Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
*) Opinie concurentă la Decizia nr. 392, transmisă de Curtea Constituţională prin Adresa nr. 9.675 din 21 noiembrie 2018 ulterior publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017.
Pronunţându-se asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicată în cauză, Curtea Constituţională a decis, cu majoritate de voturi, următoarele:
1. A admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“.
2. A respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal.
3. A respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Suntem de acord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, precum şi cu motivarea soluţiilor de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 248 din Codul penal din 1969 şi, respectiv, de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. În privinţa motivării soluţiei de inadmisibilitate însă, pronunţată cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, formulăm opinie concurentă. În opinia noastră, motivarea soluţiei de inadmisibilitate trebuia să se limiteze strict la susţinerea dispozitivului, având în vedere regimul juridic al cauzelor de inadmisibilitate, precum şi specificul efectelor juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale, astfel cum vom arăta în ceea ce urmează.
I. Regimul juridic al cauzelor de inadmisibilitate cu specială referire la prezenta cauză
1. Aspecte generale
Cauzele de inadmisibilitate sunt motive legale ce împiedică declanşarea sau extinderea procedurii de control al constituţionalităţii legilor. Fie că sunt reglementate expres de lege, fie că sunt stabilite pe cale jurisprudenţială, cauzele de inadmisibilitate au caracter imperativ. Ca urmare, Curtea trebuie să procedeze în mod obligatoriu la examinarea admisibilităţii sesizărilor care îi sunt adresate, ca etapă prealabilă examinării fondului lor, iar în situaţia în care identifică existenţa unei astfel de cauze, să procedeze la respingerea sesizării ca inadmisibilă. Aceasta cu atât mai mult atunci când este vorba despre întinderea competenţei Curţii Constituţionale, asupra căreia numai Curtea poate să decidă.
În această privinţă, cauzele de inadmisibilitate se constituie într-un veritabil instrument de autolimitare, menit să menţină Curtea Constituţională în graniţele rolului său constituţional şi să o ferească de orice implicare în dispute străine de realizarea acestuia^1.
^1 A se vedea opinii în acelaşi sens exprimate de judecători ai Curţii Constituţionale, de exemplu, prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru, prof. univ. dr. Tudorel Toader, opinie concurentă la Decizia Curţii Constituţionale nr. 548 din 15 iulie 2015.
2. Considerente care susţin soluţia de inadmisibilitate pronunţată prin prezenta decizie şi considerente care excedează dispozitivului pronunţat
În prezenta cauză, Curtea Constituţională a constatat că excepţia ridicată în privinţa art. 297 alin. (1) din Codul penal este inadmisibilă, întrucât, în esenţă, criticile formulate, în sensul lipsei unei circumstanţieri cu privire la determinarea unui anumit cuantum al pagubei ori a unei anumite gravităţi a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane, relevă o „omisiune legislativă“ care nu poate fi complinită de Curte, ci de legiuitorul primar sau delegat. Suntem de acord cu această concluzie, care stabileşte o delimitare clară de competenţă între instanţa constituţională şi legiuitor şi care susţine soluţia de inadmisibilitate pronunţată prin dispozitivul deciziei.
Distinct însă de considerentele care explică lipsa de competenţă a Curţii în raport cu criticile autorului excepţiei, adică distinct de acele considerente care susţin dispozitivul de inadmisibilitate, Curtea a mai reţinut şi alte considerente, la care ne vom referi punctual în continuare, şi care, în esenţă, contrazic dispozitivul deciziei, întrucât stabilesc o obligaţie de reglementare pentru legiuitor, obligaţie fără suport în dispozitivul deciziei şi, prin urmare, fără suport constituţional. Aceste considerente nu ar fi trebuit să se regăsească în cuprinsul deciziei.
3. Problematica „omisiunilor legislative“ în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Efectul constatării, însă numai în considerentele deciziei, a unei „omisiuni legislative“
Avem în vedere aici, în principal, considerentele prin care, constatând o omisiune legislativă, Curtea a instituit obligaţia legiuitorului „de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu.“ (paragraful 56)
Cu privire la problematica omisiunilor legislative observăm mai întâi că teoria tradiţională a curţilor constituţionale în chip de legiuitori negativi a suferit de-a lungul timpului nuanţări, în sensul că, în anumite circumstanţe determinate, curţile constituţionale se pot pronunţa asupra omisiunilor legislative.
În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României s-a cristalizat distincţia între omisiunile legislative care prezintă relevanţă constituţională (şi care pot fi cenzurate de Curtea Constituţională pe calea controlului de constituţionalitate) şi cele care nu prezintă o astfel de relevanţă (determinând respingerea sesizărilor ca inadmisibile).
Astfel, într-o seamă de decizii, respingând ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a apreciat că admiterea excepţiei în raport cu critici care puneau în discuţie omisiuni legislative ar echivala cu subrogarea acesteia în sfera de competenţă a legiuitorului, încălcându-se astfel art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit căruia instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului^2. De asemenea, Curtea a respins excepţii de neconstituţionalitate, apreciind că nu au fost formulate veritabile critici de neconstituţionalitate, „ci mai degrabă o propunere de lege ferenda, asupra căreia însă Curtea nu se poate pronunţa, neavând competenţa de a modifica dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate, aşa cum prevede art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992“^3. Curtea Constituţională „nu are competenţa de a crea noi norme legale prin completarea unui text deja existent, ci doar să verifice conformitatea normelor existente cu exigenţele constituţionale şi să constate constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea acestora“.^4
^2 Decizia nr. 89 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014; a se vedea şi Decizia nr. 502 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014; Decizia nr. 44 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 29 mai 2015; Decizia nr. 130 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 11 mai 2015.
^3 Decizia nr. 367 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015.
^4 Decizia nr. 162 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016, a se vedea şi Decizia nr. 102 din 25 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 25 mai 2016.
În situaţia în care însă omisiunea legislativă are relevanţă constituţională, respectiv generează un viciu de neconstituţionalitate al reglementării, Curtea a procedat la corectarea acestuia, socotind excepţia de neconstituţionalitate admisibilă şi învestindu-se în consecinţă cu soluţionarea acesteia. În astfel de situaţii, Curtea a reţinut că, „chiar dacă […] este în discuţie o omisiune legislativă, Curtea, în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, nu poate ignora viciul de neconstituţionalitate existent, deoarece tocmai omisiunea şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental de acces liber la justiţie al persoanelor cărora li se comunică adeverinţa, potrivit art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008“5. Cu alt prilej, Curtea a reţinut că, „chiar dacă îmbracă forma unei omisiuni legislative, viciul de neconstituţionalitate sesizat nu poate fi ignorat“, deoarece o atare omisiune este cea care generează, eo ipso, încălcarea drepturilor constituţionale invocate.^6
^5 Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 30 aprilie 2014.
^6 Pe larg, T. Toader, M. Safta, Ghid de admisibilitate la Curtea Constituţională, Ed. Hamangiu, 2016.
Distincţia operată în considerente din perspectiva relevanţei constituţionale a excepţiei de neconstituţionalitate şi, în consecinţă, a învestirii sau nu a Curţii Constituţionale cu soluţionarea pe fond a excepţiei se reflectă, în mod firesc, şi în dispozitiv.
Astfel, dacă instanţa constituţională se socoteşte necompetentă, soluţia pronunţată este de inadmisibilitate, problematica analizată rămânând la latitudinea legiuitorului şi în marja de apreciere a acestuia, evident în limitele Constituţiei şi a legii. Dacă instanţa constituţională se socoteşte însă competentă, în sensul constatării unei omisiuni legislative cu relevanţă constituţională (cazul de faţă), soluţia este de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, cu consecinţa obligării legiuitorului de punere în acord a dispoziţiilor constatate neconstituţionale cu prevederile Constituţiei, în lumina deciziei Curţii, în condiţiile art. 147 din Constituţie.
În prezenta cauză însă, deşi se socoteşte necompetentă, pronunţând, în consecinţă, o soluţie de inadmisibilitate, Curtea obligă legiuitorul, exclusiv prin considerentele deciziei (paragraful 56), să completeze norma criticată, stabilind expres că „legiuitorul are obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu“. Aceste considerente nu sunt susţinute de dispozitivul de inadmisibilitate, ci ar fi fost susţinute, cu efect obligatoriu, printr-un dispozitiv de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Numai în situaţia în care, declarându-se competentă, Curtea ar fi constatat o omisiune legislativă cu relevanţă constituţională, aşadar ar fi constatat o încălcare a Constituţiei, ar fi putut reţine obligaţia legiuitorului, impusă de art. 147 alin. (4) din Constituţie (iar nu de Curtea Constituţională), de a pune în acord normele neconstituţionale cu prevederile Legii fundamentale în sensul precizat de Curte.
Curtea însă se socoteşte necompetentă, deci respinge excepţia, şi totuşi obligă legiuitorul, doar prin considerente, să modifice legislaţia în sensul stabilit de Curte, exclusiv prin considerentele reţinute. Dată fiind această lipsă de legătură, chiar contradicţie între aceste considerente şi dispozitiv, considerăm că ele nu ar fi trebuit să se regăsească, în această redactare, în prezenta decizie. Curtea nu poate impune obligaţii unor autorităţi publice câtă vreme ea însăşi, în cuprinsul aceleiaşi decizii, a constatat că nu este competentă să o facă. În orice caz, aceste considerente, care nu se reflectă şi deci nu susţin în niciun fel dispozitivul deciziei de inadmisibilitate, nu pot avea caracter obligatoriu.
II. Obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale, în unitatea dată de considerentele şi dispozitivul acestora
Întrucât motivarea prezentei decizii tinde să acrediteze ideea că obligaţia nou impusă legiuitorului, în sensul reglementării unui prag valoric al pagubei în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, ar izvorî dintr-o precedentă decizie de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate, respectiv exclusiv dintr-o serie de aprecieri cuprinse în considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, socotim că se impun şi o serie de precizări referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
1. Aspecte de principiu
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României: „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor“.
Într-o jurisprudenţă constantă, începând cu Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995^7 Curtea a statuat că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta^8.
^7 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995.
^8 De exemplu, Decizia nr. 196/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 231 din 22 aprilie 2013, Decizia nr. 163/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 4 aprilie 2013, Decizia nr. 102/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 12 aprilie 2013, Decizia nr. 1.039/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, Decizia nr. 536/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, Decizia nr. 414/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 415/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010.
Referindu-se la obligativitatea, deopotrivă, a considerentelor cuprinse în deciziile sale, Curtea a avut mereu în vedere în mod evident acele considerente care, în înlănţuirea logicii argumentării, realizează fundamentarea dispozitivului deciziei Curţii, pentru că numai despre acelea se poate susţine că „sprijină“ dispozitivul. Dacă nu ar fi fost/nu ar fi astfel, circumstanţierea respectivă ar fi lipsit.
Prin prezenta decizie, Curtea abandonează toată această jurisprudenţă, prin afirmarea, în mod expres, a faptului că toate considerentele din cuprinsul unei decizii sunt obligatorii, pentru că toate sprijină dispozitivul acesteia (paragraful 52). Considerăm că această nouă abordare a Curţii este în contradicţie cu propria sa jurisprudenţă şi cu însăşi logica argumentării unei decizii/hotărâri.
În acest sens, abordând problematica precedentului judiciar, respectiv a forţei obligatorii a acestuia (cum este şi cazul deciziilor Curţii Constituţionale), şi doctrina^9 subliniază că ar fi greşit să concluzionăm că tot ceea ce conţine o decizie are o pondere egală. Opinia tradiţională este că trebuie realizată diferenţa între ratio decidendi al unei hotărâri a instanţei, adică parte obligatorie („considerentele care susţin dispozitivul“, în sensul jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale), şi obiter dicta, adică partea fără caracter obligatoriu, cuprinzând remarci, opinii, aspecte care nu susţin prin ele însele dispozitivul.
^9 Ian McLeod, Ratio Decidendi and Obiter Dictum, Macmillan Law Masters pp 137-152, https://link.springer.com/chapter/10.1007%2F978-1-349-14289-7_10
Au putere obligatorie şi considerentele, atunci când sunt avute în vedere acele considerente în lipsa cărora nu ar fi posibilă înţelegerea dispozitivului hotărârii. Doctrina şi practica judiciară au statuat că acest tip de considerente reprezintă considerente decisive, adică acelea care constituie susţinerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta. Cu alte cuvinte, sunt obligatorii considerentele unei hotărâri judecătoreşti care constituie susţinerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta, iar nu cele care excedează acestui dispozitiv, cu atât mai puţin cele care, precum în prezenta decizie, îl contrazic.
Noua orientare a Curţii pare să fi apărut din necesitatea acreditării caracterului obligatoriu al unor idei/aprecieri/ consideraţii exprimate în Decizia nr. 405/2016, care însă nu se află în conexiune logică cu dispozitivul acelei decizii, nu se reflectă în acesta şi deci nu îl „susţin“, în sensul jurisprudenţei constante a Curţii, curmată, practic, prin prezenta decizie, astfel cum vom arăta în cele ce urmează.
2. Efectele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016. Prezentarea dispozitivului şi a considerentelor acesteia - ratio decidendi şi obiter dicta
În cauza soluţionată prin Decizia nr. 405/2016 şi care a vizat tot incriminarea infracţiunii de abuz în serviciu, Curtea a analizat alte critici decât cele din prezenta cauză, critici care, în esenţă, au vizat lipsa de previzibilitate şi accesibilitate a dispoziţiilor criticate, respectiv faptul că acestea „au un caracter ambiguu, existând posibilitatea reglementării cu privire la conduita funcţionarului şi de către o autoritate, alta decât cea legislativă“. (paragraful 11) În opinia autorilor acelei excepţii de neconstituţionalitate, „legiuitorul a stabilit o incriminare ce are un caracter general, astfel că acţiunile sau inacţiunile raportate la activităţile pe care le desfăşoară funcţionarul pot fi menţionate în dispoziţiile altor acte normative decât legea penală (nedeterminate), în fişa postului sau pot fi situaţii de fapt, nereglementate în scris“ (paragraful 11).
Examinând aceste susţineri şi normele constituţionale invocate, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. Curtea a explicat şi ce înseamnă „lege“ în sensul dispozitivului pronunţat (paragraful 62). În mod evident, considerentele care susţin acest dispozitiv sunt obligatorii, constituind ratio decidendi.
În context, Curtea a exprimat şi o serie de considerente care excedează dispozitivului, cuprinse în paragrafele 68-79, referitoare la politica penală a legiuitorului, conchizând în privinţa acestora, în paragraful 80, după cum urmează: „în concluzie, Curtea reţine că sarcina aplicării principiului «ultima ratio» revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, Curtea apreciază că responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind «abuzul în serviciu» ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare - Ministerul Public şi instanţele judecătoreşti -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare.“ Este un considerent de principiu, corect în mod neîndoielnic, dar care apare ca fiind obiter dicta, neavând legătură nici cu criticile formulate în acea cauză şi nici cu dispozitivul aceleiaşi decizii, de constatare a neconstituţionalităţii textului criticat în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“.
Prin prezenta decizie se acreditează însă ideea caracterului obligatoriu al aprecierilor referitoare la sarcina aplicării principiului „ultima ratio“, cuprinse în Decizia nr. 405/2016, şi, mai mult, relevând, prin prisma acestora, o „omisiune legislativă“ (despre care Curtea însă nu a vorbit niciun moment în acea decizie), se impune concluzia surprinzătoare a unei „obligaţii“ pentru legiuitor. Practic, Curtea se substituie Parlamentului şi, bazându-se pe considerente de principiu ale unei decizii de admitere căreia îi atribuie un alt sens, reconfigurează reglementarea infracţiunii de abuz în serviciu. Dacă anterior Parlamentului i se oferise un cadru, repere de ordin constituţional care să jaloneze opţiunile de politică penală ale legiuitorului, în prezenta decizie Curtea transformă acest cadru într-o singură opţiune: obligaţia Parlamentului de a stabili un prag valoric în cazul infracţiunii de abuz în serviciu.
Se poate lesne constata că se adaugă astfel la considerentele Deciziei nr. 405/2016, în sensul reinterpretării unor aprecieri cuprinse în considerentele acesteia şi convertirea lor, cu încălcarea competenţei Curţii Constituţionale, într-o obligaţie pentru legiuitor. Această obligaţie nu are însă niciun suport constituţional, pentru că nu este susţinută de niciun dispozitiv de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate - nici cel al Deciziei nr. 405/2016, care priveşte o cu totul altă problematică, şi nici cel al prezentei decizii, câtă vreme soluţia este de inadmisibilitate.
III. Concluzii
Conchizând, prezenta opinie concurentă este în sensul că decizia de inadmisibilitate pronunţată de Curte trebuia să cuprindă doar considerentele care explică soluţia de inadmisibilitate, respectiv lipsa de competenţă a Curţii Constituţionale, care nu se poate substitui legiuitorului primar sau delegat.
Considerentele suplimentare pe care le-am evidenţiat determină o interferenţă nepermisă (chiar de către Curte prin soluţia pronunţată), în competenţele altor autorităţi publice, întrucât stabilesc o conduită a autorităţilor care s-ar fi
susţinut printr-un alt dispozitiv decât cel pronunţat. Câtă vreme Curtea constată că nu este competentă să „corecteze“ norma criticată, considerentele sale trebuiau să fie circumscrise acestei concluzii, fără a stabili o obligaţie pentru legiuitor de a reglementa într-un anume sens infracţiunea de abuz în serviciu. O asemenea interferenţă este interzisă prin soluţia pronunţată, astfel că nu se poate reţine vreo obligativitate a considerentelor care o consacră.
Cum aceste considerente nu susţin dispozitivul de inadmisibilitate, nu sunt obligatorii. În raport cu distincţia pe care am realizat-o, s-ar putea susţine o eventuală valoare de obiter dicta a considerentelor pe care le-am evidenţiat şi deplina libertate a legiuitorului de a reglementa sau nu un prag valoric. Reţinem însă şi flagranta contradicţie cu dispozitivul deciziei, iar, în sine, ideea de motivare contradictorie, de natură a slăbi forţa şi autoritatea deciziei. De principiu, ţinând seama de faptul că deciziile Curţii Constituţionale se adresează tuturor destinatarilor normelor juridice, indiferent de pregătirea juridică, la pronunţarea şi redactarea oricărei decizii este necesar ca instanţa de contencios constituţional să realizeze o cât mai clară „legătură“ între considerente şi dispozitiv. Curtea trebuie să se poziţioneze, deopotrivă, în postura destinatarilor deciziei, cerinţele de claritate şi precizie, pe care însăşi Curtea le-a dezvoltat în aplicarea principiului securităţii juridice, fiindu-i deopotrivă aplicabile. Motivarea clară, accesibilă, coerenţa şi logica argumentării, înlănţuirea considerentelor care susţin dispozitivul şi care devin, deopotrivă cu acesta, obligatorii - sunt imperative pe care Curtea trebuie să le aibă în vedere, pentru a evita situaţii în care chiar actele sale să devină subiect de interpretări divergente. În plus, prin crearea unor conexiuni logice indestructibile între considerentele obligatorii şi dispozitivul deciziilor, se evită procedeul periculos al „decupării“ unor considerente şi al utilizării lor în contexte diferite, acreditând ideea obligativităţii lor, de natură să creeze insecuritate juridică, prin fundamentarea unor raţionamente juridice pe premise false.
În concluzie, soluţia legislativă criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, iar eventualele critici care tind la modificarea acesteia, invocând o omisiune legislativă, excedează competenţei Curţii Constituţionale. Instanţele constituţionale, indiferent de rolul pe care îl au sau şi-l asumă la un moment dat, mai mult sau mai puţin activ, nu pot deveni legiuitori. Curţile Constituţionale nu fac politica legislativă, nu creează legi, ele doar asigură supremaţia Constituţiei în limitele competenţei date de legiuitorul constituant.
De aceea, orice considerente care tind să acrediteze un alt rol/alte competenţe al/ale Curţii Constituţionale nu pot fi reţinute, iar prezenta opinie concurentă este în sensul eliminării lor din cuprinsul motivării.
Judecător,
dr. Livia Doina Stanciu
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
