Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina: HOTARARE nr. 548 din 21 mai 2008 privind aprobarea Strategiei nationale de comunicare si informare publica pentru situatii de urgenta Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

HOTARARE nr. 548 din 21 mai 2008 privind aprobarea Strategiei nationale de comunicare si informare publica pentru situatii de urgenta

EMITENT: GUVERNUL
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 426 din 6 iunie 2008
Comenteaza legea

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicatã,

Guvernul României adoptã prezenta hotãrâre.

ART. 1
Se aprobã Strategia naţionalã de comunicare şi informare publicã pentru situaţii de urgenţã, denumitã în continuare Strategie, prevãzutã în anexa care face parte integrantã din prezenta hotãrâre.
ART. 2
(1) Perioada de implementare a Strategiei este 2008-2010. Coordonarea implementãrii Strategiei se realizeazã de Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţã.
(2) Planul de implementare a Strategiei se aprobã prin ordin al ministrului internelor şi reformei administrative în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei hotãrâri.

PRIM-MINISTRU
CĂLIN POPESCU-TĂRICEANU

Contrasemneazã:
---------------
p. Ministrul internelor
şi reformei administrative,
Paul Victor Dobre,
secretar de stat

p. Ministrul transporturilor,
Septimiu Buzaşu,
secretar de stat

p. Ministrul dezvoltãrii,
lucrãrilor publice şi locuinţelor,
Horvath Anna,
secretar de stat

Ministrul agriculturii
şi dezvoltãrii rurale,
Dacian Cioloş

Ministrul sãnãtãţii publice,
Gheorghe Eugen Nicolãescu

p. Ministrul mediului
şi dezvoltãrii durabile,
Silviu Stoica,
secretar de stat

Ministrul comunicaţiilor
şi tehnologiei informaţiei,
Borbely Karoly

p. Ministrul educaţiei,
cercetãrii şi tineretului,
Remus Pricopie,
secretar de stat

Ministrul economiei
şi finanţelor,
Varujan Vosganian

Bucureşti, 21 mai 2008.
Nr. 548.

ANEXĂ

STRATEGIA NAŢIONALĂ
de comunicare şi informare publicã
pentru situaţii de urgenţã

I. INTRODUCERE
Strategia naţionalã de comunicare şi informare publicã pentru situaţii de urgenţã, denumitã în continuare Strategie, face parte din ansamblul de mãsuri necesare pentru lansarea unei campanii naţionale de educare şi informare publicã pentru situaţii de urgenţã, campanie realizatã de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative în cadrul "Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul producerii calamitãţilor naturale şi pregãtirea pentru situaţii de urgenţã", finanţat prin Acordul de împrumut dintre România şi Banca Internaţionalã pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, ratificat prin <>Legea nr. 389/2004 pentru ratificarea Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţionalã pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare privind finanţarea Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul producerii calamitãţilor naturale şi pregãtirea pentru situaţii de urgenţã şi a Acordului de asistenţã financiarã nerambursabilã dintre România şi Banca Internaţionalã pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, acţionând în calitate de agenţie de implementare a Facilitãţii Globale de Mediu, privind finanţarea Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul producerii calamitãţilor naturale şi pregãtirea pentru situaţii de urgenţã, semnate la Bucureşti la 26 mai 2004, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
Strategia a fost realizatã pe baza unei analize care s-a desfãşurat pe mai multe niveluri, astfel:
a) analiza nivelului de informare şi a atitudinii publicului larg privind situaţiile de urgenţã, respectiv sondaj de opinie Omnibus;
b) analiza situaţiei hazardurilor din România şi a factorilor de risc;
c) analiza modului de comunicare a instituţiilor şi autoritãţilor publice;
d) analiza modului de informare a populaţiei pentru situaţii de urgenţã;
e) analiza instituţionalã.
În tratarea problemei a fost avut în vedere faptul cã structura instituţionalã care gestioneazã domeniul situaţiilor de urgenţã este relativ recentã. Aceastã structurã este Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţã, compus din autoritãţile administraţiei publice şi organizat sub forma unei reţele de organisme, organe şi structuri abilitate în managementul situaţiilor de urgenţã, constituite pe niveluri sau domenii de competenţã, care dispune de infrastructurã şi de resursele necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor în domeniu. Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţã, reglementat în <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţã, aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 15/2005 , este format din structuri cu activitate permanentã şi structuri cu activitate temporarã.
A. STRUCTURILE PERMANENTE SUNT:
1. Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţã, prin Centrul Operaţional Naţional;
2. centrele operative cu activitate permanentã din cadrul ministerelor cu funcţii de sprijin;
3. Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţã al Municipiului Bucureşti, prin centrul operaţional;
4. inspectoratele judeţene pentru situaţii de urgenţã, prin centrele operaţionale.
B. STRUCTURILE CU ACTIVITATE TEMPORARĂ SUNT:
1. Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţã, sub conducerea nemijlocitã a ministrului internelor şi reformei administrative şi în coordonarea primului-ministru;
2. comitetele ministeriale pentru situaţii de urgenţã, sub conducerea miniştrilor, prin centrele operative cu activitate temporarã;
3. Comitetul Municipiului Bucureşti pentru Situaţii de Urgenţã, sub conducerea prefectului municipiului Bucureşti;
4. Comitetele judeţene pentru situaţii de urgenţã, sub conducerea prefectului judeţului;
5. comitetele locale pentru situaţii de urgenţã, sub conducerea primarului, prin centrele operative.
Analiza instituţionalã a structurii Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţã, având ca scop identificarea nevoilor de comunicare a autoritãţilor publice implicate, a reliefat urmãtoarele aspecte ca fiind strict necesare:
a) abordarea instituţionalã a comunicãrii în timpul situaţiilor de urgenţã;
b) informarea populaţiei.
a) Abordarea instituţionalã a comunicãrii şi informãrii publice trebuie sã se axeze pe dezvoltarea unui model de comunicare, prin implementarea unui ghid care sã fie aplicat în cadrul Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţã, în timpul situaţiilor de urgenţã.
Un alt aspect al domeniului este comunicarea cu populaţia pe timpul situaţiei de urgenţã. Pentru eficientizarea acestei comunicãri este foarte importantã abordarea de cãtre autoritãţi a informãrii publice pentru situaţii de urgenţã.
b) Problema informãrii publice a fost reliefatã de sondajele şi analizele efectuate. Conform acestora, populaţia României, deşi destul de informatã, în mod special populaţia din mediul urban, şi cu destul de multã experienţã în ceea ce priveşte inundaţiile, nu conştientizeazã totuşi cã România este o ţarã expusã în mod permanent hazardurilor naturale şi cã acest fapt ar trebui integrat în mod normal în ceea ce se numeşte stil de viaţã, culturã de reacţie. Aceastã concluzie trebuie avutã în vedere de autoritãţile publice centrale şi locale, ale cãror prioritãţi trebuie sã includã informarea permanentã a populaţiei pentru ca aceasta sã îşi dezvolte un comportament adecvat înainte, în timpul şi dupã producerea situaţiilor de urgenţã.
Dezvoltarea unui astfel de comportament se bazeazã pe crearea unor deprinderi corecte de prevenire şi reacţie la hazarduri, de aceea Strategia pune un accent deosebit pe tot ceea ce înseamnã comunicare pe timpul situaţiilor de urgenţã şi informare publicã permanentã. Perioada de implementare a prezentei strategii este 2008-2010.
II. INFORMAŢII GENERALE RELEVANTE
A. SITUAŢIA HAZARDURILOR ÎN ROMÂNIA:
1. Hazardurile naturale. România are o suprafaţã de 238.391 kmp şi o populaţie de 21.679.000 de locuitori, fiind cea mai mare ţarã din sud-estul Europei. Reţeaua urbanã este formatã din 314 oraşe, cu o pondere a populaţiei urbane de 53%, din care capitala Bucureşti are o populaţie de 1.996.612 de locuitori, 23 de oraşe sunt mari, cu o populaţie ce variazã între 100.000 şi 400.000 de locuitori, iar restul oraşelor sunt mijlocii şi mici. Reţeaua ruralã cuprinde 2.683 de comune, alcãtuite din 13.092 de sate, având o pondere de 47% din populaţia ţãrii, aceste date reieşind din rezultatele recensãmântului din martie 2002.
România este expusã unei diversitãţi de hazarduri, care rezultã din interacţiunea factorilor naturali, a celor demografici, sociali şi antropici, respectiv elemente de infrastructurã, cum ar fi construcţii, şosele, cãi ferate. Aceastã interacţiune şi creşterea pierderilor cauzate de evenimentele extreme devin tot mai complexe, concomitent cu tendinţa de concentrare a populaţiei în mari aglomerãri urbane şi cu extinderea arealelor locuite pe terenuri inadecvate, expuse inundaţiilor sau alunecãrilor de teren. Modificãrile climatice legate de tendinţele globale de încãlzire genereazã la rândul lor incertitudini referitoare la intensitatea şi frecvenţa hazardurilor, dar şi la apariţia unor fenomene noi, cum ar fi tornadele sau deşertificarea. Pentru ultimele douã decenii este evidentã o mãrire a gradului de torenţialitate a precipitaţiilor şi o creştere semnificativã a frecvenţei inundaţiilor, alternativ cu accentuarea perioadelor secetoase caracterizate tot mai des de atingerea temperaturilor extreme. În anii urmãtori Revoluţiei din anul 1989, a avut loc o înrãutãţire a condiţiilor de mediu determinatã de despãduriri necontrolate, de distrugeri ale perdelelor forestiere şi ale sistemelor de irigaţii, accentuându-se impactul hazardurilor naturale asupra infrastructurii şi populaţiei.
De asemenea, din cauze naturale, România s-a confruntat cu epidemii, dar şi cu ameninţãri de pandemii, exemplele elocvente sunt neuroinfecţia West Nile în anul 1996, meningita cu Enterovirus Echo în 1999, antrax în 2000, apariţia infecţiei gripale cu un nou serotip gripal sau ameninţarea epidemiei de gripã aviarã H5N1.
2. Hazardurile hidrologice:
a) Viiturile şi inundaţiile sunt hazarduri naturale, cu un impact accentuat asupra reţelei de aşezãri, cãilor de comunicaţie şi terenurilor din lungul celor 4.000 de râuri din România. Statistic, terenurile inundabile însumeazã o suprafaţã de 3,5 milioane ha, arealele cele mai întinse fiind situate în lungul Dunãrii şi al râurilor principale din Câmpia Românã, respectiv Siret, Buzãu, Ialomiţa, Argeş, Olt, Jiu, dar şi din Câmpia Banato-Crişanã, respectiv Someş, Crişul Mic, Crişul Mare, Mureş. În spaţiul montan şi deluros, unde albiile râurilor au pantã accentuatã între 100 şi 200 m/km şi lunci înguste, viiturile sunt însoţite de procese intense de eroziune a malurilor, determinând alunecãri de teren care pot afecta vãile. Activitãţile antropice reprezintã principalul factor care conduce la modificarea propagãrii undelor de viiturã. Despãduririle din diferite sectoare ale Carpaţilor au determinat o mãrire a vitezei de concentrare a scurgerii, intensificarea proceselor de eroziune, transport şi depunere a aluviunilor, precum şi supraînãlţarea albiilor din câmpii, mãrind astfel riscul revãrsãrilor. În lungul Dunãrii şi al râurilor principale au fost realizate îndiguiri şi baraje care s-au dovedit insuficiente şi, în unele cazuri, ineficiente situaţiilor extreme. Ultimul secol a fost marcat de inundaţii de proporţii, care au afectat suprafeţe întinse, producând mari pagube materiale, dar şi umane, de exemplu în 1969, 1970, 1975, 1991, 1995, 1997, 1999, 2000, 2002, 2005 şi 2006.
b) Alunecãrile de teren sunt hazarduri naturale aflate în strânsã legãturã cu viiturile şi inundaţiile.
Eroziunea severã a solurilor, procesele de ravenare, alunecãrile şi curgerile de noroi afecteazã terenurile cu utilizare agricolã în proporţie de 30-40% din suprafaţa totalã. Alunecãrile declanşate de ploi abundente şi cutremure afecteazã localitãţile situate pe versanţi, iar viiturile sunt un factor de risc major pentru reţeaua de aşezãri, cãi de comunicaţie şi terenuri din lungul arterelor hidrografice principale. Alunecãrile de teren constituie principalele hazarduri naturale care afecteazã versanţii şi au rolul determinant în evoluţia reliefului regiunilor deluroase intra şi extracarpatice şi în ţinuturile muntoase constituite din fliş. Diferite evaluãri au pus în evidenţã extinderea acestor procese în perioadele cu precipitaţii intense, cum au fost cele dintre 1969 şi 1975, când au fost scoase din circuitul economic în unele judeţe (Vaslui, Iaşi, Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Vrancea) între 1.000 şi 11.000 ha. Numai în anul 1970, caracterizat prin precipitaţii deosebit de abundente, alunecãrile au afectat 20.000 ha, fiind distruse suprafeţe mari de terenuri agricole, numeroase construcţii, cãi de comunicaţie.
3. Hazardurile seismice. România prezintã risc seismic ridicat, hazardurile de acest tip având cel mai mare impact asupra populaţiei. Riscul este accentuat de numãrul mare de clãdiri înalte şi vechi, cele mai multe aflate în Bucureşti şi în oraşele mari, dar şi de incapacitatea economicã a proprietarilor de a lua mãsuri rapide de consolidare. Prin proiectele internaţionale, "RADIUS - 1996-2000" al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi "Instrumentul de Evaluare a Riscului pentru Diagnoza Zonelor Urbane - RISK-2000" al Uniunii Europene, au fost realizate cercetãri aprofundate de inginerie seismicã şi au fost modernizate mijloacele de monitorizare a riscului, realizându-se o reţea naţionalã de senzori.
Riscul seismic al României provine din Vrancea, regiune seismologicã unde se produc cutremure caracterizate prin eliberarea unei mari cantitãţi de energie, determinând cele mai mari pagube pentru populaţie. Pe lângã aceastã regiune, pe teritoriul României mai sunt cunoscute şi alte arii seismice, cum ar fi: aria Fãgãrãşeanã, aria Banaticã-Danubianã, aria de Nord-Vest, aria Transilvanã şi aria Ponticã.
În conformitate cu studiile efectuate în acest domeniu de instituţii specializate, cutremurele cu o magnitudine de 7 grade pe scara Richter au o perioadã medie de revenire de 32 de ani. Pe baza aceloraşi studii au fost stabilite şi perioade de revenire a cutremurelor cu diferite intensitãţi în Bucureşti. Cel mai puternic cutremur cu epicentru în Vrancea a fost înregistrat în 26 octombrie 1802 şi a avut magnitudinea pe scara Richter de 7,5.-7,8 cãreia îi corespunde o intensitate IX+ pe scara Mercalli în aria epicentralã şi VIII în Bucureşti.
Din cauza intervalului lung de revenire a cutremurelor de mare magnitudine, percepţia asupra riscului seismic scade, aspect ce se poate manifesta prin neglijarea proiectãrii şi realizãrii construcţiilor, dar şi prin neglijarea unei educaţii şi informãri adecvate privind astfel de situaţii. În arealele unde revenirea cutremurelor puternice are loc la intervale mari de timp, sondajul de opinie a reliefat în cele mai multe cazuri inexistenţa unei culturi seismice preventive, iar aceastã situaţie de fapt poate produce efecte catastrofale în caz de seism major.
4. Hazardurile tehnologice. Pot fi produse de erorile de proiectare a instalaţiilor industriale, de gradul ridicat de uzurã al acestora şi/sau de managementul defectuos practicat de proprietarii acestora. Transportul substanţelor periculoase este o altã cauzã care poate sã producã accidente cu victime umane, precum şi poluarea mediului. Mai sunt şi situaţii în care accidentele tehnologice, de tipul ruperilor de baraje sau exploziilor unor instalaţii, pot fi cauzate de factori naturali, cum ar fi inundaţiile şi cutremurele, determinând o succesiune de evenimente extreme şi complexe sub forma unei reacţii în lanţ. Unele dezastre provocate de riscurile tehnologice pot avea efecte transfrontaliere, la rândul ei România fiind afectatã de evenimente produse pe teritoriul ţãrilor vecine.
Aderarea României la Uniunea Europeanã implicã respectarea Directivei 96/82 CE Seveso II privind gestiunea accidentelor majore implicând substanţe periculoase. Pe teritoriul României existã 333 de obiective care se aflã sub incidenţa directivei menţionate, 245 în categoria celor cu risc major şi 88 cu risc minor, cele mai multe fiind din industria chimicã şi petrochimicã, respectiv 144 unitãţi cu risc major şi 55 cu risc minor. Un domeniu important al accidentelor tehnologice poate fi consideratã industria metalurgicã, România având câteva obiective majore care în cazul unor dezastre naturale ar putea afecta grav zonele în care sunt situate; cele mai mari sunt cele de la Galaţi şi Reşiţa.
5. Substanţele radioactive. Evenimentele sau accidentele în care apar scurgeri de astfel de substanţe sunt dintre cele mai periculoase pentru om şi mediu. Din acest punct de vedere, România deţine o singurã centralã nuclearã, la Cernavodã, care însã prezintã risc redus de accident nuclear, deoarece aceasta utilizeazã o tehnologie avansatã de tip Kandu. Surse de risc de acest tip mai pot fi reactoarele situate la Bucureşti-Mãgurele, la Piteşti-Mioveni sau la Drobeta-Turnu Severin. Un risc major pentru România îl constituie centrala atomoelectricã de la Koslodui, de pe teritoriul Bulgariei, deoarece funcţioneazã cu o tehnologie învechitã. Pânã în prezent, România a fost afectatã numai de accidentul nuclear de la Cernobîl, din noaptea de 25/26 aprilie 1986. Acest accident a afectat în special partea de nord-est a ţãrii, unde a fost înregistratã o creştere a ratei persoanelor cu cancer de tiroidã şi a copiilor nãscuţi cu malformaţii.
6. Industria chimicã. Pe teritoriul României existã un numãr mare de întreprinderi care utilizeazã diferite tipuri de substanţe, de la cele foarte toxice sau cu proprietãţi toxice specifice, respectiv alergice, cancerigene, mutagene, pânã la cele inflamabile, explozive sau oxidante, toate având impact dãunãtor asupra mediului. În acest domeniu s-au luat mãsuri de utilizare a acestora conform cerinţelor şi standardelor europene privind autorizarea integratã a instalaţiilor industriale, dar şi normelor privind gestionarea accidentelor ce implicã substanţe periculoase.
7. Hidrocarburile şi alte substanţe periculoase. Gradul ridicat de uzurã sau proiectarea necorespunzãtoare a instalaţiilor din industria energeticã şi din reţeaua de distribuţie şi transport al hidrocarburilor poate genera accidente. Astfel de evenimente pot avea loc în zonele de exploatare şi prelucrare a petrolului şi pot produce poluarea solului, apelor de suprafaţã şi a pânzelor freatice. Conductele pot fi afectate de diverse cauze, cum ar fi inundaţii, fisurãri în timpul cutremurelor sau furturi din conducte, incidente ce se pot solda cu scurgerea unor cantitãţi mari de combustibili lichizi şi producerea unei poluãri pe arii extinse.
8. Industria minierã. În acest domeniu pot apãrea prãbuşiri ale galeriilor de minã, alunecãri şi lichefieri ale haldelor de steril insuficient consolidate şi ruperi ale iazurilor de decantare. Prãbuşirea galeriilor de minã poate produce victime, iar astfel de cazuri s-au înregistrat mai ales în industria carboniferã. De asemenea, alunecãrile şi lichefierile de depozite din barajele iazurilor de decantare pot fi un real pericol. Exemplul elocvent este accidentul de la Certej-Sãcãrâmb din anul 1971, care s-a soldat cu distrugerea completã a douã blocuri cu apartamente şi peste 100 de victime omeneşti, iar urmele poluãrii cu metale grele din timpul acestui accident sunt vizibile şi în prezent, dupã 30 de ani.
În acest sector au mai avut loc douã accidente majore cu efecte transfrontaliere, în ianuarie şi martie 2000, respectiv ruperea iazurilor de decantare Bozânta-Aurul şi Novãţ-Roşu din judeţul Maramureş. Aceste evenimente au produs poluarea cu cianurã a Dunãrii şi a unor afluenţi ai Tisei, nu numai pe teritoriul României, ci şi în aval. Accidentele au fost larg mediatizate, iar comunitatea internaţionalã îngrijoratã a reacţionat prin evaluãri ulterioare, realizate de comisii internaţionale de experţi, constatându-se faptul cã valori ridicate ale concentraţiilor de metale grele în bazinele hidrografice Lãpuş-Someş şi Vişeu-Tisa se înregistreazã în imediata apropiere a centrelor miniere şi industriale, iar în aval concentraţiile sunt în scãdere, chiar sub limitele maxime admise. Cele mai contaminate sunt râurile Bãiuţ, Cavnic, Sãsar şi bazinul superior al Lãpuşului.
9. Construcţiile hidrotehnice. Cedarea parţialã sau distrugerea digurilor şi a barajelor poate fi produsã de viituri puternice şi este urmatã de inundaţii cu efecte devastatoare. România dispune de diguri care constau în 1.600 de lucrãri, a cãror lungime desfãşuratã mãsoarã 9.920 km, şi de 1.353 de baraje pentru acumulãri de apã cu un volum total de 13,8 mld mc. Dintre acestea, 217 sunt pentru lacuri de acumulare nepermanente, având un volum de atenuare a viiturilor de 893 mil. mc, iar 1.232 sunt pentru lacuri de acumulare permanente cu volum pentru atenuarea viiturilor de 2.017 mil. mc. Din totalul digurilor, o mare parte este realizatã cu tehnologii depãşite şi prezintã un risc ridicat deoarece pot ceda uşor în cazul producerii de viituri.
Cedarea digurilor poate avea efecte transfrontaliere. O asemenea situaţie s-a înregistrat în perioada 3-7 aprilie 2000, când deversarea şi distrugerea unui dig situat pe Crişul Alb, în apropierea graniţei cu Ungaria, a produs inundaţii de amploare în sectorul Ineu-Chişineu-Criş.
De menţionat cã, pentru evitarea unor astfel de evenimente, toate localitãţile situate în aval de marile baraje cum sunt cele de pe Argeş, Bistriţa, Someş, Lotru au fost dotate cu sisteme moderne de alarmare şi beneficiazã de dotãrile necesare pentru atenuarea efectelor viiturilor.
10. Infrastructura pentru transport. Distrugerea infrastructurii pentru transport este un risc important. Cedarea podurilor de cale feratã sau transport rutier poate fi determinatã de eventuale erori de proiectare, execuţie, exploatare, dar mai ales de gradul ridicat de uzurã.
B. GRUPURILE-ŢINTĂ:
Grupurile-ţintã din mediul rural sunt autoritãţile administraţiei publice locale, comunitãţile locale, familiile mari şi cele de bãtrâni, care, de obicei, opun rezistenţã evacuãrii, proprietarii de pãduri şi terenuri agricole - persoane fizice, firmele cu mulţi angajaţi, liderii de opinie, şcolile şi alte instituţii de învãţãmânt.
Grupurile-ţintã din mediul urban sunt autoritãţile administraţiei publice centrale şi locale, familiile din mediul urban/comunitãţile urbane, asociaţiile de locatari, persoanele cu putere de decizie - conducãtori de instituţii, firme cu mulţi angajaţi, lideri de opinie, şcolile şi alte instituţii de învãţãmânt.
Profilul general al grupurilor-ţintã:
1. În ceea ce priveşte mediul urban, sondajul realizat evidenţiazã faptul cã într-o mare proporţie populaţia este informatã despre ceea ce înseamnã dezastrele, despre riscuri şi reguli de comportament, dar are predispoziţie scãzutã spre acţiune, activitãţi comune şi implicare în destinul comunitãţii.
2. În ceea ce priveşte mediul rural, aşa cum rezultã din analiza zonelor de risc, sunt afectate în principal localitãţile mici, în special cele situate pe Dunãre şi cele situate în zonele subcarpatice. Din analiza efectuatã rezultã cã aceste localitãţi au o populaţie cu medie de vârstã ridicatã, fãrã educaţie, puţin informatã cu privire la riscuri şi cu multe prejudecãţi provenite din experienţa nefericitã a inundaţiilor şi modul incorect de acţiune din timpul acestora. Grupul-ţintã are în vedere un nivel de educaţie redus şi mediu, grupa de vârstã între 50 şi 60 de ani, populaţie cu venituri mici şi medii.
În acelaşi timp, trebuie avut în vedere acel segment de populaţie format din oameni de afaceri şi persoane cu interese în salvarea bunurilor proprii şi chiar ale comunitãţii, în general dinamici şi dispuşi la acţiune, capabili sã ia decizii şi sã se implice în managementul situaţiilor de urgenţã.
III. PRIORITĂŢI ŞI CADRUL JURIDIC EXISTENTE
Având în vedere consecinţele deosebit de grave pe care calamitãţile naturale, dezastrele sau sinistrele le pot avea asupra vieţii, sãnãtãţii populaţiei, mediului înconjurãtor, valorilor materiale şi culturale importante, prevenirea, precum şi limitarea şi înlãturarea efectelor pe care le au astfel de evenimente naturale reprezintã prioritãţile tuturor autoritãţilor publice. Activitãţile de informare publicã reprezintã o parte integrantã a ansamblului de mãsuri şi acţiuni desfãşurate de autoritãţile publice care fac parte din sistemul naţional în domeniul managementului situaţiilor de urgenţã.
Cadrul juridic existent, perfectibil printr-o permanentã armonizare cu reglementãrile europene şi evoluţia situaţiei operative, cuprinde în prezent:
a) <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţã, aprobatã cu modificãri şi completãri de <>Legea nr. 15/2005 ;
b) <>Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare;
c) <>Legea nr. 307/2006 privind apãrarea împotriva incendiilor;
d) <>Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţã, aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 363/2002 , cu modificãrile şi completãrile ulterioare;
e) <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.489/2004 privind organizarea şi funcţionarea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare;
f) <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.490/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare şi a organigramei Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţã, cu modificãrile ulterioare;
g) <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.491/2004 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind structura organizatoricã, atribuţiile, funcţionarea şi dotarea comitetelor şi centrelor operative pentru situaţii de urgenţã;
h) <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.492/2004 privind principiile de organizare, funcţionarea şi atribuţiile serviciilor de urgenţã profesioniste.
IV. DEFINIREA PROBLEMEI
A. INFORMARE PUBLICĂ
Conform legislaţiei în domeniu, gestionarea situaţiilor de urgenţã, incluzând aici şi protecţia civilã şi apãrarea împotriva incendiilor, presupune activitãţi de informare publicã.
În materia informãrii publice pentru situaţii de urgenţã, legislaţia şi actele normative subsecvente nu prevãd proceduri sau alte aspecte legate de modul în care se va efectua, limitându-se numai la desemnarea instituţiilor responsabile cu informarea publicã.
Având în vedere importanţa informãrii publice pentru situaţii de urgenţã în contextul în care o astfel de situaţie este gestionatã de un sistem naţional organizat sub forma unei reţele de organisme, organe şi structuri, constituite pe niveluri sau domenii de competenţã, pe baza legislaţiei în domeniu şi a analizei instituţionale a sistemului naţional stabilit de lege pentru managementul şi gestionarea situaţiilor de urgenţã, a fost identificat urmãtorul set de probleme:
1. Informarea publicului, în sensul inexistenţei unei metodologii care sã conţinã elementele esenţiale pentru informare publicã eficientã atât pe timpul, cât şi dupã producerea situaţiilor de urgenţã, dar şi inexistenţa unui document oficial care sã conţinã elemente necesare autoritãţilor publice pentru o informare publicã permanentã cu privire la riscuri şi capacitatea de reacţie a populaţiei în cazul producerii riscurilor.
2. Inexistenţa unor proceduri de comunicare pe timpul situaţiei de urgenţã între organismele, organele şi structurile Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţã, pe de o parte, dar şi cu populaţia şi mass-media, pe de altã parte.
3. Comunicarea în timpul situaţiilor de urgenţã. Pentru eficientizarea şi îmbunãtãţirea comunicãrii între instituţiile care gestioneazã situaţiile de urgenţã, mass-media şi public, în special în primele ore ale situaţiei de urgenţã, considerate critice, prezenta strategie propune un ghid. Practicile bune de comunicare în timpul unei situaţii de urgenţã sau al unui dezastru ajutã atât autoritãţile implicate, cât şi populaţia afectatã şi contribuie la evitarea dezinformãrii şi a rãspândirii zvonurilor. Respectarea regulilor stabilite va preveni totodatã apariţia confuziei, inevitabilã atunci când instituţiile publice difuzeazã dezorganizat informaţii despre acelaşi eveniment. Ghidul poate fi utilizat în orice situaţie de urgenţã, pentru a pune bazele resurselor de comunicare pe timpul managementului consecinţelor produse, cu condiţia pregãtirii activitãţilor menţionate anterior apariţiei situaţiei de urgenţã.
Ghidul este prevãzut sã fie utilizat în sprijinul aplicãrii planurilor de asigurare a riscurilor, planuri elaborate de autoritãţile responsabile, în conformitate cu <>Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 1.995/2005 şi <>Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1.160/2006 pentru aprobarea Regulamentului privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţã specifice riscului la cutremure şi/sau alunecãri de teren şi cu <>Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 638/2005 şi <>Ordinul ministrului mediului şi gospodãririi apelor nr. 420/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea situaţiilor de urgenţã generate de inundaţii, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcţii hidrotehnice şi poluãri accidentale.
În cazul producerii unei situaţii de urgenţã, prin intermediul ghidului se asigurã coordonarea urmãtoarelor activitãţi:
a) informaţiile vitale vor fi comunicate populaţiei afectate;
b) informaţiile specifice necesare populaţiei vor fi diseminate unitar şi coordonat;
c) resursele umane şi materiale necesare îndeplinirii responsabilitãţilor de informare publicã legate de situaţia creatã vor fi mobilizate rapid şi eficient.
În conformitate cu prevederile <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 21/2004 , aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 15/2005 , Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţã are atribuţia de a coordona informarea opiniei publice privind managementul situaţiilor de urgenţã. În acest sens, ghidul se subscrie acestui deziderat, stabilind activitãţile pe care componentele sistemului trebuie sã le desfãşoare pentru informarea coordonatã şi unitarã a populaţiei.
3.1. Ghidul şi principalele activitãţi de comunicare în timpul situaţiilor de urgenţã
1. Obiective:
a) îmbunãtãţirea capacitãţii autoritãţilor publice de a comunica cu publicul şi mass-media în timpul unei situaţii de urgenţã;
b) stabilirea unor reguli şi proceduri pentru toate autoritãţile publice implicate în situaţia de urgenţã, cu scopul de a eficientiza comunicarea şi de a preveni difuzarea unor informaţii contradictorii;
c) furnizarea cadrului pentru dezvoltarea parteneriatelor şi pentru asigurarea resurselor necesare comunicãrii eficiente în timpul unei situaţii de urgenţã;
d) delimitarea responsabilitãţilor privind comunicarea, astfel:
- la nivel central, responsabilitatea comunicãrii, pânã la convocarea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţã, revine ministerului care gestioneazã factorul de risc care a generat situaţia, iar dupã convocarea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţã, structurii responsabile din cadrul Centrului operaţional naţional, respectiv centrului de comunicare şi informare publicã;
- la nivel local, responsabilitatea comunicãrii, pânã la convocarea comitetului judeţean/local pentru situaţii de urgenţã, revine prefecturii/primãriei, prin persoana desemnatã de prefect/primar, sprijinitã de specialişti din structurile administraţiei publice locale. Dupã convocarea comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţã, responsabilitatea revine structurii responsabile din cadrul centrului operaţional judeţean/al municipiului Bucureşti, respectiv centrul de informare publicã organizat la nivelul prefecturii sau, dupã convocarea comitetului local pentru situaţii de urgenţã municipal/orãşenesc, centrului operativ activat la nivelul municipiului, oraşului, comunei;
e) transmiterea în timp util cãtre public şi cãtre reprezentanţii mass-media a informaţiilor necesare luãrii celor mai adecvate mãsuri de protecţie;
f) oferirea de rãspunsuri complete la întrebãrile adresate de reprezentanţii mass-mediei sau de alte categorii de public;
g) "O singurã voce" - asigurarea unitãţii de mesaj la toate nivelurile implicate în managementul situaţiei de urgenţã respective.
2. Aplicabilitate
Acest ghid se poate folosi şi aplica la orice tip de situaţie de urgenţã care poate apãrea pe teritoriul României. În plus, se are în vedere şi necesitatea pregãtirii pentru managementul consecinţelor generate şi de pandemii sau atacuri teroriste. Dezastrele care afecteazã un numãr redus de oameni pot fi la fel de tragice, confuze şi distrugãtoare precum cele cu amploare naţionalã şi necesitã un rãspuns adecvat în ceea ce priveşte comunicarea, indiferent de intensitatea sau sfera lor de acţiune.
3. Activarea
Ghidul de comunicare şi informare publicã devine operaţional atunci când are loc convocarea comitetului pentru situaţii de urgenţã, indiferent de nivelul acestuia, naţional, judeţean sau local. Convocarea comitetului pentru situaţii de urgenţã de cãtre primar sau prefect, la nivel local/judeţean, sau de cãtre ministrul internelor şi reformei administrative, la nivel central, trebuie urmatã de activarea echipei de comunicare şi informare publicã pentru situaţii de urgenţã.
4. Centrele de comunicare şi informare publicã
În timpul unei situaţii de urgenţã, centrele de comunicare şi informare publicã se înfiinţeazã sub conducerea comitetelor pentru situaţii de urgenţã şi au ca bazã structura de comunicare şi relaţii publice care trebuie sã existe în fiecare centru operaţional.
Centrele operaţionale trebuie sã aibã o structurã de comunicare şi relaţii publice care, în timp de normalitate, dispune de cel puţin un angajat la nivel judeţean şi de cel puţin 2 angajaţi la nivel naţional. Aceşti angajaţi sunt ofiţerii de informare publicã şi au responsabilitatea activãrii şi funcţionãrii ghidului.
4.1. Funcţiile centrului de comunicare şi informare publicã sunt urmãtoarele:
a) furnizarea informaţiilor şi sprijinirea presei într-o situaţie de urgenţã;
b) soluţionarea solicitãrilor telefonice primite din partea publicului;
c) monitorizarea şi analizarea informaţiilor apãrute în presã;
d) coordonarea comunicãrii şi informãrii în cadrul echipei de management al situaţiei de urgenţã;
e) asigurarea legãturii comitetului pentru situaţii de urgenţã cu mass-media;
f) administrarea paginii de internet destinate informãrii publicului.
4.2. Centrul de comunicare şi informare publicã este compus din 3 compartimente:
a) Structura de monitorizare, analizã şi sintezã - monitorizeazã şi sintetizeazã informaţiile apãrute în presã sau provenite din alte surse, analizeazã şi realizeazã materialele ce vor fi utilizate ca bazã pentru comunicarea şi informarea ulterioarã a populaţiei.
b) Structura de informare şi comunicare - lucreazã direct cu publicul şi cu mass-media, primeşte întrebãri şi furnizeazã rãspunsuri, gestioneazã linia telefonicã gratuitã ce trebuie activatã în cazul unei situaţii de urgenţã şi actualizeazã informaţia pe pagina de internet;
c) Structura de acreditare şi contact - instruieşte, acrediteazã şi însoţeşte reprezentanţii mass-mediei sau alte persoane care participã la locul intervenţiei ori viziteazã zona afectatã.
În funcţie de amploarea situaţiei de urgenţã, se va înfiinţa un centru pentru informarea publicului. Acesta trebuie sã dispunã de una sau douã linii telefonice în regim gratuit, linii verzi, diferite de numãrul unic pentru apeluri de urgenţã 112. Operatorii liniei 112 vor fi informaţi cu privire la activarea noilor numere de telefon pentru informarea publicului şi trebuie sã redirecţioneze apelurile care nu fac obiectul numãrului unic pentru apeluri de urgenţã cãtre linia verde. Linia verde pentru apelurile publicului va fi promovatã rapid pe toate canalele de comunicare.
Pagina oficialã de internet reprezintã un mijloc de comunicare important. Sarcina echipei de comunicare în acest sens este actualizarea permanentã a paginii, în funcţie de situaţia creatã, cu informaţiile relevante pentru populaţie. În plus, echipa de comunicare monitorizeazã forumurile de discuţie pe internet, precum şi fluxurile de ştiri în direct, pentru a vedea cum este perceputã situaţia de urgenţã, şi raporteazã echipei de management al situaţiei rezultatele acestei monitorizãri.
În timpul situaţiei de urgenţã, centrul de comunicare şi informare publicã se aflã sub conducerea preşedintelui comitetului pentru situaţii de urgenţã şi este coordonat de ofiţerul de informare publicã. Restul funcţiilor sunt îndeplinite de echipa de sprijin, care va avea la dispoziţie un numãr adecvat de birouri, calculatoare conectate la internet, conexiuni telefonice, radio şi fax. Centrul de comunicare şi informare publicã trebuie sã dispunã de o salã pentru informarea reprezentanţilor massmediei şi de un spaţiu unde aceştia îşi pot instala calculatoare şi echipamentele de comunicare. Acest spaţiu trebuie sã fie separat de cel al centrului operaţional, iar un panou de afişaj, respectiv avizierul, poate fi folosit aici pentru a prezenta informaţiile noi, dupã ce acestea au fost verificate.
4.3. Centrul de comunicare şi informare publicã - schema de organizare:



           ┌───────────────────────────────────────────────────┐
           │Preşedintele comitetului pentru situaţii de urgenţã│
           └────────────────────────┬──────────────────────────┘
                                    │
                    ┌───────────────┴───────────────┐
                    │                               │
        ┌───────────┴────────┐       ┌──────────────┴────────────┐
        │Purtãtorul de cuvânt│       │Ofiţer de informare publicã│
        └───────────┬────────┘       └──────────────┬────────────┘
                    │                               │
  ┌─────────────────┴───────────────────┐  ┌────────┴─────────────────┐
  │Comunicatori/Purtãtori de cuvânt     │  │Personal de sprijin adus  │
  │din cadrul instituţiilor reprezentate│  │pentru situaţia de urgenţã│
  │în comitet şi din echipa operaţionalã│  └──────────────────────────┘
  └─────────────────────────────────────┘



4.3.1. Ofiţerul de informare publicã şi personalul de sprijin
Ofiţerul de informare publicã este coordonatorul echipei de sprijin. Ofiţerul devine manager şi direct responsabil pentru activitatea centrului şi a voluntarilor solicitaţi pentru funcţiile de sprijin, cum ar fi operatori telefonici, asistenţi administrativi şi ofiţeri de presã. Personalul de sprijin trebuie sã respecte instrucţiunile ofiţerului de informare publicã.
4.3.2. Stabilirea purtãtorului de cuvânt
În cadrul primei şedinţe, comitetul pentru situaţii de urgenţã numeşte un purtãtor de cuvânt şi un înlocuitor al acestuia. Purtãtorul de cuvânt trebuie ales luându-se în considerare o serie de factori, cum ar fi eficienţa doveditã pânã atunci, gradul de familiarizare cu tipul de informaţie care trebuie furnizatã în asemenea situaţii, experienţa în comunicarea cu mass-media, carismã, instruirea sau experienţa anterioarã în domeniul situaţiilor de urgenţã. Purtãtorul de cuvânt trebuie sã aibã experienţã şi abilitãţi de comunicare, astfel încât sã fie respectat de membrii comitetului pentru situaţii de urgenţã.
Odatã stabilite aceste persoane, toţi membrii comitetului pentru situaţii de urgenţã şi ai instituţiilor implicate trebuie sã respecte recomandãrile purtãtorului de cuvânt în ceea ce priveşte comunicarea publicã în situaţii de urgenţã. Acesta nu va fi contrazis în faţa presei. Purtãtorul de cuvânt trebuie sã participe la şedinţele comitetului pentru situaţii de urgenţã, sã urmãreascã procesul de luare a deciziilor şi sã beneficieze de sprijinul membrilor acestuia în îndeplinirea atribuţiilor sale. Toate pãrţile implicate trebuie sã îi înlesneascã accesul la informaţiile de care dispun şi sã îl sprijine pe toatã durata situaţiei de urgenţã.
4.3.3. Responsabilitãţile purtãtorului de cuvânt
Purtãtorul de cuvânt este responsabil cu elaborarea şi prezentarea mesajelor în numele comitetului pentru situaţii de urgenţã şi cu asigurarea informãrii în timp util atât a mass-mediei, cât şi a populaţiei. Purtãtorul de cuvânt este principala persoanã de contact pentru mass-media şi, în acelaşi timp, "vocea" comitetului pentru situaţii de urgenţã în cadrul conferinţelor de presã şi în interviurile media. Odatã desemnat, purtãtorul de cuvânt va coopera cu purtãtorii de cuvânt/personalul responsabil cu comunicarea din toate instituţiile reprezentate în comitetul pentru situaţii de urgenţã sau implicate în orice fel în situaţia de urgenţã.
Purtãtorul de cuvânt se va asigura cã urmãtoarele reguli vor fi respectate:
a) toţi comunicatorii primesc acelaşi mesaj în timp util;
b) informaţia este distribuitã la nivelul tuturor instituţiilor implicate;
c) purtãtorii de cuvânt din fiecare instituţie implicatã vor furniza mass-mediei doar informaţiile aflate în domeniul lor de competenţã.
În cazul în care instituţiile nu au un purtãtor de cuvânt, aceste reguli vor fi respectate de conducãtorii instituţiilor sau de persoanele delegate sã comunice cu mass-media.
Solicitãrile de informaţii care nu vizeazã domeniul de responsabilitate al unei anumite instituţii trebuie transmise de purtãtorul de cuvânt al instituţiei respective cãtre purtãtorul de cuvânt al instituţiei responsabile sau specializate în domeniu ori cãtre persoana desemnatã sã ofere date despre acel sector. Dacã acest lucru nu este posibil, trebuie notate datele de contact ale jurnalistului, iar dupã aflarea informaţiei solicitate jurnalistul va fi contactat pentru a i se oferi rãspunsul la întrebare. În timpul situaţiei de urgenţã toţi ceilalţi purtãtori de cuvânt din cadrul instituţiilor implicate sunt obligaţi sã respecte instrucţiunile şi recomandãrile purtãtorului de cuvânt şi sã deţinã o listã actualizatã cu numele şi datele de contact ale celorlalţi purtãtori de cuvânt din instituţiile publice/ministere. Atunci când purtãtorul de cuvânt nu este disponibil, înlocuitorul desemnat preia atribuţiile şi responsabilitãţile acestuia.
4.3.4. Purtãtorul de cuvânt şi purtãtorii de mesaj
Purtãtorul de cuvânt este subordonat preşedintelui comitetului pentru situaţii de urgenţã. Acesta face parte din echipa de comunicare, colaborând permanent cu ofiţerul de informare publicã, fiind direct responsabil de conţinutul şi calitatea informaţiilor fãcute publice.
4.3.5. Purtãtorii de mesaj
În contextul acesta nu trebuie neglijaţi purtãtorii de mesaj, persoane din diferite niveluri ale ierarhiei Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţã. Când mass-media contacteazã aceste structuri pentru a afla informaţii, purtãtorul de mesaj rãspunde solicitãrilor, câştigând credibilitate. Printr-o selecţie atentã a celor care vorbesc şi a aspectelor abordate se asigurã "legitimitatea mesajului".
5. Reguli referitoare la difuzarea de informaţii
Dupã adunarea şi verificarea informaţiilor în vederea difuzãrii, se vor respecta urmãtoarele reguli:
1. informaţia trebuie transmisã simultan tuturor canalelor mass-media, utilizându-se toate mijloacele disponibile şi întreg personalul;
2. conferinţele de presã se vor organiza cât mai curând posibil, dar numai dupã verificarea informaţiilor, precum şi în cazul în care apar informaţii noi;
3. comunicatele de presã trebuie sã reprezinte instrumentul principal de informare atât pentru presã, cât şi pentru instituţii;
4. toate instituţiile publice reprezentate în comitet sau implicate în gestionarea situaţiei de urgenţã trebuie sã primeascã, de asemenea, aceste informaţii. Pe lângã agenţiile de presã şi canalele de televiziune principale, informaţia trebuie transmisã prin fax, e-mail sau personal centrului pentru preluarea apelurilor telefonice din partea publicului, tuturor serviciilor profesioniste de urgenţã, paginilor de internet relevante, partidelor politice şi Parlamentului, grupurilor speciale de interes, firmelor afectate, dar şi organizaţiilor neguvernamentale. Mass-media va apela la orice sursã posibilã pentru a obţine informaţii şi este esenţial ca toţi cei implicaţi sau care au legãturã cu situaţia de urgenţã sã fie informaţi în mod regulat despre evoluţia evenimentului şi despre mãsurile adoptate.
5.1. Verificarea informaţiei înainte de difuzare
Înainte de difuzare, declaraţiile publice pregãtite de purtãtorul de cuvânt sau de centrul de comunicare şi informare publicã trebuie prezentate comitetului pentru situaţii de urgenţã şi/sau instituţiilor implicate.
6. Reguli de comunicare pentru instituţii publice şi reprezentanţi ai partidelor politice în timpul situaţiilor de urgenţã
În vederea unui mod de acţiune unitar şi coordonat, toate instituţiile publice trebuie sã respecte regulile de comunicare specifice situaţiilor de urgenţã. În ceea ce priveşte comunicarea cu mass-media, ministerele şi purtãtorii lor de cuvânt trebuie sã ofere informaţii numai din domeniul lor de competenţã. Alte solicitãri, care nu fac obiectul domeniului de responsabilitate, trebuie transferate purtãtorului de cuvânt al ministerului sau instituţiei abilitate sã rãspundã în acea problemã. Nerespectarea acestei reguli va duce la crearea de confuzie în rândul publicului, ce ar putea avea consecinţe grave asupra autoritãţilor, serviciilor profesioniste de urgenţã, dar şi asupra celor afectaţi de situaţie.
Instituţiile publice implicate trebuie sã stabileascã calea de acces la informaţiile relevante şi la datele noi referitoare la situaţia respectivã. În timpul unei situaţii de urgenţã reprezentanţii din diferitele instituţii care fac parte din Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţã furnizeazã informaţii cãtre ministerele din care fac parte. Înainte de a fi transmise, informaţiile vor fi stabilite de reprezentantul instituţiei în comitet, împreunã cu ofiţerul de informare publicã şi purtãtorul de cuvânt.
Declaraţiile Guvernului trebuie sã se bazeze pe informaţia obţinutã de la Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţã.
Biroul de presã al Guvernului trebuie sã lanseze mesaje care prezintã mãsurile generale ce trebuie luate în situaţii de urgenţã, cum ar fi propunerea pentru declararea stãrii de urgenţã, cererea de sprijin internaţional, impactul dezastrului asupra economiei, acordarea compensaţiilor, alte decizii ce urmeazã a fi luate.
Este contraindicat ca liderii politici care viziteazã zone afectate sã dea instrucţiuni sau sfaturi tehnice reprezentanţilor instituţiilor care gestioneazã situaţia sau comandantului acţiunii de intervenţie. Acest lucru poate submina încrederea publicului în personalul implicat în rezolvarea crizei şi poate ştirbi autoritatea reprezentanţilor locali care gestioneazã situaţia de urgenţã.
7. Monitorizarea şi evaluarea comunicãrii în timpul situaţiei de urgenţã
Monitorizarea şi evaluarea reprezintã instrumente cheie în administrarea funcţiilor de comunicare în situaţii de urgenţã. Monitorizarea reprezintã culegerea sistematicã de date statistice din zonele afectate de dezastru şi este sursa principalã a informaţiilor destinate publicului. Comitetele şi purtãtorii de cuvânt trebuie sã utilizeze mecanisme simple de monitorizare pentru a culege şi pentru a verifica informaţia de la locul dezastrului.
Evaluarea este un mijloc de analizã a eficienţei acţiunii. Prin evaluare este mãsuratã percepţia publicã asupra eficienţei intervenţiei şi a gestionãrii situaţiei. Scopul evaluãrii este identificarea punctelor slabe şi îmbunãtãţirea mecanismelor de rãspuns. Aceste rezultate sunt prezentate personalului implicat, dupã încheierea perioadei de intervenţie, în cadrul unor module speciale de instruire. De asemenea, rezultatele trebuie comunicate şi publicului larg prin aceleaşi canale folosite de echipa de comunicare în timpul situaţiei de urgenţã.
8. Informarea publicului şi instruirea personalului implicat
Inspectoratele şi comitetele pentru situaţii de urgenţã au responsabilitatea de a implementa şi de a desfãşura programe de instruire, cu scopul de a se asigura cã toţi cei implicaţi îşi cunosc responsabilitãţile, au fãcut practicã pe diferite scenarii, au testat procedurile şi echipamentele, îşi cunosc unul altuia datele de contact şi sunt pregãtiţi sã intre în acţiune în orice moment.
Eficacitatea ghidului de comunicare şi informare publicã va depinde într-o oarecare mãsurã şi de nivelul de cunoaştere a acestuia în rândul publicului. În perioadele de normalitate, inspectoratele şi comitetele pentru situaţii de urgenţã trebuie sã facã eforturi pentru a informa publicul despre existenţa acestui ghid, despre procedurile ce trebuie urmate în timpul dezastrelor şi despre contribuţia pe care cetãţenii o pot aduce în rezolvarea acestor situaţii.
Activitãţile de conştientizare a publicului trebuie organizate împreunã cu canalele de media locale, cu şcolile, organizaţiile neguvernamentale, dar şi cu orice alţi parteneri care au capacitatea necesarã de a se implica în pregãtirea pentru situaţii de urgenţã.
9. Operaţionalizarea regulilor şi activitãţilor de comunicare şi informare publicã pe timpul situaţiilor de urgenţã:
9.1. Obiective:
a) adoptarea unei strategiei de control al situaţiei prin transmiterea mesajelor de liniştire şi cooperare între autoritãţile responsabile;
b) transmiterea, în funcţie de tipul dezastrului, a instrucţiunilor corespunzãtoare pentru fiecare categorie de populaţie afectatã;
c) informarea corectã şi în timp real despre datele cunoscute ale situaţiei, despre consecinţele şi despre mãsurile luate;
d) evitarea blocajelor informaţionale;
e) combaterea permanentã a cazuisticii zvonurilor;
f) feedbackul imediat şi apropriat;
g) realizarea comunicãrii interne, în cadrul echipei de management al situaţiei de urgenţã, dar şi în cadrul Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţã.
9.2. Grupuri-ţintã:
a) victimele şi rudele acestora;
b) locuitorii din zona afectatã de situaţia de urgenţã;
c) cetãţenii din zonele potenţiale de risc;
d) opinia publicã şi mass-media localã, naţionalã şi internaţionalã;
e) autoritãţile implicate în managementul situaţiilor de urgenţã: instituţiile cu funcţii de sprijin, instituţii guvernamentale, agenţii locale sau naţionale, spitale;
f) categoriile speciale ale publicului-ţintã: organizaţii economice, societãţi de asigurãri, organizaţii umanitare internaţionale, organizaţii neguvernamentale, biserica, instituţiile de învãţãmânt;
g) membrii structurilor de management al situaţiei de urgenţã şi membrii echipelor de intervenţie.
10. Strategia generalã de comunicare
Strategia va fi proactivã: mesajele vor fi construite anticipat, adaptate fiecãrei categorii de public şi diseminate, pe cât posibil, înainte ca zvonurile sau speculaţiile transmise prin intermediul mass-mediei sau vehiculate pe cale oralã sã scape de sub controlul comunicatorilor.
În cazul apariţiei unor incidente neprevãzute, strategia adoptatã este aceea a informãrii categoriilor de public-ţintã în timp real, doar de cãtre persoanele abilitate, cu respectarea principiilor menţionate mai sus.
11. Înfiinţarea centrului de comunicare şi informare publicã:
Centrul de comunicare şi informare publicã se înfiinţeazã în primele ore ale situaţiei de urgenţã, având ca principalã responsabilitate coordonarea activitãţilor de informare a populaţiei.
11.1. Documentaţia necesarã pentru managementul comunicãrii la nivelul centrului de comunicare şi informare publicã:
1. lista persoanelor care vor fi purtãtori principali şi secundari de mesaj, precum şi coordonatele acestora;
2. lista persoanelor desemnate sã îndeplineascã sarcini în cadrul centrului de comunicare şi informare publicã;
3. lista cu echipele de intervenţie, persoanele de contact şi coordonatele acestora, precum şi lista persoanelor desemnate sã reprezinte echipele în relaţia cu mass-media;
4. estimarea pierderilor;
5. planul de realizare a unei secţiuni de documentare, cuprinzând informaţii şi mãrturii;
6. lista conţinând categoriile de informaţii care nu sunt destinate publicitãţii;
7. programul de acţiune: cine, ce şi unde;
8. hãrţile zonelor afectate;
9. lista materialelor şi documentelor difuzate înainte, în timpul şi dupã situaţia de urgenţã;
10. procedura standard de rãspunsuri rapide, conferinţe de presã şi prezentãri scurte;
11. jurnalul cu informaţiile difuzate, cui şi când;
12. rapoarte regulate ce ajutã la controlarea fluxului normal de informaţii pe mãsurã ce aceste informaţii devin disponibile, precum şi la controlarea zvonurilor false;
13. elemente suplimentare pentru relaţia cu mass-media;
14. canalele de televiziune au nevoie de benzi video şi/sau reportaje/transmisiuni în direct. Este util ca punctul de vedere al structurii de management al situaţiei de urgenţã şi eforturile pozitive pe care aceasta le face sã fie prezentate prin furnizarea cãtre mass-media a unor declaraţii din partea purtãtorilor de mesaj, însoţite de un set de imagini adecvate;
15. pentru radio, de asemenea, trebuie asiguratã o bandã audio cu declaraţia purtãtorilor de mesaj;
16. realizarea unor declaraţii oficiale urmând cursul evenimentelor, care vor fi folosite dupã cum urmeazã:
a) purtãtorii de mesaj le vor folosi în interviurile de la radio şi televiziune;
b) ştirile "despre" vor avea declaraţiile oficiale ca element de bazã;
c) materialele scrise se vor axa pe punctele subliniate în declaraţiile oficiale.
12. Organizarea conferinţelor de presã şi colaborarea cu mass-media
Obiectivul specific este sprijinirea reprezentanţilor massmediei în activitatea lor de informare, documentare şi interpretare a datelor cunoscute despre situaţia de urgenţã şi despre mãsurile luate pentru înlãturarea consecinţelor.
Tehnici şi strategii de comunicare folosite:
a) organizarea a douã conferinţe de presã într-un interval de maximum 24 de ore de la declanşarea situaţiei de urgenţã;
b) organizarea informãrilor de presã ori de câte ori este necesar;
c) distribuirea de mape de presã;
d) sprijinirea jurnaliştilor în obţinerea interviurilor cu purtãtorii de mesaj;
e) facilitarea obţinerii de cãtre jurnalişti a unor materiale publicate în scopul documentãrii;
f) însoţirea jurnaliştilor în vizitele de documentare pe teren.
13. Mesaje centrale şi concepte-cheie în construirea mesajelor
"Situaţia este sub control" este un mesaj-cheie în timpul situaţiilor de urgenţã. Acest mesaj trebuie însoţit de mãsuri exprimate prin verbe active, la timpul prezent. Conceptele-cheie sunt control, intervenţie rapidã, cooperare, eficienţã, întrajutorare, ajutor, reciprocitate şi controlul riscului.
14. Coordonare şi cooperare: flux de comunicare interinstituţionalã şi intrainstituţionalã:
a) centrul de comunicare şi informare publicã este direct subordonat echipei de management al situaţiei de urgenţã şi coopereazã cu toate structurile implicate;
b) purtãtorii de cuvânt la nivel local trebuie sã îşi alinieze mesajele cu cele ale purtãtorului de cuvânt numit de echipa care gestioneazã situaţia la nivel central;
c) centrul de comunicare şi informare publicã coordoneazã activitatea persoanelor care se ocupã cu comunicarea în cadrul echipelor de intervenţie sau în cadrul diferitelor instituţii implicate;
d) atribuţiile de comunicare revin centrului de comunicare şi informare publicã, ce îşi va continua activitatea şi dupã încheierea fazei de intervenţie;
e) toate contactele cu presa şi/sau activitãţile mass-mediei trebuie comunicate centrului de comunicare şi informare publicã.
15. Activitãţi de comunicare în primele 24 de ore ale situaţiei de urgenţã:
15.1. O echipã de comunicare trebuie sã fie deja activatã când comitetul pentru situaţii de urgenţã se întruneşte şi nominalizeazã purtãtorul de cuvânt. Primele ore ale situaţiei de urgenţã sunt cruciale, de aceea urmãtoarele activitãţi trebuie implementate în maximum 24 de ore:
a) verificarea situaţiei: determinarea gravitãţii şi intensitãţii evenimentului cât mai curând posibil;
b) transmiterea notificãrilor: contactarea şi informarea tuturor responsabililor din comitetul pentru situaţii de urgenţã sau din alte instituţii, care trebuie sã ştie ce se întâmplã;
c) organizarea activitãţilor: activarea planului începând cu funcţiile şi persoanele desemnate sã le îndeplineascã;
d) stabilirea grupurilor-ţintã şi mesajelor principale în funcţie de gravitatea evenimentului;
e) pregãtirea comunicatelor de presã şi prezentarea lor în comitetul pentru situaţii de urgenţã: agrearea conţinutului, dezvoltarea mesajului şi aprobarea pentru difuzare;
f) difuzarea informaţiei: decizie privind frecvenţa cu care vor fi difuzate noi informaţii, cum se va face acest lucru şi de cãtre cine.
15.2. Activitãţi specifice comunicãrii, ce trebuie îndeplinite în primele ore ale situaţiei de urgenţã:
a) activarea centrului de comunicare şi informare publicã;
b) asigurarea participãrii purtãtorului de cuvânt la şedinţele comitetului pentru situaţii de urgenţã;
c) informarea membrilor comitetului pentru situaţii de urgenţã în legãturã cu evoluţia evenimentelor;
d) acreditarea reprezentanţilor mass-mediei;
e) organizarea de conferinţe de presã şi de scurte prezentãri;
f) analizarea resurselor disponibile;
g) deschiderea unui centru de comunicare telefonicã cu populaţia: linii telefonice gratuite, pagini de internet;
h) elaborarea textului pentru primul mesaj adresat publicului;
i) oferirea unui spaţiu adecvat de lucru pentru jurnalişti;
j) furnizarea constantã a informaţiilor şi resurselor, materiale sau umane, cãtre centrul de comunicare şi informare publicã;
k) înştiinţarea comitetului pentru situaţii de urgenţã în legãturã cu problemele populaţiei şi aspectele de interes pentru presã;
l) facilitarea contactului membrilor echipei de intervenţie cu familiile lor, astfel încât problemele personale sã nu le afecteze munca.
16. Activitãţi de comunicare în timpul intervenţiei:
a) identificarea riscurilor şi vulnerabilitãţilor echipei de management al situaţiei şi a eventualelor elemente care ar putea avea o evoluţie nefavorabilã;
b) analizarea situaţiei practice şi, dupã determinarea tipului acesteia şi a vulnerabilitãţilor pe care le presupune, verificarea mesajelor concepute astfel încât publicul sã fie pregãtit sã facã faţã unor potenţiale riscuri;
c) folosirea unui singur purtãtor de cuvânt şi a mai multor purtãtori de mesaj, în funcţie de efectele urmãrite de echipa de management al situaţiei. Mass-media va primi informaţii de la aceste persoane care prezintã mesajele consecvent şi credibil;
d) organizarea de conferinţe de presã şi de scurte prezentãri;
e) înregistrarea tuturor solicitãrilor primite în scopul obţinerii controlului asupra informaţiilor şi pentru evitarea dezinformãrii sau confuziilor;
f) sintetizarea celor mai frecvente solicitãri şi elaborarea unor rãspunsuri complete şi documentate pentru mass-media şi populaţie.
17. Comunicare posturgenţã
Principalele obiective ale comunicãrii posturgenţã sunt:
a) prezentarea strategiei urmãrite înainte, în timpul şi dupã situaţia de urgenţã;
b) managementul consecinţelor;
c) concluziile trase, lecţiile învãţate şi cum vor fi avute în vedere pentru îmbunãtãţirea activitãţilor viitoare.
Mesajele trebuie sã fie adaptate fiecãrui grup-ţintã.
B. TIPURILE DE ACTIVITĂŢI PENTRU INFORMARE PUBLICĂ
Informarea publicã se poate realiza prin desfãşurarea urmãtoarelor tipuri de activitãţi:
1. consultãri publice;
2. dezbateri publice privind planurile de apãrare şi contribuţia comunitãţii la aplicarea lor;
3. exerciţii şi aplicaţii pe tipuri de risc şi particularitãţi de zonã;
4. exerciţii/aplicaţii integrate - servicii profesioniste de urgenţã, populaţie şi mass-media;
5. exerciţii integrate - copii şi comunitate;
6. campanii la nivel naţional şi local, de informare/conştientizare a populaţiei;
7. campanii de informare publicã desfãşurate prin intermediul presei centrale şi locale.
C. CANALE ŞI INSTRUMENTE PENTRU INFORMARE PUBLICĂ:
1. comunicarea directã: din uşã în uşã, întâlniri tematice în cadrul comunitãţii;
2. televiziune prin cablu, televiziuni naţionale, televiziuni locale, în principiu orice spaţiu destinat dezbaterilor - emisiuni şi interviuri cu specialişti, lideri de opinie, constructori, reprezentanţii autoritãţilor publice sau lideri politici;
3. internet şi publicaţii pentru informare şi consultare, forumuri de dezbatere;
4. evenimente: târguri şi expoziţii;
5. comunicare indirectã: afişe şi panouri publicitare plasate în locuri publice şi pe mijloacele de transport in comun;
6. radio: preponderent pentru urgenţe;
7. ziare şi reviste: campanii de informare derulate prin intermediul presei centrale şi locale;
8. operatorii de telefonie mobilã care au acoperire la nivel naţional, pe timpul situaţiei de urgenţã când reţeaua tradiţionalã de comunicaţii este afectatã;
9. operatorii naţionali în domeniul serviciilor poştale, în special în zonele rurale în care utilizarea altor canale sau instrumente de comunicare nu este posibilã;
10. sistemul de învãţãmânt.
D. ASPECTE-CHEIE LA CARE TREBUIE SĂ FACĂ REFERIRE INFORMAREA POPULAŢIEI:
1. Inundaţiile - aspecte-cheie la care trebuie sã facã referire informarea:
a) prezentarea riscurilor asociate inundaţiilor şi experienţa inundaţiilor produse;
b) respectarea normelor şi autorizaţiilor administraţiei publice locale privind construcţiile în zonele inundabile: informarea populaţiei cu privire la aceste norme şi controlul respectãrii acestora;
c) respectarea regimului silvic în ceea ce priveşte exploatarea lemnului, prin depozitarea acestuia pe vãi în afara albiilor şi curãţarea acestora de resturi de exploatare. Grupulţintã: proprietarii şi administratorii de pãduri;
d) promovarea celor mai bune practici în domeniul agricol şi silvic pentru reducerea riscului la inundaţii. Grupul-ţintã: proprietarii privaţi de pãduri şi terenuri agricole;
e) promovarea acţiunilor de împãdurire în zonele de formare a viiturilor, în zonele inundabile şi în luncile râurilor;
f) promovarea zonelor de risc şi hazard natural pentru a se evita amplasarea de construcţii sau desfãşurarea de activitãţi umane;
g) interzicerea şi sancţionarea depozitãrii în albiile cursurilor de apã a gunoaielor şi resturilor provenite din demolarea de construcţii;
h) exploatarea judicioasã a pãdurilor;
i) utilizarea terenurilor situate în zonele inundabile;
j) asigurarea locuinţelor împotriva inundaţiilor;
k) acceptarea de proiecte adaptate construcţiilor de locuinţe în zonele inundabile: structurã, subsoluri, nivele, acces pentru evacuare;
l) cunoaşterea modalitãţilor de acţiune şi comportament înainte, în timpul şi dupã inundaţie;
m) cunoaşterea semnificaţiei codurilor de culoare meteorologice folosite de autoritãţi pentru definirea nivelului de urgenţã: roşu, portocaliu, galben şi verde;
n) conştientizarea rolului protecţiei individuale;
o) importanţa unui plan familial pentru cazuri de urgenţã;
p) promovarea planurilor de apãrare împotriva inundaţiilor;
q) promovarea mãsurilor pentru protejarea gospodãriei şi anexelor;
r) cunoaşterea locurilor de refugiu şi a depozitelor de alimente, precum şi a zonelor de evacuare;
s) recomandãri privind utilizarea apei;
t) cunoaşterea amplasãrii punctelor de prim ajutor;
u) cunoaşterea ajutorului de care poate beneficia populaţia;
v) promovarea voluntariatului;
w) încurajarea participãrii comunitãţii locale la activitãţile de prevenire.
2. Alunecãrile de teren - aspecte-cheie la care trebuie sã facã referire informarea
Alunecãrile de teren sunt evenimente de multe ori previzibile, care în cea mai mare parte se produc dupã precipitaţii intense.
a) necesitatea asigurãrii locuinţelor în caz de alunecãri de teren;
b) promovarea necesitãţii de asigurare a culturilor agricole;
c) promovarea zonelor de risc şi hazard natural pentru a se evita amplasarea de construcţii sau desfãşurarea de activitãţi umane;
d) cunoaşterea şi respectarea normelor de construire pentru asigurarea cerinţei de rezistenţã şi stabilitate a construcţiilor, chiar pentru mediul rural;
e) cunoaşterea şi respectarea normelor şi autorizaţiilor administraţiilor publice locale;
f) informarea populaţiei cu privire la aceste norme şi controlul respectãrii acestora;
g) cunoaşterea condiţiilor în care se face evacuarea;
h) importanţa planului personal pentru evacuare;
i) cunoaşterea regulilor de convieţuire în locurile de refugiu.
3. Cutremurele - aspecte-cheie la care trebuie sã facã referire informarea
3.1. Informarea populaţiei cu privire la starea construcţiilor:
a) evenimentele seismice precedente şi efectele lor asupra clãdirilor;
b) necesitatea lucrãrilor de întreţinere şi a reparaţiilor curente;
c) conştientizarea riscurilor modificãrii clãdirilor fãrã consultarea specialiştilor şi avizele autoritãţilor competente în domeniu; eventuale consecinţe ale acestor demersuri în caz de cutremur;
d) necesitatea efectuãrii expertizelor tehnice pentru clãdiri, în special a celor care au rezistat mai multor cutremure;
e) necesitatea executãrii lucrãrilor de consolidare a clãdirilor şi a instalaţiilor aferente, cum ar fi la apã, gaze, încãlzire, electricitate, canalizare, numai pe baza raportului de expertizã şi a proiectelor autorizate;
f) dezavantajele intervenţiilor neavizate şi neautorizate în cazul construcţiilor;
g) cunoaşterea de cãtre asociaţiile de locatari a modului în care firmele cu sediul în apartamente de bloc respectã normele de prevenire a incendiilor, exploziilor, deversãrilor de materiale combustibile, toxice sau chimice;
h) cunoaşterea şi respectarea modului de fixare în interiorul sau exteriorul clãdirilor a obiectelor grele: antene de satelit;
i) cunoaşterea şi respectarea mãsurilor necesare pentru prevenirea şi stingerea incendiilor;
j) cunoaşterea şi respectarea planului de subsol al blocului, precum şi a locurilor de amplasare a robineţilor şi vanelor;
k) importanţa verificãrii periodice a tavanelor, podului, acoperişului, balcoanelor, cornişelor, calcanelor, coşurilor, terasei şi învelitorii blocului/casei;
l) importanţa consultãrii unui expert autorizat la cumpãrarea sau închirierea unei locuinţe sau a unui sediu de firmã;
m) necesitatea asigurãrii locuinţei în caz de cutremur.
3.2. Cunoştinţe despre protecţia antiseismicã în interiorul locuinţei sau al locului de muncã privind:
a) cunoaşterea elementelor de construcţie rezistente din interiorul locuinţei;
b) importanţa amplasãrii şi asigurãrii pieselor mari de mobilier;
c) importanţa amplasãrii echipamentelor tehnice şi a aparatelor casnice mari sau a celor pe rotile: copiatoare, calculatoare, maşini de spãlat, frigidere;
d) cunoaşterea locurilor indicate pentru pãstrarea recipientelor cu substanţe chimice;
e) dotarea uşilor dulapurilor cu închizãtori eficiente;
f) importanţa existenţei unui stingãtor de incendiu în locuinţã;
g) cunoaşterea locului de amplasare a comutatoarelor, siguranţelor de electricitate, robinetelor de gaze, apã şi a modului de manevrare;
h) importanţa existenţei unei truse pentru situaţii de urgenţã;
i) importanţa existenţei unui plan familial de acţiune în caz de cutremur;
j) necesitatea cunoaşterii punctelor slabe/particularitãţilor localitãţii, cartierului, împrejurimilor locuinţei şi ale drumului spre şcoalã, serviciu, cumpãrãturi, avându-se în vedere urmãtoarele pericole:
1. cãderea unor elemente de construcţie nestructurale: tencuieli, cãrãmizi;
2. spargerea şi cãderea unor geamuri;
3. cãderea unor stâlpi şi linii electrice;
4. incendii rezultând din scurtcircuite electrice, conducte de gaz rupte;
5. rãsturnarea unor instalaţii de încãlzire;
6. alunecãri de teren, avalanşe în zona muntoasã, lichefierea unor terenuri nisipoase.
3.3. Reguli de acţiune în timpul producerii seismului:
a) poziţionarea în interiorul locuinţei;
b) protecţia individualã şi a copiilor;
c) închiderea surselor care pot provoca pagube colaterale, de exemplu gazele;
d) analizarea oportunitãţilor pãrãsirii locuinţei/locului de muncã fãrã folosirea scãrilor sau a liftului;
e) comportamentul dupã pãrãsirea locuinţei;
f) comportamentul în situaţia blocãrii sub dãrâmãturi;
g) acordarea primului ajutor.
3.4. Reguli de comportare dupã producerea unui cutremur:
a) acordarea primului ajutor;
b) îngrijirea copiilor, victimelor sau bãtrânilor;
c) pregãtirea pentru evacuare sau pãrãsirea locuinţei;
d) utilizarea telefonului;
e) stingerea incendiilor;
f) utilizarea surselor de electricitate, gaze şi apã;
g) cunoaşterea modalitãţilor de supravieţuire în cazul prinderii sub dãrâmãturi şi a mijloacelor de semnalare a prezenţei;
h) cunoaşterea locului de întâlnire cu membrii familiei, în cazul în care locuinţa este distrusã;
3.5. Mãsuri de verificare a stãrii clãdirii, locuinţei:
a) evaluarea pagubelor prin observaţie proprie;
b) consultarea unui specialist în construcţii;
c) contactarea societãţii de asigurare, dacã este cazul.
4. Accidente tehnologice - aspecte-cheie la care trebuie sã facã referire informarea:
a) tipurile de substanţe care sunt periculoase: substanţe radioactive, substanţe chimice periculoase, modul în care pot acţiona, cum ar fi arealul periclitat/contaminat;
b) consecinţele contaminãrii/intoxicãrii organismului, tipurile de boli/reacţii care pot fi provocate;
c) simptomele intoxicãrii/contaminãrii şi ale bolilor care pot fi provocate;
d) primul ajutor;
e) soluţii medicale care protejeazã şi ajutã organismul împotriva bolilor determinate de aceste substanţe;
f) mijloacele de protecţie a apei, alimentelor şi furajelor;
g) mijloacele de protecţie individualã şi de acţiune pentru protecţia persoanelor din jur, mijloacele de protecţie antichimicã a pielii;
h) decontaminarea;
i) carantina şi regulile de comportare în carantinã - igiena locuinţei, igiena bolnavilor, igiena apei, igiena alimentaţiei;
j) sursele remanent poluate şi protecţia faţã de acestea;
k) reguli de evacuare;
l) comportamentul în caz de evacuare/planul personal pentru evacuare;
m) reguli de comportament în adãpost sau în locurile special amenajate.
5. Avarierea construcţiilor hidrotehnice:
a) cunoaşterea condiţiilor în care se face evacuarea;
b) planul personal pentru evacuare;
c) convieţuirea în locurile de refugiu.
6. Epidemiile sau pandemiile naturale - aspecte-cheie la care trebuie sã facã referire informarea:
a) informarea populaţiei cu privire la cauza generatoare a epidemiei sau a pandemiei;
b) informarea populaţiei cu privire la modul de rãspândire a infecţiei;
c) informaţii privind serviciile medicale disponibile;
d) informaţii privind stocurile de vaccinuri sau tratamente;
e) informaţii privind mãsurile de igienã şi control al infecţiei.
7. Canicula - aspecte-cheie la care trebuie sã facã referire informarea:
a) informarea populaţiei cu privire la efectele caniculei;
b) mãsurile recomandate pentru prevenirea şi reducerea efectelor caniculei;
c) mãsurile pe care angajatorii trebuie sã le ia pe timpul caniculei;
d) serviciile medicale organizate pe timpul caniculei;
e) serviciile sociale oferite pe timpul caniculei.
V. OBIECTIVELE STRATEGIEI
1. planificarea şi implementarea unui sistem de comunicare coordonat pe timpul situaţiilor de urgenţã, care sã contribuie la îmbunãtãţirea şi eficientizarea comunicãrii atât între componentele Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţã, dar mai ales cu mass-media şi populaţia afectatã;
2. dezvoltarea capacitãţii instituţionale de a planifica şi de a gestiona comunicarea privind hazardurile şi situaţiile de risc prin integrarea comunicãrii la toate nivelurile, prin stabilirea responsabilitãţilor şi prin realizarea de campanii orientate dupã profilul şi nevoile grupurilor-ţintã şi dupã tipurile de risc specifice;
3. comunicarea eficientã în timpul şi dupã producerea situaţiei de urgenţã;
4. creşterea capacitãţii de angajare a societãţii româneşti prin informarea populaţiei în scopul prevenirii, dar şi al autoapãrãrii;
5. creşterea nivelului de înţelegere privind riscurile majore, respectiv la cutremure, inundaţii, alunecãri de teren, şi a capacitãţii individuale de reacţie în situaţii de urgenţã pentru populaţia ruralã şi urbanã din România;
6. creşterea adaptabilitãţii populaţiei urbane şi rurale la riscurile din zonele expuse;
7. dezvoltarea unei colaborãri reale cu societatea civilã şi implicarea acesteia în mod planificat în programele de informare şi voluntariat.
VI. PRINCIPII GENERALE
1. Principiul legalitãţii. Toate instituţiile publice implicate în gestionarea şi managementul situaţiilor de urgenţã, dar şi instituţiile de presã, pe timpul situaţiilor de urgenţã, trebuie sã aibã în vedere respectarea legilor şi a tuturor actelor normative, pentru a se preveni agravarea consecinţelor, dar şi pentru ameliorarea acestora.
2. Principiul participãrii. Pentru aplicarea acestui principiu este esenţial ca în situaţii de urgenţã sã se implice şi sã participe atât instituţiile responsabile în domeniu, presa, dar mai ales populaţia.
3. Principiul responsabilitãţii.A acţiona cu responsabilitatea cerutã de lege este obligaţia şi atribuţia instituţiilor publice, însã pentru mijloacele de comunicare şi presã responsabilitatea şi profesionalismul sunt vitale în timpul situaţiilor de urgenţã, având în vedere consecinţele deosebit de grave pe care le-ar putea avea comunicarea cãtre populaţie a unor informaţii obţinute iresponsabil şi neprofesional.
4. Principiul cooperãrii şi coerenţei. A coopera şi a acţiona coordonat sunt elemente esenţiale atât pentru comunicarea între instituţiile publice, cât şi pentru comunicarea cu presa şi populaţia în timpul situaţiei de urgenţã.
5. Transparenţa activitãţilor desfãşurate pentru gestionarea situaţiilor de urgenţã. Acest aspect este foarte important, având în vedere cã orice mãsurã şi activitate a autoritãţilor publice în timpul situaţiei de urgenţã care nu sunt comunicate presei şi populaţiei cu explicaţiile necesare pot duce la interpretãri şi confuzii nedorite.
6. Principiul operativitãţii şi subordonãrii ierarhice a componentelor Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţã. A se prezenta presei şi populaţiei acţiunile coordonate şi executate operativ de componentele sistemului este foarte important pentru populaţia afectatã de situaţii de urgenţã. Un mod de acţiune şi informare cu respectarea procedurilor stabilite şi a subordonãrii ierarhice pe niveluri sau domenii de competenţã a organismelor, organelor şi structurilor abilitate în domeniu poate contribui la evitarea panicii şi liniştirea populaţiei afectate şi chiar la atitudinea şi comportamentul cerute pe timpul situaţiilor de urgenţã.
VII. DIRECŢII DE ACŢIUNE
1. Dezvoltarea expertizei de comunicare şi informare publicã la nivel central şi local prin asigurarea cu personal de specialitate, prin instruirea personalului existent în domeniul relaţiilor publice, managementului de campanie, managementului general şi de proiecte, dar şi prin stabilirea în fişele de post a atribuţiilor de comunicare în situaţii de urgenţã separat de cele de comunicare şi informare, pentru personalul care îndeplineşte astfel de funcţii
2. Dezvoltarea caracterului integrat al comunicãrii în situaţii de urgenţã în ceea ce priveşte informarea, folosindu-se planificarea compactã şi complementarã a campaniilor/ activitãţilor de informare a populaţiei, exerciţiile aplicative şi relaţiile publice
3. Dezvoltarea comunicãrii în baza unei analize de nevoi, a profilurilor grupurilor-ţintã şi a riscurilor existente, pornind de la prioritãţile locale ale domeniului, mai exact de la delimitarea riscurilor pe zone/judeţe
4. Dezvoltarea instrumentelor de înregistrare a modului de rãspuns şi reacţie, a instrumentelor de evaluare a impactului, a testãrii activitãţilor şi a modalitãţii de integrare a rãspunsului şi reacţiei populaţiei de la o campanie la alta, în ceea ce priveşte informarea populaţiei
5. Dezvoltarea capacitãţii de reacţie a populaţiei în caz de dezastru şi a capacitãţii de autosusţinere prin folosirea instrumentelor/mijloacelor practice, a exerciţiilor şi a aplicaţiilor
6. Dezvoltarea softurilor de aplicaţii pentru scenarii de situaţii de urgenţã, atât pentru exerciţiile autoritãţilor implicate în managementul situaţiilor de urgenţã, cât şi pentru instruirea populaţiei
7. Dezvoltarea şi popularizarea imaginii inspectoratelor pentru situaţii de urgenţã în vederea creãrii unei mãrci de referinţã pentru aceste instituţii, cu respectarea şi aplicarea tehnicilor moderne de marketing, respectiv prin aplicarea însemnelor instituţiei pe diverse materiale, prin campanii la nivel naţional şi local şi prin dezvoltarea paginilor de internet cu informaţii utile pentru populaţie
8. Promovarea transparentã a mãsurilor luate de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţã şi de inspectoratele judeţene, popularizarea atribuţiilor şi activitãţilor acestora, prin publicarea planurilor de acoperire a riscurilor pe internet/în presã sau prezentarea lor în faţa comunitãţii, dar şi prin implicarea comunitãţilor locale în dezbaterea diferitelor secvenţe ale planurilor de apãrare
9. Dezvoltarea metodelor de comunicare în situaţii de urgenţã prin stabilirea unor proceduri pe niveluri de competenţã şi verificarea funcţionãrii acestora cu ajutorul unor exerciţii şi aplicaţii care sã integreze comunicarea dintre autoritãţi, informarea populaţiei şi relaţia de comunicare dintre managerul situaţiei de urgenţã şi presã
10. Dezvoltarea caracterului unitar al comunicãrii în situaţii de urgenţã
11. Stabilirea unor structuri specifice şi specializate de comunicare care sã acţioneze din timp de "normalitate" atât pentru Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţã şi pentru comitetele ministeriale la nivel central, cât şi pentru comitetele judeţene, municipale şi orãşeneşti la nivel local
12. Înfiinţarea unor centre de comunicare şi informare publicã pentru situaţii de urgenţã la nivel naţional, judeţean şi local, în subordinea comitetelor pentru situaţii de urgenţã, centre care sã informeze mass-media şi populaţia
13. Stabilirea unor proceduri de comunicare în situaţii de urgenţã şi aplicarea acestora ca parte a planurilor de acoperire a riscurilor
14. Dezvoltarea parteneriatului cu societatea civilã, prin susţinerea voluntariatului, a programelor, platformelor şi mecanismelor de consultare/comunicare cu populaţia
15. Conştientizarea, prin campanii naţionale şi locale, de cãtre populaţie a faptului cã zona este expusã riscurilor şi dezvoltarea abilitãţilor de rãspuns şi de autosusţinere în caz de dezastru sunt esenţiale.
16. Dezvoltarea unui comportament de rãspuns corect în caz de dezastru, prin campanii locale pornind de la specificul riscurilor existente
17. Informarea şi instruirea corectã a tinerilor, prin aplicarea la toate nivelurile de învãţãmânt a unui curriculum educaţional adecvat, axat pe înţelegerea şi acceptarea riscurilor, cunoaşterea mãsurilor de prevenire, pe dezvoltarea capacitãţii de rãspuns, de autosusţinere şi prim ajutor în folosul celorlalţi, dar şi importanţa implicãrii în activitãţile de voluntariat care sã sprijine intervenţiile autoritãţilor
18. Informarea permanentã şi comunicarea cu societatea civilã în legãturã cu atitudinea şi comportamentul cerute pe timpul situaţiilor de urgenţã
VIII. REZULTATELE POLITICII PUBLICE
Prin îmbunãtãţirea informãrii publice, prezenta strategie urmãreşte ca rezultat final dezvoltarea în rândul populaţiei a unui comportament adecvat pentru situaţii de urgenţã, respectiv crearea unor deprinderi corecte de revenire şi reacţie la hazarduri.
De asemenea, prin îmbunãtãţirea comunicãrii în timpul situaţiei de urgenţã se urmãresc evitarea dezinformãrii, apariţiei zvonurilor, prevenirea confuziilor inevitabile atunci când instituţiile publice difuzeazã dezorganizat informaţii despre acelaşi eveniment.
Aplicarea Strategiei reprezintã baza resurselor de comunicare pe timpul managementului consecinţelor produse, cu condiţia pregãtirii activitãţilor necesare înainte de producerea unei situaţii de urgenţã.
IX. REZULTATELE ACŢIUNILOR
Obiective:
a) un sistem eficient de comunicare pe timpul situaţiilor de urgenţã între componentele Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţã;
b) elaborarea în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei strategii a unei metodologii care sã fie aprobatã prin ordin al ministrului internelor şi reformei administrative pentru aplicarea ghidului de comunicare la nivelul administraţiei publice;
c) pregãtirea şi luarea mãsurilor necesare de cãtre conducãtorii instituţiilor implicate în managementul situaţiilor de urgenţã;
d) elaborarea în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a metodologiei a unor planuri proprii de aplicare a ghidului de comunicare;
e) desemnarea unor persoane responsabile cu aplicarea planurilor de comunicare;
f) luarea mãsurilor necesare încadrãrii cu personal de specialitate a posturilor prevãzute cu atribuţii de informare publicã;
g) segregarea în fişele posturilor cu atribuţii în domeniul situaţiilor de urgenţã a unor atribuţii de comunicare şi informare publicã, în cazul în care nu existã post specific;
h) instruirea personalului cu atribuţii în comunicare şi informare publicã;
i) efectuarea unor exerciţii şi aplicaţii pentru verificarea funcţionalitãţii planurilor proprii de comunicare şi informare publicã.
X. INDICATORI DE PERFORMANŢĂ:
a) numãrul posturilor de specialitate şi al posturilor cu atribuţii suplimentare de comunicare şi informare publicã în cadrul structurilor abilitate în managementul şi gestionarea situaţiilor de urgenţã;
b) numãrul de exerciţii şi aplicaţii în domeniu, desfãşurate de autoritãţile şi organismele abilitate în managementul şi gestionarea situaţiilor de urgenţã;
c) numãrul de planuri şi proceduri proprii de comunicare adoptate de autoritãţile şi organismele abilitate în managementul şi gestionarea situaţiilor de urgenţã.
XI. IMPLICAŢII PENTRU BUGET
Prezenta strategie nu presupune alocarea de fonduri suplimentare.
XII. IMPLICAŢII JURIDICE
Elaborarea în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei strategii a planului de implementare a Strategiei şi aprobarea acestuia prin ordin al ministrului internelor şi reformei administrative.
XIII. PROCEDURI DE MONITORIZARE ŞI EVALUARE
Centrul Operaţional Naţional din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţã, pe baza informaţiilor furnizate de componentele Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţã, va redacta o situaţie-raport care va fi dezbãtutã în cadrul Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţã, în cel mult 6 luni de la adoptarea planului de implementare.
Obiectivul monitorizãrii este de a informa Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţã cu privire la faptul cã toate componentele Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţã au luat mãsurile necesare aplicãrii şi funcţionãrii ghidului de comunicare pentru situaţii de urgenţã. Pe baza acestei raportãri va avea loc o primã evaluare a rezultatelor directe obţinute prin aplicarea ghidului de comunicare.
Evaluarea Strategiei, a ghidului de comunicare şi informare publicã pentru situaţii de urgenţã şi a planului de implementare va avea loc dupã apariţia primei situaţii de urgenţã, ocazie cu care toate structurile responsabile vor raporta centralizat modalitatea de funcţionare a planurilor proprii.
În urma analizei se vor identifica problemele cu care s-au confruntat structurile abilitate cu informarea publicã, rezultatele obţinute şi se vor face propuneri de ajustare, completare, modificare sau actualizare a planurilor de comunicare.
XIV. ETAPE ULTERIOARE:
- luarea mãsurilor necesare pentru aplicarea planului de implementare a prezentei strategii.

---------
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Hotarare, Guvernul Romaniei, HOTARARE nr. 548 din 21 mai 2008

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
Inscrie e-mailul tau pentru a primi zilnic
informatii despre CE, CAND si CUM s-a intamplat
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016