Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
NORME TEHNICE din 28 septembrie 2022 privind compoziţii, scheme şi tehnologii de regenerare a pădurilor şi de împădurire a terenurilor degradate
EMITENT: Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1000 din 14 octombrie 2022
──────────
Aprobate prin ORDINUL nr. 2.533 din 28 septembrie 2022, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1000 din 14 octombrie 2022.
──────────
ART. 1
(1) Normele tehnice privind compoziţii, scheme şi tehnologii de regenerare a pădurilor şi de împădurire a terenurilor degradate stabilesc compoziţii, scheme şi tehnologii de regenerare a pădurilor pentru terenuri normale staţional sau puţin modificate antropic şi pentru terenuri degradate.
(2) Regenerarea arboretelor în terenuri normale staţional sau puţin modificate antropic se realizează pe cale naturală, în cazul aplicării tratamentelor care favorizează instalarea şi dezvoltarea seminţişului, pe cale artificială prin plantaţii, semănături directe, butăşiri sau mixt.
ART. 2
Modalităţile de realizare a compoziţiilor de regenerare sunt următoarele:
a) împăduriri propriu-zise - în cazul instalării culturilor forestiere pe terenuri pe care pădurea nu a existat anterior sau de pe care a fost înlăturată de multă vreme, de regulă, o perioadă de amenajare de 5/10 ani - poieni, goluri, terenuri erodate, nisipuri mobile, terenuri neforestiere destinate înfiinţărilor perdelelor forestiere de protecţie;
b) reîmpăduriri - în cazul reinstalării vegetaţiei forestiere pe terenuri de curând despădurite, după tăieri rase, pe cele dezgolite în urma calamităţilor şi pe cele care au fost ocupate temporar din fondul forestier naţional, precum şi împăduriri care se execută în scopul substituirii, refacerii sau ameliorării arboretelor necorespunzătoare staţional;
c) completarea regenerărilor naturale - respectiv plantaţii şi semănături directe care se execută sub masivul pădurii sau după exploatarea acesteia, în scopul completării suprafeţelor neregenerate, înlocuirii seminţişului vătămat sau a celui alcătuit din specii nedorite, promovării unor specii valoroase, insuficient reprezentate în arboretul matern.
ART. 3
(1) Alegerea speciilor în vederea realizării unor culturi forestiere corespunzătoare condiţiilor staţionale şi funcţiilor social-economice atribuite se stabileşte în funcţie de compoziţia-ţel optimă pentru fiecare suprafaţă destinată lucrărilor de regenerare.
(2) Prin compoziţia-ţel optimă se înţelege asocierea şi proporţia speciilor din cadrul unui arboret, corespunzătoare tipului natural fundamental de pădure, care îmbină în modul cel mai favorabil exigenţele ecologice ale speciilor din cele mai valoroase provenienţe cu cerinţele social-economice, în momentul final al existenţei lui.
(3) Compoziţiile de regenerare reprezintă ponderea speciilor principale provenite din regenerarea naturală şi a celor introduse artificial, în culturile create. Stabilirea corespunzătoare a speciilor propuse la înlocuirea arboretelor prezintă o importanţă fundamentală în silvicultură şi trebuie să se facă în urma unei analize temeinice ecosistemice a condiţiilor staţionale, în special de sol şi de climă, a vegetaţiei existente, naturală sau introdusă, şi chiar a vegetaţiei erbacee, întocmindu-se fişa staţională.
(4) Asocierea speciilor forestiere în culturi se va face în funcţie de:
a) specificul staţional;
b) caracteristicile biologice ale speciilor;
c) destinaţia culturii.
(5) În raport cu caracteristicile menţionate, o cultură silvică poate fi constituită dintr-o singură specie - cultură pură sau monocultură - sau din mai multe specii - cultură amestecată. Amestecul poate fi intim, grupat sau mixt.
(6) Speciile şi ecotipurile utilizate la împădurire trebuie să fie rezistente la climă şi fără impact negativ asupra biodiversităţii.
(7) La împăduriri se vor utiliza materiale forestiere de reproducere din speciile şi ecotipurile de arbori care sunt adecvate condiţiilor climatice viitoare ale României.
(8) Se interzice împădurirea sau reîmpădurirea pe terenuri agricole cu valoare naturală mare, pajişti sau zone umede, cu excepţia refacerii habitatului, care să contribuie în mod pozitiv la obiectivele de conservare a biodiversităţii, managementul apei şi protecţia solului.
(9) Împădurirea urbană se realizează printr-o abordare la nivel de peisaj care să contribuie la consolidarea conectivităţii cu zone naturale sau seminaturale, cu accent pe conectarea habitatelor cu infrastructura verde şi coridoarele ecologice.
(10) Pentru proiectele de împădurire şi reîmpădurire care urmează să fie realizate în zonele expuse şi vulnerabile la pericolele climatice, în special la secetă şi inundaţii, s-au stabilit cerinţe speciale, inclusiv la nivel regional, care sunt prezentate detaliat în Ghidul privind compoziţii, scheme şi tehnologii de regenerare a pădurilor şi de împădurire a terenurilor degradate.
ART. 4
(1) La alegerea speciilor pentru împădurire se are în vedere corelarea funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească culturile respective cu cerinţele speciilor şi specificul condiţiilor naturale.
(2) Condiţiile fizico-geografice şi vegetaţia forestieră reprezintă indicatori semnificativi ai condiţiilor ecologice, iar compoziţiile de regenerare s-au fundamentat pe ansambluri de staţiuni - vegetaţie, care reprezintă grupe de tipuri de staţiuni şi de tipuri de pădure ecologic echivalente, denumite convenţional grupe ecologice.
(3) La constituirea grupelor ecologice s-au avut în vedere în primul rând condiţiile de climă, relief, substrat, sol, ape supra şi subterane, care este necesar să prezinte în cadrul aceleiaşi grupe ecologice un grad înaintat de omogenitate, dar şi coexistenţa unor tipuri naturale de pădure apropiate ca specific în cadrul grupei ecologice respective, care să permită aplicarea aceloraşi măsuri silviculturale, în primul rând de regenerare.
(4) Grupa ecologică se determină în funcţie de etajul sau zona bioclimatică şi de datele din amenajamentul silvic, astfel:
a) tipul de staţiune (TS) se determină pe baza:
(i) elementelor obţinute prin întocmirea fişei staţionale şi eventual prin cartare staţională specială;
(ii) indicaţiilor oferite de vegetaţia lemnoasă şi erbacee -tip de pădure, tip de floră indicatoare;
(iii) factorilor staţionali care se manifestă limitativ pentru creştere;
b) tipul natural fundamental de pădure (TP) se determină pe baza:
(i) datelor din amenajamente sau alte documente/studii;
(ii) elementelor de caracterizare a vegetaţiei naturale existente;
(iii) investigaţiilor efectuate în arborete vecine, cu condiţii staţionale asemănătoare;
(iv) elementelor de caracterizare a florei indicatoare specifice tipului natural fundamental de pădure;
(v) altor informaţii.
ART. 5
(1) Schemele de împădurire reprezintă dispozitivul de amplasare pe teren a speciilor din compoziţia de împădurire şi numărul de puieţi pe unitatea de suprafaţă.
(2) Factorii care influenţează alegerea unei scheme de împădurire pot fi de natură silvobiologică, ecologică, tehnico-economică, iar numărul de puieţi sau de vetre la hectar variază în funcţie de caracteristicile speciei principale, de etajul sau zona de vegetaţie, de bonitatea staţiunii, de tipul de cultură şi de categoria de teren. De regulă, în cazul speciilor repede crescătoare şi în staţiunile de bonitate superioară se va utiliza un număr mai mic de puieţi la hectar, în timp ce în cazul speciilor cu creştere mai înceată în tinereţe şi în staţiunile de bonitate inferioară se va utiliza un număr mai mare de puieţi.
ART. 6
(1) Împăduririle se execută prin semănături directe, plantaţii, mai rar prin butăşiri directe.
(2) Semănăturile directe se realizează în special la brad, molid, cvercinee, pin negru şi mesteacăn, iar modalitatea de realizare diferă în funcţie de temperamentul speciilor, de expoziţie, de înclinarea terenului, de condiţiile pedostaţionale.
(3) Plantarea este tehnica de împădurire prin care se instalează majoritatea culturilor forestiere. Criteriile de stabilire a dimensiunilor şi calităţii puieţilor sunt cele prevăzute de standardele în vigoare.
(4) Butăşirile directe se utilizează la înfiinţarea culturilor de răchită şi în cazul folosirii sadelor.
(5) Indiferent de metoda de împădurire, lipsurile grupate - mai mari de 4 puieţi la un loc - sau pierderile din cauza calamităţilor vor fi completate sau refăcute în maximum 1 an de la constatare. În cazul refacerilor, completările se vor efectua în maximum un an de la înlăturarea factorului vătămător.
ART. 7
Principalele lucrări de întreţinere a culturilor sunt: retezarea puieţilor, revizuiri, mobilizarea solului, îndepărtarea vegetaţiei copleşitoare prin descopleşiri - degajări. Aceste lucrări se vor efectua de la instalarea culturii şi până la încheierea stării de masiv.
ART. 8
(1) Compoziţia de regenerare se referă la întreaga suprafaţă a unităţii staţionale, prin împădurire urmând să se introducă speciile care nu s-au regenerat natural sau cele care se recomandă a fi utilizate, în scopul creşterii productivităţii arboretelor din grupa ecologică respectivă.
(2) În toate cazurile este necesar ca să se procedeze mai întâi la determinarea desimii, compoziţiei şi viabilităţii seminţişului instalat în mod natural, a modului de răspândire şi a posibilităţilor de utilizare a acestora în compoziţia viitorului arboret. Completările se vor face, de regulă, cu puieţi bine dezvoltaţi.
ART. 9
Problema împăduririi terenurilor degradate este de importanţă deosebită, având în vedere condiţiile grele de vegetaţie oferite de aceste terenuri, extinderea acestor terenuri, consecinţele ecologice şi economice negative ale proceselor de degradare. Prin urmare, problema reconstrucţiei ecologice prin împădurire a acestor terenuri este o problemă de importanţă strategică naţională.
ART. 10
(1) Terenurile degradate destinate împăduririi sunt cartate staţional, scopul fiind de a caracteriza, clasifica şi separa pe teren şi pe hărţi unităţi staţionale cât mai omogene, care se diferenţiază între ele, în anumite limite de variaţie ale condiţiilor staţionale. Cartarea în scop silvoameliorativ a acestor terenuri presupune ca fiecare unitate delimitată să prezinte caracteristici staţionale care să reclame măsuri distincte de consolidare, ameliorare şi punere în valoare, prin culturi forestiere, a terenului luat în considerare.
(2) Criteriile de cartare ale metodei staţionale unitare sunt următoarele:
a) natura degradării şi, respectiv, categoria de teren degradat;
b) poziţia fitoclimatică a locului;
c) forma de teren degradat, dată de fizionomia terenului respectiv;
d) tipul de sol şi caracteristica lui de bază.
(3) Metoda de cartare are la bază o schemă generală de clasificare staţională a terenurilor degradate. Pentru identificarea unităţilor staţionale în funcţie de aspectul lor exterior şi de caracterele solului, acestea vor fi separate pe teren, separate şi numerotate pe materialul cartografic, iar apoi descrise şi caracterizate. Descrierea se va face arătându-se, rând pe rând, natura degradării şi categoria de teren degradat, etajul fitoclimatic, forma de teren degradat, altitudinea, panta, expoziţia, tipul de sol, profunzimea şi textura solului, gradul de
înierbare, roca subiacentă, iar caracterizarea se va realiza cu ajutorul notaţiilor prezentate, stabilind pentru fiecare unitate staţională câte o formulă staţională, formată din trei litere mari şi o cifră referitoare la criteriile metodei, care arată specificul ecologic şi potenţialul productiv al terenului respectiv.
(4) Unităţile staţionale se încadrează în tipuri staţionale, în funcţie de formulele staţionale. Tipul staţional cuprinde unităţile staţionale cu aceeaşi formulă staţională şi reprezintă unitatea operativă de lucru, pentru care se stabileşte tehnologia de ameliorare.
(5) Codificarea tipurilor de staţiune de terenuri degradate (TSD) se face utilizând următoarele simboluri:
a) natura degradării şi, respectiv, categoria de teren degradat vor fi notate cu:
E - terenuri erodate;
R - râpi şi taluzuri naturale;
D - depozite naturale de materiale deplasate;
F - terenuri fugitive (alunecătoare);
N - terenuri nisipoase;
H - terenuri sărăturate;
M - terenuri mlăştinoase;
T - terenuri turboase;
W - terenuri excavate;
X - terenuri deranjate;
Y - terenuri haldate;
b) poziţia fitoclimatică a locului se va nota cu:
C - etajele Ss şi CF;
D - regiunea de deal - FD1, FD2 şi FD3;
M - staţiuni din regiunea de muncele - FD4, FM1 şi FM2;
A - staţiuni din regiunea munţilor înalţi - FM3 şi Sa;
c) forma de teren degradat, dată de fizionomia terenului respectiv, reprezintă intensitatea, forma degradării sau a terenului şi va fi notat cu o cifră (1, 2, 3 ....);
d) tipul de sol şi caracteristica lui de bază sau alte caracteristici ale degradării vor fi notate cu o literă mare (A, B, C ...).
ART. 11
(1) Terenurile cu destinaţie agricolă, care chiar dacă nu sunt vizibil afectate de degradare, prezintă condiţii staţionale diferite de condiţiile terenurilor din fondul forestier naţional, acestea fiind apropiate de specificul terenurilor degradate.
(2) Soluţiile de împădurire a terenurilor cu destinaţie agricolă se stabilesc în baza studiilor de teren şi au în vedere soluţiile de împădurire specifice terenurilor slab erodate sau a altor categorii de terenuri afectate slab de degradare, în funcţie de factorii limitativi identificaţi, cuprinse în Ghidul privind compoziţii, scheme şi tehnologii de regenerare a pădurilor şi de împădurire a terenurilor degradate, în vigoare.
(3) Este interzisă împădurirea terenurilor cu destinaţie agricolă care au fost cartate prin planurile de management ale ariilor naturale protejate ca ecosisteme cu valoare conservativă ridicată, precum rariştile naturale, stâncăriile, mlaştinile, grohotişurile, tufărişurile, pădurile aluviale, ecosistemele edificate de plante ierboase.
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
