi parcele de teren delimitate teritorial pe care predomină clădiri cu locuinţe având ca parametru de măsură densitatea medie de locuire;
2) la art. 20 alin. 1 s-a prevăzut posibilitatea reducerii distanţelor minime de protecţie sanitară stabilite la art. 11 alin. 1 din aceleaşi norme, pe baza unor studii de impact asupra sănătăţii publice.
Aceste reglementări, aplicabile pentru toate obiectivele enumerate la art. 11 alin. 1 din aceste norme, inclusiv pentru depozitele de deşeuri, au fost adoptate în mod nelegal, deoarece ele încalcă dispoziţiile din anexa nr. 2 pct. 1.1.2.1.2 la HG nr. 349/21.04.2005 privind depozitarea deşeurilor.
Dispoziţiile art. 13 şi 81 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 stabilesc obligaţia Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 119/2014 de a respecta întocmai actele normative cu forţă juridică superioară adoptate anterior, respectiv HG nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor.
În plus, în materia protecţiei mediului, art. 35 din Constituţie instituie obligaţia statului de a asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept, cadru legislativ care trebuie să respecte ierarhia normelor juridice.
Din comparaţia reglementărilor cuprinse în HG nr. 349/2005 şi, respectiv, OMS nr. 119/2014 se constată că Normele de igienă şi sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei, aprobate prin OMS nr. 119/2014, sunt contrare actului normativ cu forţă juridică superioară, HG nr. 394/2005, pe care trebuia să îl respecte întocmai.
Astfel, potrivit HG nr. 349/2005, distanţa de protecţie trebuie să fie de cel puţin 1.000 m faţă de orice construcţie individuală cu destinaţia de locuinţă, iar, potrivit normelor aprobate prin OMS nr. 119/2014, distanţa de protecţie trebuie să fie de cel puţin 1.000 m faţă de zona constituită ca o grupare funcţională de loturi şi parcele de teren delimitate teritorial pe care predomină clădiri cu locuinţe având ca parametru de măsură densitatea medie de locuire.
Apreciază reclamanta că OMS nr. 119/2014 restrânge în mod nelegal standardul de protecţie prevăzut în cuprinsul HG nr. 394/2005, deşi era obligatorie respectarea întocmai a acestor restricţii în raport cu fiecare locuinţă individuală.
De asemenea, potrivit HG nr. 349/2005, distanţa minimă de protecţie de 1.000 m nu poate fi redusă în nicio împrejurare, pe când normele aprobate prin OMS nr. 119/2014 permit reducerea distanţei minime de protecţie de 1.000 m pe baza unor studii de impact asupra sănătăţii publice.
Arată reclamanta că HG nr. 394/2005 impune obligaţia respectării distanţei minime de 1.000 m între zonele de locuit şi corpul depozitelor de deşeuri ca un standard minim şi imperativ, menit să minimalizeze orice risc asupra exercitării dreptului constituţional la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic.
Practic, actul normativ special în materia depozitelor de deşeuri, HG nr. 349/2005, prezumă existenţa unui risc asupra sănătăţii în cazul locuirii la mai puţin de 1.000 m de corpul depozitului, iar această prezumţie nu cunoaşte excepţii. În contradicţie cu HG nr. 349/2005, Normele de igienă şi sănătate
publică privind mediul de viaţă al populaţiei, aprobate prin OMS nr. 119/2014, prevăd în mod nelegal posibilitatea de a reduce distanţa minimă de protecţie sub 1.000 m.
În anul 2017, HG nr. 942/2017 privind aprobarea Planului naţional de gestionare a deşeurilor a confirmat regula celor 1.000 m şi, în egală măsură, a confirmat lipsa oricărei excepţii. Astfel, potrivit tabelului III-32: criterii minime pentru alegerea amplasamentelor, se prevede distanţa minimă până la aşezările urbane de 1.000 m.
În al doilea rând, HG nr. 349/2005 indică faptul că orice construcţie individuală se ia în considerare separat şi impune, astfel, regula respectării distanţei de 1.000 m şi faţă de fiecare construcţie cu destinaţia de locuinţă, indiferent dacă îndeplineşte sau nu cerinţa densităţii medii de locuire.
O astfel de cerinţă este firească atât timp cât viaţa şi sănătatea fiecărui om sunt importante, iar depozitele de deşeuri, prin noxele şi pulberile pe care le emit, pot produce riscuri şi prejudicii semnificative asupra oamenilor. Practic, în materia protecţiei vieţii şi sănătăţii oamenilor, HG nr. 349/2005 nu are în vedere o analiză a numărului de case, o analiză a numărului de vieţi omeneşti şi o punere în balanţă cantitativă a intereselor. Dacă putem identifica o singură casă la o distanţă mai mică de 1.000 m de marginea amplasamentului unui depozit de deşeuri, atunci condiţia imperativă impusă de HG nr. 349/2005 nu este respectată.
În mod contrar, în Normele de igienă şi sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei, aprobate prin OMS nr. 119/2014, zona de locuit este definită ca o grupare funcţională de loturi şi parcele de teren delimitate teritorial pe care predomină clădiri cu locuinţe având ca parametru de măsură densitatea medie de locuire. OMS nr. 119/2014 permite astfel ca, într-un caz concret, construcţiile individuale să nu fie luate în considerare la analiza legalităţii stabilirii amplasamentului unui depozit de deşeuri. În acelaşi sens, zone de locuit ce nu ating parametrul de măsură necesar al densităţii medii de locuire pot fi, la fel, ignorate.
Mai susţine reclamanta că adoptarea ordinului contestat, cu încălcarea principiului ierarhiei actelor normative, pune în discuţie şi respectarea de către statul român a obligaţiei pozitive de a asigura cadrul legislativ pentru exercitarea dreptului constituţional la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic [art. 35 alin. (2) din Constituţie]. Acest cadru legislativ trebuie să fie caracterizat prin coerenţă şi trebuie să respecte ierarhia normelor juridice.
În concluzie, arată reclamanta, în cazul depozitelor de deşeuri, în mod nelegal, art. 1 alin. 1 lit. d) şi art. 20 alin. 1 din Normele de igienă şi sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei, aprobate prin OMS nr. 119/2014, permit ca:
1) distanţa minimă de protecţie sanitară dintre zonele de locuit şi perimetrul depozitului să fie sub 1.000 m, contrar regulii imperative impuse de pct. 1.1.2.1.2 din anexa nr. 2 la HG nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor;
2) construcţiile individuale să nu fie luate în considerare la analiza legalităţii stabilirii amplasamentului unui depozit de deşeuri, contrar regulii imperative impuse de pct. 1.1.2.1.2 din anexa nr. 2 la HG nr. 349/2005;
3) zonele de locuit ce nu ating parametrul densităţii medii de locuire să nu fie luate în considerare la analiza legalităţii stabilirii amplasamentului unui depozit de deşeuri, contrar regulii imperative impuse de pct. 1.1.2.1.2 din anexa nr. 2 la HG nr. 349/2005.
Pârâtul Ministerul Sănătăţii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii formulate ca nefondate (filele 57-60 dosar).
Examinând cererea, prin prisma motivelor invocate şi a apărărilor formulate prin întâmpinare, Curtea constată următoarele:
Curtea constată, în acord cu cele susţinute de către reclamantă, că sunt relevante în soluţionarea litigiului dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care:
a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune;
c) proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu reglementările comunitare şi cu tratatele internaţionale la care România este parte.
De asemenea, în acord cu dispoziţiile art. 81 din acelaşi act normativ, la elaborarea proiectului de hotărâri, ordine sau dispoziţii se va avea în vedere caracterul lor de acte subordonate legilor, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului şi altor acte de nivel superior.
Prin urmare, în acord cu dispoziţiile legale anterior citate, este necesar ca, în elaborarea de ordine, să se respecte actele juridice normative cu forţă juridică superioară adoptate anterior.
În acest context, Curtea constată că reclamanta critică dispoziţiile art. 1 alin. 1 lit. b din anexa nr. 1 la Normele de igienă şi sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei, aprobate prin OMS nr. 119/2014, potrivit cărora zona de locuit este definită ca fiind zona construită ca o grupare funcţională de loturi şi parcele de teren delimitate teritorial pe care predomină clădiri cu locuinţe având ca parametru de măsură densitatea medie de locuire, precum şi cele ale art. 20 alin. 1 din acelaşi act normativ, potrivit cărora distanţele prevăzute la art. 11 alin. 1 pot fi modificate doar pe baza studiilor de impact asupra sănătăţii publice elaborate de persoane fizice şi juridice specializate, certificate conform metodologiei de efectuare a studiilor de impact asupra sănătăţii, aprobată de către ministrul sănătăţii, susţinând că acestea contravin dispoziţiilor HG nr. 349/2005, act normativ cu forţă juridică superioară.
În ceea ce priveşte definirea zonei de locuit, reclamanta o critică din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1.1.2.1.2 din anexa nr. 2 la HG nr. 349/2005, potrivit cărora, printre cerinţele generale de amplasare şi proiectare a unui depozit, se prevede poziţionarea faţă de zonele de locuit existente sau planificate: distanţa de protecţie faţă de corpul depozitului trebuie să fie de cel puţin 1.000 m pentru depozitele de deşeuri nepericuloase şi periculoase; construcţiile individuale vor fi luate în considerare separat.
Or, analizând cele două texte legale, Curtea nu constată nicio încălcare a dispoziţiilor HG nr. 349/2005 din perspectiva definirii zonei de locuit. Mai mult decât atât, în condiţiile în care zona de locuit este definită ca fiind zona constituită ca o grupare funcţională de loturi şi parcele de teren delimitate teritorial pe care predomină clădiri cu locuinţe având ca parametru de măsură densitatea medie de locuire, distanţa de protecţie faţă de clădirea cu locuinţe aflată în zona de locuit este cel puţin de 1.000 de metri, în condiţiile în care clădirea respectivă ar fi amplasată chiar la marginea lotului de teren.
Pe de altă parte, dacă se consideră de către reclamantă că definirea zonei de locuit, prin raportare la densitatea medie de locuire, este nelegală, distanţa de protecţie trebuind să fie asigurată şi în condiţiile existenţei unei singure case de locuit, Curtea constată, în acord cu cele susţinute şi prin întâmpinare, că această situaţie nu poate exista în mod legal, neputându-se imagina construirea unei locuinţe în afara zonei de locuit. Este
evident că legiuitorul a avut în vedere poziţionarea depozitelor de deşeuri faţă de zonele de locuit conforme planului de urbanism general şi planului de urbanism zonal, toate construcţiile edificate trebuind să se încadreze în planurile de urbanism.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 20 alin. 2 din Ordinul OMS nr. 119/2014, contestate, Curtea reţine că acestea sunt nelegale, din următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. 1 din anexa nr. 1 la Ordinul OMS nr. 119/2014, distanţele minime de protecţie sanitară între teritoriile protejate şi perimetrul unităţilor care produc disconfort şi riscuri asupra sănătăţii populaţiei sunt următoarele: 38. Depozite controlate de deşeuri periculoase şi nepericuloase: 1.000 m.
În continuare, dispoziţiile art. 20 alin. 1 prevăd că distanţele prevăzute la art. 11 alin. 1 pot fi modificate doar pe baza studiilor de impact asupra sănătăţii publice elaborate de persoane fizice şi juridice specializate, certificate conform metodologiei de efectuare a studiilor de impact asupra sănătăţii, aprobată de către ministrul sănătăţii.
Rezultă din aceste dispoziţii legale că, pe baza studiului de impact asupra sănătăţii publice, poate fi modificată distanţa minimă de protecţie sanitară de 1.000 m atât în sensul majorării acesteia, dar şi în sensul reducerii sale.
Or, astfel cum corect susţine şi reclamanta, Curtea constată că dispoziţiile HG nr. 349/2005, act normativ cu putere superioară, nu permit reducerea distanţei minime de 1.000 m, dispoziţiile art. 1.1.2.1.2 din anexa nr. 2 reglementând în termeni categorici faptul că verificarea amplasamentului unui depozit ţine seama de: poziţionarea faţă de zonele de locuit existente sau planificate; distanţa de protecţie faţă de corpul depozitului trebuie să fie de cel puţin 1.000 m pentru depozitele de deşeuri nepericuloase şi periculoase; construcţiile individuale vor fi luate în considerare separat.
Acest act normativ nu conţine nicio reglementare prin care să se permită modificarea distanţei minime de protecţie de 1.000 m, în sensul reducerii sale, astfel cum permit dispoziţiile art. 20 alin. 1 din OMS nr. 119/2014.
Dispoziţiile invocate de către pârât, respectiv cele ale 1.1.4 din anexa nr. 2 la HG nr. 349/2005, nu pot conduce la o concluzie contrară.
Astfel, potrivit acestor dispoziţii legale, distanţele minime de amplasare a depozitelor de deşeuri faţă de anumite repere se stabilesc pentru fiecare caz pe baza concentraţiilor de poluanţi în atmosferă, estimate în cadrul unor studii de evaluare a impactului asupra mediului şi sănătăţii.
Aceste dispoziţii nu permit însă reducerea distanţei minime de 1.000 m, stabilite prin art. 1.1.2.1.2 din anexa nr. 2, ci permit autorităţii publice ca, în anumite situaţii particulare, faţă de anumite repere, să stabilească o distanţă minimă de amplasare a depozitelor mai mare de 1.000 m, pe baza concentraţiilor de poluanţi în atmosferă. Nu există nicio dispoziţie legală în cuprinsul HG nr. 349/2005 care să permită expres modificarea distanţei minime de 1.000 m stabilite prin art. 1.1.2.1.2 în sensul reducerii acesteia.
Prin urmare, dispoziţiile contrare ale art. 20 alin. 1 din OMS nr. 119/2014, care permit modificarea distanţei minime stabilite la art. 11 alin. 1, inclusiv prin reducerea acesteia, sunt nelegale, contravenind dispoziţiilor art. 1.1.2.1.2 din anexa nr. 2 la HG nr. 349/2005, act normativ cu valoare superioară.
În consecinţă, pentru toate considerentele expuse anterior, Curtea constată că cererea formulată este parţial întemeiată, în ceea ce priveşte anularea art. 20 alin. 1 din anexa nr. 1 a Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 119/04.02.2014 pentru aprobarea Normelor de igienă şi sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei, publicat în Monitorul Oficial nr. 127 din 21.02.2014, urmând să o admită în aceste limite.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei de publicare a hotărârii în Monitorul Oficial al României, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu, după motivare, la solicitarea instanţelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I sau, după caz, în monitoarele oficiale ale judeţelor ori al municipiului Bucureşti, fiind scutite de plata taxelor de publicare.
Nefiind în prezenţa unei hotărâri definitive, aceasta fiind susceptibilă de calea de atac a recursului, Curtea constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 23 pentru a dispune publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În numele legii,
DECIDE:
Admite în parte cererea formulată de reclamanta Xxxxxxx Xxxxx Xxxxx, identificată cu CNP xxxxxxxxxxxxx, având C.I. seria XX nr. XXXXXX, domiciliată în municipiul Xxx, str. Xxxx, judeţul Xxxx, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, cu sediul în Bucureşti, str. Cristian Popişteanu nr. 1-3, sectorul 1.
Dispune anularea art. 20 al. 1 din anexa nr. 1 a Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 119 din 04.02.2014 pentru aprobarea Normelor de igienă şi sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 127/21.02.2014.
Respinge cererea de anulare a art. 1 alin. 1 lit. b din anexa nr. 1 a Ordinului Ministerului Sănătăţii 119/04.02.2014.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Cererea de recurs se va depune, sub sancţiunea anulării, la Curtea de Apel Cluj.
Pronunţată la data de 22 octombrie 2020, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.
PREŞEDINTE
MONICA DIACONESCU
Grefier,
Iuliu Traian Crişan
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
