Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 4.331/2/2021 Curtea constituită din:
Preşedinte - Amer Jabre
Judecător - Alina Pohrib
Judecător - Ioana Raluca Carpen
Grefier - Georgeta Postea
Pe rol fiind soluţionarea acţiunii în contencios administrativ şi fiscal formulate de reclamantul Secu Cristian Adrian, în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă prin reprezentant legal prim-ministru Florin-Vasile Câţu şi petentul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, având ca obiect "Anulare act art. 15 lg. 136/2020". La apelul nominal făcut în şedinţă publică, în ordinea listei de şedinţă, a răspuns reclamantul Secu Cristian Adrian, lipsind pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă şi petentul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă. Procedura de citare este legal îndeplinită. S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează Curţii faptul că la data de 28.06.2021, prin e-mail, înregistrat în data de 29.06.2021 prin serviciul registratură, reclamantul Secu Cristian Adrian a depus scurte precizări 1 exemplar, faptul că la data de 30.06.2021 reclamantul a depus practică judiciară, precum şi faptul că la data de 30.06.2021 şi 1.07.2021 petentul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne a depus întâmpinare câte 1 exemplar. Curtea procedează la identificarea reclamantului care se legitimează cu cartea de identitate. La interpelarea expresă a Curţii dacă s-a luat cunoştinţă de conţinutul întâmpinării depuse de petentul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, reclamantul arată că s-a uitat peste aceasta, dacă i se poate comunica şi în acelaşi timp precizează că nu doreşte un nou termen. Curtea comunică reclamantului în şedinţă publică un exemplar al întâmpinării depuse de Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă. Totodată aduce la cunoştinţă faptul că Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne prin întâmpinare a invocat excepţia tardivităţii cererii completatoare depuse de reclamant după termenul din 28.06.2021 şi acordă cuvântul pe aceasta. Reclamantul apreciază că înainte trebuie puse în discuţie excepţiile invocate de acesta cu privire la cererea de intervenţie. Curtea aduce la cunoştinţă reclamantului faptul că se pot pune în discuţie excepţiile invocate de acesta, dată fiind Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2021 publicată ieri, potrivit căreia Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne reprezintă legal pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, iar pentru faptul că acesta îl reprezintă legal se va discuta pe această întâmpinare. Reclamantul învederează Curţii faptul că întâmpinarea este formulată în nume propriu şi nu este formulat de Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă prin reprezentant legal Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, din punctul său de vedere îndeplineşte cerinţele Codului de procedură civilă, totodată arată că se poate pune în discuţie, lăsând la aprecierea instanţei. La interpelarea expresă a Curţii referitoare la faptul că reclamantul doreşte să se discute cu prioritate cererea de intervenţie accesorie, acesta apreciază că se impune, dar dacă Curtea are incertitudinea că aceasta este formulată de Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne în numele Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, poate pune concluzii prioritar asupra acesteia pentru a nu fi probleme în calea de atac. Curtea acordă cuvântul pe excepţia tardivităţii cererii completatoare. Reclamantul, referitor la întâmpinarea formulată, solicită respingerea excepţiei tardivităţii, având în vedere faptul că nu se află în prezenţa contenciosului de drept comun, ci se află în faţa unei proceduri de urgenţă, având în vedere faptul că numita A. C. D. a depus după orele de program întâmpinarea, apreciază că nu se impune sigur a indica temeiul de drept pentru că este o procedură urgentă şi nici nu se impune acordarea unui nou termen pentru a indica temeiurile de drept în punctul de vedere. De asemenea, arată că nu a avut când să îşi modifice cererea, înscrisurile le-a luat la cunoştinţă pe la ora 11,00, solicitând şi amendarea numitei A. C. D. pentru formularea unei cereri de intervenţie cu rea-credinţă, din punctul său de vedere, deoarece încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 3.479/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 3.251/2/2021, şi a secretarului de stat Raed Arafat şi a instituţiei în sine cu amendă judiciară de 1.000 de lei pentru formularea unei cereri vădit netemeinice. La interpelarea expresă a Curţii care este cererea formulată cu rea-credinţă, reclamantul arată că cererea de intervenţie este formulată cu rea-credinţă pentru că a dus la tărăgănarea cauzei. Curtea acordă cuvântul pe excepţia nulităţii pentru netimbrare a cererii de intervenţie accesorie, invocată de reclamant. Reclamantul solicită admiterea excepţiei nulităţii pentru netimbrare a cererii de intervenţie accesorie, având în vedere faptul că cererea formulată nu se încadrează în excepţiile expres prevăzute de legiuitor la art. 30 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013. Curtea, după deliberare, dată fiind practica cvasiunitară la nivelul curţii de apel, în sensul calificării cererilor de intervenţie ca mijloace de apărare, va respinge excepţia nulităţii pentru netimbrare a cererii de intervenţie accesorie invocată de reclamat. Totodată aduce la cunoştinţă reclamantului faptul că a invocat inadmisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie din mai multe perspective, şi anume: - din perspectiva lipsei de interes a petentei interveniente; – din perspectiva puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 3.479/2021 a ICCJ; – din perspectiva incompatibilităţii ei cu dispoziţiile Legii nr. 136/2020. Reclamantul, referitor la lipsa de interes a petentei interveniente, învederează Curţii faptul că petentul nu face dovada unui interes legitim sau a unui drept încălcat prin admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată de acesta; prin urmare, solicită respingerea excepţiei din perspectiva lipsei de interes a petentei interveniente, dată fiind şi puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 3.479/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Totodată apreciază că este şi incompatibilă cu dispoziţiile Legii nr. 136, dat fiind şi natura urgentă a pricinii. Curtea va rămâne în pronunţare asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie accesorie, iar pentru ipoteza în care aceasta va fi considerată admisibilă în principiu, va acorda cuvântul şi asupra excepţiilor şi apărărilor invocate prin cererea de intervenţie, printre care lipsa sau inexistenţa unei vătămări a reclamantului, cu consecinţa lipsei interesului. Reclamantul învederează Curţii faptul că în accepţiunea Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă un om trebuie să stea, să fie carantinat în baza unui text nepublicat în Monitorul Oficial şi după să sesizeze instanţa; solicită a se observa în primul rând că odată cu noua modificare menţionată prin ordonanţă un justiţiabil, pentru a ataca un act administrativ, trebuie să o facă înainte să plece în carantină, pentru că termenul curge de la momentul publicării în Monitorul Oficial, nu de la data luării la cunoştinţă şi prin urmare i se pare absolut aberant să impui unui om să stea în carantină ca un căţel închis în casă şi după aceea să facă acţiune în instanţă; i se pare de neconceput şi le-a făcut plângere prealabilă, deşi nu este obligatorie, în materia Legii nr. 136, de două luni de zile, iar acum vine şi îi spune că nu are interes, păi cine mai are interes acum să formuleze o acţiune (?). Vătămarea, interesul este actual, pentru că acesta vrea să plece acum în străinătate, deci este actual, este de actualitate, este legitim pentru că este dreptul la liberă circulaţie şi dreptul de a nu fi privat de libertate sunt drepturi consacrate de Constituţia României, de Legea fundamentală. Curtea acordă cuvântul pe excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea inexistenţei celor două acte contestate. Reclamantul învederează faptul că, dacă sancţiunea prevăzută în Constituţie la art. 100 este inexistenţa hotărârilor Guvernului sau ale decretelor prezidenţiale, apreciază că este perfect admisibilă şi o acţiune în constatare a inexistenţei unui act al unei entităţii aflate în subordinea Guvernului, mai ales, dată fiind şi Decizia nr. 429/2019 a Curţii Constituţionale, invocând dispoziţiile punctului 33, se reţine că: autorul are la dispoziţie în temeiul art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie calea unei acţiuni prin care să solicite oricând instanţei judecătoreşti examinarea legalităţii unui act administrativ cu caracter normativ şi constatarea inexistenţei sale, astfel că accesul liber la justiţie nu este restricţionat. În ceea ce priveşte contestarea legalităţii unor astfel de acte administrative, iar începând cu Decizia plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17.01.1995 puterea de lucru judecat se ataşează nu numai dispozitivului Curţii, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta, prin urmare apreciază că este perfect admisibilă o astfel de cerere. Dat fiind şi vidul de aşa natură care sigur pledează pentru inexistenţă, pentru că nepublicarea, deci publicarea este o condiţie de intrare în vigoare în cazul actelor administrative, iar nu de opozabilitate pentru că Codul civil prevede că publicitatea asigură o opozabilitatea faţă de terţi atunci când legea nu prevede expres că este o condiţie de valabilitate, or Legea nr. 24/2000 şi Legea nr. 202/1998 prevăd că în Monitorul Oficial actele intră în vigoare de la data publicării, deci este o condiţie de valabilitate, cum şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut prin decizie. Nemaifiind cereri prealabile de formulat sau excepţii de invocat, Curtea acordă cuvântul pe probe. Reclamantul învederează Curţii faptul că nu mai are alte înscrisuri de depus, solicitând încuviinţarea probei cu înscrisurile aflate deja la dosarul cauzei, şi se opune înscrisurilor depuse de Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă, în ipoteza în care i se va respinge cererea de intervenţie. Curtea, în temeiul art. 255 şi următoarele din noul Cod de procedură civilă, încuviinţează proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, totodată acordă cuvântul pe fondul cauzei. Reclamantul solicită admiterea acţiunii pentru motivele expuse pe larg prin cererea de chemare în judecată, cât şi cererea precizatoare pe care o susţine oral. Curtea, în conformitate cu prevederile art. 494 din noul Cod de procedură civilă, declară dezbaterile închise şi reţine cauza spre soluţionare. Cererile Prin acţiunea introdusă pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a, în data de 22.06.2021, completată şi restrânsă, reclamantul Secu Cristian Adrian a chemat în judecată pe pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună: 1. constatarea inexistenţei art. 1 din Hotărârea CNSU nr. 40/2021 şi a anexelor sale, precum şi a Hotărârii CNSU nr. 28/2021 şi a anexelor sale; 2. în subsidiar, în cazul respingerii capătului de cerere de mai sus, anularea art. 1 din Hotărârea CNSU nr. 40/2021 şi a anexelor sale, precum şi anularea Hotărârii CNSU nr. 28/2021 şi a anexelor sale; 3. publicarea hotărârii judecătoreşti în Monitorul Oficial, în cazul admiterii acţiunii în tot sau în parte; 4. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În motivare, reclamantul a afirmat următoarele: Întrucât anul acesta a fost un an de detenţie în care a fost ţinut în casă la ore târzii în noapte, deşi nu era nimeni pe stradă, a luat amendă că n-a purtat masca cu strada goală, nu i s-a permis nici să meargă la o petrecere cu prietenii pentru că reuniunile au fost interzise, a trebuit să îşi încalce obligaţiile de muncă şi cele de şcolaritate ca să apuce să se ducă la magazin până în ora 18,00 ca să-şi poată lua ceva de mâncare şi să nu moară de foame, a acumulat foarte mult stres şi kilograme, consideră că merită să plece într-o binemeritată vacanţă în străinătate. Drept urmare, ar dori să viziteze Marea Britanie. Întrucât Marea Britanie este pe lista roşie, asta înseamnă că la întoarcere urmează să fie carantinat. A fi carantinat înseamnă a ţi se restrânge o serie de drepturi fundamentale, în special dreptul la libera circulaţie. Întrucât nu vrea să fie carantinat, deoarece ar fi absurd ca mai întâi să fie carantinat şi după să atace actele normative în baza cărora s-ar aplica măsura, a decis să promoveze prezenta acţiune. Deşi există Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3.479/2021, unele instanţe refuză să o aplice. Astfel în spaţiul public a apărut o hotărâre dată doamnei D. E. A., care a atacat decizia de carantinare în Dosarul nr. 1.428/102/2021, însă această acţiune i-a fost respinsă pe motivul că hotărârile CNSU nr. 28/2021 şi nr. 39/2021 nu au fost anulate. Or, prin perpetuarea acestui tip de comportament în care instanţe inferioare reţin aplicabilitatea unor acte administrative care nu au intrat în vigoare, ignorând decizii ale Înaltei Curţi definitive şi irevocabile, hotărâri judecătoreşti care constituie izvor de drept, se vede nevoit să promoveze această acţiune pentru a evita paguba iminentă a carantinării. Menţionează că anul trecut a călătorit în Germania, sens în care depune biletele de avion. Nu în ultimul rând, o să se adreseze pe cale separată să ceară despăgubiri pentru că modul în care autorităţile guvernamentale înţeleg să îl trateze este de neconceput, el plăteşte taxe şi impozite de mii de lei şi plăteşte şi taxă de şcolarizare pentru facultate şi statul îşi bate joc de el, el efectiv munceşte ore în şir ca să plătească contribuţii statului, iar când vrea să plece în vacanţă în străinătate şi vrea să se întoarcă acasă, chiar şi cu test negativ, este nevoit să stea în carantină 10 sau 14 zile în urma unui act nepublicat în Monitorul Oficial. Arată că a luat la cunoştinţă de conţinutul actelor normative de pe agerpres pe data de 19, de la adresa de internet "https://www.agerpres.ro/social/2021/06/18/hotararea-cnsu-nr-40-din-17-iunie-text-integral-733560". În ceea ce priveşte inexistenţa actelor, arată următoarele: 1) Hotărârile nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, sens în care invocă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 3.479/2021. Prin Decizia nr. 3.479/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în esenţă următoarele: - CNSU este asimilat unui organ al administraţiei publice centrale de specialitate, fiind format din membri exclusiv aparţinând unor astfel de organe centrale de specialitate. – Regimul publicării este cel prevăzut la art. 11 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă. – Art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 este necorelat cu versiunea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, art. 72 alin. (2) fiind modificat înainte de a interveni modificările legislative aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2020. – Normele derogatorii din Legea nr. 55/2020 nu sunt aplicabile actului emis în baza Legii nr. 136/2020. Potrivit art. 23 din Legea nr. 554/2004, hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanţelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale judeţelor ori al municipiului Bucureşti, fiind scutite de plata taxelor de publicare. Faţă de cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi de adăugat următoarele: Camera Deputaţilor a adoptat Proiectul de Lege - X nr. 251/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 la data de 13.05.2020. Art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 prevedea, la momentul adoptării legii în forma propusă de Camera Deputaţilor, următoarele: "ART. 42 Declararea stării de alertă în cazul situaţiilor de urgenţă la nivel naţional sau pe teritoriul mai multor judeţe se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar la nivel judeţean sau al municipiului Bucureşti, în Monitorul Oficial al autorităţii administrativ-teritoriale respective." Or, este evident că legiuitorul în cuprinsul art. 72 alin. (2), prin neaplicarea art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, a dorit să elimine paralelismul legislativ cu privire la declararea stării de alertă. De altfel, toate derogările din art. 72 alin. (2) sunt cu privire la articole, alineate sau litere ce privesc mecanismul stării de alertă, aşa cum era el definit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, înaintea modificărilor survenite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2020. Omisiunea legiuitorului de a corija prevederile Legii nr. 55/2020 până la intrarea în vigoare a actului normativ (care a avut loc la data de 18.08.2020), astfel încât să fie în concordanţă cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, aşa cum a fost ea modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2020 (care a intrat în vigoare la data de 14.08.2020), nu poate duce la concluzia că hotărârile CNSU nu se mai publică în Monitorul Oficial al României. De asemenea, Înalta Curte a anulat actul, fără a se pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei acestuia, deşi în doctrină şi jurisprudenţă s-a conturat teoria actului inexistent. În primul rând, trebuie specificat că o acţiune în constatarea inexistenţei este admisibilă în virtutea art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie. Prin Decizia nr. 429/2019, pct. 33, Curtea Constituţională a României a consacrat acţiunea în constatarea inexistenţei unui act administrativ, reţinând că în temeiul art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie autorul are la dispoziţie calea unei acţiuni prin care poate să solicite oricând instanţei judecătoreşti examinarea legalităţii unui act administrativ cu caracter normativ şi constatarea inexistenţei sale, astfel că accesul liber la justiţie nu este restricţionat în ceea ce priveşte contestarea legalităţii unor astfel de acte administrative. În al doilea rând, noţiunea de inexistenţă a actului administrativ nu se confundă cu inexistenţa materială a hotărârii. Teoria actelor juridice inexistente a apărut în doctrina juridică franceză, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în legătură cu actele de stare civilă, în special cu cele de căsătorie. În doctrina postbelică românească, s-a arătat că actele administrative inexistente, departe de a se bucura de o prezumţie de legalitate, sunt lovite de vicii atât de vizibile, încât nimeni nu le poate atribui nici măcar un moment caracterul de acte juridice obligatorii. În cazul actelor administrative inexistente nu mai operează prezumţia de legalitate, încălcarea legii fiind atât de evidentă încât oricine o poate sesiza. Cu alte cuvinte, viciul ilegalităţii afectează în aşa măsură actul, încât acesta este lipsit de prezumţia de legalitate "ab initio", astfel încât se poate considera că actul nici nu a luat fiinţă. Prin urmare, nimeni nu poate fi obligat să se supună dispoziţiilor cuprinse într-un astfel de act, mai mult, punerea în executare a actului inexistent de către organele administraţiei publice apare ca o cale de fapt (şi nu de drept) care atrage răspunderea administraţiei publice, respectiv a funcţionarilor pentru pagubele cauzate. Ca elemente esenţiale în definirea noţiunii de inexistenţă, în doctrina actuală sunt identificate: caracterul excepţional al sancţiunii; înlăturarea prezumţiei de legalitate a actului administrativ poate fi juridică sau materială; oricine o poate sesiza şi nu are caracter obligatoriu. În doctrina franceză, actele inexistente sunt analizate la categoria actelor necreatoare de drept, inexistenţa fiind calificată a fi "mai gravă decât nulitatea absolută", iar în jurisprudenţa Consiliului de Stat, actul inexistent este calificat ca fiind "actul cu efecte nule" sau "actul nul şi neavenit". Prin Sentinţa civilă nr. 319/2012, Curtea de Apel Galaţi a reţinut următoarele: Odată stabilit caracterul normativ al ordinelor nr. 2.406/4.07.2011 şi nr. 2.407/4.07.2011, Curtea apreciază că nepublicarea lor în Monitorul Oficial al României atrage sancţiunea inexistenţei şi pe cale de consecinţă a inopozabilităţii, aplicându-se prin analogie dispoziţiile art. 100 alin. (1) şi art. 108 alin. (4) din Constituţia României. De altfel, viciul nepublicării fiind un viciu de legalitate externă, pledează pentru sancţiunea inexistenţei. Asigurarea salvgardării statului de drept instituit prin art. 1 al Constituţiei României şi drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor constituie o problemă deosebită atunci când este vorba de activitatea organelor puterii executive, cum este cazul în speţă. Raportându-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Petra împotriva României din 23 sept. 1998), instanţa reţine că nepublicarea ordinelor în Monitorul Oficial nu corespunde exigenţei de "accesibilitate". De altfel, conform jurisprudenţei constante a CEDO, noţiunea "prevăzut de lege" presupune nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar şi "calitatea legii" în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă. De menţionat că CEDO are în vedere legea în sens material (orice act normativ emis de autorităţile statului), nu în sens formal (act emis de Parlament). Dincolo de aceste aspecte jurisprudenţiale revenind la ideea de "stat de drept" şi de "preeminenţă a dreptului", sintagmă regăsită şi în preambulul Convenţiei europene a drepturilor omului, Curtea mai notează că sunt înfrânte principiile statului de drept în condiţiile în care autorităţile etatice guvernează prin acte normative nepublicate în Monitorul Oficial. Perpetuarea şi escaladarea acestei atitudini pun în pericol însuşi fundamentul statului de drept. Instanţele judecătoreşti sunt chemate să cenzureze exerciţiul neregulat şi incert al puterii executive şi să vegheze ca drepturile şi libertăţile persoanelor să fie respectate, asigurând guvernarea legilor, nu a instituţiilor statale. Nu trebuie omis şi lipsit de eficienţă "principiul legalităţii" actului administrativ, principiu fundamental al ramurii dreptului administrativ şi care impune adoptarea oricărui act administrativ în limitele şi cu procedura prevăzută de lege. Cum sancţiunea inexistenţei atrage inopozabilitatea, efectele juridice ale ordinelor nr. 2.406/4.07.2011 şi nr. 2.407/4.07.2011 nu îi pot fi opuse reclamantului. De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti, prin Sentinţa nr. 689/2014, a statuat că Ordinul nr. 1.485/2013 emis de Ministerul Finanţelor Publice este un act administrativ normativ, fiind obligatorie publicarea acestuia în Monitorul Oficial al României, Partea I. Ordinul nr. 1.485/2013 nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României. Astfel, faţă de acest ordin operează sancţiunea inexistenţei şi a inopozabilităţii, acesta neputând produce efecte juridice faţă de reclamantă sau faţă de orice altă societate comercială care a depus cerere pentru obţinerea acordului de finanţare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 3.792 din 30 octombrie 2008, a reţinut că actul normativ nepublicat este inexistent. Legea nr. 24/2000 este clară sub acest aspect, stabilind pentru actele administrative normative publicarea în Monitorul Oficial al României [art. 10 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă]. Niciun alt mod de aducere la cunoştinţa publicului a actelor administrative normative nu suplineşte cerinţa impusă de art. 10 alin. (1) sus-menţionat (de exemplu, publicarea pe site-ul autorităţii emitente) [notă: urmează a se aplica mutatis mutandis şi în cauza dedusă judecăţii]. Sancţiunea nepublicării actului administrativ normativ este aceea a inexistenţei actului astfel emis. În fine, Curtea Constituţională a stabilit prin Decizia nr. 429/2019 că "sancţiunea inexistenţei actului administrativ intervine atunci când acesta este lipsit de un element de fapt indispensabil conform naturii sale şi că depunerea la dosarul cauzei, în materialitatea lor, a actelor nepublicate de către autoritatea interesată, obligaţie ce derivă din textul de lege criticat, are doar semnificaţia administrării unei probe, fără a putea fi considerată drept o cale legală de validare a unor acte normative". Mai învederează următoarele: În Cauza T-36/09 dm-drogerie markt GmbH & Co. KG împotriva Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (mărci, desene şi modele industriale) (OAPI), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat următoarele: Actele instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii se bucură în principiu de o prezumţie de legalitate şi produc, aşadar, efecte juridice chiar dacă sunt viciate de neregularităţi, atât timp cât nu au fost anulate sau retrase. Totuşi, prin excepţie de la acest principiu, actele viciate de o neregularitate având o gravitate atât de evidentă încât nu poate fi tolerată de ordinea juridică a Uniunii trebuie să fie prezumate, chiar din oficiu, că nu au produs niciun efect juridic, cu alte cuvinte, să fie considerate inexistente din punct de vedere juridic. Această excepţie urmăreşte să menţină un echilibru între două cerinţe fundamentale, dar uneori antagoniste pe care trebuie să le îndeplinească o ordine juridică, şi anume stabilitatea raporturilor juridice şi respectarea legalităţii. Gravitatea consecinţelor juridice legate de constatarea inexistenţei unui act presupune că, pentru motive de securitate juridică, această constatare să se limiteze la ipoteze extreme. Neregularităţile de natură să determine instanţa Uniunii să considere un act drept inexistent din punct de vedere juridic nu diferă prin natura lor de nelegalităţile a căror constatare conduce, în principiu, la anularea actelor supuse controlului de legalitate prevăzut de tratat, ci prin gravitatea şi prin caracterul lor flagrant." Astfel, trebuie considerate inexistente din punct de vedere juridic actele care conţin neregularităţi a căror gravitate este atât de evidentă încât afectează condiţiile lor esenţiale. În mod firesc, anularea actelor din prezentul litigiu ar însemna ca acestea să beneficieze de prezumţia de legalitate. Or, atât timp cât art. 11 din Legea nr. 24/2000 prevede că actele intră în vigoare doar de la data publicării în Monitorul Oficial, nepublicarea în Monitorul Oficial pledează pentru sancţiunea inexistenţei, viciul de ilegalitate fiind unul flagrant, de netolerat într-un stat de drept. Totodată, prezintă relevanţă distincţia între nulitate şi inexistenţă, pentru că, deşi ambele produc efecte retroactiv, punerea în executare a actelor inexistente reprezintă o infracţiune, pe când în materia nulităţii actul se bucură de prezumţia de legalitate până când o instanţă îl desfiinţează sau acesta este revocat. În ceea ce priveşte nulitatea actelor, arată următoarele: 2) nepublicarea în Monitorul Oficial, pentru motivele arătate mai sus, în cazul respingerii capătului de cerere privind inexistenţa; 3) şedinţele CNSU în care au fost adoptate hotărârile CNSU s-au desfăşurat în lipsa reprezentantului Ministerului Public. Potrivit art. 3 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 94/2014 privind organizarea, funcţionarea şi componenţa Comitetului naţional pentru situaţii speciale de urgenţă, Ministerul Public este reprezentat la şedinţele Comitetului Naţional în calitate de invitat permanent; 4) şedinţele CNSU sunt fictive, ele nu au avut loc în mod real. Pentru aceste motive, solicită admiterea acţiunii. În drept, invocă Legea nr. 136/2020, art. 11 din Legea nr. 24/2000, Decizia CCR nr. 429/2019. În data de 28.06.2021, în timpul şedinţei de judecată, reclamantul şi-a completat verbal cererea de chemare în judecată, invocând un nou motiv de nulitate a actelor contestate, şi anume lipsa motivării, iar după terminarea şedinţei de judecată, dar în aceeaşi zi, a depus şi cererea scrisă conţinând această completare, în cuprinsul căreia a susţinut următoarele: Cele două hotărâri nu sunt motivate. Din înscrisurile depuse la dosar de DSU reiese că hotărârile CNSU au fost emise în lipsa oricărei documentaţii administrative. Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, proiectele de acte normative se supun spre adoptare însoţite de o expunere de motive, o notă de fundamentare sau un referat de aprobare, precum şi de un studiu de impact, după caz. Totodată, art. 30 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 prevede că proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare: a) expuneri de motive - în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative; b) note de fundamentare - în cazul ordonanţelor şi al hotărârilor Guvernului; ordonanţele care trebuie supuse aprobării Parlamentului, potrivit legii de abilitare, precum şi ordonanţele de urgenţă se transmit Parlamentului însoţite de expunerea de motive la proiectul legii de aprobare a acestora; c) referate de aprobare - pentru celelalte acte normative; d) studii de impact - în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită şi al proiectelor de legi de aprobare a ordonanţelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare şi supuse aprobării Parlamentului. (2) Expunerile de motive, notele de fundamentare, referatele de aprobare şi studiile de impact constituie instrumentele de prezentare şi motivare ale noilor reglementări propuse. Conform Jurisprudenţei ÎCCJ, nemotivarea constituie un caz bine justificat ce răstoarnă prezumţia de legalitate a actului normativ adoptat, iar la o analiză prima facie se poate constata acest viciu, din moment ce referatul de aprobare nu a fost depus la dosar de către CNSU sau DSU. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că motivarea unui act administrativ urmăreşte o dublă finalitate: îndeplineşte, în primul rând, o funcţie de transparenţă în profitul beneficiarilor actului, care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raţionamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului şi să fie realizată de autorul său. Deşi motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale, prin prisma obiectivul său, care este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului. Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în temeiul prevederilor art. 61 alin. (1) şi (3), art. 63 şi următoarele din Codul de procedură civilă, a depus o cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, aceasta fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă şi art. 81 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, cu modificările şi completările ulterioare, motivat de faptul că departamentul, prin Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, asigură secretariatul tehnic permanent al Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă. Prin cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului, Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă a invocat anumite excepţii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. Reclamantul a depus un punct de vedere cu privire la cererea de intervenţie, în cadrul căruia a invocat excepţia nulităţii acesteia, pentru netimbrare (excepţie respinsă în şedinţa de judecată din 1.07.2021), a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă în principiu (invocând lipsa unui interes propriu al instituţiei petente, puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 3.479/9.06.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 3.251/2/2021, precum şi incompatibilitatea instituţiei cererii de intervenţie accesorie cu dispoziţiile Legii nr. 136/2020), iar pe fond a solicitat respingerea ei ca neîntemeiată. Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă a depus, ulterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 63/2021, o întâmpinare la cererea completatoare a reclamantului, prin care a invocat excepţia tardivităţii acesteia, susţinând că acţiunea a fost completată după primul termen de judecată. Analizând în ceea ce priveşte tardivitatea completării acţiunii, instanţa constată că cererea completatoare a fost formulată verbal de reclamant, în timpul primei şedinţe de judecată din această cauză, cu respectarea art. 204 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă ("Reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat"), îndeplinind în aceeaşi zi, la scurt timp după terminarea şedinţei de judecată, şi condiţia generală a formei scrise a cererii, cu respectarea art. 148 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă ("Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris ..."), fără a provoca prin aceasta amânarea judecăţii, în condiţiile în care instanţa dispusese oricum amânarea pentru a se da posibilitatea pârâtului să formuleze un punct de vedere la cererea de intervenţie accesorie, cerere care îi fusese comunicată în aceeaşi zi, cu aproximativ 2 ore înaintea şedinţei de judecată. În consecinţă, excepţia va fi respinsă. În ceea ce priveşte admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie accesorie, instanţa constată că, potrivit art. 61 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, intervenţia într-un proces, fie că este principală, fie că este accesorie, poate fi realizată numai de o persoană care "are interes", adică de o persoană care, în urma admiterii cererii de intervenţie, va beneficia de un folos practic concret, determinat. Analizând atribuţiile pe care Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă le avea la data formulării cererii de intervenţie accesorie, adică anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 63/2021, în special cele invocate chiar de acesta în cadrul cererii [art. 81 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004], Curtea constată că această instituţie asigură secretariatul tehnic permanent al Comitetului Naţional, fără a influenţa luarea hotărârilor de către acest Comitet. Or, funcţia de asigurare a secretariatului tehnic poate fi asigurată, indiferent de conţinutul hotărârilor pe care le ia Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă şi indiferent de respectarea sau nerespectarea legislaţiei în procesul de luare a acestor hotărâri, Departamentul neavând, altfel spus, niciun beneficiu concret dintr-o eventuală respingere a acţiunii reclamantului, cu consecinţa menţinerii hotărârilor contestate, respectiv nicio pierdere dintr-o eventuală admitere a acţiunii reclamantului, cu consecinţa invalidării, într-o formă sau alta, a hotărârilor contestate. Faţă de cele de mai sus, cererea de intervenţie accesorie va fi respinsă ca inadmisibilă în principiu. Pe cale de consecinţă, instanţa nu va analiza niciuna din excepţiile şi apărările pe fond formulate prin cererea de intervenţie accesorie. În ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată, instanţa constată următoarele: Prin Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 28/14.05.2021 [emisă în temeiul art. 4 alin. (1) lit. c), art. 81, art. 20 lit. l) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, al art. 4 şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 136/2020, al art. 2 şi art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 94/2014] s-au aprobat lista şi clasificarea ţărilor/teritoriilor de risc epidemiologic în vederea stabilirii persoanelor asupra cărora se instituie măsura carantinei de 14 zile cu privire la cei care sosesc în România din acestea, prevăzută în anexa la hotărâre, criteriul pe baza căruia se stabileşte încadrarea în lista de mai sus, procedura de actualizare a listei, categoriile în care se clasifică ţările/teritoriile, categoriile de persoane asupra cărora se instituie măsura carantinării, precum şi categoriile de persoane exceptate de la această măsură. În anexa hotărârii sunt enumerate ţările/teritoriile care intră în zonele verde, galbenă şi roşie, la data de 14.05.2021. Prin Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 40/17.06.2021 [emisă în temeiul art. 4 alin. (1) lit. c) şi i), art. 81, art. 20 lit. k), l) şi n) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, al art. 4 şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 136/2020, al art. 2 şi art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 94/2014] s-a aprobat clasificarea ţărilor/teritoriilor în funcţie de rata de incidenţă cumulată, în vederea stabilirii persoanelor care sosesc în România din acestea şi cu privire la care se instituie măsura carantinei, prevăzută în anexa la hotărâre (art. 1). În anexa hotărârii sunt enumerate ţările/teritoriile care intră în zonele verde, galbenă şi roşie, la data de 17.06.2021. Analizând conţinutul celor două hotărâri, se observă că acestea îngrădesc temporar libertatea de circulaţie pe teritoriul României (libertate fundamentală, recunoscută de art. 25 din Constituţia României) a persoanelor care au decis anterior să îşi exercite aceeaşi libertate de circulaţie (sub forma părăsirii României către o ţară aflată în zonele de risc epidemiologic şi apoi sub forma revenirii în România). Astfel, prin exercitarea unei libertăţi fundamentale, persoana în cauză este supusă unei îngrădiri ulterioare, temporare, a aceleiaşi libertăţi (este adevărat că formele de exercitare, respectiv de îngrădire a aceleiaşi libertăţi sunt diferite, însă, în esenţă, în ambele cazuri este vorba tot de libertăţi fundamentale). Însă aplicarea unei sancţiuni pentru exercitarea unei libertăţi echivalează cu însăşi afectarea respectivei libertăţi, cu restrângerea limitelor ei, persoana ajungând în situaţia de a nu mai fi titulara unei libertăţi fundamentale "la fel de întinse, cu acelaşi conţinut" ca cea pe care o avea anterior reglementării în cauză, putându-se vorbi deci de o vătămare. Analizând hotărârile de mai sus prin prisma criticilor formulate de reclamant, instanţa constată: În ceea ce priveşte primul motiv, referitor la nepublicarea hotărârilor în Monitorul Oficial al României, instanţa constată că situaţia de fapt evocată este reală, în sensul că, într-adevăr, niciuna din cele două hotărâri contestate nu a fost publicată în sensul expus. Cu privire la necesitatea publicării în Monitorul Oficial, în acord cu Decizia civilă nr. 3.479/9.06.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 3.251/2/2021, prezenta instanţă reţine următoarele: Potrivit art. 11 alin. (1), (2) şi (5) din Legea nr. 24/2000: "(1) În vederea intrării lor în vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile prim-ministrului, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.(2) Nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României: a) deciziile prim-ministrului clasificate, potrivit legii; b) actele normative clasificate, potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual, emise de autorităţile administrative autonome şi de organele administraţiei publice centrale de specialitate.(5) Celelalte acte normative se publică după ce au fost semnate de emitent." Problema care se ridică în speţă este aceea de a determina dacă emitentul hotărârilor contestate, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, face parte din administraţia publică, mai exact dacă este un organ al administraţiei publice centrale de specialitate. Potrivit art. 81 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, "Comitetul Naţional este un organism interinstituţional format din miniştri sau secretari de stat desemnaţi de aceştia şi conducători ai instituţiilor publice centrale sau persoane cu drept de decizie desemnate de aceştia, în funcţie de tipurile de risc gestionate sau funcţiile de sprijin repartizate în competenţă în cadrul Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă". Dată fiind natura acestuia, de organism compus din reprezentanţii mai multor ministere şi instituţii publice centrale, în mod incontestabil comitetul reprezintă o autoritate publică. Sistemul general al autorităţilor publice este reglementat de Constituţia României (titlul III, precum, şi unele dispoziţii speciale inserate în cadrul altor titluri din Legea fundamentală), orice autoritate publică din România trebuind să se încadreze într-una din categoriile generale indicate de Constituţie, date fiind natura de stat de drept a României [art. 1 alin. (3)] şi obligaţia generală de respectare a Constituţiei [art. 1 (alin. 5)]. Având în vedere că emitentul hotărârilor contestate nu este menţionat expres în vreuna din dispoziţiile speciale ale Constituţiei, va rezulta că el trebuie integrat în una din categoriile generale ale autorităţilor publice, enumerate de titlul III din Legea fundamentală. Titlul III al Constituţiei este divizat în cap. 1 (Parlamentul României), cap. 2 (Preşedintele României), cap. 3 (Guvernul României), cap. 4 (Raporturile Parlamentului cu Guvernul), cap. 5 (Administraţia publică), cap. 6 (Autoritatea judecătorească). Cum, în mod evident, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nu poate face parte din capitolele 1, 2, 3, 4 şi 6, el trebuie integrat în cap. 5 al Constituţiei privitor la "Administraţia Publică". Capitolul 5 este divizat, la rândul său, în secţiunea 1 (Administraţia publică centrală de specialitate) şi secţiunea 2 (Administraţia publică locală). Cum, în mod evident, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nu poate face parte din secţiunea 2, el nu poate fi integrat decât în secţiunea 1 (Administraţia publică centrală de specialitate). Ca atare, făcând parte din administraţia publică centrală de specialitate, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă se va supune, în ceea ce priveşte actele administrative cu caracter normativ pe care le emite, obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial, impuse de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. De altfel, necesitatea publicării acestor acte în Monitorul Oficial a fost recunoscută, este adevărat, ulterior emiterii hotărârilor contestate, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2021, prin care art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020 a fost modificat în sensul că "Toate actele administrative cu caracter normativ, inclusiv hotărârile Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, privind instituirea, modificarea sau încetarea măsurilor din prezenta lege, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I". În ceea ce priveşte posibilitatea aplicării normei derogatorii cuprinse în art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 ("Pentru starea de alertă instituită pentru prevenirea şi combaterea unei pandemii COVID-19, dispoziţiile ... art. 42 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 ... nu sunt aplicabile"), instanţa reţine că cele două hotărâri contestate nu au fost emise în temeiul Legii nr. 55/2020, astfel încât art. 72 din acest act normativ este nerelevant în cauza de faţă. În plus, în şedinţa din data de 8 iunie 2021, Curtea Constituţională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu referire la art. 42 alin. (3) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, precum şi soluţia legislativă din art. 72 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, potrivit căreia dispoziţiile acestei legi se completează cu reglementările de drept comun aplicabile în materie în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunilor formulate împotriva hotărârilor Guvernului prin care se instituie, se prelungeşte sau încetează starea de alertă, precum şi a ordinelor şi instrucţiunilor prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, sunt neconstituţionale. În ceea ce priveşte sancţiunea care intervine în cazul nepublicării în Monitorul Oficial a actelor administrative cu caracter normativ, instanţa apreciază că aceasta este cea a "inexistenţei" actului normativ, şi nu cea a "nulităţii/nelegalităţii" acestuia, dat fiind că, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, publicarea în Monitorul Oficial reprezintă o condiţie pentru intrarea în vigoare a actelor normative, adică pentru a lua fiinţă, pentru a exista din punct de vedere juridic, pentru a putea începe să producă efecte juridice şi deci pentru a intra în circuitul juridic (în cauză neinteresând existenţa materială, în planul realităţii fizice, a unui înscris care încorporează voinţa emitentului, ci existenţa lui în planul realităţii juridice). Altfel spus, un astfel de înscris nu generează niciun efect juridic şi, deci, nu beneficiază de nicio prezumţie de legalitate, prezumţie care, eventual, să poată fi răsturnată ulterior pe calea unei acţiuni în anulare. De altfel, sancţiunea inexistenţei actelor administrative normative nepublicate în Monitorul Oficial este recunoscută, pe lângă o parte a doctrinei juridice, inclusiv la nivelul Constituţiei, este adevărat, numai în privinţa decretelor prezidenţiale [art. 100 alin. (1), potrivit căruia "Nepublicarea atrage inexistenţa decretului"], respectiv a ordonanţelor şi a hotărârilor Guvernului [art. 108 (alin. 4), potrivit căruia "Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei"]. Faptul că Legea fundamentală menţionează expres această sancţiune numai în privinţa anumitor categorii de acte administrative normative nu echivalează cu interzicerea aplicării ei în privinţa celorlalte categorii de acte administrative normative, din moment ce titlul III cap. V secţiunea 1 (Administraţia publică centrală de specialitate) nu conţine nicio referire la actele administrative pe care le pot emite autorităţile publice din administraţia publică centrală de specialitate (şi deci nici la regimul lor juridic şi la sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării lui), ele nefăcând obiectul de reglementare al Legii fundamentale. Distinct de cele de mai sus, însăşi Curtea Constituţională, având de determinat conformitatea cu Constituţia a limitelor controlului de legalitate permis de dispoziţiile art. 1, art. 2 alin. (1) lit. c), art. 4 alin. (4) şi art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a statuat, prin Decizia nr. 429/2019, că: 33. Distinct de acestea, Curtea reţine că în temeiul art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie autorul are la dispoziţie calea unei acţiuni prin care poate să solicite oricând instanţei judecătoreşti examinarea legalităţii unui act administrativ cu caracter normativ şi constatarea inexistenţei sale, astfel că accesul liber la justiţie nu este restricţionat în ceea ce priveşte contestarea legalităţii unor astfel de acte administrative. Sunt respectate astfel toate garanţiile specifice unui proces echitabil. 34. Referitor la aplicarea sancţiunii inexistenţei actelor administrative cu caracter normativ, nepublicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, la care autorul excepţiei face referire (ordine ale ministrului de interne), Curtea subliniază că aceasta reprezintă un aspect a cărui clarificare revine instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului în cadrul căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Instanţa apreciază că cele reţinute de Curtea Constituţională reprezintă o recunoaştere implicită a posibilităţii aplicării sancţiunii inexistenţei, inclusiv actelor administrative normative care nu sunt vizate direct de dispoziţiile constituţionale (decrete prezidenţiale, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului) şi care sunt deduse judecăţii prin intermediul prevederilor Legii nr. 554/2004. Suplimentar, se observă că sancţiunea "inexistenţei" este admisă de legiuitorul delegat, este adevărat, ulterior emiterii hotărârilor contestate, dar totuşi anterior pronunţării prezentei hotărâri judecătoreşti, prin recenta Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 63/2021, în preambulul căreia se menţionează, ca justificare pentru introducerea expresă a condiţiei publicării în Monitorul Oficial, că "nepublicarea hotărârilor emise de Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă atrage o sancţiune drastică prin efectele ei, şi anume inexistenţa acestor hotărâri" şi că "prin acest efect de inexistenţă a hotărârilor Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, destinatarii acestora urmează să se raporteze la cadrul legal în vigoare ca şi când nu ar produce niciun fel de efecte juridice şi, implicit, nu pot fi ţinuţi să aplice prevederile conţinute de hotărârile emise". Ca atare, ţinând cont de toate cele expuse mai sus, Curtea constată că hotărârile contestate (în limitele supuse analizei de către reclamant, potrivit principiului disponibilităţii) sunt afectate de sancţiunea "inexistenţei", sancţiune ce urmează a fi reţinută în mod expres în dispozitivul hotărârii judecătoreşti, motiv pentru care cercetarea motivelor de nelegalitate invocate prin acţiune devine inutilă. În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de publicare a hotărârii judecătoreşti în Monitorul Oficial, instanţa reţine că, potrivit art. 15 alin. (20) din Legea nr. 136/2020, publicarea vizează numai hotărârea definitivă prin care s-a anulat actul administrativ cu caracter normativ. Or, prezenta hotărâre nu este definitivă, ea fiind susceptibilă de calea de atac a recursului, prevăzută de art. 15 alin. (18) din aceeaşi lege, astfel încât publicarea nu poate fi dispusă decât fie în cazul nedeclarării recursului, fie în cazul respingerii/anulării acestuia. Ca atare, acţiunea urmează a fi admisă numai în parte. În baza art. 453 din noul Cod de procedură civilă, instanţa va dispune obligarea pârâtului la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată, constând în taxa de timbru de 100 de lei. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii HOTĂRĂŞTE: Respinge excepţia tardivităţii. Respinge cererea de intervenţie accesorie, introdusă de petentul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, cu sediul în Bucureşti, Piaţa Revoluţiei nr. 1A, sectorul 1, ca inadmisibilă. Admite acţiunea, în parte. Constată inexistenţa art. 1 din HCNSU nr. 40/2021 şi a anexelor aferente, precum şi inexistenţa HCNSU nr. 28/2021 şi a anexelor la aceasta. Respinge în rest acţiunea formulată de reclamantul Secu Cristian Adrian, cu domiciliul ales în XXXXXXXXX, în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, cu sediul în Bucureşti, Piaţa Revoluţiei nr. 1A, sectorul 1. Obligă pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă la plata către reclamantul S.C.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 lei. Cu recurs, în două zile de la comunicare. Pronunţată astăzi, 1.07.2021, prin mijlocirea grefei instanţei.
PREŞEDINTE Judecător, Judecător,
AMER JABRE Alina Pohrib Raluca Ioana Carpen
Grefier,
Georgeta Postea
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
