Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. 102 din 29 iunie 2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală
Având în vedere că, în calitatea sa de stat membru cu drepturi depline, României îi revine sarcina de a transpune şi implementa directivele adoptate la nivelul Uniunii Europene, luând în considerare faptul că România are obligaţia transpunerii corecte şi complete a Directivei 2014/107/UE a Consiliului din 9 decembrie 2014 de modificare a Directivei 2011/16/UE în ceea ce priveşte schimbul automat obligatoriu de informaţii în domeniul fiscal, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 359 din 16 decembrie 2014, având totodată obligaţia de a comunica Comisiei Europene textul acestor măsuri, având în vedere că termenul de transpunere s-a împlinit la data de 31 decembrie 2015, statele membre aplicând aceste prevederi de la 1 ianuarie 2016, luând în considerare faptul că la nivelul Comisiei Europene a fost deschis un dosar la data de 15 ianuarie 2021, prin intermediul platformei EU-PILOT, prin care se constată transpunerea incompletă a prevederilor Directivei 2014/107/UE, solicitându-se conformarea cu legislaţia unională a normelor legale naţionale privind schimbul de informaţii financiare, demers ce este premergător declanşării acţiunii de neîndeplinire a obligaţiilor de stat membru, potrivit dispoziţiilor art. 258 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în condiţiile în care autorităţile române nu iau măsurile necesare pentru conformarea cu legislaţia unională în cadrul acestui demers, ţinând seama de faptul că la nivelul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (denumită în continuare OCDE) a fost adoptat Standardul Comun de Raportare în ceea ce priveşte conturile financiare (denumit în continuare SCR) ce face parte din Planul de acţiune privind Erodarea Bazei Impozabile şi Transferul Profiturilor (denumit în continuare BEPS) şi reprezintă instrumentul juridic prin care se realizează schimbul de informaţii privind conturile financiare cu statele terţe, în calitatea sa de ţară membră a Forumului Global din cadrul OCDE, România şi-a asumat implementarea eficientă a Standardului Comun de Raportare şi iniţierea schimbului de informaţii în septembrie 2017, ţinând seama de faptul că în urma evaluărilor repetate ale Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1.939/2016 privind stabilirea instituţiilor financiare care au obligaţia de declarare, categoriile de informaţii privind identificarea contribuabililor, precum şi informaţiile de natură financiară referitoare la conturile deschise şi/sau închise de aceştia la instituţiile financiare, instituţiile financiare nonraportoare din România şi conturile excluse de la obligaţia de declarare, regulile de conformare aplicabile de către aceste instituţii în vederea identificării conturilor raportabile de către acestea, precum şi procedura de declarare a acestor informaţii şi a normelor şi procedurilor administrative menite să asigure punerea în aplicare şi respectarea procedurilor de raportare şi diligenţă fiscală prevăzute în instrumentele juridice de drept internaţional la care România s-a angajat ce transpun SCR şi a progreselor făcute în acest domeniu, reprezentanţii OCDE au acordat României un rating de ţară negativ „neconform cu standardul“ pentru mai mulţi ani la rând în cadrul raportului de ţară prin prisma faptului că SCR nu a fost transpus complet în legislaţia naţională împreună cu Comentariile explicative ale OCDE asupra SCR, având în vedere că Directiva 2014/107/UE reprezintă punerea în aplicare la nivelul Uniunii Europene a acestui standard, problemele legate de implementarea SCR pot indica o punere în aplicare potenţial incorectă sau incompletă a acesteia şi pot duce la funcţionarea necorespunzătoare a sistemelor de schimb de informaţii de la nivelul Uniunii Europene şi mondial, având în vedere faptul că reprezentanţii Forumului Global au transmis faptul că procesul de evaluare al României din perspectiva conformării legislaţiei naţionale cu SCR este în desfăşurare, iar noul raport de ţară va fi redactat până cel târziu la finalul lunii iunie a anului curent, în cazul obţinerii unui nou rating de ţară negativ din partea OECD, procedura de infringement va fi declanşată de către Comisia Europeană pentru transpunerea incompletă la nivel naţional a Directivei 2014/107/UE, luând în considerare necesitatea evitării impunerii sancţiunilor împotriva României potrivit dispoziţiilor art. 260 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene care accelerează mecanismul de impunere a sancţiunilor pecuniare în cazul în care Comisia Europeană sesizează Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la faptul că România nu şi-a îndeplinit obligaţia de a comunica măsurile de transpunere a unei directive în conformitate cu o procedură legislativă, având în vedere Comunicarea C(2016) 8600 potrivit căreia Comisia Europeană va solicita Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să aplice statelor membre care depăşesc termenul de transpunere a directivelor atât o sumă forfetară care, în cazul României, potrivit Comunicării COM privind actualizarea datelor utilizate pentru calcularea sumelor forfetare şi a penalităţilor cu titlu cominatoriu pe care Comisia urmează să le propună Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cadrul procedurilor de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor [(2022) C 74/02] publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 15.02.2022, va fi de minimum 1.692.000 euro, cât şi penalităţi cu titlu cominatoriu între 2.045 euro şi 122.670 euro pentru fiecare zi de întârziere, având în vedere demersurile realizate de România pentru aderarea la OECD şi ţinând cont de răspunsul pozitiv din partea Secretarului General al OECD la scrisoarea pe care România a transmis-o ca urmare a deciziei Consiliului OCDE din 25 ianuarie 2022 referitoare la discuţiile de aderare, precum şi a solicitării OECD de demarare a pregătirii Foilor de Parcurs pentru aderare, ţinând seama de faptul că schimbul automat de informaţii privind conturile financiare, atât ale rezidenţilor statelor membre, cât şi ale celor din state terţe, ajută administraţiile fiscale să identifice în mod corect şi fără echivoc contribuabilii vizaţi, să îşi administreze şi să asigure punerea în aplicare a legislaţiei lor fiscale în situaţii transfrontaliere, să evalueze probabilitatea comiterii unor fapte de evaziune fiscală şi să evite generarea de noi costuri cu investigaţii suplimentare, având în vedere că printre consecinţele neraportării de către entităţile raportoare a informaţiilor financiare prevăzute de SCR/Directiva 2014/107/UE se numără situaţiile în care contribuabilii încearcă să sustragă capitaluri reprezentate de venituri sau active în cazul cărora s-a eludat impozitarea, ceea ce conduce la reducerea bazei de impozitare şi, implicit, la reducerea nivelului colectării impozitelor, ţinând cont că adoptarea acestor măsuri în regim de urgenţă va obliga entităţile raportoare să efectueze corect procedurile de diligenţă fiscală privind conturile nerezidenţilor ce se află în portofoliul lor şi să raporteze informaţii complete către administraţia fiscală în vederea evaluării corecte a impozitelor datorate bugetului de stat, în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public şi constituie situaţii de urgenţă şi extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă. ART. I Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: 1. Articolul 62 se modifică şi va avea următorul cuprins: "ART. 62 Obligaţia instituţiilor financiare raportoare de a furniza informaţii privind conturile financiare ale contribuabililor nerezidenţi (1) În scopul realizării schimbului de informaţii în temeiul instrumentelor juridice de drept internaţional la care România este parte şi pentru îmbunătăţirea conformării fiscale, instituţiile financiare raportoare au obligaţia să raporteze anual A.N.A.F. informaţii referitoare la conturile financiare. (2) Dispoziţiile art. 291 alin. (4), cu excepţia normei de trimitere la prevederile art. 291 alin. (6) lit. b), se aplică în mod corespunzător şi în cazul schimbului de informaţii prevăzut la alin. (1). (3) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), în cazul schimbului de informaţii cu privire la contribuabilii nerezidenţi, efectuat în temeiul Acordului dintre România şi Statele Unite ale Americii pentru îmbunătăţirea conformării fiscale internaţionale şi pentru implementarea FATCA, semnat la Bucureşti la 28 mai 2015, ratificat prin Legea nr. 233/2015, denumit în continuare Acordul FATCA, instituţiile financiare raportoare raportează informaţiile şi aplică procedurile de conformare prevăzute de acest acord. (4) Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se aprobă formularul utilizat de instituţiile financiare raportoare în vederea îndeplinirii obligaţiei prevăzute la alin. (1), respectiv a obligaţiei prevăzute la art. 291 alin. (4). (5) Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se elaborează proceduri administrative pentru verificarea respectării de către instituţiile financiare raportoare a procedurilor de raportare şi de diligenţă fiscală prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 şi a procedurilor de conformare prevăzute în anexa I la Acordul FATCA, precum şi proceduri administrative pentru a monitoriza instituţiile financiare raportoare în cazul în care sunt raportate conturi nedocumentate. (6) Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se elaborează proceduri administrative pentru a se asigura că instituţiile financiare nonraportoare şi, respectiv, conturile excluse, astfel cum sunt definite în anexele nr. 1 şi 2, precum şi în Acordul FATCA, prezintă, în continuare, un risc scăzut de a fi utilizate pentru evaziune fiscală. (7) Raportarea informaţiilor prevăzute la alin. (1), inclusiv a celor prevăzute la art. 291 alin. (4), se face până la data de 15 mai inclusiv a anului calendaristic curent pentru informaţiile aferente anului calendaristic precedent. (8) A.N.A.F. stabileşte şi publică într-o secţiune dedicată pe pagina de internet proprie lista jurisdicţiilor participante, respectiv lista jurisdicţiilor care fac obiectul raportării, conform definiţiilor prevăzute în anexa nr. 1 (9) Informaţiile prevăzute la alin. (1) obţinute de organul fiscal din cadrul A.N.A.F. se utilizează de către acesta doar în scopul prevăzut la alin. (1) şi cu respectarea dispoziţiilor art. 11. (10) Fără a aduce atingere dispoziţiilor alin. (1) şi (11), fiecare instituţie financiară raportoare informează fiecare persoană care face obiectul raportării cu privire la faptul că informaţiile care o vizează, prevăzute la alin. (1), sunt prelucrate în conformitate cu prevederile prezentei legi şi ale Regulamentului (UE) 2016/679, cu modificările ulterioare, în timp util, dar nu mai târziu de momentul deschiderii contului. (11) Instituţiile financiare raportoare au obligaţia de a păstra în format electronic şi/sau letric toate înregistrările obţinute prin aplicarea procedurilor de diligenţă fiscală şi de raportare, a procedurilor speciale de diligenţă fiscală, a procedurilor suplimentare de raportare şi de diligenţă fiscală pentru schimburile de informaţii referitoare la conturile financiare prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, precum şi a oricăror probe pe care s-au bazat în vederea conformării cu prevederile stabilite în anexele nr. 1 şi 2 pentru o perioadă de 10 ani de la împlinirea termenului prevăzut la alin. (7). Dispoziţiile prezentului alineat se aplică în mod corespunzător şi în cazul înregistrărilor obţinute în temeiul Acordului FATCA. (12) Instituţiile financiare raportoare care intră sub incidenţa prezentului articol, art. 291 alin. (4) şi a Acordului FATCA, furnizează la cererea A.N.A.F., în cadrul termenului de păstrare, prevăzut la alin. (11), informaţii şi documente referitoare la: a) măsurile pe care s-au bazat pentru aplicarea procedurilor de diligenţă fiscală şi de raportare, a procedurilor speciale de diligenţă fiscală, precum şi a procedurilor suplimentare de raportare şi de diligenţă fiscală pentru schimburile de informaţii referitoare la conturile financiare prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, precum şi pentru conformarea cu normele prevăzute de Acordul FATCA; b) orice dovezi pe care s-au bazat pentru aplicarea procedurilor de diligenţă şi de raportare, a procedurilor speciale de diligenţă fiscală, precum şi a procedurilor suplimentare de raportare şi de diligenţă fiscală pentru schimburile de informaţii referitoare la conturile financiare prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, precum şi pentru conformarea cu normele prevăzute de Acordul FATCA. (13) În vederea îndeplinirii obligaţiei de raportare de către instituţiile financiare raportoare, A.N.A.F. nu ia în considerare un demers sau o serie de demersuri care, având în vedere toate faptele şi circumstanţele relevante, au drept scop principal evitarea obligaţiilor şi procedurilor prevăzute de prezentul articol, art. 291 alin. (4), anexele nr. 1 şi 2, precum şi de Acordul FATCA. (14) A.N.A.F. emite şi publică pe pagina de internet proprie ghidul prin care detaliază aspectele referitoare la Acordul FATCA, la prezentul articol şi la anexele nr. 1 şi 2, cu luarea în considerare a comentariilor la standardul comun de raportare publicate de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică şi a altor clarificări aduse de autorităţile fiscale americane în ceea ce priveşte Acordul FATCA. (15) Dispoziţiile art. 286 lit. i) pct. 3 referitoare la orice termen scris cu iniţială majusculă se aplică în mod corespunzător inclusiv prevederilor prezentului articol."
2. Articolul 71 se modifică şi va avea următorul cuprins: "ART. 71 Colaborarea interstatală dintre autorităţile publice (1) În temeiul instrumentelor juridice de drept internaţional, A.N.A.F. colaborează cu autorităţile fiscale din alte state. (2) În absenţa unui instrument juridic de drept internaţional în vigoare, A.N.A.F. poate accepta sau poate solicita colaborarea cu alte autorităţi fiscale pe bază de reciprocitate. (3) În calitatea sa de reprezentant autorizat al Ministerului Finanţelor, A.N.A.F. este autoritatea competentă din România pentru exercitarea tuturor drepturilor şi îndeplinirea tuturor obligaţiilor cu privire la schimbul de informaţii în scopuri fiscale în relaţia cu statele cu care România s-a angajat printr-un instrument juridic de drept internaţional, altele decât statele membre ale Uniunii Europene. (4) Informaţiile se transmit, după caz, automat, spontan sau la cererea autorităţii solicitante din statele cu care România s-a angajat printr-un instrument juridic de drept internaţional, altele decât statele membre ale Uniunii Europene. Termenele prevăzute la art. 290, art. 291 alin. (6) lit. b), art. 291^1, 291^3 şi 293 pentru transmiterea informaţiilor se aplică şi pentru schimbul de informaţii prevăzut de prezentul articol, cu excepţia cazului în care prin instrumentul juridic de drept internaţional sunt prevăzute alte termene. (5) Informaţiile obţinute de A.N.A.F. în conformitate cu prezentul articol sunt utilizate doar în scopul îndeplinirii atribuţiilor specifice ale organului fiscal central, cu respectarea regulilor prevăzute de instrumentul juridic de drept internaţional în temeiul căruia sunt obţinute şi cu respectarea prevederilor art. 11. (6) Toate schimburile de informaţii efectuate în temeiul prezentului articol se realizează cu respectarea Regulamentului (UE) 2016/679, cu modificările ulterioare."
3. La articolul 291, alineatele (3) şi (4) se modifică şi vor avea următorul cuprins: "(3) Autoritatea competentă din România poate notifica autorităţii competente a oricărui alt stat membru faptul că nu doreşte să primească informaţii referitoare la una sau mai multe dintre categoriile de venituri şi de capital prevăzute la alin. (1), informând Comisia Europeană în acest sens. În cazul în care autoritatea competentă din România nu informează Comisia Europeană despre oricare dintre categoriile de venituri şi de capital, prevăzute la alin. (1), cu privire la care deţine informaţii disponibile, atunci România poate fi considerată drept stat care nu doreşte să primească informaţii potrivit alin. (1). (4) Instituţiile financiare raportoare sunt obligate să aplice procedurile de raportare şi de diligenţă fiscală incluse în anexele nr. 1 şi 2. În temeiul procedurilor de raportare şi de diligenţă fiscală aplicabile, prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, autoritatea competentă din România comunică autorităţii competente din orice alt stat membru, prin intermediul schimbului automat, în termenul prevăzut la alin. (6) lit. b), următoarele informaţii aferente perioadelor impozabile care încep la 1 ianuarie 2016 referitoare la un cont care face obiectul raportării: a) numele, adresa, numărul (numerele) de identificare fiscală (NIF), precum şi data şi locul naşterii (în cazul unei persoane fizice) ale fiecărei persoane care face obiectul raportării şi care este titular de cont al contului respectiv şi, în cazul unei entităţi care este titular de cont şi care, după aplicarea procedurilor de diligenţă fiscală prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, este identificată ca având una sau mai multe persoane care exercită controlul şi care este o persoană care face obiectul raportării, numele, adresa şi NIF ale entităţii, precum şi numele, adresa, NIF şi data şi locul naşterii fiecărei persoane care face obiectul raportării; b) numărul de cont (sau echivalentul său funcţional în absenţa unui număr de cont); c) numele şi numărul de identificare, dacă este cazul, al instituţiei financiare raportoare; d) soldul sau valoarea contului, inclusiv valoarea de răscumpărare în cazul unui contract de asigurare cu valoare de răscumpărare sau al unui contract de rentă viageră, la sfârşitul anului calendaristic relevant sau al altei perioade de raportare adecvate sau, în cazul în care contul a fost închis în cursul anului sau al perioadei respective, închiderea contului; e) în cazul oricărui cont de custodie: (i) cuantumul brut total al dobânzilor, cuantumul brut total al dividendelor şi cuantumul brut total al altor venituri generate în legătură cu activele deţinute în cont, în fiecare caz plătite sau creditate în contul respectiv sau în legătură cu respectivul cont, în cursul anului calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate; (ii) încasările brute totale din vânzarea sau răscumpărarea activelor financiare plătite sau creditate în cont în cursul anului calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate în legătură cu care instituţia financiară raportoare a acţionat drept custode, broker, reprezentant sau orice alt fel de mandatar al titularului de cont; f) în cazul oricărui cont de depozit, cuantumul brut total al dobânzilor plătite sau creditate în cont în cursul anului calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate; g) în cazul oricărui alt cont decât cele prevăzute la lit. e) sau f), cuantumul brut total plătit sau creditat titularului de cont în legătură cu respectivul cont în cursul anului calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate în legătură cu care instituţia financiară raportoare este debitoare, inclusiv suma agregată a oricăror răscumpărări plătite titularului de cont în cursul anului calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate. În scopul schimbului de informaţii în temeiul prezentului alineat, în absenţa unor dispoziţii contrare prevăzute la prezentul alineat sau în anexele nr. 1 şi 2, cuantumul şi descrierea plăţilor efectuate în legătură cu un cont care face obiectul raportării se stabilesc în conformitate cu legislaţia naţională a statului membru care comunică informaţiile. Primul şi al doilea paragraf de la prezentul alineat au prioritate faţă de alin. (1) lit. c) sau faţă de orice alt instrument juridic al Uniunii Europene, în măsura în care schimbul de informaţii în cauză ar intra sub incidenţa alin. (1) lit. c) sau a oricărui alt instrument juridic al Uniunii Europene."
4. La articolul 294, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(2) Acordul menţionat la alin. (1) poate prevedea că, atunci când funcţionarii autorităţii solicitante din alt stat membru sunt prezenţi în timpul anchetelor administrative, aceştia pot intervieva diverse persoane şi pot examina diverse registre. Refuzul unei persoane care face obiectul unei anchete de a respecta măsurile de control luate de funcţionarii autorităţii solicitante din alt stat membru este tratat de către autoritatea solicitată din România drept un refuz împotriva propriilor săi funcţionari."
5. La articolul 336 alineatul (1), litera ţ) se modifică şi va avea următorul cuprins: "ţ) neraportarea, raportarea cu întârziere sau raportarea incorectă ori incompletă de către instituţiile financiare raportoare a informaţiilor prevăzute la art. 62 alin. (1)-(3) şi art. 291 alin. (4);"
6. La articolul 336 alineatul (1), după litera ţ) se introduc trei noi litere, literele ţ^1)-ţ^3), cu următorul cuprins: "ţ^1) neaplicarea de către instituţiile financiare raportoare a procedurilor de diligenţă fiscală, a procedurilor de raportare, a procedurilor speciale de diligenţă fiscală, precum şi a procedurilor suplimentare de raportare şi de diligenţă fiscală prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 sau a procedurilor de conformare prevăzute în anexa I la Acordul FATCA, după caz; ţ^2) nerespectarea de către instituţiile financiare raportoare a obligaţiei prevăzute la art. 62 alin. (11); ţ^3) nerespectarea de către instituţiile financiare raportoare a obligaţiei prevăzute la art. 62 alin. (12);"
7. La articolul 336 alineatul (2), litera d) se modifică şi va avea următorul cuprins: "d) cu amendă de la 1.000 lei la 5.000 lei pentru persoanele juridice încadrate în categoria contribuabililor mijlocii şi mari şi cu amendă de la 500 lei la 1.000 lei, pentru celelalte persoane juridice, precum şi pentru persoanele fizice, în cazul săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi i)-m);"
8. La articolul 336 alineatul (2), după litera k) se introduc patru noi litere, literele k^1)-k^4), cu următorul cuprins: "k^1) cu amendă de la 2.000 lei la 5.000 lei pentru fiecare cont care face obiectul raportării, în cazul săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. ţ); k^2) cu amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei pentru fiecare cont care face obiectul raportării, în cazul săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. ţ^1); k^3) cu amendă de la 20.000 lei la 100.000 lei, în cazul săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. ţ^2); k^4) cu amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei pentru fiecare cont care face obiectul raportării, în cazul săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. ţ^3);"
9. Articolul 339 se modifică şi va avea următorul cuprins: "ART. 339 Dispoziţii aplicabile (1) Prin derogare de la prevederile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, aplicarea sancţiunii amenzii pentru contravenţiile prevăzute în prezentul titlu se prescrie în termen de 5 ani de la data săvârşirii faptei. (2) Dispoziţiile prezentului titlu se completează cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare."
10. Anexele nr. 1 şi 2 se modifică şi se înlocuiesc cu anexele nr. 1 şi la prezenta ordonanţă de urgenţă.
ART. II (1) Reglementările emise în aplicarea prevederilor art. 62 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv şi cu cele aduse prin prezenta ordonanţă de urgenţă, rămân aplicabile până la data aprobării actelor normative de aplicare a prevederilor din prezenta ordonanţă de urgenţă, în măsura în care nu contravin prevederilor acesteia. (2) Prevederile art. I, pct. 5, 6, 7 şi 8 intră în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei ordonanţe de urgenţă. (3) Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală prevăzut la art. 62 alin. (4) din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv şi cu cele aduse prin prezenta ordonanţă de urgenţă, se aprobă în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. (4) Ghidul prevăzut la art. 62 alin. (14) din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv şi cu cele aduse prin prezenta ordonanţă de urgenţă, se emite şi se publică în termen de 150 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
ART. III La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se abrogă Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.939/2016 privind stabilirea instituţiilor financiare care au obligaţia de declarare, categoriile de informaţii privind identificarea contribuabililor, precum şi informaţiile de natură financiară referitoare la conturile deschise şi/sau închise de aceştia la instituţiile financiare, instituţiile financiare nonraportoare din România şi conturile excluse de la obligaţia de declarare, regulile de conformare aplicabile de către aceste instituţii în vederea identificării conturilor raportabile de către acestea, precum şi procedura de declarare a acestor informaţii şi a normelor şi procedurilor administrative menite să asigure punerea în aplicare şi respectarea procedurilor de raportare şi diligenţă fiscală prevăzute în instrumentele juridice de drept internaţional la care România s-a angajat, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 648 din 24 august 2016.
* Prezenta ordonanţă de urgenţă transpune art. 1 pct. 2 lit. (a) şi lit. (b), precum şi secţiunea IX din anexa I din Directiva 2014/107 UE a Consiliului din 9 decembrie 2014 de modificare a Directivei 2011/16/UE în ceea ce priveşte schimbul automat obligatoriu de informaţii în domeniul fiscal, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 359 din 16 decembrie 2014.
PRIM-MINISTRU NICOLAE-IONEL CIUCĂ Contrasemnează: Ministrul finanţelor, Adrian Câciu p. Ministrul afacerilor externe, Janina-Mirela Sitaru, secretar de stat
Bucureşti, 29 iunie 2022. Nr. 102. ANEXA 1 (Anexa nr. 1 la Legea nr. 207/2015) PROCEDURI de raportare şi de diligenţă fiscală pentru schimbul de informaţii referitoare la conturile financiare SECŢIUNEA I Proceduri generale de raportare A. Sub rezerva dispoziţiilor subsecţiunilor C-E ale prezentei secţiuni, fiecare instituţie financiară raportoare trebuie să raporteze autorităţii competente din România următoarele informaţii cu privire la fiecare cont care face obiectul raportării al respectivelor instituţii financiare raportoare: 1. În cazul unei persoane fizice care este o persoană care face obiectul raportării şi care este titular de cont al respectivului cont: numele, adresa, jurisdicţia/jurisdicţiile de rezidenţă, numărul/numerele de identificare fiscală şi data şi locul naşterii. În cazul unei entităţi care este titular de cont şi o persoană care face obiectul raportării: denumirea, adresa, jurisdicţia/jurisdicţiile de rezidenţă şi numărul/numerele de identificare fiscală. În cazul unei entităţi care este titular de cont şi care, după aplicarea procedurilor de diligenţă fiscală în conformitate cu secţiunile V, VI şi VII este identificată ca având una sau mai multe persoane care exercită controlul şi care sunt persoane care fac obiectul raportării: numele, adresa, jurisdicţia/jurisdicţiile de rezidenţă şi numărul/numerele de identificare fiscală ale entităţii, precum şi numele, adresa, jurisdicţia/jurisdicţiile de rezidenţă şi numărul/numerele de identificare fiscală şi data şi locul naşterii a fiecărei persoane care face obiectul raportării;
2. numărul de cont sau echivalentul său funcţional în absenţa unui număr de cont; 3. numele şi numărul de identificare, dacă este cazul, al instituţiei financiare raportoare; 4. soldul sau valoarea contului, inclusiv valoarea de răscumpărare în cazul unui contract de asigurare cu valoare de răscumpărare sau al unui contract de rentă viageră, valabil/ă la sfârşitul anului calendaristic relevant sau la sfârşitul altei perioade de raportare adecvate sau închiderea contului în cazul în care contul a fost închis în cursul anului calendaristic relevant; 5. în cazul oricărui cont de custodie: a) cuantumul brut total al dobânzilor, cuantumul brut total al dividendelor şi cuantumul brut total al altor venituri generate în legătură cu activele deţinute în cont, în fiecare caz plătite sau creditate în contul respectiv sau în legătură cu respectivul cont în cursul anului calendaristic relevant sau al altei perioade de raportare adecvate; şi b) încasările brute totale din vânzarea sau răscumpărarea activelor financiare plătite sau creditate în cont în cursul anului calendaristic relevant sau al altei perioade de raportare adecvate, în legătură cu care instituţia financiară raportoare a acţionat drept custode, broker, reprezentant sau orice alt fel de mandatar al titularului de cont;
6. în cazul oricărui cont de depozit, cuantumul brut total al dobânzilor plătite sau creditate în cont în cursul anului calendaristic relevant sau al altei perioade de raportare adecvate; şi 7. în cazul oricărui cont care nu este descris la pct. 5 sau la pct. 6, cuantumul brut total plătit sau creditat titularului de cont în legătură cu respectivul cont în cursul anului calendaristic relevant sau al altei perioade de raportare adecvate în legătură cu care instituţia financiară raportoare este debitoare sau datoare să îl plătească, inclusiv cuantumul agregat al oricăror rambursări plătite titularului de cont în cursul anului calendaristic relevant sau al altei perioade de raportare adecvate.
B. Informaţiile trebuie raportate în moneda în care este exprimat contul, iar informaţiile raportate trebuie să identifice moneda în care este exprimată fiecare sumă. În cazul unui cont exprimat în mai multe monede, instituţia financiară raportoare poate alege să raporteze informaţiile într-o monedă în care este exprimat contul şi este obligată să identifice moneda în care este raportat contul. Dacă soldul sau valoarea unui cont financiar sau orice altă sumă este exprimată într-o monedă diferită de moneda utilizată de către România, în scopul stabilirii pragurilor şi al limitelor, instituţiile financiare raportoare din România trebuie să calculeze soldul sau valoarea prin aplicarea cursului zilnic de referinţă, valabil în ultima zi a anului calendaristic relevant sau al altei perioade de raportare adecvată pentru care contul respectiv este raportat, pentru a transforma soldul sau valoarea în moneda echivalentă.
C. Fără a aduce atingere pct. 1 din subsecţiunea A, cu privire la fiecare cont care face obiectul raportării care este un cont preexistent: 1. Nu este obligatorie raportarea numărului/numerelor de identificare fiscală sau a datei naşterii în cazul în care: a) acestea nu figurează în registrele instituţiei financiare raportoare; şi b) nu există o altă cerinţă care să impună respectivei instituţii financiare raportoare să colecteze aceste informaţii în temeiul normelor legale în vigoare.
2. În situaţia în care instituţia financiară raportoare nu deţine numărul/numerele de identificare fiscală sau data naşterii ale titularului de cont preexistent în evidenţele sale şi nu este obligată să obţină aceste informaţii în temeiul normelor legale în vigoare sau al oricărui instrument juridic al Uniunii Europene, instituţia financiară raportoare are obligaţia să depună eforturi rezonabile pentru a obţine numărul/numerele de identificare fiscală şi data naşterii în ceea ce priveşte conturile preexistente până la sfârşitul celui de al doilea an calendaristic care urmează anului în care respectivele conturi preexistente au fost identificate drept conturi care fac obiectul raportării. 3. În situaţia prevăzută la pct. 1 lit. b), numărul/numerele de identificare fiscală sau data naşterii trebuie să fie raportate dacă: a) acestea figurează în evidenţele instituţiei financiare raportoare; sau b) acestea nu figurează în evidenţele instituţiei financiare raportoare, dar sunt colectate de către instituţia financiară raportoare în alt mod sau în temeiul normelor legale în vigoare sau al oricărui instrument juridic al Uniunii Europene.
4. Termenul „evidenţele“ instituţiei financiare raportoare include dosarul principal al clientului şi informaţiile disponibile în format electronic. 5. Termenul „dosar principal al clientului“ include dosarele instituţiei financiare raportoare care conţin informaţiile despre titularul contului, precum informaţiile utilizate pentru contactarea titularilor de cont sau pentru aplicarea măsurilor de cunoaştere a clientelei specifice legislaţiei pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului. 6. Prin „eforturi rezonabile“ se înţelege încercările reale de a obţine numărul/numerele de identificare fiscală şi data naşterii titularului de cont care face obiectul raportării. Astfel de eforturi rezonabile trebuie făcute cel puţin o dată pe an până la termenul prevăzut la art. 62 alin. (7). Eforturile rezonabile pot fi continuate şi după acest termen.
D. Fără a aduce atingere pct. 1 din subsecţiunea A, nu există obligaţia raportării numărului/numerelor de identificare fiscală pentru titularul conturilor noi şi pentru titularul conturilor preexistente în cazul în care: 1. nu este emis de către jurisdicţia care face obiectul raportării sau de altă jurisdicţie de rezidenţă; 2. nu este impusă obţinerea acestor informaţii în temeiul normelor legale în vigoare sau al oricărui instrument juridic al Uniunii Europene; 3. numărul/numerele de identificare fiscală este/sunt considerat(e) a nu fi emis(e) de jurisdicţia de rezidenţă dacă: a) jurisdicţia care face obiectul raportării sau altă jurisdicţie de rezidenţă nu emite un număr/numere de identificare fiscală şi niciun echivalent funcţional în absenţa acestuia; sau b) jurisdicţia care face obiectul raportării sau altă jurisdicţie de rezidenţă nu a emis un număr/numere de identificare fiscală pentru o anumită persoană fizică sau entitate;
4. în cazul în care jurisdicţia care face obiectul raportării sau altă jurisdicţie de rezidenţă începe să emită număr/numere de identificare fiscală în general sau pentru anumite persoane care fac obiectul raportării, excepţiile prevăzute la pct. 1-3 nu se mai aplică şi instituţia financiară raportoare trebuie să raporteze numărul/numerele de identificare fiscală al/ale persoanei care face obiectul raportării dacă obţine o declaraţie pe propria răspundere care conţine numărul/numerele de identificare fiscală sau obţine această informaţie în alt mod.
E. Fără a aduce atingere pct. 1 din subsecţiunea A: 1. Nu există obligaţia raportării locului naşterii în ceea ce priveşte conturile preexistente şi conturile noi, cu excepţia cazului în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) instituţia financiară raportoare este obligată, în orice mod, să obţină şi să raporteze această informaţie în temeiul normelor legale în vigoare; şi b) informaţia este disponibilă şi poate fi căutată în evidenţa electronică păstrată de instituţia financiară raportoare.
2. Termenul „informaţii/date din evidenţa sa electronică“ se referă la informaţiile pe care o instituţie financiară raportoare le păstrează în dosarele sale de raportare în scopuri fiscale în dosarele principale ale clienţilor sau în alte asemenea dosare, care sunt stocate sub forma unei baze de date electronice asupra cărora se rulează cereri în limbaje de programare (de exemplu: Structured Query Language etc.).
SECŢIUNEA II Proceduri generale de diligenţă fiscală A. Un cont este considerat drept cont care face obiectul raportării începând de la data la care este identificat ca atare în conformitate cu procedurile de diligenţă fiscală prevăzute în secţiunile II-VII. Cu excepţia cazului în care se prevede altfel, informaţiile cu privire la un cont care face obiectul raportării trebuie raportate anual, în anul calendaristic următor anului la care se referă informaţiile. Din momentul în care un cont este considerat un cont care face obiectul raportării, acesta îşi menţine această funcţie până la data la care încetează a mai fi un cont care face obiectul raportării, chiar dacă soldul sau valoarea contului este egală cu zero sau este negativă sau nu există nicio sumă plătită sau creditată în contul respectiv sau în legătură cu respectivul cont. Atunci când un cont este identificat ca fiind un cont care face obiectul raportării, în funcţie de situaţia acestuia la sfârşitul anului calendaristic relevant sau al altei perioade de raportare adecvate, informaţiile în legătură cu acest cont trebuie raportate ca şi când ar fi fost un cont care face obiectul raportării pe tot parcursul anului calendaristic sau al alte perioade de raportare adecvate în care a fost identificat ca atare. Când un cont care face obiectul raportării este închis, informaţiile raportate cu privire la acel cont trebuie să acopere perioada în care acesta a fost deschis.
B. Soldul sau valoarea unui cont se stabileşte ca fiind cel/cea valabil/valabilă în ultima zi a anului calendaristic relevant sau a altei perioade de raportare. În cazul în care soldul sau pragul valorii urmează să se stabilească în ultima zi a unui an calendaristic, soldul sau valoarea în cauză trebuie stabilit(ă) în ultima zi a perioadei de raportare care se încheie cu sau în anul calendaristic respectiv.
C. Instituţiile financiare raportoare pot să utilizeze prestatori de servicii, în scopul îndeplinirii obligaţiilor de raportare şi de diligenţă fiscală. În situaţia prevăzută la primul paragraf, responsabilitatea pentru respectivele obligaţii revine în continuare instituţiilor financiare raportoare, inclusiv pentru obligaţiile lor cu privire la respectarea prevederilor Regulamentului UE 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor), cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 190/2018 privind măsuri de punere în aplicare a Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE, cu modificările ulterioare, Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 363/2018 privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autorităţile competente în scopul prevenirii, descoperirii, cercetării, urmăririi penale şi combaterii infracţiunilor sau al executării pedepselor, măsurilor educative şi de siguranţă, precum şi privind libera circulaţie a acestor date.
D. Instituţiile financiare raportoare pot aplica următoarele proceduri în ceea ce priveşte conformarea cu procedurile generale de diligenţă fiscală. 1. Instituţiile financiare raportoare pot aplica procedurile de diligenţă fiscală pentru conturile noi în cazul conturilor preexistente. Procedurile specifice conturilor preexistente trebuie aplicate în continuare. 2. Instituţiile financiare raportoare pot aplica procedurile de diligenţă fiscală pentru conturile cu valoare mare în cazul conturilor cu valoare mai mică. 3. Instituţiile financiare raportoare pot aplica prevederile pct. 1 şi 2 în legătură cu toate conturile preexistente relevante sau separat, în legătură cu orice grup clar identificat de astfel de conturi, în funcţie de domeniul de activitate sau de locaţia unde conturile sunt menţinute, cum ar fi linia de activitate sau locul unde este menţinut contul. 4. O instituţie financiară raportoare poate aplica procedurile de diligenţă fiscală pentru conturile noi fără a renunţa la aplicarea excepţiilor care se aplică conturilor preexistente, precum cele de la subsecţiunea C din secţiunea I, subsecţiunea A din secţiunea III şi de la subsecţiunea A din secţiunea V. De asemenea, în concordanţă cu subsecţiunea B din secţiunea III, raportarea unei singure adrese de rezidenţă pentru un cont de persoană fizică preexistent este suficientă pentru conformarea cu procedurile de raportare din secţiunea I.
SECŢIUNEA III Proceduri de diligenţă fiscală în ceea ce priveşte conturile de persoană fizică preexistente A. Următoarele proceduri de diligenţă fiscală se aplică în scopul identificării conturilor care fac obiectul raportării dintre conturile de persoană fizică preexistente. 1. Instituţia financiară raportoare nu trebuie să verifice, să identifice sau să raporteze conturile de persoană fizică preexistente ce reprezintă contracte de asigurare cu valoare de răscumpărare şi contracte de rentă viageră, cu condiţia ca instituţiei financiare raportoare să îi fie strict interzis prin lege să vândă astfel de contracte rezidenţilor unei jurisdicţii care face obiectul raportării. 2. În cazul în care legea nu interzice direct instituţiei financiare raportoare să vândă contracte de asigurare sau de rentă viageră, dar îi impune îndeplinirea unor condiţii prealabile posibilităţii de a vinde astfel de contracte rezidenţilor unei jurisdicţii care face obiectul raportării, precum obţinerea unei autorizaţii şi înregistrarea contractelor, instituţia financiară raportoare care nu a îndeplinit aceste condiţii, conform normelor legale în vigoare, este considerată drept instituţie căreia „legea îi interzice strict“ să vândă astfel de contracte rezidenţilor unei jurisdicţii care face obiectul raportării.
B. Conturi cu valoare mai mică. În cazul conturilor cu valoare mai mică se aplică următoarele proceduri. 1. instituţiile financiare raportoare aplică: a) testul adresei de rezidenţă prevăzut la pct. 2-11 sau căutarea în evidenţa electronică prevăzută la pct. 12-20; b) căutarea în evidenţa electronică prevăzută la pct. 12-20. În cazul în care instituţia financiară raportoare alege să aplice testul adresei de rezidenţă, aceasta trebuie să aplice testul cu privire la fiecare cont cu valoare mai mică. În cazul în care instituţia financiară raportoare alege să nu aplice testul adresei de rezidenţă sau una sau mai multe cerinţe ale testului nu sunt îndeplinite, atunci trebuie să efectueze căutarea în evidenţa electronică cu privire la respectivul cont cu valoare mai mică.
2. Testul adresei de rezidenţă. Pentru a stabili dacă titularul de cont persoană fizică este o persoană care face obiectul raportării, instituţia financiară raportoare poate considera titularul de cont persoană fizică ca având rezidenţa fiscală în jurisdicţia în care este situată adresa, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) instituţia financiară raportoare deţine în evidenţele sale adresa de rezidenţă pentru titularul de cont persoană fizică; b) acea adresă de rezidenţă este actuală; şi c) acea adresă de rezidenţă se bazează pe documente justificative.
3. O căsuţă poştală poate să fie considerată în general o adresă de rezidenţă dacă face parte dintr-o adresă care cuprinde, de exemplu, o stradă, un număr de apartament sau cameră, sau un drum de ţară şi identifică în mod clar astfel rezidenţa actuală a titularului de cont. 4. Adresa de rezidenţă este considerată a fi „actuală“ în cazul în care este adresa de rezidenţă cea mai recentă care a fost înregistrată de către instituţia financiară raportoare cu privire la titularul de cont persoană fizică. Cu toate acestea, adresa de rezidenţă nu este considerată a fi „actuală“ dacă a fost folosită pentru corespondenţă, iar aceasta a fost returnată cu menţiunea „adresă necunoscută din alt motiv decât o eroare“. O adresă de rezidenţă asociată cu un cont care este inactiv este considerată „actuală“ pe durata inactivităţii. Un cont, altul decât un contract de rentă viageră, este „un cont inactiv“ dacă: a) titularul de cont nu a realizat nicio tranzacţie în legătură cu acel cont sau cu orice alt cont deţinut de titularul de cont la instituţia financiară raportoare în ultimii trei ani; b) titularul de cont nu a comunicat cu instituţia financiară raportoare la care este deschis respectivul cont cu privire la acesta sau orice alt cont deţinut de titularul de cont la respectiva instituţie financiară raportoare în ultimii şase ani; şi c) în cazul unui contract de asigurare cu valoare de răscumpărare, instituţia financiară raportoare nu a comunicat cu titularul de cont care deţine respectivul cont cu privire la acesta sau orice alt cont deţinut de titularul de cont la respectiva instituţie financiară raportoare în ultimii şase ani.
În mod alternativ, un cont, altul decât un contract de rentă viageră, poate de asemenea fi considerat un „cont inactiv“ în temeiul normelor legale în vigoare sau normelor sau procedurilor de operare obişnuite ale instituţiei financiare raportoare care sunt aplicate în mod consecvent pentru toate conturile păstrate de respectiva instituţie, cu condiţia ca aceste norme legale, regulamente sau proceduri să conţină prevederi substanţial similare celor din paragraful anterior. Un cont încetează să mai fie considerat drept un cont inactiv atunci când: (i) titularul de cont iniţiază o tranzacţie cu privire la contul respectiv sau orice alt cont deţinut de titularul de cont la respectiva instituţie financiară raportoare; (ii titularul de cont comunică cu instituţia financiară raportoare care păstrează un astfel de cont cu privire la acesta sau la orice alt cont deţinut de titularul de cont la instituţia financiară raportoare; sau (iii) contul încetează să mai fie considerat drept un cont inactiv în temeiul normelor legale în vigoare sau în temeiul procedurilor de operare obişnuite ale instituţiei financiare raportoare.
5. În ceea ce priveşte cerinţa de la pct. 2 lit. c), aceasta se consideră a fi îndeplinită în următoarele situaţii: a) politicile şi procedurile instituţiei financiare raportoare asigură că adresa de rezidenţă actuală din registrele sale este aceeaşi adresă sau în acelaşi stat cu cea din documentele justificative; sau b) politicile şi procedurile instituţiei financiare raportoare asigură că în cazul în care deţine documente justificative emise de o autoritate publică, dar aceste documente justificative nu conţin adresa de rezidenţă recentă sau nu conţin nicio adresă, adresa de rezidenţă actuală din registrele Instituţiei financiare raportoare este aceeaşi adresă sau în aceeaşi jurisdicţie cu cea din documentele recente emise de o autoritate publică sau de o companie de utilităţi sau dintr-o declaraţie a titularului contului de persoană fizică preexistent, dată sub sancţiunea falsului în declaraţii; c) politicile şi procedurile sale asigură că jurisdicţia menţionată în adresa de rezidenţă corespunde jurisdicţiei care a emis documentele justificative emise de autoritatea publică.
6. Cu titlu de exemplu pot fi considerate documente justificative cartea de identitate, certificatul de rezidenţă fiscală, paşaportul, permisul de conducere auto sau orice alt document emis de către o autoritate publică. Documentele acceptabile emise de o autoritate publică includ, spre exemplu, notificări oficiale sau decizii ale unei administraţii fiscale. Documentele acceptabile emise de companiile de utilităţi se referă la utilităţile unei anumite proprietăţi şi includ factura pentru apă, electricitate, telefon fix, gaze sau combustibil.
7. În cazul în care adresa de rezidenţă nu poate fi confirmată prin documentele justificative sau se doreşte confirmarea acestei adrese, instituţiile financiare raportoare pot solicita o declaraţie pe propria răspundere titularului contului de persoană fizică preexistent, sub sancţiunea falsului în declaraţii. 8. Declaraţia titularului contului de persoană fizică preexistent dată sub sancţiunea falsului în declaraţii este valabilă doar dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: a) instituţia financiară raportoare a trebuit să obţină această declaraţie pentru mai mulţi ani la rând, conform normelor legale în vigoare; b) conţine adresa de rezidenţă a titularului contului de persoană fizică preexistent; şi c) este datată şi semnată de titularul contului de persoană fizică preexistent. În aceste situaţii, procedurile speciale de diligenţă fiscală prevăzute la subsecţiunea A din secţiunea VII aplicabile documentelor justificative se aplică de asemenea şi documentelor pe care instituţia financiară raportoare se bazează.
9. Instituţiile financiare raportoare au obligaţia să depună eforturi rezonabile şi să îşi contacteze clienţii pentru a obţine documente justificative cu privire la conturile preexistente ce fac obiectul raportării pentru care nu au fost aplicate măsurile de cunoaştere a clientelei specifice legislaţiei pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului la momentul deschiderii unor astfel de conturi. 10. În situaţia în care există conturi deschise anterior introducerii în legislaţia naţională a măsurilor de cunoaştere a clientelei specifice legislaţiei pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, iar instituţia financiară raportoare nu a verificat documentele justificative de la momentul înregistrării titularului contului de persoană fizică preexistent, cerinţa reglementată la pct. 2 lit. c) se consideră a fi îndeplinită şi dacă procedurile şi politicile instituţiei financiare raportoare asigură faptul că adresa de rezidenţă actuală din evidenţele sale se află în aceeaşi jurisdicţie: a) ca şi cea unde se află adresa din cel mai recent document obţinut de instituţia financiară raportoare, de exemplu, factură de utilităţi, contract de închiriere spaţiu sau declaraţia titularului contului de persoană fizică, sub sancţiunea falsului în declaraţii; şi b) ca şi cea raportată de către instituţia financiară raportoare în legătură cu titularul contului de persoană fizică preexistent în temeiul altor cerinţe de raportare în scop fiscal aplicabile, dacă există.
11. În vederea îndeplinirii cerinţei de la pct. 2 lit. c), în cazul unui contract de asigurare cu valoare de răscumpărare, instituţia financiară raportoare se poate baza pe adresa de rezidenţă actuală din registrele sale până la momentul la care: a) intervine o modificare a circumstanţelor care determină instituţia financiară raportoare să cunoască sau să aibă motive să cunoască că acea adresă de rezidenţă este incorectă ori nu mai este de încredere; sau b) intervine plata totală sau parţială sau scadenţa contractului de asigurare cu valoare de răscumpărare. Plata sau scadenţa unui astfel de contract constituie modificarea circumstanţelor şi determină aplicarea procedurilor reglementate la pct. 1 din anexa nr. 2.
12. Căutarea în evidenţa electronică. În cazul în care o instituţie financiară raportoare nu se bazează pe o adresă actuală de rezidenţă a titularului de cont persoană fizică pe baza unor documente justificative, astfel cum este prevăzut la pct. 2, instituţia financiară raportoare trebuie să examineze datele accesibile în evidenţa electronică cu privire la următoarele indicii, aplicând dispoziţiile de la pct. 14-19: a) identificarea titularului de cont drept rezident al unei jurisdicţii care face obiectul raportării; b) adresa de corespondenţă sau de rezidenţă actuală, inclusiv o căsuţă poştală, dintr-o jurisdicţie care face obiectul raportării; c) unul sau mai multe numere de telefon dintr-o jurisdicţie care face obiectul raportării şi niciun număr de telefon în România; d) instrucţiunile permanente, altele decât cele privind un cont de depozit, de a transfera fonduri într-un cont administrat într-o jurisdicţie care face obiectul raportării; e) o împuternicire sau o delegare de semnătură valabilă, acordată unei persoane cu adresa într-o jurisdicţie care face obiectul raportării; f) o adresă purtând menţiunea „post-restant“ sau „în atenţia“ într-o jurisdicţie care face obiectul raportării, în cazul în care instituţia financiară raportoare nu are la dosar nicio altă adresă pentru titularul contului de persoană fizică preexistent.
13. Indiciul prevăzut la pct. 12 lit. b) este îndeplinit dacă informaţiile accesibile pentru căutarea electronică conţin o referire la titularul contului de persoană fizică preexistent ca având rezidenţa într-o jurisdicţie care face obiectul raportării. În cazul în care instituţia financiară raportoare a înregistrat două sau mai multe adrese de corespondenţă sau de rezidenţă în legătură cu titularul contului de persoană fizică preexistent şi una dintre aceste adrese este cea a unui furnizor de servicii al acestuia, instituţia financiară raportoare nu trebuie să considere adresa furnizorului de servicii ca indiciu privind rezidenţa titularului contului de persoană fizică preexistent. Numărul/Numerele de telefon dintr-o jurisdicţie care face obiectul raportării sunt considerate indicii în sensul pct. 12 lit. c) numai atunci când este/sunt număr/numere de telefon „actual“/„actuale“ dintr-o jurisdicţie care face obiectul raportării. Un număr/numere de telefon este/sunt considerat/e a fi „actual“/„actuale“ dacă este/sunt ultimul număr/ultimele numere înregistrat/e de Instituţia Financiară Raportoare în legătură cu titularul contului de persoană fizică preexistent. În cazul în care instituţia financiară raportoare a înregistrat două sau mai multe numere de telefon în legătură cu titularul contului de persoană fizică preexistent şi unul dintre aceste numere de telefon este al unuia dintre prestatorii de servicii ai titularului contului de persoană fizică preexistent, instituţia financiară raportoare nu trebuie să considere numărul de telefon al furnizorului de servicii drept un indiciu privind rezidenţa titularului contului de persoană fizică preexistent. Termenul „instrucţiuni permanente de a transfera fonduri“ în sensul pct. 12 lit. d) se referă la instrucţiunile de plăţi curente furnizate de titularul contului de persoană fizică preexistent sau de un reprezentant al acestuia, care rămân în vigoare fără instrucţiuni suplimentare din partea titularului contului de persoană fizică preexistent. Indiciile prevăzute la pct. 12 lit. f) se referă la adresele purtând menţiunea „post-restant“ sau „în atenţia“ într-o jurisdicţie care face obiectul raportării, în cazul în care instituţia financiară raportoare nu are la dosar nicio altă adresă pentru titularul contului de persoană fizică preexistent. Menţiunea „post-restant“ este o instrucţiune curentă a titularului contului de persoană fizică preexistent sau a unui reprezentant al acestuia, de a păstra corespondenţa până la modificarea unei astfel de instrucţiuni. În cazul în care există o astfel de instrucţiune şi instituţia financiară raportoare nu are la dosar nicio altă adresă pentru titularul contului de persoană fizică preexistent, indiciul este realizat. Instrucţiunea de a trimite toată corespondenţa „electronic“ nu este o menţiune „post-restant“. În cazul în care instituţia financiară raportoare deţine o adresă „în atenţia“ într-o jurisdicţie care face obiectul raportării şi nu are la dosar nicio altă adresă pentru titularul contului de persoană fizică preexistent, indiciul este realizat.
14. În cazul în care nu se descoperă în urma căutării electronice niciunul dintre indiciile enumerate la pct. 12, nu se impune nicio măsură suplimentară până în momentul în care intervine o modificare a circumstanţelor care să ducă fie la asocierea unuia sau mai multor indicii cu contul de persoană fizică preexistent, fie la transformarea contului într-un cont cu valoare mare. 15. În cazul în care oricare dintre indiciile enumerate la pct. 12 lit. a)-e) este descoperit în evidenţa sa electronică sau în cazul în care intervine o modificare a circumstanţelor care să ducă la asocierea unuia sau a mai multor indicii cu contul de persoană fizică preexistent, instituţia financiară raportoare trebuie să considere titularul contului de persoană fizică preexistent drept rezident fiscal în fiecare jurisdicţie care face obiectul raportării pentru care este identificat un indiciu, cu excepţia cazului în care aceasta alege să aplice pct. 19 şi, cu privire la respectivul cont, se aplică una dintre excepţiile prevăzute la respectivul punct. 16. În cazul modificării circumstanţelor, instituţia financiară raportoare poate considera titularul contului de persoană fizică preexistent ca având aceeaşi situaţie ca cea anterioară modificării circumstanţelor până cel mai târziu în ultima zi a anului calendaristic relevant sau a altei perioade de raportare adecvate ori în 90 de zile calendaristice de la data la care indiciul a fost descoperit ca urmare a modificării circumstanţelor. 17. În cazul în care o adresă purtând menţiunea „post-restant“ sau „în atenţia“ este descoperită în urma căutării electronice şi nicio altă adresă şi niciunul dintre celelalte indicii enumerate la pct. 12 lit. a)-e) nu sunt identificate cu privire la titularul contului de persoană fizică preexistent, instituţia financiară raportoare trebuie, în ordinea cea mai adecvată circumstanţelor, să efectueze căutarea în registrul pe suport hârtie prevăzut la pct. 2, subsecţiunea C din prezenta secţiune sau să încerce să obţină din partea titularului contului de persoană fizică preexistent o declaraţie pe propria răspundere sau documente justificative pentru a stabili rezidenţa fiscală/rezidenţele fiscale a/ale respectivului titular de cont de persoană fizică preexistent. În cazul în care în urma căutării în dosar nu se constată niciun indiciu, iar încercarea de a obţine declaraţia pe propria răspundere sau documentele justificative nu dă rezultate, instituţia financiară raportoare trebuie să raporteze contul autorităţii competente din România drept cont nedocumentat. 18. În momentul în care instituţia financiară raportoare stabileşte că un cont cu valoare mai mică este un cont nedocumentat, instituţia financiară raportoare nu trebuie să aplice din nou procedura prevăzută la pct. 17 aceluiaşi cont cu valoare mai mică în anii următori, până când nu intervine o modificare a circumstanţelor care să aibă ca rezultat unul sau mai multe indicii asociate cu respectivul cont sau transformarea contului într-un cont cu valoare mare. Instituţia financiară raportoare trebuie să raporteze contul cu valoare mai mică drept un cont nedocumentat până acest cont încetează să mai fie un cont nedocumentat. 19. Prevederile acestui punct reprezintă o procedură de clarificare în urma identificării unor indicii în temeiul pct. 12. Sub rezerva identificării unor indicii în temeiul pct. 12, instituţia financiară raportoare nu este obligată să considere un titular de cont drept rezident al unei jurisdicţii care face obiectul raportării în cazul în care: a) informaţiile referitoare la titularul contului de persoană fizică preexistent conţin o adresă de corespondenţă sau de rezidenţă actuală în jurisdicţia respectivă care face obiectul raportării, unul sau mai multe numere de telefon în jurisdicţia respectivă care face obiectul raportării şi niciun număr de telefon în România sau instrucţiuni permanente cu privire la conturi financiare, altele decât conturile de depozit, de a transfera fonduri într-un cont administrat într-o jurisdicţie care face obiectul raportării, iar instituţia financiară raportoare obţine sau a examinat anterior şi păstrează evidenţa următoarelor informaţii: (i) o declaraţie pe propria răspundere din partea titularului contului de persoană fizică preexistent privind jurisdicţia/jurisdicţiile de rezidenţă care nu include/includ jurisdicţia/jurisdicţiile care face/fac obiectul raportării; şi (ii) documente justificative care stabilesc statutul titularului contului de persoană fizică preexistent ca nefăcând obiectul raportării.
b) informaţiile referitoare la titularul contului de persoană fizică preexistent conţin o împuternicire sau o delegare de semnătură valabilă, acordată unei persoane cu adresa în jurisdicţia respectivă care face obiectul raportării, iar instituţia financiară raportoare obţine sau a examinat anterior şi păstrează evidenţa următoarelor informaţii: (i) o declaraţie pe propria răspundere din partea titularului contului de persoană fizică preexistent privind jurisdicţia/jurisdicţiile de rezidenţă care nu include/includ jurisdicţia/jurisdicţiile care face/fac obiectul raportării; sau (ii) documente justificative care stabilesc statutul titularului contului de persoană fizică preexistent ca nefăcând obiectul raportării.
O declaraţie pe propria răspundere din partea titularului contului de persoană fizică preexistent sau documentele justificative care au fost examinate anterior pot fi luate în considerare în scopurile procedurii de clarificare, cu excepţia cazului în care instituţia financiară raportoare află că declaraţia pe propria răspundere din partea titularului contului de persoană fizică preexistent sau documentele justificative sunt incorecte sau nu mai sunt de încredere.
20. Declaraţia pe propria răspundere care este parte din procedura de clarificare nu trebuie să conţină o confirmare expresă că titularul contului de persoană fizică preexistent nu este rezident într-o anumită jurisdicţie care face obiectul raportării, dacă titularul contului de persoană fizică preexistent confirmă faptul că aceasta conţine toate jurisdicţiile sale de rezidenţă, cum ar fi, spre exemplu, faptul că informaţiile despre jurisdicţiile de rezidenţă ale titularului contului de persoană fizică preexistent sunt corecte şi complete. Documentele justificative sunt suficiente pentru a stabili statutul titularului contului de persoană fizică preexistent ca nefăcând obiectul raportării, dacă documentele justificative: a) confirmă că titularul contului de persoană fizică preexistent este rezident într-o altă jurisdicţie decât cea care face obiectul raportării; b) conţin o adresă de rezidenţă actuală în afara jurisdicţiei respective care face obiectul raportării; sau c) sunt emise de o autoritate publică a unei jurisdicţii, alta decât jurisdicţia respectivă care face obiectul raportării.
C. Proceduri de examinare aprofundată pentru conturile cu valoare mare. Pentru conturile cu valoare mare se aplică următoarele proceduri de examinare aprofundată. 1. Căutarea în evidenţa electronică. Examinarea datelor accesibile pentru căutarea în evidenţa electronică trebuie efectuată pentru toate conturile cu valoare mare, iar instituţia financiară raportoare trebuie să examineze datele accesibile pentru căutarea în evidenţa electronică cu privire la oricare dintre indiciile descrise la pct. 12 al subsecţiunii B. 2. Căutarea în registrul pe suport hârtie. În cazul în care baza de date accesibilă pentru căutare electronică a instituţiei financiare raportoare include domenii destinate tuturor informaţiilor prevăzute la pct. 3 şi toate informaţiile respective, nu este necesară căutarea suplimentară în registrul pe suport hârtie. În cazul în care evidenţa electronică a instituţiei financiare raportoare nu cuprinde toate informaţiile prevăzute la pct. 3, atunci aceasta este obligată să efectueze căutarea în registrul pe suport hârtie doar cu privire la informaţiile de la pct. 3 ce nu sunt disponibile electronic. În cazul în care evidenţa electronică nu cuprinde toate informaţiile respective, atunci, în ceea ce priveşte conturile cu valoare mare, instituţia financiară raportoare trebuie să examineze registrul pe suport hârtie. În măsura în care informaţiile respective nu sunt cuprinse în registrul pe suport hârtie instituţia financiară raportoare trebuie să examineze următoarele documente asociate contului şi obţinute de aceasta în cursul ultimilor 5 ani pentru oricare dintre indiciile prevăzute la pct. 12 al subsecţiunii B: a) cele mai recente documente justificative colectate cu privire la contul respectiv; b) cel mai recent contract sau cea mai recentă documentaţie cu privire la deschiderea contului; c) cea mai recentă documentaţie obţinută de instituţia financiară raportoare în conformitate cu măsurile de cunoaştere a clientelei prevăzute de legislaţia specifică prevenirii şi combaterii spălării banilor şi finanţării terorismului sau în alte scopuri de reglementare; d) orice formulare de împuternicire sau de delegare de semnătură valabile; şi e) orice instrucţiuni permanente în vigoare, altele decât cele referitoare la un cont de depozit, de a transfera fonduri.
3. O instituţie financiară raportoare nu este obligată să efectueze căutarea în registrul pe suport hârtie prevăzut la pct. 2, în măsura în care informaţiile disponibile în evidenţa electronică a instituţiei financiare raportoare includ: a) statutul titularului contului de persoană fizică preexistent în ceea ce priveşte rezidenţa; b) adresa de rezidenţă şi adresa de corespondenţă ale titularului contului de persoană fizică preexistent, aflate în prezent la dosarul instituţiei financiare raportoare; c) numărul/numerele de telefon al/ale titularului de cont de persoană fizică preexistent, aflat/aflate în prezent la dosarul instituţiei financiare raportoare, dacă este cazul; d) în cazul conturilor financiare, altele decât conturile de depozit, dacă există instrucţiuni permanente pentru a transfera fonduri din respectivul cont într-un alt cont, inclusiv un cont aflat la o altă sucursală a instituţiei financiare raportoare sau la o altă instituţie financiară; e) dacă există în prezent o menţiune „post-restant“ sau „în atenţia“ pentru titularul de cont de persoană fizică preexistent; şi f) dacă există orice împuternicire sau delegare de semnătură pentru contul respectiv.
4. Consultarea responsabilului pentru relaţii cu clienţii în scopul obţinerii de informaţii concrete. În afară de căutarea în evidenţa electronică şi în registrul pe suport hârtie prevăzute la pct. 1 şi 2, instituţia financiară raportoare trebuie să considere drept cont care face obiectul raportării orice cont cu valoare mare încredinţat unui responsabil pentru relaţii cu clienţii, inclusiv orice conturi financiare agregate respectivului cont cu valoare mare, în cazul în care responsabilul pentru relaţii cu clienţii deţine informaţii concrete conform cărora titularul contului de persoană fizică preexistent este o persoană care face obiectul raportării. În vederea îndeplinirii acestei obligaţii, instituţia financiară raportoare desemnează o persoană/persoane responsabilă/responsabile pentru relaţii cu clienţii doar în acest scop în legătură cu contul care are un sold sau o valoare agregată de mai mult de 1.000.000 USD, având în vedere agregarea conturilor şi regulile de conversie a monedei prevăzute la subsecţiunea C din secţiunea VII. 5. Efectele identificării unor indicii: a) Dacă, în urma examinării aprofundate a conturilor cu valoare mare, prevăzută la punctele anterioare, nu este descoperit niciunul dintre indiciile enumerate la pct. 12 al subsecţiunii B, iar contul nu este identificat ca fiind deţinut de o persoană care face obiectul raportării, astfel cum e descris la pct. 4, atunci nu sunt necesare acţiuni suplimentare până în momentul în care intervine o modificare a circumstanţelor care să ducă la asocierea unuia sau a mai multor indicii cu contul respectiv. b) În cazul în care, în urma examinării aprofundate a conturilor cu valoare mare, este descoperit oricare dintre indiciile enumerate la pct. 12 lit. a)-e) din subsecţiunea B sau în cazul în care intervine ulterior o modificare a circumstanţelor care duce la asocierea unuia sau a mai multor indicii cu contul, instituţia financiară raportoare trebuie să considere contul drept cont care face obiectul raportării în fiecare jurisdicţie pentru care este identificat un indiciu, cu excepţia cazului în care aceasta alege să aplice pct. 19 al subsecţiunii B şi, cu privire la respectivul cont, se aplică una dintre excepţiile prevăzute la respectivul punct. Indiciul identificat cu ocazia procedurii de examinare (de exemplu: căutarea în registrul pe suport hârtie sau consultarea responsabilului pentru relaţii cu clienţii) nu poate fi folosit pentru a clarifica un indiciu identificat cu ocazia altei proceduri de examinare (de exemplu: căutarea în evidenţa electronică).
c) În cazul în care, în urma examinării aprofundate, este descoperită o adresă purtând menţiunea „post-restant“ sau „în atenţia“ şi pentru titularul contului de persoană fizică preexistent nu sunt identificate nicio altă adresă şi niciunul dintre celelalte indicii enumerate la subsecţiunea B pct. 12 lit. a)-e), instituţia financiară raportoare trebuie să obţină din partea titularului contului de persoană fizică preexistent respectiv o declaraţie pe propria răspundere sau documente justificative pentru a stabili rezidenţa fiscală/rezidenţele fiscale a/ale respectivului titular de cont. În cazul în care instituţia financiară raportoare nu poate obţine declaraţia pe propria răspundere sau documentele justificative respective, aceasta trebuie să raporteze contul autorităţii competente din România drept cont nedocumentat.
6. În cazul în care un cont de persoană fizică preexistent nu este un cont cu valoare mare la data de 31 decembrie 2015, dar devine un cont cu valoare mare începând cu ultima zi a anului calendaristic următor, instituţia financiară raportoare trebuie să finalizeze procedurile de examinare aprofundată cu privire la respectivul cont în anul calendaristic următor anului în care contul devine un cont cu valoare mare. Dacă, pe baza acestei examinări, respectivul cont este identificat drept cont care face obiectul raportării, instituţia financiară raportoare are obligaţia de a raporta, anual, informaţiile necesare cu privire la respectivul cont pentru anul în care acesta este identificat drept cont care face obiectul raportării şi pentru anii următori, cu excepţia cazului în care titularul contului de persoană fizică preexistent încetează să mai fie o persoană care face obiectul raportării. 7. Atunci când instituţia financiară raportoare aplică procedurile de examinare aprofundată pentru un cont cu valoare mare, instituţia financiară raportoare nu este obligată să aplice din nou respectivele proceduri, în afară de consultarea responsabilului pentru relaţii cu clienţii prevăzută la pct. 4, cu privire la acelaşi cont cu valoare mare în orice an ulterior, cu excepţia cazului în care contul este nedocumentat, caz în care instituţia financiară raportoare ar trebui să aplice din nou, anual, respectivele proceduri, până în momentul în care respectivul cont încetează să mai fie nedocumentat. 8. În cazul în care intervine o modificare a circumstanţelor privind un cont cu valoare mare care duce la asocierea cu contul respectiv a unuia sau a mai multor indicii, prevăzute la pct. 12 al subsecţiunii B, instituţia financiară raportoare trebuie să considere contul drept cont care face obiectul raportării în legătură cu fiecare jurisdicţie care face obiectul raportării pentru care este identificat un indiciu, cu excepţia cazului în care aceasta alege să aplice pct. 19 al subsecţiunii B şi cu privire la respectivul cont se aplică una dintre excepţiile prevăzute la respectivul punct. 9. Instituţia financiară raportoare trebuie să pună în aplicare proceduri prin care să se asigure că un responsabil pentru relaţii cu clienţii identifică orice modificare a circumstanţelor referitoare la un cont. De exemplu, în cazul în care responsabilului pentru relaţii cu clienţii i se comunică faptul că titularul de cont are o nouă adresă de corespondenţă într-o jurisdicţie care face obiectul raportării, instituţia financiară raportoare are obligaţia de a considera noua adresă drept o modificare a circumstanţelor şi, în cazul în care aceasta alege să aplice pct. 19 al subsecţiunii B, este obligată să obţină documentele adecvate din partea titularului contului de persoană fizică preexistent.
D. Examinarea conturilor de persoană fizică cu valoare mare preexistente trebuie finalizată până la 31 decembrie 2016. Examinarea conturilor de persoană fizică cu valoare mai mică preexistente trebuie finalizată până la 31 decembrie 2017. E. Orice cont de persoană fizică preexistent, care a fost identificat drept cont ce face obiectul raportării în temeiul prezentei secţiuni, trebuie considerat drept cont care face obiectul raportării în toţi anii următori, cu excepţia cazului în care titularul contului de persoană fizică preexistent încetează să mai fie o persoană care face obiectul raportării. SECŢIUNEA IV Proceduri de diligenţă fiscală în ceea ce priveşte conturile de persoană fizică noi A. Următoarele proceduri se aplică în scopul identificării conturilor care fac obiectul raportării dintre conturile de persoană fizică noi. 1. În ceea ce priveşte conturile de persoană fizică noi, în momentul deschiderii contului, instituţia financiară raportoare trebuie: a) să obţină o declaraţie pe propria răspundere, care poate face parte din documentaţia de deschidere a contului, care permite instituţiei financiare raportoare să stabilească rezidenţa fiscală/rezidenţele fiscale a/ale titularului contului de persoană fizică nou; şi b) să confirme caracterul rezonabil al respectivei declaraţii pe propria răspundere pe baza informaţiilor obţinute de instituţia financiară raportoare în legătură cu deschiderea contului, inclusiv eventualele documente colectate în conformitate cu măsurile de cunoaştere a clientelei specifice legislaţiei pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului.
B. În cazul în care prin declaraţia pe propria răspundere se stabileşte că titularul contului de persoană fizică nou este rezident fiscal într-o jurisdicţie care face obiectul raportării, instituţia financiară raportoare trebuie să considere contul drept cont care face obiectul raportării. 1. Declaraţia pe propria răspundere trebuie să permită stabilirea rezidenţei fiscale/rezidenţelor fiscale a/ale titularului contului de persoană fizică nou. 2. Declaraţia pe propria răspundere a titularului contului de persoană fizică nou este declaraţia care furnizează statutul acestuia şi orice altă informaţie care poate să fie solicitată în mod rezonabil de către instituţia financiară raportoare pentru a-şi îndeplini obligaţiile de raportare şi de diligenţă fiscală, de exemplu, dacă titularul contului de persoană fizică nou are rezidenţa fiscală într-o jurisdicţie care face obiectul raportării. 3. Cu privire la conturile de persoană fizică noi, declaraţia pe propria răspundere a titularului contului de persoană fizică nou este valabilă doar dacă este semnată sau confirmată în alt mod de către acesta, este datată cel mai târziu cu data primirii şi conţine următoarele date despre titularul contului de persoană fizică nou: a) numele şi prenumele; b) adresa de rezidenţă/domiciliu; c) jurisdicţia/jurisdicţiile de rezidenţă pentru scopuri fiscale; d) numărul/numerele de identificare fiscală cu privire la fiecare jurisdicţie care face obiectul raportării; şi e) data naşterii. Declaraţia pe propria răspundere poate să fie precompletată de instituţia financiară raportoare astfel încât să cuprindă informaţiile despre titularul contului de persoană fizică nou, cu excepţia jurisdicţiilor în care îşi are rezidenţele fiscale, în afară de cele care există deja în registrele acesteia.
4. Dacă titularul contului de persoană fizică nou este rezident fiscal într-o jurisdicţie care face obiectul raportării, declaraţia pe propria răspundere trebuie să includă: a) numărul/numerele de identificare fiscală al/ale titularului contului de persoană fizică nou pentru fiecare jurisdicţie care face obiectul raportării, sub rezerva pct. 1 din subsecţiunea D din secţiunea I; şi b) data naşterii.
5. Declaraţia pe propria răspundere poate să fie furnizată în orice modalitate şi sub orice formă (de exemplu, electronic, în format pdf. sau sub forma unui document scanat). Dacă declaraţia pe propria răspundere este furnizată electronic, sistemul electronic trebuie să asigure faptul că informaţiile primite sunt informaţiile trimise şi trebuie să documenteze toate sesiunile de acces ale utilizatorului care au ca rezultat trimiterea, reînnoirea sau modificarea declaraţiei pe propria răspundere. În plus, designul şi funcţionarea sistemului electronic, inclusiv procedurile de acces, trebuie să asigure faptul că persoana care accesează sistemul şi furnizează declaraţia pe propria răspundere este persoana menţionată în aceasta şi trebuie să fie capabilă să furnizeze, la cerere, o copie pe suport hârtie a tuturor declaraţiilor pe propria răspundere furnizate electronic. 6. Declaraţia pe propria răspundere a titularului contului de persoană fizică nou poate fi semnată (sau confirmată în alt mod) de un reprezentant legal, împuternicit, curator, tutore sau în orice altă calitate legală a acestuia. Instituţia financiară raportoare obţine şi verifică informaţiile şi documentele corespunzătoare cu privire la identitatea reprezentantului, natura şi limitele reprezentării.
C. 1. În cazul în care intervine o modificare a circumstanţelor cu privire la un cont de persoană fizică nou în urma căreia instituţia financiară raportoare cunoaşte sau are motive să cunoască faptul că declaraţia pe propria răspundere iniţială este incorectă sau nu mai este de încredere, instituţia financiară raportoare nu se poate baza pe declaraţia pe propria răspundere iniţială. În acest caz, instituţia financiară raportoare trebuie să obţină: a) fie o declaraţie pe propria răspundere valabilă, care să stabilească rezidenţa fiscală/rezidenţele fiscale a/ale titularului contului de persoană fizică nou; b) fie o explicaţie rezonabilă şi documente aferente (dacă este cazul) care să confirme valabilitatea declaraţiei pe propria răspundere iniţială. Instituţia financiară raportoare trebuie să păstreze o copie sau o consemnare a unei astfel de explicaţii şi a documentelor aferente.
2. Instituţia financiară raportoare trebuie să deţină procedurile necesare prin care să se asigure că orice modificare, care reprezintă o modificare a circumstanţelor, este identificată de instituţia financiară raportoare. 3. Instituţia financiară raportoare trebuie să notifice orice persoană care furnizează o declaraţie pe propria răspundere asupra obligaţiei acestei persoane de a înştiinţa instituţia financiară raportoare asupra oricărei modificări de circumstanţe. 4. O modificare a circumstanţelor încetează valabilitatea declaraţiei pe propria răspundere cu privire la informaţiile care nu mai sunt corecte sau nu mai sunt de încredere, până când respectivele informaţii sunt actualizate. 5. Declaraţia pe propria răspundere îşi pierde valabilitatea la data la care instituţia financiară raportoare care deţine declaraţia cunoaşte sau are motive să cunoască că circumstanţele s-au schimbat. Instituţia financiară raportoare poate să decidă să considere că o persoană are acelaşi statut pe care l-a avut înainte de modificarea circumstanţelor până la expirarea a 90 de zile calendaristice de la data la care declaraţia pe propria răspundere îşi pierde valabilitatea ca urmare a modificării circumstanţelor, până la data la care valabilitatea declaraţiei este confirmată sau până la data la care se obţine o nouă declaraţie. 6. Instituţia financiară raportoare poate să se bazeze pe declaraţia pe propria răspundere a titularului contului de persoană fizică nou fără să fie obligată să examineze posibilele modificări de circumstanţe care pot afecta valabilitatea declaraţiei, în afară de situaţia în care se află în posesia unor documente care o pot face să cunoască sau să aibă motive să cunoască faptul că aceste circumstanţe s-au schimbat. 7. Dacă instituţia financiară raportoare nu poate să obţină o confirmare a valabilităţii declaraţiei iniţiale sau o declaraţie valabilă în termenul de 90 de zile calendaristice de la data la care declaraţia pe propria răspundere îşi pierde valabilitatea ca urmare a modificării circumstanţelor, instituţia financiară raportoare trebuie să considere titularul contului de persoană fizică nou ca fiind rezident al jurisdicţiei în care acesta a declarat că este rezident în declaraţia iniţială şi în jurisdicţia în care acesta ar putea fi rezident ca urmare a modificării circumstanţelor. 8. Instituţia financiară raportoare poate să reţină declaraţia pe propria răspundere în original, în copie certificată sau copie simplă (inclusiv microfişă, document scanat electronic sau alte metode similare de stocare electronică), conform procedurilor interne proprii. 9. Orice document care este stocat electronic trebuie să fie disponibil pe suport hârtie, la cerere. 10. Instituţia financiară raportoare poate să considere o declaraţie pe propria răspundere a titularului contului de persoană fizică nou ca fiind valabilă, chiar dacă acea declaraţie conţine o eroare neimportantă, dacă instituţia financiară raportoare deţine suficiente documente la dosar pentru a acoperi informaţiile lipsă din declaraţia pe propria răspundere. 11. Instituţia financiară raportoare poate să obţină o declaraţie pe propria răspundere furnizată de client fie pentru toate conturile, fie pentru fiecare cont în parte, în scopul îndeplinirii procedurilor speciale de diligenţă fiscală prevăzute la subsecţiunea A din secţiunea VII. Cu toate acestea, instituţia financiară raportoare poate să se bazeze pe declaraţia pe propria răspundere furnizată de un client pentru un alt cont dacă ambele conturi sunt considerate un singur cont în scopul îndeplinirii procedurilor speciale de diligenţă fiscală prevăzute la subsecţiunea A din secţiunea VII. 12. Instituţiile financiare raportoare pot să utilizeze prestatori de servicii în scopul îndeplinirii obligaţiilor de raportare şi de diligenţă fiscală. Instituţia financiară raportoare poate să folosească documentele obţinute de prestatorii de servicii pentru a-şi îndeplini obligaţiile de raportare şi de diligenţă fiscală, iar obligaţiile de raportare şi de diligenţă fiscală rămân în sarcina instituţiei financiare raportoare. 13. Instituţia financiară raportoare poate să se bazeze pe documentele colectate de un agent, inclusiv un consilier de fonduri pentru fonduri mutuale, fonduri speculative sau un grup privat de investiţii al instituţiei financiare raportoare. 14. Instituţia financiară raportoare care obţine un cont de la un predecesor sau cedent în cazul unei fuziuni sau absorbţii de conturi cu titlu oneros trebuie să se bazeze în general pe documentele valabile, inclusiv pe o declaraţie pe propria răspundere valabilă, sau pe copii de pe aceste documente valabile obţinute de predecesor sau cesionar. 15. Instituţia financiară raportoare care obţine un cont printr-o fuziune sau absorbţie de conturi cu titlu oneros de la o altă instituţie financiară raportoare care a finalizat toate procedurile de diligenţă fiscală prevăzute la secţiunile II-VII cu privire la conturile cesionate trebuie să se bazeze, în general, pe documentaţia de stabilire a statutului titularului contului de persoană fizică nou aparţinând predecesorului sau cesionarului până la momentul în care cunoaşte sau are motive să cunoască faptul că declaraţia pe propria răspundere iniţială este incorectă sau a intervenit o modificare a circumstanţelor, potrivit pct. 1 din anexa nr. 2. 16. La deschiderea contului, odată ce instituţia financiară raportoare a obţinut declaraţia pe propria răspundere care îi permite să stabilească rezidenţa fiscală/rezidenţele fiscale a/ale titularului contului de persoană fizică nou, trebuie să confirme caracterul rezonabil al unei astfel de declaraţii, pe baza unor informaţii obţinute la deschiderea contului, inclusiv orice documente colectate în conformitate cu măsurile de cunoaştere a clientelei specifice legislaţiei pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, acestea reprezentând „testul de rezonabilitate“. 17. Caracterul rezonabil al declaraţiei pe propria răspundere este confirmat dacă pe parcursul procedurilor de deschidere de cont şi cu ocazia examinării informaţiilor obţinute la momentul deschiderii contului, inclusiv orice documente colectate în conformitate cu măsurile de cunoaştere a clientelei specifice legislaţiei pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, instituţia financiară raportoare nu cunoaşte sau nu are motive să cunoască faptul că declaraţia pe propria răspundere este incorectă sau nu este de încredere. 18. În cazul unei declaraţii pe propria răspundere care nu trece testul de rezonabilitate, instituţia financiară raportoare face demersuri ca, pe parcursul procedurilor de deschidere de cont, să obţină o declaraţie pe propria răspundere valabilă sau o explicaţie rezonabilă şi documentele aferente, dacă este cazul, care să confirme caracterul rezonabil al declaraţiei pe propria răspundere, situaţie în care trebuie să păstreze o copie sau o consemnare a unei astfel de explicaţii şi a documentelor aferente.
SECŢIUNEA V Proceduri de diligenţă fiscală în ceea ce priveşte conturile de entitate preexistente Următoarele proceduri se aplică în scopul identificării conturilor care fac obiectul raportării dintre conturile de entitate preexistente. A. Conturi de entitate care nu fac obiectul obligaţiei de examinare, identificare sau raportare. Cu excepţia cazului în care instituţia financiară raportoare decide altfel, fie cu privire la toate conturile de entitate preexistente, fie separat, cu privire la orice grup clar identificat de astfel de conturi, un cont de entitate preexistent cu un sold agregat sau o valoare agregată a contului care nu depăşeşte, la data de 31 decembrie 2015, echivalentul în lei a 250.000 USD nu face obiectul obligaţiei de examinare, identificare sau raportare drept un cont care face obiectul raportării, până în momentul în care soldul agregat sau valoarea agregată a contului depăşeşte cuantumul respectiv în ultima zi din orice an calendaristic ulterior. În cazul în care instituţia financiară raportoare alege să nu aplice excepţia prevăzută în paragraful anterior, atunci toate conturile de entitate preexistente trebuie examinate în conformitate cu procedurile prevăzute la subsecţiunea D.
B. Conturi de entitate care fac obiectul examinării. Conturile de entitate preexistente care trebuie examinate în conformitate cu procedurile prevăzute la subsecţiunea D sunt: a) un cont de entitate preexistent cu un sold sau o valoare agregată a contului care depăşeşte echivalentul în lei a 250.000 USD la data de 31 decembrie 2015; şi b) un cont de entitate preexistent care nu depăşeşte echivalentul în lei a 250.000 USD, la data de 31 decembrie 2015, dar cu un sold sau o valoare agregată a contului care depăşeşte acest cuantum în ultima zi din orice an calendaristic ulterior.
C. Conturi de entitate care fac obiectul obligaţiei de raportare. În ceea ce priveşte conturile de entitate preexistente prevăzute la subsecţiunea B, sunt considerate drept conturi care fac obiectul raportării numai: a) conturile care sunt deţinute de una sau mai multe entităţi care sunt persoane care fac obiectul raportării; sau b) conturile care sunt deţinute de una sau mai multe entităţi care sunt ENF (entitate nonfinanciară) pasive cu una sau mai multe persoane care exercită controlul care sunt persoane care fac obiectul raportării. Un cont de entitate preexistent deţinut de o ENF pasivă cu una sau mai multe persoane care exercită controlul care sunt persoane care fac obiectul raportării trebuie considerat un cont care face obiectul raportării, chiar dacă entitatea însăşi nu este o persoană care face obiectul raportării sau niciuna dintre persoanele care exercită controlul asupra ENF pasivă nu este rezidentă a aceluiaşi stat ca şi ENF pasivă.
D. Proceduri de examinare pentru identificarea conturilor de entitate care fac obiectul obligaţiei de raportare. Pentru conturile de entitate preexistente prevăzute la subsecţiunea B, instituţia financiară raportoare trebuie să aplice procedurile de examinare, prevăzute la pct. 1 şi la pct. 6, pentru a stabili dacă contul este deţinut de una sau mai multe entităţi care sunt persoane care fac obiectul raportării sau de una sau mai multe entităţi care sunt ENF pasive cu una sau mai multe persoane care exercită controlul care sunt persoane care fac obiectul raportării. 1. Să stabilească dacă entitatea este o persoană care face obiectul raportării, după cum urmează: a) să examineze informaţiile păstrate în scopuri de reglementare sau de relaţii cu clienţii, inclusiv informaţii colectate în conformitate cu măsurile de cunoaştere a clientelei specifice legislaţiei pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, pentru a stabili dacă informaţiile indică faptul că titularul contului de entitate preexistent este rezident într-o jurisdicţie care face obiectul raportării. În acest scop, informaţiile care indică faptul că titularul contului de entitate preexistent este rezident într-o jurisdicţie care face obiectul raportării includ: (i) un loc de înregistrare ori de constituire într-o jurisdicţie care face obiectul raportării; sau (ii) o adresă într-o jurisdicţie care face obiectul raportării; sau (iii) o adresă a unuia sau mai multor fiduciari ai fiduciei/trustului, după caz, într-o jurisdicţie care face obiectul raportării, în măsura în care această informaţie este disponibilă. Cu toate acestea, existenţa unui sediu permanent, inclusiv o adresă a unui sediu permanent sau o sucursală, într-o jurisdicţie care face obiectul raportării nu indică în sine rezidenţa în scopul raportării.
b) Dacă informaţiile indică faptul că titularul contului de entitate preexistent este rezident într-o jurisdicţie care face obiectul raportării, instituţia financiară raportoare trebuie să considere contul drept cont care face obiectul raportării, cu excepţia cazului în care aceasta obţine o declaraţie pe propria răspundere din partea titularului contului de entitate preexistent sau stabileşte, în mod rezonabil, pe baza informaţiilor aflate în posesia sa sau care sunt disponibile public, că titularul contului de entitate preexistent nu este o persoană care face obiectul raportării.
2. Informaţiile „disponibile public“ includ informaţiile publicate de către o autoritate publică dintr-o jurisdicţie care face obiectul raportării, cum ar fi informaţiile publicate sub formă de listă care conţine numele şi numerele de identificare ale instituţiilor financiare, informaţiile dintr-un registru disponibil public, informaţiile raportate pe o piaţă reglementată, orice clasificare accesibilă public în legătură cu titularul contului de entitate preexistent stabilită pe baza codurilor standardizate ale activităţilor economice. În acest scop, instituţia financiară raportoare trebuie să păstreze o consemnare a tipului de informaţie examinată şi data la care acea informaţie a fost examinată. 3. Declaraţia pe propria răspundere este declaraţia dată de titularul contului de entitate preexistent care furnizează statutul acestuia şi orice altă informaţie care poate să fie solicitată în mod rezonabil de instituţia financiară raportoare pentru a-şi îndeplini obligaţiile de raportare şi de diligenţă fiscală, cum ar fi, dacă titularul contului de entitate preexistent are rezidenţa fiscală într-o jurisdicţie care face obiectul raportării sau dacă titularul contului de entitate preexistent este o ENF pasivă. 4. Declaraţia pe propria răspundere este valabilă doar dacă este semnată sau confirmată în alt mod de către reprezentantul legal, împuternicitul, curatorul, tutorele sau în orice altă calitate legală al titularului contului de entitate preexistent, este datată cel mai târziu în ziua primirii şi conţine informaţiile despre titularul contului de entitate preexistent referitoare la: a) nume; b) adresă; c) rezidenţa fiscală/rezidenţele fiscale; şi d) numărul/numerele de identificare fiscală din fiecare jurisdicţie care face obiectul raportării. Declaraţia pe propria răspundere poate să fie precompletată de instituţia financiară raportoare astfel încât să includă informaţiile despre titularul contului de entitate preexistent, cu excepţia rezidenţei fiscale/rezidenţelor fiscale, în măsura în care acestea sunt deja disponibile în registrele sale. Instituţia financiară raportoare obţine şi verifică informaţiile şi documentele corespunzătoare cu privire la identitatea reprezentantului, natura şi limitele reprezentării.
5. O declaraţie pe propria răspundere cu privire la conturile preexistente ale entităţii poate, de asemenea, să conţină statutul titularului contului de entitate preexistent. În acest caz, statutul acestuia poate să fie unul dintre următoarele: a) instituţie financiară: (i) entitate de investiţii prevăzută la lit. b), pct. 17, subsecţiunea A din secţiunea VIII; (ii) altă instituţie financiară.
b) ENF: (i) societate care este pe o piaţă reglementată sau un afiliat al unei societăţi care este pe o piaţă reglementată; (ii) entitate guvernamentală; (iii) organizaţie internaţională; (iv) ENF activă, alta decât cea prevăzută la pct. (i)-(iii) de mai sus; (v) ENF pasivă, în afară de entitatea de investiţii prevăzută la lit. b), pct. 17, subsecţiunea A din secţiunea VIII.
6. Să stabilească dacă entitatea este o ENF pasivă cu una sau mai multe persoane care exercită controlul care sunt persoane care fac obiectul raportării. Cu privire la titularul contului de entitate preexistent, inclusiv o entitate care este o persoană care face obiectul raportării, instituţia financiară raportoare trebuie să stabilească dacă titularul contului de entitate preexistent este o ENF pasivă cu una sau mai multe persoane care exercită controlul care sunt persoane care fac obiectul raportării. În cazul în care oricare dintre persoanele care exercită controlul asupra unei ENF pasive este o persoană care face obiectul raportării, atunci contul trebuie considerat drept un cont care face obiectul raportării, chiar dacă persoana care exercită controlul este rezidentă în aceeaşi jurisdicţie ca ENF pasivă. În cursul stabilirii acestor elemente, instituţia financiară raportoare trebuie să respecte următoarele orientări în ordinea cea mai adecvată a circumstanţelor: a) să stabilească dacă titularul contului de entitate preexistent este o ENF pasivă. În scopul de a stabili dacă titularul contului de entitate preexistent este o ENF pasivă, instituţia financiară raportoare trebuie să obţină o declaraţie pe propria răspundere din partea titularului contului de entitate preexistent pentru a stabili statutul acestuia, cu excepţia cazului în care există informaţii aflate în posesia sa sau disponibile public, pe baza cărora poate stabili în mod rezonabil că titularul contului de entitate preexistent este o ENF activă sau o instituţie financiară, alta decât o entitate de investiţii prevăzută la lit. b), pct. 17, subsecţiunea A din secţiunea a VIII-a care nu este o instituţie financiară dintr-o jurisdicţie participantă; sau b) să stabilească persoanele care exercită controlul asupra titularului contului de entitate preexistent. În scopul stabilirii persoanelor care exercită controlul asupra titularului contului de entitate preexistent, instituţia financiară raportoare se poate baza pe informaţiile colectate şi păstrate în conformitate cu măsurile de cunoaştere a clientelei specifice legislaţiei pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului; c) să stabilească dacă o persoană care exercită controlul asupra unei ENF pasive este o persoană care face obiectul raportării. Pentru a stabili dacă o persoană care exercită controlul asupra unei ENF pasive este o persoană care face obiectul raportării, instituţia financiară raportoare se poate baza pe: (i) informaţii colectate şi păstrate în conformitate cu măsurile de cunoaştere a clientelei specifice legislaţiei pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, în cazul contului de entitate preexistent deţinut de una sau mai multe ENF cu un sold sau o valoare agregată care nu depăşeşte echivalentul în lei a 1.000.000 USD; sau (ii) o declaraţie pe propria răspundere din partea titularului contului de entitate preexistent sau a persoanei care exercită controlul, care poate fi furnizată în aceeaşi declaraţie a titularului contului de entitate preexistent privind statutul său, referitoare la jurisdicţia/jurisdicţiile în care persoana care exercită controlul are rezidenţa fiscală.
7. Declaraţia pe propria răspundere este valabilă doar dacă este semnată sau confirmată în alt mod de către persoana care exercită controlul sau de către reprezentantul legal, împuternicitul, curatorul, tutorele sau în orice altă calitate legală al titularului contului de entitate preexistent sau al persoanei care exercită controlul, este datată cel mai târziu în ziua primirii şi conţine următoarele informaţii despre fiecare persoană care exercită controlul: a) nume; b) adresă; c) rezidenţă fiscală/rezidenţele fiscale; d) numărul/numerele de identificare fiscală cu privire la fiecare jurisdicţie care face obiectul raportării; şi e) data naşterii.
8. Cerinţele pentru valabilitatea declaraţiilor pe propria răspundere în legătură cu conturile de persoană fizică noi, prevăzute la pct. 3-6 subsecţiunea B şi la pct. 4-9 subsecţiunea C din secţiunea IV, sunt aplicabile şi pentru valabilitatea declaraţiilor pe propria răspundere în legătură cu conturile de entitate preexistente. Cerinţele privind procedura de remediere a erorilor din declaraţiile pe propria răspundere în legătură cu conturile de persoană fizică noi şi cerinţa de a obţine declaraţii pe propria răspundere pentru fiecare cont în parte şi documentele colectate de alte persoane, prevăzute la pct. 10-14 de la subsecţiunea C din secţiunea IV, sunt aplicabile şi pentru declaraţiile referitoare la conturile de entitate preexistente.
9. Dacă există cerinţa obţinerii unei declaraţii pe propria răspundere şi aceasta nu este obţinută în legătură cu o persoană care exercită controlul asupra unei ENF pasive, instituţia financiară raportoare trebuie să se bazeze pe indiciile prevăzute la pct. 12 de la subsecţiunea B din secţiunea III, pe care le deţine în evidenţele sale pentru persoanele care exercită controlul, pentru a determina dacă sunt persoane care fac obiectul raportării. 10. Dacă instituţia financiară raportoare nu are niciunul dintre aceste indicii în evidenţele sale, atunci nu se impune nicio acţiune suplimentară până când nu intervine o modificare a circumstanţelor care să aibă ca rezultat unul sau mai multe indicii cu privire la persoana care exercită controlul şi care are legătură cu respectivul cont.
E. Calendarul punerii în aplicare a examinării şi procedurile suplimentare aplicabile conturilor de entitate preexistente 1. Examinarea conturilor de entitate preexistente cu un sold sau o valoare agregată a contului care depăşeşte, la data de 31 decembrie 2015, echivalentul în lei a 250.000 USD trebuie finalizată până la data de 31 decembrie 2017. 2. Examinarea conturilor de entitate preexistente cu un sold sau o valoare agregată a contului care nu depăşeşte la data de 31 decembrie 2015 echivalentul în lei a 250.000 USD, dar depăşeşte cuantumul respectiv la data de 31 decembrie a unui an ulterior, trebuie finalizată în anul calendaristic următor anului în care soldul sau valoarea agregată a contului depăşeşte acest cuantum. 3. În cazul în care intervine o modificare a circumstanţelor cu privire la un cont de entitate preexistent în urma căreia instituţia financiară raportoare cunoaşte sau are motive să cunoască faptul că declaraţia pe propria răspundere sau alte documente asociate cu un cont sunt incorecte sau nu sunt de încredere, instituţia financiară raportoare trebuie să stabilească din nou statutul contului în conformitate cu procedurile prevăzute la subsecţiunea D din prezenta secţiune. Procedurile speciale de diligenţă fiscală prevăzute la subsecţiunea A din secţiunea VII aplicabile documentelor justificative se aplică, de asemenea, şi oricărei alte documentaţii pe care se bazează procedurile prevăzute la subsecţiunea D. 4. Instituţia financiară raportoare trebuie să aplice următoarele proceduri cel târziu în ultima zi a anului calendaristic relevant sau a altei perioade de raportare adecvate sau cel târziu în 90 de zile calendaristice de la descoperirea modificării circumstanţelor cu privire la contul de entitate preexistent: a) pentru a determina dacă titularul contului de entitate preexistent este o persoană care face obiectul raportării, instituţia financiară raportoare trebuie să obţină fie o declaraţie pe propria răspundere, fie documente care să dovedească valabilitatea declaraţiei pe propria răspundere sau a documentelor iniţiale. De asemenea, instituţia financiară raportoare trebuie să păstreze noua declaraţie pe propria răspundere sau documentele noi în copie certificată sau copie simplă, conform procedurilor interne proprii. În cazul în care instituţia financiară raportoare nu poate să obţină o declaraţie pe propria răspundere nouă sau să confirme valabilitatea declaraţiei pe propria răspundere sau a documentelor iniţiale, trebuie să trateze titularul contului de entitate preexistent ca fiind rezident al jurisdicţiei care face obiectul raportării în care titularul contului de entitate preexistent a declarat că este rezident în declaraţia iniţială, dar şi în jurisdicţia care face obiectul raportării în care titularul contului de entitate preexistent ar putea fi rezident ca urmare a modificării circumstanţelor; b) pentru a determina dacă titularul contului de entitate preexistent este o instituţie financiară, o ENF activă sau o ENF pasivă, instituţia financiară raportoare trebuie să obţină documente suplimentare sau o declaraţie pe propria răspundere pentru a stabili statutul titularului contului de entitate preexistent drept o ENF activă sau o instituţie financiară. În cazul în care instituţia financiară raportoare nu poate să obţină documentele suplimentare sau declaraţia pe propria răspundere, trebuie să trateze titularul contului de entitate preexistent drept ENF pasivă; c) pentru a determina dacă persoana care exercită controlul asupra unei ENF pasive este o persoană care face obiectul raportării, instituţia financiară raportoare trebuie să obţină fie o declaraţie pe propria răspundere nouă, fie documente care să dovedească valabilitatea declaraţiei pe propria răspundere sau a documentelor iniţiale. De asemenea, instituţia financiară raportoare trebuie să păstreze noua declaraţie pe propria răspundere sau documentele noi, în copie certificată sau copie simplă, conform procedurilor interne proprii. În cazul în care instituţia financiară raportoare nu poate să obţină o declaraţie pe propria răspundere nouă sau să confirme valabilitatea declaraţiei pe propria răspundere sau a documentelor iniţiale, aceasta trebuie să se bazeze pe indiciile descrise la pct. 12 subsecţiunea B din secţiunea III pe care le deţine în registrele sale pentru o astfel de persoană care exercită controlul pentru a determina dacă este o persoană care face obiectul raportării.
SECŢIUNEA VI Proceduri de diligenţă fiscală în ceea ce priveşte conturile de entitate noi Următoarele proceduri se aplică în scopul identificării conturilor care fac obiectul raportării dintre conturile de entitate noi. Pentru conturile de entitate noi, instituţia financiară raportoare trebuie să aplice următoarele proceduri de examinare, prevăzute la pct. 1 şi pct. 2, pentru a stabili dacă contul este deţinut de una sau mai multe persoane care fac obiectul raportării sau de ENF pasive cu una sau mai multe persoane care exercită controlul care sunt persoane care fac obiectul raportării: 1. să stabilească dacă entitatea este o persoană care face obiectul raportării, sens în care instituţia financiară trebuie: a) să obţină o declaraţie pe propria răspundere, care poate face parte din documentaţia de deschidere a contului, care permite instituţiei financiare raportoare să stabilească rezidenţa fiscală/rezidenţele fiscale a/ale titularului contului de entitate nou şi să confirme caracterul rezonabil al respectivei declaraţii pe propria răspundere pe baza informaţiilor obţinute de instituţia financiară raportoare în legătură cu deschiderea contului, inclusiv eventualele documente colectate în conformitate cu măsurile de cunoaştere a clientelei specifice legislaţiei pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului. În cazul în care entitatea certifică faptul că nu are rezidenţă fiscală, instituţia financiară raportoare se poate baza pe adresa sediului principal al entităţii pentru a stabili rezidenţa titularului contului de entitate nou; b) să considere contul drept cont care face obiectul raportării dacă declaraţia pe propria răspundere indică faptul că titularul contului de entitate nou este rezident într-o jurisdicţie care face obiectul raportării, cu excepţia cazului în care aceasta stabileşte în mod rezonabil, pe baza informaţiilor aflate în posesia sa sau care sunt disponibile public, astfel cum sunt definite la pct. 2, subsecţiunea D din secţiunea V, că titularul contului de entitate nou nu este o persoană care face obiectul raportării în legătură cu respectiva jurisdicţie care face obiectul raportării;
2. să stabilească dacă entitatea este o ENF pasivă cu una sau mai multe persoane care exercită controlul care sunt persoane care fac obiectul raportării. Cu privire la titularul contului de entitate nou, inclusiv o entitate care este o persoană care face obiectul raportării, instituţia financiară raportoare trebuie să stabilească dacă titularul contului de entitate nou este o ENF pasivă cu una sau mai multe persoane care exercită controlul care sunt persoane care fac obiectul raportării. În cazul în care oricare dintre persoanele care exercită controlul asupra unei ENF pasive este o persoană care face obiectul raportării, atunci contul trebuie considerat drept un cont care face obiectul raportării. În cursul stabilirii acestor elemente, instituţia financiară raportoare trebuie să respecte orientările de la lit. a)-c) în ordinea cea mai adecvată circumstanţelor: a) să stabilească dacă titularul contului de entitate nou este o ENF pasivă. În acest scop, instituţia financiară raportoare trebuie să se bazeze pe o declaraţie pe propria răspundere din partea titularului contului de entitate nou pentru a stabili statutul acestuia, cu excepţia cazului în care există informaţii aflate în posesia sa sau disponibile public, astfel cum sunt definite la pct. 2, subsecţiunea D din secţiunea V, pe baza cărora poate stabili în mod rezonabil că titularul contului de entitate nou este o ENF activă sau o instituţie financiară, alta decât o entitate de investiţii prevăzută la lit. b), pct. 17, subsecţiunea A din secţiunea a VIII-a care nu este o instituţie financiară dintr-o jurisdicţie participantă. În cazul în care instituţia financiară raportoare nu poate determina statutul titularului contului de entitate nou ca fiind o ENF activă sau o instituţie financiară, alta decât o entitate de investiţii prevăzută la lit. b), pct. 17, subsecţiunea A din secţiunea a VIII-a care nu este o instituţie financiară dintr-o jurisdicţie participantă, atunci instituţia financiară raportoare trebuie să îl considere pe acesta drept o ENF pasivă; b) să stabilească persoanele care exercită controlul asupra titularului contului de entitate nou. În acest scop, instituţia financiară raportoare se poate baza pe informaţiile colectate şi păstrate în conformitate cu măsurile de cunoaştere a clientelei specifice legislaţiei pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului; c) să stabilească dacă o persoană care exercită controlul asupra unei ENF pasive este o persoană care face obiectul raportării. În acest scop, instituţia financiară raportoare se poate baza pe o declaraţie pe propria răspundere din partea titularului contului de entitate nou sau a respectivei persoane care exercită controlul, în conformitate cu prevederile de la lit. c), pct. 6, subsecţiunea D din secţiunea V;
3. pentru a stabili dacă un cont de entitate nou este deţinut de una sau mai multe entităţi care sunt persoane care fac obiectul raportării, instituţia financiară raportoare trebuie să urmeze procedurile de examinare de la pct. 1 în ordinea cea mai adecvată circumstanţelor. În cazul în care un cont de entitate nou este deţinut de mai multe entităţi, iar oricare dintre aceste entităţi este o persoană care face obiectul raportării atunci contul trebuie tratat drept cont care face obiectul raportării; 4. prevederile referitoare la declaraţia pe propria răspundere aplicabile conturilor de entitate preexistente prevăzute la secţiunea V, subsecţiunea D, pct. 3 sunt aplicabile şi declaraţiilor pe propria răspundere prevăzute de această secţiune. De asemenea, instituţia financiară raportoare în cadrul procedurii de deschidere a unui cont se poate baza pe declaraţia pe propria răspundere furnizată de un client pentru un alt cont al său, astfel cum este prevăzut la pct. 11, subsecţiunea C din secţiunea IV;
5. la deschiderea contului, odată ce instituţia financiară raportoare a obţinut declaraţia pe propria răspundere care îi permite să stabilească rezidenţa fiscală/rezidenţele fiscale ale titularului de cont, instituţia financiară raportoare trebuie să confirme caracterul rezonabil al unei astfel de declaraţii în conformitate cu prevederile de la pct. 16-18, subsecţiunea C din secţiunea IV; 6. declaraţia pe propria răspundere poate să fie precompletată de instituţia financiară raportoare astfel încât să includă informaţiile despre titularul contului de entitate nou, cu excepţia rezidenţei fiscale/rezidenţelor fiscale, în măsura în care acestea sunt deja în registrele sale; 7. cerinţele pentru valabilitatea declaraţiilor pe propria răspundere în legătură cu conturile de persoană fizică noi, prevăzute la pct. 3-6, subsecţiunea B şi la pct. 4-9, subsecţiunea C din secţiunea IV, sunt aplicabile şi pentru valabilitatea declaraţiilor pe propria răspundere în legătură cu conturile de entitate noi. Cerinţele privind procedura de remediere a erorilor din declaraţiile pe propria răspundere în legătură cu conturile de persoană fizică noi şi cerinţa de a obţine declaraţii pe propria răspundere pentru fiecare cont în parte şi documentele colectate de alte persoane, prevăzute la pct. 10-14 de la subsecţiunea C din secţiunea IV, sunt aplicabile şi pentru declaraţiile referitoare la conturile de entitate noi;
8. în cazul în care intervine o modificare a circumstanţelor cu privire la un cont de entitate nou în urma căreia instituţia financiară raportoare cunoaşte sau are motive să cunoască faptul că declaraţia pe propria răspundere sau alte documente asociate contului sunt incorecte sau nu mai sunt de încredere, instituţia financiară raportoare trebuie să stabilească din nou statutul contului în conformitate cu procedurile prevăzute la pct. 3 şi pct. 4, subsecţiunea E de la secţiunea V.
SECŢIUNEA VII Proceduri speciale de diligenţă fiscală Prezenta secţiune conţine proceduri speciale de diligenţă fiscală pe care instituţiile financiare raportoare trebuie să le aplice în plus faţă de procedurile generale de diligenţă fiscală prevăzute în secţiunea II şi faţă de oricare alte proceduri specifice de diligenţă fiscală aplicabile conturilor păstrate de acestea. Aceste proceduri reprezintă măsurile de încredere aplicabile declaraţiei pe propria răspundere şi documentelor justificative, o procedură de diligenţă fiscală alternativă pentru contractele de asigurare cu valoare de răscumpărare şi pentru contractele cu rentă viageră deţinute de beneficiarii persoane fizice şi, pentru agregarea conturilor, şi normele de conversie a monedei. A. Utilizarea declaraţiilor pe propria răspundere şi a documentelor justificative. Prezenta subsecţiune conţine măsurile de încredere aplicabile declaraţiei pe propria răspundere şi documentelor justificative. 1. Instituţia financiară raportoare nu se poate baza pe o declaraţie pe propria răspundere sau pe documente justificative în cazul în care instituţia financiară raportoare cunoaşte sau are motive să cunoască faptul că declaraţia pe propria răspundere sau documentele justificative sunt incorecte sau nu mai sunt de încredere. 2. Instituţia financiară raportoare cunoaşte sau are motive să cunoască faptul că declaraţia pe propria răspundere sau documentele justificative sunt incorecte sau nu mai sunt de încredere dacă deţine date cu privire la faptele sau afirmaţiile dintr-o declaraţie pe propria răspundere sau din alte documente, inclusiv informaţiile deţinute de responsabilul pentru relaţia cu clienţii, dacă este cazul, care sunt de natură să determine instituţia financiară raportoare să nu mai considere de încredere informaţiile primite. Instituţia financiară raportoare nu se poate baza pe o declaraţie pe propria răspundere a titularului de cont, dacă declaraţia sau documentele justificative sunt incorecte sau contrazic declaraţia persoanei care face obiectul raportării cu privire la statutul acesteia. 3. Măsuri de încredere aplicabile declaraţiei pe propria răspundere: a) instituţia financiară raportoare cunoaşte sau are motive să cunoască faptul că o declaraţie pe propria răspundere furnizată de o persoană este incorectă sau nu mai este de încredere dacă: (i) declaraţia este incompletă cu privire la oricare dintre elementele declaraţiei pe propria răspundere care sunt relevante pentru afirmaţiile făcute de persoana respectivă; (ii) declaraţia conţine orice informaţii contradictorii cu afirmaţiile persoanei respective; sau (iii) instituţia financiară raportoare deţine informaţii aferente altui cont care diferă de afirmaţiile persoanei respective.
b) instituţia financiară raportoare care recurge la un furnizor de servicii pentru examinarea şi păstrarea declaraţiilor pe propria răspundere este considerată a cunoaşte sau a avea motive să cunoască faptele cunoscute de furnizorul de servicii.
4. Măsuri de încredere aplicabile documentelor justificative: a) instituţia financiară raportoare poate să nu se bazeze pe documentele justificative furnizate de o persoană dacă documentele justificative nu stabilesc în mod rezonabil identitatea persoanei care prezintă documentele justificative; b) instituţia financiară raportoare poate să nu se bazeze pe documentele justificative dacă: (i) acestea conţin informaţii care se contrazic cu afirmaţiile persoanei cu privire la statutul acesteia; (ii) instituţia financiară raportoare are informaţii provenite de la alt cont care sunt în contradicţie cu statutul persoanei; sau (iii) documentele justificative nu conţin informaţiile necesare pentru a stabili statutul unei persoane.
c) instituţia financiară raportoare nu este obligată să se bazeze pe o situaţie financiară auditată pentru a stabili dacă un titular de cont realizează un anumit prag de active. Dacă instituţia financiară raportoare alege să se bazeze pe situaţia financiară, aceasta cunoaşte sau are motive să cunoască faptul că statutul declarat nu mai este de încredere sau este incorect doar dacă activele totale din situaţia financiară a titularului de cont nu se încadrează în pragurile admise sau notele explicative la situaţia financiară arată că titularul contului nu este eligibil pentru statutul declarat; d) dacă instituţia financiară raportoare alege să se bazeze pe o situaţie financiară auditată pentru a stabili dacă titularul de cont este o ENF activă, trebuie să examineze bilanţul şi contul de profit şi pierdere pentru a determina dacă titularul contului realizează pragurile de venit şi de active prevăzute la lit. a), pct. 9, subsecţiunea D din secţiunea VIII şi notele explicative la situaţiile financiare pentru a descoperi dacă există vreun criteriu care să indice faptul că titularul contului este o instituţie financiară; e) dacă instituţia financiară raportoare alege să se bazeze pe o situaţie financiară auditată pentru a stabili statutul titularului de cont care nu presupune îndeplinirea de către titularul de cont a unui anumit prag de venituri sau de active, aceasta trebuie să examineze doar notele explicative la situaţia financiară pentru a determina dacă aceasta justifică statutul declarat. Dacă instituţia financiară raportoare nu alege să se bazeze pe o situaţia financiară auditată pentru a stabili statutul titularului de cont (spre exemplu, pentru că deţine alte documente care stabilesc statutul titularului de cont), instituţia financiară raportoare nu trebuie să efectueze o analiză independentă a situaţiei financiare doar pentru că a obţinut situaţia financiară auditată în cursul procedurii de deschidere de cont sau al altor proceduri. f) instituţia financiară raportoare nu este obligată să se bazeze pe actele de constituire pentru a stabili dacă entitatea are un anume statut. Cu toate acestea, dacă instituţia financiară raportoare alege să facă acest lucru, aceasta trebuie să examineze actele de constituire în măsura în care este necesar pentru a stabili dacă cerinţele aplicabile unui anumit statut sunt îndeplinite şi dacă aceste acte sunt valabile, fără a fi nevoită să analizeze şi restul actelor de constituire.
5. Limite de a cunoaşte sau a avea motive să cunoască: a) pentru a stabili dacă instituţia financiară raportoare care păstrează un cont de entitate preexistent cunoaşte sau are motive să cunoască faptul că statutul aplicat entităţii este incorect sau nu este de încredere, aceasta trebuie să verifice doar informaţiile care contrazic statutul declarat, dacă aceste informaţii sunt cuprinse în dosarul principal al clientului, în cele mai recente declaraţii pe propria răspundere, în documentele justificative, în cel mai recent contract de deschidere de cont şi în cea mai recentă documentaţie cu privire la măsurile de cunoaştere a clientelei specifice legislaţiei pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului sau cu privire la alte scopuri de reglementare; b) instituţia financiară raportoare care păstrează mai multe conturi pentru o singură persoană cunoaşte sau are motive să cunoască dacă statutul persoanei respective este incorect în baza informaţiilor deţinute pentru un alt cont al persoanei respective, doar în măsura în care conturile trebuie să fie agregate în temeiul subsecţiunii C din prezenta secţiune sau să fie considerate drept un singur cont în scopul îndeplinirii procedurilor de la pct. 1-4 din prezenta subsecţiune; c) instituţia financiară raportoare nu consideră o declaraţie pe propria răspundere sau documentele justificative ca fiind incorecte doar pentru că a intervenit o schimbare de adresă în cadrul aceleiaşi jurisdicţii care face obiectul raportării, faţă de prima adresă; d) instituţia financiară raportoare nu consideră o declaraţie pe propria răspundere sau documentele justificative ca fiind incorecte doar pentru că descoperă oricare dintre indiciile prevăzute la lit. b)-d), pct. 12, subsecţiunea B din cadrul secţiunii III, iar aceste indicii contrazic declaraţia sau documentele justificative.
B. Proceduri alternative pentru conturile financiare deţinute de beneficiari persoane fizice ai unui contract de asigurare cu valoare de răscumpărare sau ai unui contract de rentă viageră şi pentru contractele de asigurare cu valoare de răscumpărare de grup sau pentru contractele de rentă viageră de grup. 1. Instituţia financiară raportoare poate considera că un beneficiar persoană fizică (altul decât deţinătorul) al unui contract de asigurare cu valoare de răscumpărare sau al unui contract de rentă viageră care beneficiază de o indemnizaţie de deces nu este o persoană care face obiectul raportării şi poate considera un astfel de cont financiar ca nefiind un cont care face obiectul raportării, cu excepţia cazului în care instituţia financiară raportoare are informaţii concrete sau are motive să cunoască faptul că beneficiarul este o persoană care face obiectul raportării. 2. Instituţia financiară raportoare are motive să cunoască faptul că beneficiarul unui contract de asigurare cu valoare de răscumpărare sau al unui contract de rentă viageră este o persoană care face obiectul raportării dacă informaţiile colectate şi asociate respectivului beneficiar conţin indicii conform celor prevăzute la pct. 12, subsecţiunea B din secţiunea III. În cazul în care o instituţie financiară raportoare deţine informaţii concrete sau are motive să cunoască faptul că beneficiarul este o persoană care face obiectul raportării, instituţia financiară raportoare trebuie să respecte procedurile de la subsecţiunea B din secţiunea III. 3. Instituţia financiară raportoare poate considera un cont financiar care constă în participaţia de care beneficiază un membru în cadrul unui contract de asigurare cu valoare de răscumpărare de grup sau al unui contract de rentă viageră de grup drept un cont financiar care este un cont care nu face obiectul raportării, până la data la care suma respectivă trebuie plătită angajatului/deţinătorului unui certificat sau beneficiarului, în cazul în care contul financiar care constă în participaţia de care beneficiază un membru în cadrul unui contract de asigurare cu valoare de răscumpărare de grup sau al unui contract de rentă viageră de grup îndeplineşte următoarele cerinţe: a) contractul de asigurare cu valoare de răscumpărare de grup sau contractul de rentă viageră de grup îi este emis unui angajator şi asigură cel puţin 25 de angajaţi/deţinători de certificate; b) angajatul/deţinătorul/ii de certificate au dreptul să beneficieze de orice valoare înscrisă în contract în legătură cu participaţia lor şi să numească beneficiari pentru indemnizaţia plătibilă la decesul angajatului; şi c) suma agregată plătibilă oricărui angajat/deţinător de certificat sau beneficiar nu depăşeşte echivalentul în lei a 1.000.000 USD.
4. Termenul „Contract de asigurare cu valoare de răscumpărare de grup“ înseamnă un contract de asigurare cu valoare de răscumpărare care: a) asigură persoanelor fizice care sunt afiliate prin intermediul unui angajator, al unei organizaţii profesionale, al unui sindicat ori al altei asociaţii sau grupări; şi b) impune plata unei prime pentru fiecare membru al grupului (sau membru al unei categorii din cadrul grupului), care este stabilită fără a lua în considerare caracteristicile individuale de sănătate, altele decât vârsta, genul şi obiceiurile legate de fumat ale respectivului membru al grupului (sau ale categoriei de membri).
5. Termenul „Contract de rentă viageră de grup“ înseamnă un contract de rentă viageră în care creditorii sunt persoane fizice care sunt afiliate prin intermediul unui angajator, al unei organizaţii profesionale, al unui sindicat ori al altei asociaţii sau grupări.
C. Norme privind agregarea soldurilor conturilor şi conversia monetară 1. Agregarea conturilor de persoană fizică şi a conturilor de entitate se realizează astfel: a) instituţia financiară raportoare are obligaţia de a agrega sau de a lua în considerare toate conturile financiare administrate de către aceasta sau de o entitate afiliată, dar numai în măsura în care sistemele informatice ale instituţiei financiare raportoare arată o legătură între conturile financiare prin referire la un element de date, cum ar fi numărul de client sau numărul/numerele de identificare fiscală, şi permite agregarea soldurilor sau a valorii conturilor; b) fiecărui titular al unui cont financiar deţinut în comun i se atribuie soldul sau valoarea integrală a contului financiar deţinut în comun în scopul aplicării cerinţelor privind agregarea.
2. În scopul stabilirii soldului sau a valorii agregate a conturilor financiare deţinute de o persoană, pentru a stabili dacă un cont financiar este un cont cu valoare mare, instituţia financiară raportoare are, de asemenea, obligaţia ca, pe lângă normele de agregare a conturilor prevăzute mai sus, în cazul oricăror conturi financiare cu privire la care responsabilul pentru relaţii cu clienţii cunoaşte sau are motive să cunoască faptul că sunt în mod direct sau indirect deţinute, controlate sau instituite (altfel decât în capacitate fiduciară) de către aceeaşi persoană, de a agrega toate conturile respective. Această cerinţă prevede agregarea tuturor conturilor pe care responsabilul pentru relaţii cu clienţii le-a asociat între ele prin intermediul unui nume, cod de relaţie, număr de identificare client, numărul/numerele de identificare fiscală sau alt indicator similar sau pe care responsabilul pentru relaţii cu clienţii le-ar asocia în mod regulat între ele în temeiul procedurilor instituţiei financiare sau ale departamentului, diviziei sau unităţii cu care responsabilul pentru relaţii cu clienţii este asociat. 3. Instituţiile financiare raportoare trebuie să folosească sumele echivalente în lei pentru sumele exprimate în dolari SUA, în vederea stabilirii pragurilor de raportare din prezenta anexă. Instituţiile financiare raportoare care funcţionează în mai multe state pot să aplice sumele cu titlu de prag exprimate în dolari SUA, alături de sumele echivalente în alte monede naţionale.
SECŢIUNEA VIII Definiţiile termenilor Următorii termeni sunt definiţi în continuare: A. Instituţie financiară raportoare 1. Termenul „instituţie financiară raportoare“ înseamnă orice instituţie financiară care nu este o instituţie financiară nonraportoare. Termenul „instituţie financiară“ înseamnă: (i) orice instituţie financiară care este rezidentă în România, dar exclude orice sucursală a respectivei instituţii financiare care se află în afara teritoriului României; şi (ii) orice sucursală a unei instituţii financiare care nu este rezidentă în România, în cazul în care sucursala respectivă se află în România.
2. Termenul „instituţie financiară dintr-o jurisdicţie participantă“ înseamnă: a) orice instituţie financiară care este rezidentă într-o jurisdicţie participantă, dar exclude orice sucursală a respectivei instituţii financiare care se află în afara teritoriului jurisdicţiei participante; şi b) orice sucursală a unei instituţii financiare care nu este rezidentă într-o jurisdicţie participantă, în cazul în care sucursala respectivă se află într-o jurisdicţie participantă.
3. Instituţia financiară dintr-o jurisdicţie participantă, aşa cum este definită la pct. 2, este „rezidentă“ într-o jurisdicţie participantă dacă este supusă cadrului legal al respectivei jurisdicţii participante. 4. În cazul în care o/un fiducie/trust, după caz, este o Instituţie financiară, indiferent în ce jurisdicţie participantă are rezidenţa fiscală, fiducia/trustul este considerat(ă) a se supune cadrului legal al respectivei jurisdicţii dacă unul sau mai mulţi fiduciari sunt rezidenţi în respectiva jurisdicţie, cu excepţia cazului în care fiducia/trustul raportează toate informaţiile altei jurisdicţii participante unde are rezidenţa fiscală, în conformitate cu prezenta anexă cu privire la conturile care fac obiectul raportării administrate de fiducie/trust. 5. În cazul în care o instituţie financiară, alta în afară de fiducie/trust, după caz, nu are o rezidenţă fiscală, fie pentru că este considerată ca fiind transparentă din punct de vedere fiscal sau este localizată într-o jurisdicţie care nu impozitează veniturile, atunci această instituţie financiară este considerată ca fiind rezidentă a jurisdicţiei participante şi este, în consecinţă, o instituţie financiară a jurisdicţiei respective dacă: a) este înfiinţată în baza legilor din jurisdicţia participantă; sau b) locul conducerii sale efective se află în jurisdicţia participantă; sau c) se supune supravegherii financiare din jurisdicţia participantă.
6. În cazul în care instituţia financiară, alta decât o fiducie/un trust, după caz, are rezidenţa în două sau mai multe jurisdicţii participante, această instituţie financiară se supune obligaţiilor de raportare şi de diligenţă fiscală din jurisdicţia participantă în care îşi administrează contul/conturile financiar/e. 7. În scopul aplicării procedurilor de diligenţă fiscală şi de raportare prevăzute în prezenta anexă, termenul „sucursală“ înseamnă un loc de afaceri sau un birou al unei instituţii financiare care este considerat o sucursală în temeiul legislaţiei privind înfiinţarea într-o jurisdicţie sau care este reglementat în alt mod de legislaţia unei jurisdicţii ca fiind diferită de alte locuri de afaceri sau birouri sau sucursale ale instituţiei financiare. O sucursală include un loc de afaceri sau un birou al instituţiei financiare situat într-o jurisdicţie în care instituţia financiară este rezidentă şi un birou al instituţiei financiare situat într-o jurisdicţie în care instituţia financiară este înfiinţată. Toate locurile de afaceri sau birourile instituţiei financiare raportoare dintr-o singură jurisdicţie vor fi considerate drept o singură sucursală. 8. Termenul „instituţie financiară“ înseamnă o instituţie de custodie, o instituţie depozitară, o entitate de investiţii sau o companie de asigurări specificată. 9. Termenul „instituţie de custodie“ înseamnă orice entitate care deţine, ca parte substanţială a activităţii sale, active financiare în contul unor terţi. O entitate deţine, ca parte substanţială a activităţii sale, active financiare în contul unor terţi dacă venitul brut al entităţii atribuibil deţinerii de active financiare şi serviciilor financiare conexe este egal sau mai mare de 20% din venitul brut al entităţii pe perioada cea mai scurtă dintre următoarele: a) perioada de trei ani care se încheie la data de 31 decembrie sau în ultima zi a unei perioade contabile care nu este un an calendaristic dinaintea anului în care se efectuează calculul; sau b) perioada în cursul căreia entitatea a existat.
10. Termenul „venit atribuibil deţinerii de active financiare şi servicii financiare conexe“ se referă la: a) onorarii pentru custodia, administrarea contului şi taxe de transfer; b) comisioanele şi taxele realizate din executarea şi taxarea tranzacţiilor de titluri cu privire la activele financiare deţinute în custodie; c) veniturile realizate din extinderea creditului către clienţi cu privire la activele financiare deţinute în custodie sau obţinute printr-o extindere de credit; d) venituri realizate pe o plajă de licitare a activelor financiare deţinute în custodie; e) onorarii pentru furnizarea consultaţiilor financiare în legătură cu activele financiare deţinute sau susceptibil să fie deţinute în custodie de entitate; şi f) pentru serviciile de compensare şi decontare.
11. Entităţile care păstrează şi administrează active financiare în numele unor terţi, precum băncile de custodie, brokerii şi depozitarii centrali de valori mobiliare, sunt considerate în general drept instituţii de custodie. Entităţile care nu deţin active financiare pentru terţi nu sunt considerate instituţii de custodie. 12. Termenul de „instituţie depozitară“ înseamnă orice entitate care atrage depozite în cadrul obişnuit al activităţii bancare sau al unei activităţi similare. 13. O entitate este considerată a fi implicată în „activităţi bancare sau alte activităţi similare“ dacă, în cadrul obişnuit al activităţii sale cu clienţii, entitatea atrage depozite sau alte investiţii similare de fonduri şi se angajează în mod regulat într-una sau multe dintre activităţile de mai jos: a) acordă credite în cont propriu; b) cumpără, vinde, reduce sau negociază conturi de creanţe, obligaţii de plată în tranşe, bilete la ordin, trate, cecuri, cambii, acceptări sau alte certificate de îndatorare; c) emite scrisori de credit şi negociază trate utilizate în temeiul acestora; d) oferă fiducii şi servicii fiduciare; e) finanţează tranzacţii de schimb valutar; sau f) încheie, cumpără sau vinde contracte de leasing financiar sau active luate în leasing.
14. Băncile, organizaţiile cooperatiste de credit, băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ şi băncile de credit ipotecar sunt considerate în general instituţii depozitare. Cu toate acestea, dacă o entitate desfăşoară o activitate bancară sau similară, se stabileşte în funcţie de caracterul real al acestor activităţi ale entităţii. 15. În categoria instituţiilor depozitare definite conform prezentei subsecţiuni se încadrează şi casele de ajutor reciproc, reglementate potrivit legislaţiei specifice. 16. O instituţie nu este considerată a fi implicată într-o activitate bancară sau în alte activităţi similare dacă instituţia acceptă depozite de la persoane, doar ca garanţii aferente unei vânzări sau închirieri de bunuri imobile sau conform unei alte convenţii financiare încheiate între instituţie şi persoana care deţine depozitul la această entitate. 17. Termenul „entitate de investiţii“ înseamnă orice entitate: a) care desfăşoară, ca activitate principală, una sau mai multe dintre următoarele activităţi ori operaţiuni pentru sau în numele unui client, fără a include oferirea de consultanţă neobligatorie acestuia privind investiţiile: (i) tranzacţii cu instrumente de piaţă monetară (cecuri, certificate de trezorerie, certificate de depozit, instrumente derivate etc.); schimb valutar; instrumente în materie de schimb valutar, rata dobânzii şi indici bursieri; titluri de valoare transferabile sau tranzacţii la termen cu mărfuri; (ii) administrarea individuală şi colectivă a portofoliului; sau (iii) investirea, administrarea sau gestionarea în alt mod de active financiare sau bani în numele altor persoane; sau
b) al cărei venit brut provine în principal din activităţi de investire, reinvestire sau tranzacţionare de active financiare, în cazul în care entitatea este administrată de către o altă entitate care este o instituţie depozitară, o instituţie de custodie, o companie de asigurări specificată sau o entitate de investiţii, astfel cum sunt prevăzute la lit. a).
18. O entitate este administrată de altă entitate dacă entitatea care o administrează desfăşoară fie direct, fie prin intermediul unui furnizor de servicii, oricare dintre activităţile sau operaţiunile prevăzute la pct. 17 lit. a) în numele entităţii administrate. Totuşi, o entitate nu administrează o altă entitate în cazul în care nu are competenţă discreţionară de a administra în tot sau în parte activele acelei entităţi. În cazul în care o entitate este administrată de un mix de instituţii financiare, ENF sau de persoane fizice, entitatea este considerată a fi administrată de o altă entitate care este o instituţie depozitară, o instituţie de custodie, o companie de asigurări specificată sau o entitate de investiţii, astfel cum sunt prevăzute la pct. 17 lit. a), dacă una dintre entităţile care o administrează este o entitate de acest fel.
19. O entitate este considerată a desfăşura ca activitate principală una sau mai multe dintre activităţile prevăzute la pct. 17 lit. a), sau venitul brut al unei entităţi este atribuibil în principal activităţilor de investire, reinvestire sau tranzacţionare de active financiare în sensul pct. 17 lit. b), în cazul în care venitul brut al entităţii atribuibil activităţilor relevante este egal sau mai mare de 50% din venitul brut al entităţii pe perioada cea mai scurtă dintre următoarele: a) perioada de trei ani care se încheie la data de 31 decembrie a anului dinaintea anului în care se efectuează calculul; sau b) perioada în cursul căreia entitatea a existat. Termenul „entitate de investiţii“ nu include o entitate care este o ENF activă, întrucât entitatea respectivă îndeplineşte oricare dintre criteriile prevăzute la pct. 9 lit. d)-g), subsecţiunea D.
20. O entitate este considerată a fi o entitate de investiţii dacă funcţionează sau se declară drept un organism de plasament colectiv, fond mutual, fond tranzacţionat la bursă, fond de capital privat, fond speculativ, fond cu capital de risc, fond pentru preluări realizate cu capital împrumutat sau orice alt organism de investiţii similar înfiinţat în baza unei strategii de investiţii pentru investire, reinvestire sau tranzacţionare de active financiare. Nu se consideră entitate de investiţii entitatea care se comportă ca o societate de investire, administrare sau gestionare a drepturilor asupra unor bunuri imobile care nu sunt titluri de datorie în numele altor persoane, precum o fiducie de investiţii imobiliare.
21. Termenul de entitate de investiţii trebuie interpretat într-o manieră consecventă cu cea utilizată în definiţia termenului „instituţie financiară“ din recomandările Grupului de acţiune financiară. 22. Termenul „activ financiar“ include un titlu de valoare, de exemplu, acţiuni în cadrul capitalului unei societăţi; participaţii în capitalurile proprii sau dreptul la beneficii în cadrul unui parteneriat deţinut de mulţi asociaţi sau cotat la bursă sau în cadrul unei fiducii; bilete la ordin, obligaţiuni sau alte titluri de datorie. De asemenea, termenul „activ financiar“ include drepturi generate de un parteneriat, o marfă, un swap, de exemplu, swap pe rata dobânzii, swap valutar, swap de bază, rată de dobândă cu plafon maxim, rată de dobândă cu prag minim, swap pe mărfuri, swap pe acţiuni, swap pe indici bursieri şi acorduri similare, un contract de asigurare sau un contract de rentă viageră sau orice dobândă, inclusiv un contract de tip futures sau forward sau o opţiune în legătură cu un titlu de valoare, drepturi generate de un parteneriat, o marfă, un swap, un contract de asigurare sau un contract de rentă viageră. Termenul activ financiar nu include drepturile directe asupra unor bunuri imobile, care să nu fie titluri de datorie. 23. Titlurile de creanţă negociabile care sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată sau pe o piaţă extrabursieră şi distribuite şi deţinute prin intermediul instituţiilor financiare şi acţiunile sau titlurile la o fiducie de investiţii imobiliare sunt considerate în general active financiare. 24. Termenul „companie de asigurări specificată“ înseamnă orice entitate care este o companie de asigurări sau societatea holding a unei companii de asigurări reglementată ca o societate de asigurări în temeiul Legii nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu modificările şi completările ulterioare, care emite sau este obligată să efectueze plăţi cu privire la un contract de asigurare cu valoare de răscumpărare sau la un contract de rentă viageră. 25. O companie de asigurări este o entitate: a) al cărei venit brut, spre exemplu, veniturile din primele brute şi din investiţiile brute, asociate cu asigurarea, reasigurarea, şi contractul cu rentă viageră, depăşeşte 50% din venitul total brut din anul calendaristic imediat precedent; sau b) a cărei valoare agregată a activelor asociate cu asigurarea, reasigurarea şi contractele cu rentă viageră depăşeşte 50% din totalul activelor în orice moment pe durata anului calendaristic anterior.
26. Majoritatea companiilor de asigurări de viaţă sunt considerate în general companii de asigurare specificate. Entităţile care nu emit contracte de asigurare cu valoare de răscumpărare sau contracte cu rentă viageră şi nici nu sunt obligate să facă plăţi cu privire la acestea nu sunt considerate a fi companii de asigurare specificate. 27. Activităţile de constituire de rezerve ale unei companii de asigurare nu determină considerarea companiei drept o instituţie de custodie, o instituţie depozitară sau o entitate de investiţii.
B. Instituţie financiară nonraportoare 1. Termenul „instituţie financiară nonraportoare“ înseamnă orice instituţie financiară care este: a) o entitate guvernamentală, o organizaţie internaţională sau o bancă centrală, în afară de situaţiile care se referă la o plată care derivă dintr-o obligaţie care incumbă în legătură cu o activitate financiară comercială de tipul celor desfăşurate de o companie de asigurări specificată, de o instituţie de custodie sau de o instituţie depozitară; b) un fond de pensii cu participare largă; un fond de pensii cu participare restrânsă; un fond de pensii al unei entităţi guvernamentale, al unei organizaţii internaţionale sau al unei bănci centrale; sau un emitent de carduri de credit calificat; c) orice altă entitate care prezintă un risc scăzut de a fi utilizată pentru evaziune fiscală care are caracteristici similare în mod substanţial cu oricare dintre entităţile prevăzute la lit. a) şi b), cu condiţia ca statutul respectivei entităţi drept instituţie financiară nonraportoare să nu aducă atingere prevederilor art. 62 alin. (1) şi (2) şi art. 291 alin. (4); d) un organism de plasament colectiv exceptat; sau e) o fiducie, în măsura în care fiduciarul este o instituţie financiară raportoare şi raportează toate informaţiile în conformitate cu secţiunea I cu privire la toate conturile fiduciei care fac obiectul raportării.
2. Termenul „entitate guvernamentală“ înseamnă Guvernul României sau al unei alte jurisdicţii, orice subdiviziune politică a României sau a unei alte jurisdicţii care include un stat, o provincie, un judeţ sau o localitate. De asemenea, înseamnă orice organism sau agenţie deţinut/ă integral de România sau de o altă jurisdicţie ori de una sau mai multe dintre subdiviziunile sus-menţionate, fiecare reprezentând o entitate guvernamentală. Această categorie este alcătuită din părţi integrante, entităţi controlate şi subdiviziuni politice ale României sau ale unei alte jurisdicţii: a) O „parte integrantă“ a României sau a unei alte jurisdicţii înseamnă orice persoană, organizaţie, agenţie, birou, fond, organism public sau alt organism, oricare ar fi denumirea sa, care constituie o autoritate administrativă a României sau a unei alte jurisdicţii. Veniturile nete ale autorităţii administrative trebuie să fie creditate contului propriu al acesteia sau altor conturi ale României sau al unei alte jurisdicţii şi nicio parte a acestora nu trebuie să revină în beneficiul vreunei persoane private. O parte integrantă nu include nicio persoană fizică ce este un membru al Guvernului, funcţionar sau administrator care acţionează cu titlu privat sau personal; b) O „entitate controlată“ înseamnă o entitate care este, formal, separată de România sau de altă jurisdicţie sau care constituie, în alt mod, o entitate juridică separată, cu condiţia ca: (i) entitatea să fie deţinută şi controlată, în totalitate, de una sau mai multe entităţi guvernamentale, direct sau prin intermediul uneia sau al mai multor entităţi controlate; (ii) veniturile nete ale entităţii să fie creditate contului propriu al acesteia sau altor conturi ale uneia sau ale mai multor entităţi guvernamentale şi nicio parte a acestora să nu revină în beneficiul vreunei persoane private; şi (iii) activele entităţii să revină uneia sau mai multor entităţi guvernamentale în momentul dizolvării acesteia.
c) Venitul nu revine în beneficiul persoanelor în cazul în care respectivele persoane sunt beneficiarii-ţintă ai unui program guvernamental, iar activităţile din cadrul programului sunt desfăşurate pentru publicul larg în interes general sau se referă la administrarea unei părţi a Guvernului. Cu toate acestea, sub rezerva dispoziţiilor anterioare, se consideră că venitul revine în beneficiul persoanelor în cazul în care este obţinut din folosirea unei entităţi guvernamentale pentru a desfăşura o activitate comercială, cum ar fi o activitate bancară comercială, care furnizează servicii financiare persoanelor.
3. Termenul „organizaţie internaţională“ înseamnă orice organizaţie internaţională ori agenţie sau organism deţinut în totalitate de aceasta. Această categorie include orice organizaţie interguvernamentală (inclusiv o organizaţie supranaţională) care: (i) este alcătuită în primul rând din guverne; (ii) are în vigoare un acord privind sediul sau un acord în mod fundamental similar cu România; şi (iii) al cărei venit nu revine în beneficiul unor persoane private.
4. În România, termenul „bancă centrală“ înseamnă Banca Naţională a României, astfel cum este definită de prevederile art. 1 din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, cu modificările şi completările ulterioare. 5. Termenul „fond de pensii cu participare largă“ înseamnă un fond instituit pentru a furniza beneficii cu titlu de pensie, indemnizaţii de invaliditate sau de deces sau orice combinaţie a acestora către beneficiari care sunt actuali sau foşti angajaţi sau persoanele desemnate de către respectivii angajaţi ai unuia sau ai mai multor angajatori în schimbul unor servicii prestate, cu condiţia ca fondul: a) să nu aibă un singur beneficiar cu dreptul la mai mult de 5% din activele fondului; b) să fie autorizat şi să raporteze informaţii autorităţilor fiscale; şi c) să îndeplinească cel puţin una dintre următoarele cerinţe: (i) fondul este, în general, scutit de la plata impozitului pe veniturile din investiţii sau impozitarea acestor venituri este amânată sau impozitată cu o cotă redusă, datorită statutului său de fond de pensii sau regim de pensii; (ii) fondul primeşte cel puţin 50% din contribuţiile sale totale, altele decât transferurile de active de la alte regimuri prevăzute la pct. 5-7 din prezenta subsecţiune sau din conturile de pensii prevăzute la lit. a), pct. 19 de la subsecţiunea C, din partea angajatorilor care le finanţează; (iii) plăţile sau retragerile din fond sunt permise numai în cazul producerii unor evenimente determinate legate de pensionare, invaliditate sau deces, cu excepţia plăţilor periodice către alte fonduri de pensii prevăzute la pct. 5-7 din prezenta subsecţiune şi a conturilor de pensii prevăzute la lit. a), pct. 19 de la subsecţiunea C sau, în cazul efectuării de plăţi sau de retrageri înainte de evenimentele determinate, se aplică sancţiuni; sau (iv) contribuţiile angajaţilor, altele decât anumite contribuţii autorizate la fond sunt limitate în funcţie de venitul câştigat de angajat sau nu pot depăşi, anual, echivalentul în lei a 50.000 USD, aplicând normele stabilite la subsecţiunea C de la secţiunea a VII-a privind agregarea soldurilor conturilor şi conversia monetară.
6. Termenul „fond de pensii cu participare restrânsă“ înseamnă un fond instituit pentru a furniza beneficii cu titlu de pensii sau indemnizaţii de invaliditate sau de deces către beneficiari care sunt actuali sau foşti angajaţi sau persoanele desemnate de către respectivii angajaţi ai unuia sau ai mai multor angajatori în schimbul unor servicii prestate, cu următoarele condiţii: a) fondul să aibă mai puţin de 50 de participanţi; b) fondul să fie finanţat de unul sau mai mulţi angajatori care nu sunt entităţi de investiţii sau ENF pasive; c) contribuţiile angajatului şi ale angajatorului la fond, altele decât transferurile de active din conturile de pensii prevăzute la lit. a), pct. 20 de la subsecţiunea C, să fie limitate în funcţie de venitul câştigat şi, respectiv, de remunerarea angajaţilor; d) participanţii care nu sunt rezidenţi ai României să nu aibă dreptul la mai mult de 20% din activele fondului; şi e) fondul să facă obiectul normelor legale în vigoare şi să raporteze informaţii autorităţilor fiscale.
7. Termenul „fond de pensii al unei entităţi guvernamentale, al unei organizaţii internaţionale sau al unei bănci centrale“ înseamnă un fond instituit de o entitate guvernamentală, o organizaţie internaţională sau o bancă centrală pentru a furniza beneficii cu titlu de pensii sau indemnizaţii de invaliditate sau de deces către beneficiari sau participanţi care sunt actuali sau foşti angajaţi sau persoanele desemnate de către respectivii angajaţi sau care nu sunt actuali sau foşti angajaţi, dacă respectivele beneficii sunt acordate unor astfel de beneficiari sau participanţi în schimbul unor servicii personale prestate pentru entitatea guvernamentală, organizaţia internaţională sau banca centrală respectivă. 8. Termenul „emitent de carduri de credit calificat“ înseamnă o instituţie financiară care îndeplineşte următoarele cerinţe: a) instituţia financiară este o instituţie financiară doar pentru că este un emitent de carduri de credit care atrage depozite numai atunci când un client face o plată care depăşeşte soldul datorat cu privire la card şi plăţile în exces nu sunt restituite imediat clientului; şi b) anterior datei de 1 ianuarie 2016 sau începând cu această dată, instituţia financiară pune în aplicare politici şi proceduri fie pentru a împiedica un client de la a face o plată excedentară care depăşeşte echivalentul în lei a 50.000 USD, fie pentru a asigura faptul că orice plată excedentară efectuată de un client peste cuantumul respectiv este restituită clientului în termen de 60 de zile, aplicând, în fiecare caz, normele prevăzute la subsecţiunea C de la secţiunea a VII-a, privind agregarea conturilor şi conversia monetară. În acest sens, o plată excedentară a unui client nu se referă la solduri creditoare aferente unor debite contestate, ci include soldurile creditoare rezultate din restituiri de mărfuri.
9. Termenul „organism de plasament colectiv exceptat“ înseamnă o entitate de investiţii care este reglementată ca organism de plasament colectiv, cu condiţia ca toate drepturile asupra organismului de plasament colectiv să fie deţinute de către sau prin intermediul unor persoane fizice sau entităţi care nu sunt persoane care fac obiectul raportării, cu excepţia unei ENF pasive cu persoane care exercită controlul care sunt persoane care fac obiectul raportării. Simplul fapt că organismul de plasament colectiv a emis acţiuni fizice la purtător nu împiedică o entitate de investiţii care este reglementată ca organism de plasament colectiv să se încadreze drept organism de plasament colectiv exceptat, în următoarele condiţii: a) organismul de plasament colectiv să nu fi emis şi să nu emită niciun fel de acţiuni fizice la purtător ulterior datei de 31 decembrie 2015; b) organismul de plasament colectiv să retragă toate acţiunile respective în caz de răscumpărare; c) organismul de plasament colectiv să îndeplinească procedurile de diligenţă fiscală prevăzute în secţiunile II-VII şi să raporteze orice informaţii solicitate care trebuie raportate cu privire la orice astfel de acţiuni atunci când respectivele acţiuni sunt prezentate pentru răscumpărare sau alte forme de plată; şi d) organismul de plasament colectiv să fi instituit politici şi proceduri pentru a se asigura că astfel de acţiuni sunt răscumpărate sau imobilizate cât mai curând posibil şi, în orice caz, anterior datei de 1 ianuarie 2018.
C. Cont financiar 1. Termenul „cont financiar“ înseamnă un cont administrat de o instituţie financiară şi include un cont de depozit, un cont de custodie şi: a) în cazul unei entităţi de investiţii, orice drepturi aferente capitalului sau datoriei aparţinând instituţiei financiare. Fără a aduce atingere dispoziţiilor anterioare, termenul „cont financiar“ nu include niciun drept aferent capitalului sau datoriei unei entităţi care este o entitate de investiţii doar din motivul că aceasta: (i) prestează un serviciu de consiliere în investiţii şi acţionează în numele; sau (ii) administrează portofolii ale unui client şi acţionează în numele acestuia în scopul realizării de investiţii, de gestionare sau de administrare a activelor financiare depuse în numele clientului la o instituţie financiară, alta decât respectiva entitate.
b) în cazul unei instituţii financiare care nu este prevăzută la lit. a), orice drept aferent capitalului sau datoriei instituţiei financiare, în cazul în care categoria de drepturi a fost stabilită cu scopul de a evita raportarea în conformitate cu secţiunea I; şi c) orice contract de asigurare cu valoare de răscumpărare şi orice contract de rentă viageră emis sau administrat de către o instituţie financiară, altul decât o rentă viageră imediată, nelegată de investiţii, netransferabilă care îi este emisă unei persoane fizice şi corespunde unei pensii sau unei indemnizaţii de invaliditate furnizate în cadrul unui cont care este un cont exclus. Termenul „cont financiar“ nu include niciun cont care este un cont exclus. Pensia sau indemnizaţia de invaliditate includ indemnizaţiile de pensie sau deces. O „rentă imediată, nelegată de investiţii, netransferabilă“ este un contract cu rentă viageră netransferabilă care: (i) nu este un contract cu rentă viageră legat de investiţii; (ii) este o rentă imediată; şi (iii) este un contract cu rentă viageră.
Termenul „contract cu rentă viageră legată de investiţii“ este un contract cu rentă viageră în baza căruia beneficiile sau primele sunt modificate astfel încât să reflecte randamentul investiţiei sau valoarea de piaţă a activelor asociate cu contractul. Termenul „rentă imediată“ înseamnă un contract cu rentă viageră care: (i) este achiziţionat în schimbul unei singure prime sau rente; (ii) şi nu mai târziu de un an de la data de achiziţionare a contractului începe efectuarea de plăţi anuale sau mai frecvente, substanţial egale şi periodice. Termenul „contract cu rentă viageră“ înseamnă un contract cu rentă viageră care prevede plăţi pe timpul vieţii unuia sau mai multor persoane fizice.
2. Termenul „cont de depozit“ include orice cont comercial, cum ar fi: cont curent, de economii, la termen, de consemnaţiuni, sau un cont a cărui existenţă este documentată printr-un certificat de depozit, de economii, de investiţii, un certificat de îndatorare sau un alt instrument similar păstrat de o instituţie financiară în cadrul obişnuit al activităţii bancare sau al unei activităţi similare. Un cont de depozit include, de asemenea, o sumă deţinută de o companie de asigurări în temeiul unui contract de investiţii cu garanţie sau al unui acord similar care are drept scop plata sau creditarea de dobânzi către titular. Titlurile de creanţă negociabile care sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată sau pe o piaţă extrabursieră şi distribuite şi deţinute prin intermediul instituţiilor financiare nu sunt considerate în general conturi de depozit, ci active financiare.
3. Termenul „cont de custodie“ înseamnă un cont, altul decât un contract de asigurare sau un contract de rentă viageră, care conţine unul sau mai multe active financiare în beneficiul altei persoane. 4. Termenul „participaţie în capitalurile proprii“ înseamnă, în cazul unui parteneriat care este o instituţie financiară, o participaţie fie la capitalul, fie la profitul parteneriatului. În cazul unei fiducii care este o instituţie financiară, o participaţie în capitalurile proprii este considerată a fi deţinută de către orice persoană asimilată unui constituitor sau unui beneficiar al întregii fiducii sau a unei părţi a acesteia sau a oricărei alte persoane fizice care exercită un control efectiv definitiv asupra fiduciei. O persoană care face obiectul raportării va fi considerată beneficiar al unei fiducii dacă respectiva persoană care face obiectul raportării are dreptul de a primi, direct sau indirect, de exemplu, prin intermediul unui mandatar, o distribuţie obligatorie sau poate primi, direct sau indirect, o distribuţie discreţionară din fiducie. În acest scop, un beneficiar care poate primi o distribuţie discreţionară din fiducie poate să fie considerat doar un beneficiar al fiduciei dacă această persoană primeşte o distribuţie în cursul anului calendaristic relevant sau al altei perioade de raportare adecvate, adică fie distribuţia a fost plătită, fie este de plătit. În cazul în care participaţiile în capitalurile proprii sunt deţinute prin intermediul unei instituţii de custodie, această instituţie este responsabilă pentru raportare.
5. Termenul „contract de asigurare“ înseamnă un contract, altul decât un contract de rentă viageră, în conformitate cu care emitentul este de acord să plătească o sumă în momentul în care survine un eveniment asigurat specificat, legat de mortalitate, morbiditate, accident, răspundere civilă sau pagubă materială afectând o proprietate. 6. Termenul „contract de rentă viageră“ înseamnă un contract în conformitate cu care emitentul este de acord să efectueze plăţi pentru o anumită perioadă de timp, determinată, în totalitate sau parţial, în funcţie de speranţa de viaţă a uneia sau mai multor persoane fizice. Termenul include, de asemenea, un contract care este considerat a fi un contract de rentă viageră în conformitate cu prevederile legale în vigoare din România sau din altă jurisdicţie în care contractul a fost emis şi în conformitate cu care emitentul este de acord să facă plăţile pentru o perioadă de mai mulţi ani. 7. Termenul „contract de asigurare cu valoare de răscumpărare“ înseamnă un contract de asigurare, altul decât un contract de reasigurare încheiat între două societăţi de asigurare, care are o valoare de răscumpărare. 8. Termenul „valoare de răscumpărare“ înseamnă valoarea cea mai mare dintre: (i) suma pe care deţinătorul poliţei de asigurare este îndreptăţit să o primească în cazul răscumpărării sau rezilierii contractului (calculată fără a scădea eventualele taxe de răscumpărare sau împrumuturi din poliţă); şi (ii) suma pe care deţinătorul poliţei de asigurare o poate împrumuta în temeiul contractului sau în legătură cu acesta. Fără a aduce atingere dispoziţiilor de mai sus, termenul „valoare de răscumpărare“ nu include o sumă de plătit în temeiul unui contract de asigurare: a) doar din motivul decesului unei persoane fizice asigurate în temeiul unui contract de asigurare de viaţă; b) drept indemnizaţie pentru o daună corporală, o boală sau o altă plată reparatorie pentru o pierdere economică ce survine în momentul producerii evenimentului asigurat; c) drept rambursare a unei prime plătite anterior (mai puţin costul taxelor de asigurare, fie că acestea sunt sau nu efectiv aplicate) în conformitate cu un contract de asigurare (altul decât un contract de asigurare de viaţă cu componentă de investiţii sau un contract de rentă viageră) ca urmare a anulării sau a rezilierii contractului, a diminuării expunerii la risc pe parcursul perioadei în care contractul este efectiv în vigoare ori rezultând din corectarea unei erori de înscriere sau a unei erori similare cu privire la prima stipulată în contract; d) drept dividend în beneficiul deţinătorului poliţei de asigurare (în afară de dividendele transferate la rezilierea contractului), cu condiţia ca respectivele dividende să fie legate de un contract de asigurare în conformitate cu care singurele indemnizaţii de plătit sunt cele prevăzute la lit. b); sau e) drept restituire a unei prime în avans sau a unui depozit de primă pentru un contract de asigurare a cărui primă trebuie plătită cel puţin o dată pe an, dacă suma reprezentând prima anticipată sau depozitul de primă nu depăşeşte suma primei anuale de plată pentru anul următor în temeiul contractului.
În sensul lit. b), termenul „altă plată“ nu include nicio indemnizaţie de plătit în temeiul unui contract de asigurare cu componentă de investiţii. Un „contract de asigurare cu componentă de investiţii“ înseamnă un contract de asigurare în temeiul căruia indemnizaţiile, primele sau perioada de acoperire sunt ajustate astfel încât să reflecte randamentul investiţiei sau valoarea de piaţă a activelor asociate cu respectivul contract.
9. Termenul „dividendele unui deţinător al poliţei de asigurare“ se referă la orice dividende sau altă distribuţie similară către deţinători de poliţe de asigurare, incluzând: a) o sumă plătită sau creditată, inclusiv ca o creştere a indemnizaţiilor, dacă suma de bani nu este determinată în contract şi depinde mai degrabă de experienţa companiei de asigurări sau de discreţia conducerii; b) o reducere a primei care, dacă nu s-ar fi realizat reducerea, trebuia să fie plătită; c) un fond cu experienţă sau un credit bazat doar pe pretenţiile de experienţă ale contractului sau ale grupului implicat. Dividendele unui deţinător de poliţă de asigurare nu pot să depăşească primele plătite anterior în considerarea contractului, mai puţin suma costului asigurării şi modificărilor cheltuielilor, chiar dacă se aplică sau nu, pe durata existenţei contractului, şi suma agregată a oricăror dividende plătite sau creditate anterior cu privire la contract. Dividendele unui deţinător de poliţă de asigurare nu includ nicio sumă care este de natura dobânzii care este plătită sau creditată unui titular de contract în măsura în care acea sumă depăşeşte valoarea minimă a dobânzii necesar a fi creditată cu privire la valorile contractuale în temeiul legii. Dividendele unui deţinător al poliţei de asigurare care îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la pct. 8 lit. d) sunt excluse din termenul „valoare de răscumpărare“.
10. Microcontractele de asigurare care nu au o valoare de răscumpărare, inclusiv o valoare de răscumpărare egală cu zero, nu vor fi considerate contracte de asigurare cu valoare de răscumpărare. Produsele de investiţii sub formă de asigurare, precum contractele de asigurare de viaţă cu plasament privat sunt considerate în general contracte de asigurare cu valoare de răscumpărare. Termenul „produs de investiţii sub formă de asigurare“ include un contract de asigurare ale cărui active sunt: a) deţinute într-un cont administrat de o instituţie financiară; şi b) gestionate în conformitate cu o strategie de investiţii personalizată sau sub controlul sau influenţa deţinătorului de poliţă, proprietarului sau beneficiarului contractului.
11. Termenul „cont preexistent“ înseamnă: a) un cont financiar administrat de o instituţie financiară raportoare începând cu data de 31 decembrie 2015; b) orice cont financiar al unui titular de cont, indiferent de data la care a fost deschis respectivul cont financiar, în cazul în care: (i) titularul de cont deţine, de asemenea, la instituţia financiară raportoare sau la o entitate afiliată acesteia din România un cont financiar care este un cont preexistent în conformitate cu lit. a); (ii) Instituţia financiară raportoare şi, după caz, entitatea afiliată acesteia din România tratează atât conturile financiare menţionate anterior, precum şi orice alte conturi financiare ale titularului de cont care sunt considerate drept conturi preexistente în temeiul lit. b) drept un singur cont financiar în scopul respectării măsurilor de încredere prevăzute la subsecţiunea A din secţiunea VII şi în scopul stabilirii soldului sau a valorii oricăruia dintre conturile financiare, atunci când aplică oricare dintre pragurile referitoare la cont; (iii) în ceea ce priveşte un cont financiar care face obiectul măsurilor de cunoaştere a clientelei specifice legislaţiei pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, instituţia financiară raportoare este autorizată să respecte respectivele măsuri referitoare la contul financiar bazându-se pe aceste măsuri efectuate pentru contul preexistent prevăzut la lit. a); (iv) deschiderea contului financiar nu implică obligaţia de a furniza informaţii despre un client nou, suplimentare sau modificate de către titularul de cont, în afara celor necesare în scopul aplicării art. 62 alin. (1) şi art. 291 alin. (4).
12. Termenul „cont nou“ înseamnă un cont financiar administrat de o instituţie financiară raportoare deschis la data de 1 ianuarie 2016 sau ulterior acestei date, cu excepţia cazului în care acesta este considerat drept un cont preexistent în temeiul pct. 11 lit. b). 13. Termenul „cont de persoană fizică preexistent“ înseamnă un cont preexistent deţinut de una sau mai multe persoane fizice. 14. Termenul „cont de persoană fizică nou“ înseamnă un cont nou deţinut de una sau mai multe persoane fizice. 15. Termenul „cont de entitate preexistent“ înseamnă un cont preexistent deţinut de una sau mai multe entităţi. 16. Termenul „cont cu valoare mai mică“ înseamnă un cont de persoană fizică preexistent cu un sold sau o valoare agregată a contului care, la data de 31 decembrie 2015, nu depăşeşte echivalentul în lei a 1.000.000 USD. 17. Termenul „cont cu valoare mare“ înseamnă un cont de persoană fizică preexistent cu un sold sau o valoare agregată a contului care depăşeşte, la data de 31 decembrie 2015 sau la data de 31 decembrie a oricărui an ulterior, echivalentul în lei a 1.000.000 USD. Din momentul în care un cont devine un cont cu valoare mare, aceasta îşi păstrează acest statut până la data închiderii şi prin urmare nu mai poate fi considerat un cont cu valoare mai mică.
18. Termenul „cont de entitate nou“ înseamnă un cont nou deţinut de una sau mai multe entităţi. 19. Termenul „cont exclus“ înseamnă oricare dintre următoarele conturi: a) un cont de pensii; b) un cont reglementat în alte scopuri decât pentru pensii, care beneficiază de un tratament fiscal favorabil; c) un contract de asigurare de viaţă pe o anumită perioadă de timp; d) un cont de patrimoniu succesoral; e) un cont escrow; f) un cont de depozit datorat plăţilor în exces; şi g) un cont exclus cu risc scăzut de a fi utilizat pentru evaziune fiscală. Pentru a determina dacă un cont respectă toate cerinţele unei anumite categorii de cont exclus, instituţia financiară raportoare poate să se bazeze pe informaţiile aflate în posesia sa, inclusiv informaţiile colectate în urma aplicării măsurilor de cunoaştere a clientelei specifice legislaţiei pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, sau care sunt disponibile public, conform cărora poate să stabilească în mod rezonabil că un anume cont este un cont exclus.
20. În ceea ce priveşte pct. 19, lit. a) un cont de pensie este un cont exclus dacă îndeplineşte cumulativ următoarele cerinţe: a) contul este reglementat drept cont de pensie cu caracter personal sau face parte dintr-un plan de pensii reglementat pentru furnizarea de beneficii cu titlu de pensii sau de indemnizaţii, inclusiv indemnizaţii de invaliditate sau de deces; b) contul beneficiază de un tratament fiscal favorabil, respectiv contribuţiile în cont care ar face în mod normal obiectul impozitării sunt deductibile sau excluse din venitul brut al titularului de cont sau impozitate la o cotă redusă ori impozitarea venitului din investiţii generat de contul respectiv este amânată sau venitul din investiţii este impozitat la o cotă redusă; c) este obligatorie raportarea informaţiilor cu privire la cont către autorităţile fiscale; d) retragerile sunt condiţionate de atingerea unei vârste de pensionare determinate, de invaliditate sau deces sau se aplică sancţiuni în cazul retragerilor efectuate înainte de astfel de evenimente determinate; şi e) contribuţiile anuale sunt limitate la echivalentul în lei a 50.000 USD sau mai puţin, fie există o limită maximă de contribuţie pe durata vieţii, egală cu echivalentul în lei a 1.000.000 USD sau inferioară, aplicându-se, în fiecare caz, normele prevăzute la subsecţiunea C de la secţiunea a VII-a, privind agregarea conturilor şi conversia monetară. Un cont financiar care îndeplineşte în alt mod cerinţa prezentei litere nu încetează să îndeplinească această cerinţă numai din cauza faptului că respectivul cont financiar poate primi active sau fonduri virate din unul sau mai multe conturi financiare care îndeplinesc cerinţele prezentului punct sau ale pct. 21 sau din unul sau mai multe fonduri de pensii care îndeplinesc cerinţele de la oricare dintre pct. 5-7 de la subsecţiunea B.
21. În ceea ce priveşte pct. 19, lit. b), contul reglementat în alt scop decât pentru pensii, care beneficiază de un tratament fiscal favorabil, este considerat cont exclus dacă îndeplineşte cumulativ următoarele cerinţe: a) contul este reglementat drept organism de plasament în alte scopuri decât pentru pensie şi este tranzacţionat în mod regulat pe o piaţă reglementată sau contul este reglementat drept instrument pentru economii în alte scopuri decât pentru pensie; b) contul beneficiază de un tratament fiscal favorabil respectiv contribuţiile în cont care ar face în mod normal obiectul impozitării sunt deductibile sau excluse din venitul brut al titularului de cont sau impozitate la o cotă redusă ori impozitarea venitului din investiţii generat de contul respectiv este amânată sau venitul din investiţii este impozitat la o cotă redusă; c) retragerile sunt condiţionate de îndeplinirea unor criterii specifice legate de scopul contului de investiţii sau de economii (de exemplu, acordarea de beneficii medicale sau pentru educaţie) sau se aplică sancţiuni în cazul unor retrageri efectuate înainte ca aceste criterii să fie îndeplinite; şi d) contribuţiile anuale sunt limitate la echivalentul în lei a 50.000 USD sau mai puţin, aplicându-se normele prevăzute la subsecţiunea C de la secţiunea a VII-a privind agregarea conturilor şi conversia monetară. Un cont financiar care îndeplineşte în alt mod această cerinţă nu încetează să îndeplinească această cerinţă numai din cauza faptului că respectivul cont financiar poate primi active sau fonduri virate din unul sau mai multe conturi financiare care îndeplinesc cerinţele de la pct. 20 sau de la prezentul punct sau din unul sau mai multe fonduri de pensii care îndeplinesc cerinţele de la oricare dintre pct. 5-7 de la subsecţiunea B.
22. În ceea ce priveşte pct. 19, lit. c), un contract de asigurare de viaţă pe o perioadă care urmează să se încheie înainte ca persoana fizică asigurată să împlinească vârsta de 90 de ani poate fi un cont exclus, cu condiţia ca acest contract să îndeplinească cumulativ următoarele cerinţe: a) primele sunt periodice, nu se diminuează în timp, se plătesc cel puţin o dată pe an pe parcursul perioadei în care contractul este în vigoare sau până în momentul în care persoana asigurată împlineşte vârsta de 90 de ani, oricare dintre aceste perioade este mai scurtă; b) nicio persoană nu poate avea acces la valoarea contractului prin retragere, împrumut sau altfel, fără rezilierea contractului; c) suma, alta decât o indemnizaţie de deces, care trebuie plătită în cazul anulării sau al rezilierii contractului nu poate depăşi totalul primelor plătite pentru contract, minus suma reprezentând taxe aferente mortalităţii, morbidităţii şi cheltuielilor, fie că au fost sau nu aplicate efectiv, pentru perioada sau perioadele în care contractul este în vigoare şi orice sume plătite înainte de anularea sau rezilierea contractului; şi d) contractul nu este deţinut de un cesionar cu titlu oneros.
23. În ceea ce priveşte pct. 19 lit. d), un cont care este deţinut exclusiv de un patrimoniu succesoral poate fi un cont exclus dacă documentaţia pentru respectivul cont include o copie a testamentului sau a certificatului de deces al persoanei decedate. În acest sens, instituţia financiară raportoare trebuie să trateze contul ca având acelaşi statut pe care l-a avut anterior decesului titularului de cont până la data la care obţine o astfel de copie. 24. În ceea ce priveşte contul prevăzut la pct. 19 lit. e), acesta poate fi un cont exclus dacă este instituit în legătură cu oricare dintre următoarele elemente: a) un ordin judecătoresc sau o hotărâre judecătorească; b) o vânzare, un schimb, închirierea unei proprietăţi imobiliare sau personale, cu condiţia ca acest cont să îndeplinească următoarele cerinţe: (i) contul este finanţat exclusiv cu o plată în avans, o sumă reprezentând o plată anticipată care constituie un acont, o sumă corespunzătoare pentru a asigura o obligaţie direct legată de tranzacţie sau o plată similară, ori este finanţat cu un activ financiar care este depus în cont în legătură cu vânzarea, cedarea sau închirierea proprietăţii; (ii) contul este instituit şi utilizat exclusiv pentru a garanta obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul de achiziţie a proprietăţii, obligaţia vânzătorului de a plăti orice datorie neprevăzută ori a locatorului sau a locatarului de a plăti orice despăgubiri legate de proprietatea închiriată, după cum s-a convenit în contractul de închiriere; (iii) activele contului, inclusiv veniturile câştigate din aceste active vor fi plătite sau altfel distribuite în beneficiul vânzătorului, cumpărătorului, locatorului sau locatarului, inclusiv în scopul îndeplinirii unei obligaţii a persoanei respective, atunci când bunul este vândut, cedat sau predat sau când contractul de închiriere este reziliat; (iv) contul nu este un cont în marjă sau un cont similar instituit în legătură cu vânzarea sau tranzacţionarea unui activ financiar; şi (v) contul nu este asociat unui cont prevăzut la pct. 19 lit. f).
c) obligaţia unei instituţii financiare care achită ratele unui împrumut garantat cu bunuri imobiliare de a rezerva o parte din plată exclusiv în scopul facilitării plăţii impozitelor sau a asigurării referitoare la respectivul bun imobiliar la un moment ulterior; d) obligaţia unei instituţii financiare de a facilita plata impozitelor la un moment ulterior.
25. În ceea ce priveşte pct. 19, lit. f), un cont de depozit datorat plăţilor în exces poate fi un cont exclus dacă îndeplineşte următoarele cerinţe: a) contul există numai din motivul că un client face o plată care depăşeşte soldul debitor cu privire la un card de credit sau la altă facilitate de credit reînnoibilă şi plata excedentară nu este restituită imediat clientului; şi b) de la data de 1 ianuarie 2016 sau anterior acestei date, instituţia financiară pune în aplicare politici şi proceduri, fie pentru a împiedica un client de la a face o plată excedentară care depăşeşte echivalentul în lei a 50.000 USD, fie pentru a asigura faptul că orice plată excedentară efectuată de un client şi care depăşeşte cuantumul respectiv este restituită clientului în termen de 60 de zile, aplicând, în fiecare caz, normele prevăzute la subsecţiunea C de la secţiunea a VII-a, privind conversia monetară. În acest sens, o plată excedentară a unui client nu se referă la solduri creditoare aferente unor debite contestate, dar include soldurile creditoare rezultate din restituiri de mărfuri. În acest scop, instituţia financiară raportoare care se constituie după 1 ianuarie 2016 trebuie să se conformeze cu cerinţa prevăzută la prezenta literă în termen de şase luni după data la care acea instituţie financiară raportoare a fost constituită.
26. În ceea ce priveşte pct. 19, lit. g), un cont care prezintă un risc scăzut de a fi utilizat pentru evaziune fiscală poate fi considerat un cont exclus dacă are caracteristici în mod substanţial similare cu oricare dintre conturile prevăzute la punctele 19-25 de mai sus, cu condiţia ca statutul respectivului cont drept cont exclus să nu aducă atingere aplicării prevederilor art. 62 alin. (1) şi art. 291 alin. (4).
D. Cont care face obiectul raportării 1. Termenul „cont care face obiectul raportării“ înseamnă un cont financiar care este administrat de o instituţie financiară raportoare din România şi este deţinut de una sau mai multe persoane care fac obiectul raportării sau de o ENF pasivă cu una sau mai multe persoane care exercită controlul care sunt persoane care fac obiectul raportării, cu condiţia ca aceasta să fi fost identificată ca atare în temeiul procedurilor de diligenţă fiscală prevăzute la secţiunile II-VII. 2. Termenul „persoană care face obiectul raportării“ înseamnă o persoană care este rezidentă într-o jurisdicţie care face obiectul raportării, dar care nu este: a) o companie al cărei capital este tranzacţionat în mod regulat pe una sau mai multe pieţe reglementate; b) orice companie care este o entitate afiliată unei companii prevăzute la lit. a); c) o entitate guvernamentală; d) o organizaţie internaţională; e) o bancă centrală; sau f) o instituţie financiară.
3. Termenul „persoană dintr-o jurisdicţie care face obiectul raportării“ înseamnă o persoană fizică sau o entitate care are rezidenţa în orice altă jurisdicţie, în temeiul legislaţiei fiscale a respectivei jurisdicţii, sau patrimoniul succesoral al unei persoane decedate care era rezidentă a oricărei alte jurisdicţii. În acest sens, o entitate precum o societate civilă, o societate cu răspundere limitată sau o construcţie juridică similară care nu are rezidenţă fiscală este considerată ca fiind rezidentă în jurisdicţia în care se află sediul conducerii efective. 4. Termenul „jurisdicţie care face obiectul raportării“ înseamnă: a) orice alt stat membru al Uniunii Europene; b) orice altă jurisdicţie, alta decât statele membre ale Uniunii Europene, astfel cum este definită la secţiunea 1 paragraful 1 lit. a) din Acordul multilateral al autorităţilor competente pentru schimb automat de informaţii privind conturi financiare, semnat la Berlin la 29 octombrie 2014, ratificat prin Legea nr. 70/2016, cu care România sau Uniunea Europeană, după caz, are un acord în vigoare în temeiul căruia există obligaţia respectivei jurisdicţii de a furniza informaţiile prevăzute la secţiunea 2 pct. 2 din acordul ratificat prin Legea nr. 70/2016.
5. Termenul „jurisdicţie participantă“ cu privire la România înseamnă: a) orice alt stat membru al Uniunii Europene; b) orice altă jurisdicţie: (i) cu care România are un acord în vigoare în temeiul căruia respectiva jurisdicţie va furniza informaţiile prevăzute la secţiunea I; şi (ii) care este identificată pe o listă publicată de România şi notificată Comisiei Europene.
c) orice altă jurisdicţie: (i) cu care Uniunea are un acord în vigoare în temeiul căruia respectiva jurisdicţie va furniza informaţiile prevăzute la secţiunea I; şi (ii) care este identificată pe o listă publicată de Comisia Europeană.
6. Termenul „persoane care exercită controlul“ înseamnă persoanele fizice care exercită controlul asupra unei entităţi. Termenul „persoane care exercită controlul“ este echivalent cu termenul „beneficiar real“, aşa cum este definit la art. 4 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare. În mod corespunzător, instituţiile financiare raportoare trebuie să se bazeze pe informaţiile colectate şi păstrate în baza măsurilor de cunoaştere a clientelei specifice legislaţiei pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, în scopul determinării persoanelor care exercită controlul unui titular de cont al unui cont de entitate nou, precum şi al unui cont de entitate preexistent. Pentru stabilirea sursei fondurilor din contul/conturile deţinut(e) de fiducie, în cazul în care un constitutor/constitutorii unei fiducii este/sunt o entitate, instituţiile financiare raportoare trebuie să identifice şi persoanele care exercită controlul constitutorului/ constitutorilor şi să le raporteze drept persoane care exercită controlul fiduciei. Pentru beneficiarul/beneficiarii fiduciilor care sunt desemnaţi în funcţie de caracteristici sau clasă, instituţiile financiare raportoare ar trebui să obţină suficiente informaţii despre beneficiar/beneficiari pentru ca instituţia financiară raportoare să poată să stabilească identitatea beneficiarului/beneficiarilor la momentul plăţii sau când beneficiarul/beneficiarii intenţionează să-şi exercite drepturile dobândite. Această ocazie reprezintă o modificare a circumstanţelor şi declanşează procedurile specifice. Instituţiile financiare raportoare pot asimila beneficiarul/beneficiarii unei fiducii considerat/consideraţi drept persoană/persoane care exercită controlul unei fiducii cu beneficiarul/beneficiarii unei fiducii considerat/consideraţi persoană/persoane care face/fac obiectul raportării a/ale unei fiducii care este o instituţie financiară.
7. Termenul „ENF“ înseamnă orice entitate care nu este o instituţie financiară. 8. Termenul „ENF pasivă“ înseamnă orice: a) ENF care nu este o ENF activă; sau b) o entitate de investiţii prevăzută la lit. b), pct. 17 din subsecţiunea A de mai sus, care nu este o instituţie financiară dintr-o jurisdicţie participantă.
9. Termenul „ENF activă“ înseamnă orice ENF care îndeplineşte oricare dintre următoarele criterii: a) mai puţin de 50% din venitul brut al ENF pentru anul calendaristic precedent este venit pasiv şi mai puţin de 50% din activele deţinute de ENF în cursul anului calendaristic precedent sunt active care produc sau sunt deţinute pentru a produce venit pasiv; b) acţiunile ENF sunt tranzacţionate în mod regulat pe o piaţă reglementată sau ENF este o entitate afiliată unei entităţi ale cărei acţiuni sunt tranzacţionate în mod regulat pe o piaţă reglementată; c) ENF este o entitate guvernamentală, o organizaţie internaţională, o bancă centrală sau o entitate deţinută, în totalitate, de una sau mai multe dintre aceste entităţi; d) toate activităţile ENF constau, în esenţă, în deţinerea (în totalitate sau parţial) acţiunilor subscrise emise de una sau mai multe filiale ale căror tranzacţii sau activităţi sunt diferite de activităţile unei instituţii financiare sau în finanţarea şi prestarea de servicii respectivelor filiale. Cu toate acestea, o entitate nu are statutul de entitate activă dacă funcţionează (sau se prezintă) drept un fond de investiţii, cum ar fi un fond de investiţii în societăţi necotate, un fond cu capital de risc, un fond de achiziţie prin îndatorarea companiei sau orice alt organism de plasament al cărui scop este de a achiziţiona sau de a finanţa companii şi de a deţine capital în cadrul respectivelor companii, reprezentând active de capital în scopul unor investiţii; e) ENF nu desfăşoară încă activităţi comerciale şi nu a mai desfăşurat niciodată, dar investeşte capital în active cu intenţia de a desfăşura o activitate comercială, alta decât cea a unei instituţii financiare, cu condiţia ca ENF să nu se califice pentru această excepţie ulterior datei la care se împlinesc 24 de luni de la data iniţială a constituirii ENF; f) ENF nu a fost o instituţie financiară în ultimii 5 ani şi este în proces de lichidare a activelor sale sau de restructurare, cu intenţia de a continua sau de a relua operaţiunile în alte activităţi decât cele ale unei instituţii financiare; g) activităţile ENF constau în principal în finanţare şi operaţiuni de acoperire a riscurilor cu sau pentru entităţi afiliate care nu sunt instituţii financiare, iar ENF nu prestează servicii de finanţare sau de acoperire a riscurilor niciunei alte entităţi care nu este o entitate asimilată, cu condiţia ca grupul din care fac parte respectivele entităţi afiliate să desfăşoare în principal o activitate diferită de activităţile unei instituţii financiare; sau h) ENF îndeplineşte toate condiţiile următoare: (i) este constituită şi îşi desfăşoară activitatea în România sau în altă jurisdicţie de rezidenţă exclusiv în scopuri religioase, caritabile, ştiinţifice, artistice, culturale, sportive sau educaţionale; sau este constituită şi îşi desfăşoară activitatea în România sau în altă jurisdicţie de rezidenţă şi este o organizaţie profesională, o asociaţie de afaceri, o cameră de comerţ, o organizaţie a muncii, o organizaţie din sectorul agriculturii sau al horticulturii, o asociaţie civică sau o organizaţie care funcţionează exclusiv pentru promovarea bunăstării sociale; (ii) este scutită de impozitul pe venit în România sau în altă jurisdicţie de rezidenţă; (iii) nu are acţionari sau membri care au drepturi de proprietate sau beneficii legate de activele sau veniturile sale; (iv) legislaţia naţională aplicabilă ENF sau a altei jurisdicţii de rezidenţă a ENF ori documentele de constituire a ENF nu permit ca vreun venit ori vreun activ al ENF să fie distribuit sau utilizat în beneficiul unei persoane private sau al unei entităţi noncaritabile în alt mod decât în scopul desfăşurării de activităţi caritabile ale ENF sau drept plată a unor compensaţii rezonabile pentru servicii prestate ori drept plată reprezentând valoarea justă de piaţă a proprietăţii pe care ENF a cumpărat-o; şi (v) legislaţia naţională aplicabilă ENF sau a altei jurisdicţii de rezidenţă a ENF ori documentele de constituire a ENF impun ca, în momentul lichidării sau dizolvării ENF, toate activele sale să fie distribuite către o entitate guvernamentală sau altă organizaţie nonprofit sau să revină Guvernului României sau al altei jurisdicţii de rezidenţă a ENF sau oricărei subdiviziuni politice a acestora.
10. „Venitul pasiv“ include, în general, partea din venitul brut care constă în: a) dividende; b) dobânzi şi alte venituri echivalente din punct de vedere economic dobânzilor; c) chirii şi redevenţe, altele decât chiriile şi redevenţele derivate în urma desfăşurării active a unei afaceri gestionate, cel puţin parţial, de angajaţii unei ENF; d) anuităţi; e) câştigurile din vânzarea sau tranzacţionarea de active financiare care generează venitul pasiv prevăzut mai sus; f) câştigurile din tranzacţii (inclusiv contracte futures, contracte forward, contracte options şi tranzacţii similare) de orice active financiare; g) câştigurile din diferenţele de curs valutar; h) venit net din operaţiuni swap; sau i) sumele primite în baza contractelor de asigurare cu valoare de răscumpărare. Fără a aduce atingere celor de mai sus, venitul pasiv nu include, în cazul unei ENF care acţionează în mod regulat ca intermediar în piaţa activelor financiare, niciun venit din orice tranzacţie desfăşurată în cursul obişnuit al afacerii unui astfel de intermediar.
E. Diverse 1. Termenul „titular de cont“ înseamnă persoana inclusă pe o listă sau identificată drept titularul unui cont financiar de către instituţia financiară care menţine contul. O persoană, alta decât o instituţie financiară, care deţine un cont financiar în beneficiul sau în numele altei persoane, în calitate de agent, custode, mandatar, semnatar, consilier de investiţii sau intermediar, nu este considerată drept deţinătoare a contului în sensul art. 62 alin. (1) şi art. 291 alin. (4), ci cealaltă persoană este considerată drept titulară a contului. În acest sens, instituţia financiară raportoare poate să se bazeze pe informaţiile din posesia sa, inclusiv informaţiile colectate în conformitate cu măsurile de cunoaştere a clientelei specifice legislaţiei pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, pe baza cărora poate să stabilească în mod rezonabil dacă o persoană acţionează în beneficiul sau în numele unei alte persoane. În cazul unui contract de asigurare cu valoare de răscumpărare sau al unui contract de rentă viageră, titularul de cont este orice persoană care are dreptul să acceseze valoarea de răscumpărare sau să modifice beneficiarul contractului. În cazul în care nicio persoană nu poate să aibă acces la valoarea de răscumpărare sau să modifice beneficiarul, titularul de cont este orice persoană desemnată în calitate de proprietar în contract şi orice persoană cu un drept la plată în conformitate cu termenii contractuali. La scadenţa unui contract de asigurare cu valoare de răscumpărare sau a unui contract de rentă viageră, fiecare persoană care are dreptul să primească o plată în conformitate cu contractul este considerată ca fiind un titular de cont.
2. În cazul unui cont deţinut în comun, fiecare titular este considerat un titular de cont în scopul de a stabili dacă contul este un cont care face obiectul raportării. Astfel, un cont este un cont care face obiectul raportării dacă oricare dintre titularii de cont este o persoană care face obiectul raportării sau este o ENF pasivă cu una sau mai multe persoane care controlează şi care fac obiectul raportării. 3. În cazul în care există mai multe persoane care deţin în comun un cont, fiecare persoană care face obiectul raportării este considerată drept titular de cont şi îi este atribuit întregul sold al contului deţinut în comun, inclusiv în scopul de a aplica regulile de agregare prevăzute la pct. 1 şi pct. 2, subsecţiunea C din secţiunea VII. 4. Termenul „entitate“ înseamnă o persoană juridică sau o construcţie juridică, de exemplu, o fiducie/un trust, o asociere în participaţiune sau o altă asociere fără personalitate juridică. 5. O entitate este o „entitate afiliată“ în următoarele situaţii: a) dacă oricare dintre cele două entităţi deţine controlul asupra celeilalte; b) cele două entităţi se află sub control comun; sau c) cele două entităţi sunt entităţi de investiţii astfel cum sunt definite la lit. b), pct. 17 din subsecţiunea A din prezenta secţiune şi se află sub o conducere comună, iar respectiva conducere este cea care asigură respectarea procedurilor de diligenţă fiscală care revine unor astfel de entităţi de investiţii. În acest sens, noţiunea de control include deţinerea directă sau indirectă a peste 50% din voturi şi din valoarea unei entităţi. Dacă o entitate este o entitate afiliată a unei alte entităţi este relevant pentru regulile de agregare a soldului contului prevăzute la subsecţiunea C din secţiunea VII, domeniul de aplicare al termenului „Persoană care face obiectul raportării“ descris la lit. b), pct. 2 din subsecţiunea D şi criteriul descris la lit. b), pct. 9 din subsecţiunea D.
6. Termenul „numărul/numerele de identificare fiscală“ înseamnă un număr de identificare fiscală sau echivalentul său funcţional dacă nu există un număr/numere de identificare fiscală. Un număr de identificare fiscală este o combinaţie unică de litere sau de numere, atribuite de o jurisdicţie unei persoane fizice sau unei persoane juridice şi folosite pentru a identifica persoana fizică sau juridică în scopul aplicării legilor fiscale ale respectivei jurisdicţii. 7. Termenul „documente justificative“ include oricare dintre următoarele: a) un certificat de rezidenţă emis de o autoritate publică a unei jurisdicţii în care beneficiarul plăţii afirmă că este rezident. Astfel de certificate de rezidenţă pot fi: (i) un certificat de rezidenţă fiscală; (ii) informaţiile despre rezidenţă publicate de o autoritate publică a unei jurisdicţii, spre exemplu o listă publicată de o administraţie fiscală care să conţină numele şi rezidenţele contribuabililor; (iii) informaţiile despre rezidenţă dintr-un registru public ţinut sau autorizat de o autoritate publică a unei jurisdicţii, precum un registru public ţinut de o administraţie fiscală.
b) în ceea ce priveşte o persoană fizică, orice identificare valabilă eliberată de o autoritate publică care include numele persoanei şi este utilizată, de regulă, în scopuri de identificare; c) cu privire la o entitate, orice document oficial eliberat de o autoritate publică a unei jurisdicţii (de exemplu, un guvern sau o agenţie a acestuia sau o comună), care include numele entităţii şi fie adresa sediului său principal în jurisdicţia în care aceasta afirmă că este rezidentă, fie în jurisdicţia în care entitatea a fost înregistrată sau constituită. Adresa unei instituţii financiare la care entitatea are deschis un cont, căsuţa poştală sau adresa folosită doar pentru corespondenţă nu este considerată a fi adresa sediului principal al entităţii, cu excepţia cazului în care această adresă este singura adresă utilizată de entitate şi apare ca adresa înregistrată a entităţii în documentele de înfiinţare sau constituire ale entităţii. Mai mult, o adresă care este furnizată în conformitate cu instrucţiunea „post-restant“ cu privire la acea adresă nu este adresa sediului principal al entităţii; d) orice situaţie financiară auditată, raport de credit efectuat de un terţ, acte de procedură în legătură cu procedurile de insolvenţă sau raport al unei autorităţi de reglementare a pieţei.
8. Cu privire la un cont de entitate preexistent, instituţia financiară raportoare poate utiliza drept documente justificative orice clasificare care figurează în registrele acesteia cu privire la titularul de cont care a fost determinată pe baza unui sistem de codificare standardizat industrial şi înregistrată de instituţia financiară raportoare conform practicilor sale comerciale obişnuite în scopul aplicării măsurilor de cunoaştere a clientelei specifice legislaţiei pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului sau în alte scopuri de reglementare, altele decât fiscale, şi care a fost pusă în aplicare de instituţia financiară raportoare înainte de data utilizată pentru a clasifica contul financiar drept un cont preexistent, cu condiţia ca instituţia financiară raportoare să nu cunoască sau să nu aibă motive să cunoască că o astfel de clasificare este incorectă sau nu mai este de încredere. Termenul de „sistem de codificare industrial standardizat“ se referă la un sistem de codificare folosit pentru a clasifica construcţiile juridice în funcţie de tipul acestora în alte scopuri decât cele fiscale. Exemple ale unui sistem de codificare standardizat industrial includ Clasificarea internaţională industrială standard (ISIC) din SUA, Clasificarea statistică a activităţilor economice din Comunitatea Europeană (NACE/CAEN) şi Sistemul de clasificare industrial nord american (NAICS). 9. Condiţii de valabilitate ale documentelor justificative. Documentele justificative care conţin o dată de expirare a valabilităţii pot să fie considerate valabile până în ultima zi a perioadei de valabilitate sau în ultima zi al celui de-al cincilea an calendaristic după anul în care documentele justificative au fost furnizate instituţiei financiare raportoare. Cu toate acestea, următoarele documente justificative sunt considerate a rămâne valabile pe o durată nedeterminată: a) documentele justificative furnizate de o autoritate publică (de exemplu, paşapoartele); b) documentele justificative care nu sunt în general reînnoite sau modificate (cum ar fi certificatul de înregistrare); sau c) documentele justificative furnizate de o instituţie financiară nonraportoare sau de o persoană dintr-o jurisdicţie care face obiectul raportării şi care nu este o persoană care face obiectul raportării. Toate celelalte documente justificative sunt valabile până în ultima zi din cel de-al cincilea an calendaristic după anul în care documentele justificative sunt furnizate instituţiei financiare raportoare.
10. Prin excepţie de la pct. 9, o instituţie financiară raportoare poate să nu se bazeze pe documentele justificative, conform subsecţiunii A a secţiunii VII, dacă cunoaşte sau are motive să cunoască faptul că documentele justificative sunt incorecte sau nu mai sunt de încredere. Instituţia financiară raportoare este obligată să instituie proceduri prin care să se asigure că orice modificare a dosarelor principale ale clienţilor care reprezintă o modificare a circumstanţelor să fie identificată.
11. Instituţia financiară raportoare trebuie să notifice orice persoană care furnizează documente, asupra obligaţiei de a o notifica în cazul intervenirii unei modificări a circumstanţelor. 12. Instituţia financiară raportoare poate să reţină o copie certificată sau o copie simplă, inclusiv un microfişier, un document electronic scanat sau disponibil prin alte mijloace de stocare electronică, de pe documentele justificative sau cel puţin o consemnare a documentelor examinate, data examinării acestora şi numărul de identificare a documentelor, dacă este cazul, (spre exemplu, un număr de paşaport). Orice document care este stocat electronic trebuie să fie disponibil la cerere şi pe suport hârtie. 13. O instituţie financiară raportoare poate să accepte o copie a documentelor justificative în format electronic dacă sistemul electronic asigură că informaţiile primite sunt aceleaşi cu informaţiile trimise şi păstrează evidenţa tuturor sesiunilor de acces al utilizatorului care au ca rezultat trimiterea, reînnoirea sau modificarea documentelor justificative. În plus, design-ul şi operarea sistemului electronic, inclusiv procedurile de acces, trebuie să asigure că persoana care accesează sistemul şi furnizează documentele justificative este persoana titulară a acestor documente. 14. Instituţia financiară raportoare la care un client deschide un cont trebuie să obţină documentele justificative pentru fiecare cont în parte. Cu toate acestea, o instituţie financiară raportoare poate să se bazeze pe documentele justificative furnizate de client pentru un alt cont dacă ambele conturi sunt considerate un singur cont în scopul respectării măsurilor de încredere prevăzute la subsecţiunea A, secţiunea VII. 15. Documentele colectate de alte persoane Instituţia financiară raportoare poate să se bazeze pe documentele colectate de un agent (inclusiv un consilier de fonduri pentru fonduri mutuale, fonduri speculative sau un grup privat de investiţii) al acesteia. Agentul poate să reţină documentele ca parte dintr-un sistem de informaţii pentru o singură instituţie financiară raportoare sau pentru mai multe instituţii financiare raportoare cu condiţia ca pe baza sistemului respectiv orice instituţie financiară raportoare în numele căreia agentul reţine documentele să acceseze cu uşurinţă datele privind natura documentelor, informaţiile conţinute în respectivele documente (inclusiv o copie a documentelor) şi valabilitatea acestora şi trebuie să permită instituţiei financiare raportoare să transmită datele, fie direct într-un sistem electronic sau prin furnizarea acestor date agentului, referitoare la orice fapte pe care le află şi care ar putea să afecteze credibilitatea documentelor. Instituţia financiară raportoare trebuie să stabilească cum şi când au fost transmise datele referitoare la orice fapte pe care le află şi care pot afecta credibilitatea documentelor şi trebuie să stabilească faptul că orice date pe care le-a transmis au fost procesate şi au fost aplicate măsurile de încredere. Agentul trebuie să dispună de un sistem care să asigure că orice informaţii pe care le primeşte referitoare la fapte care afectează credibilitatea documentelor sau statutul atribuit clientului sunt furnizate către toate instituţiile financiare raportoare pentru care agentul reţine documentele. Instituţia financiară raportoare care obţine un cont de la un predecesor sau cesionar în cazul unei fuziuni sau absorbţii de conturi cu titlu oneros poate în general să se bazeze pe documentele valabile sau copii de pe aceste documente valabile obţinute de predecesor sau cesionar. În plus, instituţia financiară raportoare care obţine un cont printr-o fuziune sau absorbţie de conturi cu titlu oneros de la o altă instituţie financiară raportoare care a finalizat toate procedurile de diligenţă fiscală prevăzute de secţiunile II-VII cu privire la conturile cesionate poate în general să se bazeze pe documentaţia de stabilire a statutului titularului de cont aparţinând predecesorului sau cesionarului până la momentul în care cunoaşte sau are motive să cunoască că statutul respectiv este incorect sau a intervenit o modificare a circumstanţelor.
ANEXA 2 (Anexa nr. 2 la Legea nr. 207/2015) PROCEDURI SUPLIMENTARE de raportare şi de diligenţă fiscală pentru schimbul de informaţii referitoare la conturile financiare 1. Modificarea circumstanţelor O „modificare a circumstanţelor“ include orice modificare care are drept rezultat adăugarea de informaţii relevante privind statutul unei persoane sau intră, în alt mod, în contradicţie cu statutul persoanei respective. În plus, o modificare a circumstanţelor include orice modificare sau completare a informaţiilor privind contul titularului de cont (inclusiv adăugarea sau substituirea unui titular de cont ori altă modificare referitoare la acesta) sau orice modificare sau completare a informaţiilor privind orice cont asociat cu un astfel de cont (aplicând normele privind agregarea conturilor prevăzute la pct. 1 şi 2, subsecţiunea C, secţiunea VII din anexa nr. 1) dacă o astfel de modificare sau completare a informaţiilor afectează statutul titularului de cont. În cazul în care instituţia financiară raportoare se bazează pe adresă de rezidenţă, stabilită în conformitate cu pct. 2-11, subsecţiunea B, secţiunea a III-a din anexa nr. 1, şi intervine o modificare a circumstanţelor în urma căreia instituţia financiară raportoare cunoaşte sau are motive să cunoască faptul că documentele justificative iniţiale sau alte documente asociate unui cont sunt incorecte sau nu mai sunt de încredere, instituţia financiară raportoare are obligaţia ca până cel târziu în ultima zi a anului calendaristic relevant sau a altei perioade de raportare adecvate ori în 90 de zile calendaristice de la notificarea sau descoperirea unei astfel de modificări a circumstanţelor, oricare dintre acestea este mai recentă, să obţină o declaraţie pe propria răspundere şi noi documente justificative din partea titularului de cont pentru a-i stabili rezidenţa fiscală. În cazul în care instituţia financiară raportoare nu a putut să obţină o declaraţie pe propria răspundere din partea titularului de cont şi nici alte documente justificative în termenul menţionat anterior, instituţia financiară raportoare trebuie să aplice procedura de căutare în evidenţele electronice prevăzută la pct. 12-15 subsecţiunea B, secţiunea a III-a din anexa nr. 1.
2. Declaraţia pe propria răspundere pentru conturile de entitate noi În ceea ce priveşte conturile de entitate noi, pentru a stabili dacă o persoană care exercită controlul asupra unei ENF pasive este o persoană care face obiectul raportării, instituţia financiară raportoare se poate baza numai pe o declaraţie pe propria răspundere, fie din partea titularului de cont, fie din partea persoanei care exercită controlul.
3. Rezidenţa unei instituţii financiare Instituţie financiară este „rezidentă“ în România în cazul în care aceasta se află sub jurisdicţia României (şi anume, România poate impune raportarea de către instituţia financiară). În general, în cazul în care o instituţie financiară are rezidenţa fiscală într-o jurisdicţie care face obiectul raportării, aceasta se află sub autoritatea unei jurisdicţii care face obiectul raportării şi, prin urmare, este o instituţie financiară a respectivei jurisdicţii. În cazul unei fiducii care este o instituţie financiară (indiferent dacă aceasta este rezident fiscal într-o jurisdicţie care face obiectul raportării), fiducia este considerată a se afla sub autoritatea unei jurisdicţii care face obiectul raportării dacă unul sau mai mulţi fiduciari sunt rezidenţi în respectivele jurisdicţii, cu excepţia cazului în care fiducia raportează altei jurisdicţii care face obiectul raportării toate informaţiile care trebuie raportate în temeiul cap. I al titlului X cu privire la conturile care fac obiectul raportării administrate de fiducie, în virtutea faptului că fiducia are rezidenţa fiscală în acea jurisdicţie care face obiectul raportării. Cu toate acestea, în cazul în care o instituţie financiară (care nu este o fiducie) nu are rezidenţă fiscală (de exemplu, pentru că este considerată transparentă din punct de vedere fiscal sau pentru că se află într-o jurisdicţie în care nu există impozit pe venit), se consideră că aceasta se află sub autoritatea unei jurisdicţii care face obiectul raportării şi că este, prin urmare, o instituţie financiară a respectivei jurisdicţii, în cazul în care: a) este constituită în temeiul legislaţiei respectivei jurisdicţii; b) are sediul conducerii efective (inclusiv sediul administrativ efectiv) în respectiva jurisdicţie; sau c) face obiectul supravegherii financiare în respectiva jurisdicţie.
În cazul în care instituţia financiară (care nu este o fiducie) este rezidentă în două sau mai multe jurisdicţii care fac obiectul raportării, respectiva instituţie financiară face obiectul cerinţelor de raportare şi de diligenţă fiscală ale respectivei jurisdicţii în care aceasta îşi menţine contul/conturile financiar(e).
4. Cont administrat În general, se poate considera că un cont este administrat de către o instituţie financiară în următoarele situaţii: a) în cazul unui cont de custodie, de instituţia financiară care deţine custodia activelor din contul respectiv (inclusiv o instituţie financiară care deţine active în regim „street name“ pentru un titular de cont în respectiva instituţie); b) în cazul unui cont de depozit, de instituţia financiară care este obligată să facă plăţi cu privire la contul respectiv (cu excepţia unui reprezentant al unei instituţii financiare, indiferent dacă acest reprezentant este sau nu o instituţie financiară); c) în cazul oricărui titlu de capital sau de creanţă asupra unei instituţii financiare care constituie un cont financiar, de către respectiva instituţie financiară; d) în cazul unui contract de asigurare cu valoare de răscumpărare sau al unui contract de rentă viageră, de instituţia financiară care este obligată să facă plăţi cu privire la respectivul contract.
5. Fiducii care sunt ENF pasive O entitate precum o societate civilă, o societate cu răspundere limitată sau o construcţie juridică similară care nu are rezidenţă fiscală, în conformitate cu pct. 3, subsecţiunea D, secţiunea a VIII-a din anexa nr. 1, este considerată ca fiind rezidentă în jurisdicţia în care se află sediul conducerii efective. În acest sens, o persoană juridică sau o construcţie juridică este considerată a fi „similară“ cu o societate civilă şi cu o societate cu răspundere limitată în cazul în care aceasta nu este tratată ca o persoană impozabilă în România în temeiul legislaţiei fiscale române. Cu toate acestea, în scopul de a evita raportarea dublă (ţinând cont de sfera amplă a termenului „Persoane care exercită controlul“ în cazul fiduciilor), o fiducie care este o ENF pasivă nu poate fi considerată o construcţie juridică similară.
6. Adresa sediului principal al entităţii Una dintre cerinţele prevăzute la pct. 7, lit. c), subsecţiunea E, secţiunea a VIII-a din anexa nr. 1 este că, în ceea ce priveşte o entitate, documentaţia oficială include fie adresa sediului principal al entităţii în jurisdicţia care face obiectul raportării sau în altă jurisdicţie în care aceasta afirmă că este rezidentă, fie din jurisdicţia care face obiectul raportării sau din altă jurisdicţie în care entitatea a fost înregistrată sau constituită. Adresa sediului principal al entităţii este, în general, locul în care se află sediul conducerii efective. Adresa unei instituţii financiare la care entitatea administrează un cont, o căsuţă poştală sau o adresă utilizate exclusiv pentru corespondenţă nu este adresa sediului principal al entităţii, cu excepţia cazului în care respectiva adresă este singura adresă utilizată de către entitate şi figurează ca adresă de înregistrare a entităţii în documentele de constituire. Mai mult decât atât, o adresă furnizată purtând menţiunea „post-restant“ nu este adresa sediului principal al entităţii.
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
