Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE nr. 3 din 24 octombrie 2000 privind contestarea inregistrarii candidaturii domnului Ion Iliescu pentru functia de Presedinte al Romaniei
Lucian Mihai - preşedinte Costica Bulai - judecãtor Constantin Doldur - judecãtor Kozsokar Gabor - judecãtor Ioan Muraru - judecãtor Nicolae Popa - judecãtor Lucian Stangu - judecãtor Florin Bucur Vasilescu - judecãtor Romul Petru Vonica - judecãtor Mariana Trofimescu - procuror Florentina Geangu - magistrat-asistent
La data de 23 octombrie 2000 Biroul Electoral Central a înaintat Curţii Constituţionale, în vederea soluţionãrii, contestaţia înregistratã la nr. 65 din 23 octombrie 2000, formulatã de domnul Petru-Bucur Volk, precum şi contestaţia înregistratã la nr. 70 din 23 octombrie 2000, formulatã de domnul Claudiu Paun. Contestaţiile privesc înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de Preşedinte al României la alegerile din 26 noiembrie 2000 şi formeazã obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 320 D/2000 şi, respectiv, nr. 325 D/2000. Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. 4 teza întâi din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, astfel cum a fost modificat prin <>Hotãrârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 19 din 17 octombrie 2000 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 17 octombrie 2000, contestaţiile se soluţioneazã fãrã citarea pãrţilor, cu participarea numai a judecãtorilor Curţii, pe baza sesizãrii şi a celorlalte documente aflate la dosar. Prin cerere separatã depusa la dosar contestatorul Petru-Bucur Volk a adresat, în temeiul art. 27 pct. 1 şi 7 din Codul de procedura civilã, solicitarea de recuzare a domnului judecãtor Florin Bucur Vasilescu. Reprezentantul Ministerului Public apreciazã cererea de recuzare ca fiind inadmisibila şi solicita respingerea ei. Curtea Constituţionalã constata inadmisibilitatea cererii de recuzare, întrucât, potrivit art. 25 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, astfel cum a fost modificat prin <>Hotãrârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 19 din 17 octombrie 2000 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 17 octombrie 2000, "O data legal sesizatã, Curtea procedeazã la examinarea constituţionalitãţii, nefiind aplicabile dispoziţiile referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului şi nici cele privind recuzarea judecãtorilor". Acelaşi contestator a solicitat, printr-o petiţie separatã depusa la dosar, conexarea Dosarului nr. 163 D/1996 (referitor la contestaţia pe care autorul a formulat-o impotriva înregistrãrii candidaturii domnului Ion Iliescu la alegerile pentru funcţia de Preşedinte al României din anul 1996) la Dosarul nr. 320 D/2000, ceea ce ar determina, dupã opinia sa, o mai buna administrare a justiţiei. Se precizeazã ca impotriva <>Hotãrârii nr. 1/1996 , pronunţatã în Dosarul nr. 163 D/1996, contestatorul s-a adresat cu o petiţie, la 17 noiembrie 1996, Comisiei Europene a Drepturilor Omului, petiţie pe care ulterior a înaintat-o şi Curţii Europene a Drepturilor Omului. Reprezentantul Ministerului Public apreciazã cererea de conexare ca fiind, de asemenea, inadmisibila. Curtea Constituţionalã respinge cererea, având în vedere ca Dosarul nr. 163 D/1996 a fost soluţionat prin <>Hotãrârea nr. 1/1996 , definitiva, astfel încât nu se mai afla pe rolul acesteia, iar conexarea se poate dispune numai cu privire la cauze în curs de soluţionare. În motivarea contestaţiei care formeazã obiectul Dosarului nr. 320 D/2000 autorul acesteia solicita constatarea nulitãţii înregistrãrii candidaturii domnului Ion Iliescu, în esenta pentru urmãtoarele motive: Prin "Comunicatul cãtre Ţara" al Consiliului Frontului Salvãrii Naţionale a fost propus un program conţinând 10 puncte fundamentale, printre care şi separarea puterilor legislativã, executivã şi judecãtoreascã în stat, şi alegerea tuturor conducãtorilor politici pentru unul sau cel mult doua mandate. <>Decretul-lege nr. 2/1989 , precum şi <>Decretul-lege nr. 92/1990 , acte normative cu caracter constituţional, consacrau principiul eligibilitãţii funcţiilor de conducere, alegerea tuturor conducãtorilor politici urmând sa se facã numai pentru unul sau cel mult doua mandate. Un prim mandat sau fragment de mandat de Preşedinte al României a fost îndeplinit de domnul Ion Iliescu începând cu 8 iunie 1990. În aceste condiţii se invoca încãlcarea prevederilor art. 81 alin. (4) din Constituţie şi ale <>art. 10 din Legea nr. 69/1992 , sustinandu-se ca domnul Ion Iliescu "a îndeplinit, anterior alegerilor preşedinţiale programate pentru 26 noiembrie 2000, doua mandate în funcţia de Preşedinte al României, astfel: mai întâi, între 20 mai 1990 şi 30 octombrie 1992, şi anume, între 20 mai 1990 şi 7 decembrie 1991, sub aplicarea <>Decretului-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 şi a <>Decretului-lege nr. 92 din 14 martie 1990 , iar între 8 decembrie 1991 şi 30 octombrie 1992, sub aplicarea Constituţiei din 1991; a doua oara, cu începere de la 30 octombrie 1992 şi pana la depunerea jurãmântului de cãtre Preşedintele ce a fost desemnat prin alegerile din 17 noiembrie 1996, respectiv Emil Constantinescu, la 29 noiembrie 1996". În sprijinul contestaţiei se invoca şi unele opinii ale unor jurişti, precum şi declaraţia domnului Ion Iliescu din anul 1992, în sensul ca participa la alegeri pentru un al doilea mandat constituţional. Totodatã autorul contestaţiei solicita Curţii analizarea conţinutului motivelor invocate într-o "Întâmpinare", înregistratã la Biroul Electoral Central la 17 octombrie 2000, întâmpinare despre care precizeazã ca este parte integrantã a contestaţiei. Curtea observa ca motivele invocate în aceasta "Întâmpinare" se regãsesc, în esenta, în ambele contestaţii care formeazã obiectul dosarelor nr. 320 D/2000 şi nr. 325 D/2000, astfel încât nu mai este necesarã reproducerea lor separatã. În motivarea contestaţiei care formeazã obiectul Dosarului nr. 325 D/2000 autorul acesteia arata ca: "În fapt, domnul Ion Iliescu nu îndeplineşte toate exigenţele art. 35 din Constituţie de a candida şi, respectiv, de a fi ales în funcţia de Preşedinte al României. De asemenea, domnul Ion Iliescu a îndeplinit pana astãzi doua mandate constituţionale de Preşedinte al României şi, potrivit prevederilor Constituţiei, nu mai are vocaţie pentru un al treilea mandat." În dezvoltarea motivelor invocate, dupã ce se realizeazã unele consideratii teoretice de ordin politic şi social, contestatorul susţine, în esenta, urmãtoarele: "Domnul Ion Iliescu a îndeplinit doua mandate de Preşedinte al României, între mai 1990-octombrie 1992 şi, respectiv, între octombrie 1992-noiembrie 1996; hotãrârile Curţii Constituţionale date în 1992 şi 1996 nu au autoritate de lucru judecat (deoarece în viitoare litigii electorale pãrţile nu vor fi aceleaşi), ele au un caracter individual, limitanduse doar la alegerile din 1992 şi 1996; hotãrârile respective nu conserva drepturi în viitoarele litigii, Curtea Constituţionalã îşi poate revizui concluziile; revizuirea se poate realiza în baza <>art. 16 din Legea nr. 47/1992 ; hotãrârile Curţii pot fi anulate chiar de Curtea Constituţionalã sau pe calea justiţiei." Curtea, având în vedere ca ambele contestaţii au acelaşi obiect, şi anume înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu, precum şi ca acestea au, practic, un conţinut identic, ridica, din oficiu, problema conexarii cauzelor. Reprezentantul Ministerului Public considera ca sunt îndeplinite condiţiile legale pentru conexare. Curtea, în temeiul prevederilor <>art. 16 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, şi ale art. 164 din Codul de procedura civilã, dispune conexarea Dosarului nr. 325 D/2000 la Dosarul nr. 320 D/2000. Reprezentantul Ministerului Public, punând concluzii, în temeiul <>art. 85 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, coroborat cu <>art. 28 alin. (1) din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, apreciazã ca fiind neintemeiate contestaţiile privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de Preşedinte al României, arãtând, în esenta, urmãtoarele: <>Decretul-lege nr. 92/1990 este un act normativ cu caracter provizoriu şi tranzitoriu, care nu se referã la noţiunea de mandat presedintial, ci la unele prerogative ale funcţiei de Preşedinte al României. Noţiunea de mandat al Preşedintelui României este utilizata pentru prima data în <>Legea nr. 69/1992 , adoptatã în temeiul Constituţiei din anul 1991. Rezulta ca singurul mandat de Preşedinte al României, în înţeles constituţional, este cel îndeplinit ca urmare a alegerilor din septembrie 1992. În consecinta, se solicita respingerea contestaţiilor.
CURTEA, analizând contestaţiile în raport cu prevederile Constituţiei şi ale <>Legii nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, cu modificãrile ulterioare, vazand concluziile reprezentantului Ministerului Public, precum şi documentele aflate la dosar, retine urmãtoarele: Potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. d) din Constituţie, ale <>art. 26 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, ale art. 2 alin. (2) şi ale <>art. 11 alin. (3) din Legea nr. 69/1992 , Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competenta sa soluţioneze contestaţiile privind înregistrarea candidaturii pentru funcţia de Preşedinte al României. În opinia contestatorilor candidatul Ion Iliescu a îndeplinit doua mandate de Preşedinte al României, astfel încât la alegerile din 26 noiembrie 2000 ar candida pentru un al treilea mandat. Unul dintre argumentele aduse în sprijinul acestei sustineri are în vedere funcţia de Preşedinte al României detinuta de domnul Ion Iliescu în temeiul <>Decretului-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 şi al <>Decretului-lege nr. 92 din 14 martie 1990 , acte normative preconstitutionale care, între altele, au cuprins şi reglementãri cu privire la instituţia de şef al statului. Acest argument implica examinarea naturii juridice a actelor normative preconstitutionale, pe baza cãrora s-au îndeplinit mandatele anterioare, precum şi a instituţiei mandatului de Preşedinte al României, ca şi a raportului dintre aceasta şi funcţia de şef al statului, îndeplinitã anterior. În legatura cu <>Decretul-lege nr. 2/1989 se constata ca în nici una dintre prevederile acestuia nu se indica funcţia de şef al statului sau mandatul de Preşedinte al României. Art. 5 din acest act normativ se referã la preşedintele Consiliului Frontului Salvãrii Naţionale, ale cãrui atribuţii sunt stabilite în mod sumar, unele dintre acestea fiind specifice prin natura lor prerogativelor unui şef de stat, altele însã neavând nimic comun cu asemenea prerogative. Astfel, unele atribuţii dintre cele care ar fi putut aparţine unui şef de stat unipersonal au fost rezervate, prin prevederile art. 2 din mentionatul act normativ, Consiliului Frontului Salvãrii Naţionale, ca organ colegial de putere. Funcţia de şef al statului a fost instituitã prin <>Decretul-lege nr. 92/1990 sub denumirea "Preşedintele României". Reglementarea acestei instituţii cuprindea elemente specifice, diferite de cele reglementate prin Constituţie, şi anume cele privind varsta minima pentru a fi ales, interdicţia pentru unele persoane de a fi alese, procedura contenciosului electoral, validarea alegerii şi momentul de la care candidatul ales este declarat preşedinte, precum şi cele care au stabilit atribuţiile Preşedintelui României şi raporturile sale cu celelalte autoritãţi publice. Tot astfel <>Decretul-lege nr. 92/1990 nu a stabilit durata îndeplinirii funcţiei de preşedinte. Din compararea acestui act normativ cu reglementãrile constituţionale actualmente în vigoare, având ca obiect instituţia de Preşedinte al României, cuprinse la art. 35 şi în art. 80-100 din Constituţie, rezulta ca, deşi formal, în ceea ce priveşte denumirea instituţiei, s-ar pãrea ca este reglementatã una şi aceeaşi autoritate publica, în realitate cele doua instituţii sunt esenţial diferite. Pe calea unei asemenea examinari comparative rezulta asadar ca sub aceeaşi denumire au fost reglementate instituţii de autoritate publica esentialmente diferite, prima având un caracter tranzitoriu, cealaltã în condiţii de stabilitate constituţionalã. <>Decretul-lege nr. 2/1989 şi <>Decretul-lege nr. 92/1990 au avut, într-adevãr, caracterul unor acte cu valoare constituţionalã, dar ele nu au fost constituţii. Indiscutabil, respectivele acte normative au avut un caracter tranzitoriu. În acest sens sunt relevante prevederile tranzitorii ale <>art. 99 din Decretul-lege nr. 92/1990 , potrivit cãrora: "Prezentul decret-lege se aplica pana la adoptarea legii electorale elaborate pe baza noii Constituţii". Constituţia din 1991 a confirmat apoi caracterul tranzitoriu al reglementãrilor anterioare. Astfel, art. 150 alin. (1) a prevãzut ca "Legile şi toate celelalte acte normative rãmân în vigoare, în mãsura în care ele nu contravin Constituţiei". Art. 151 alin. (1) a precizat, de asemenea, ca "Instituţiile republicii, existente la data intrãrii în vigoare a Constituţiei, rãmân în funcţiune numai pana la constituirea celor noi". Deşi textul constituţional se referã la "instituţiile republicii", aceasta locutiune implica, neîndoielnic, şi normele care au stat la baza organizãrii şi functionarii acelor instituţii, o "instituţie", ca structura organizatoricã şi funcţionalã, neputând exista în afarã cadrului juridic care o reglementeazã. De altfel, prin <>art. 30 din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, <>Decretul-lege nr. 92/1990 a fost expres abrogat, asa încât nici una dintre reglementãrile cuprinse în acel decret-lege nu poate fi reactualizata decât artificial şi anacronic, în afarã rigorilor juridice. Fata de cele arãtate, Curtea Constituţionalã constata ca nici un act normativ preconstitutional nu consacra instituţia mandatului de Preşedinte al României. Aceasta instituţie este pentru prima oara reglementatã prin Constituţia din 1991. Mandatul de Preşedinte al României are determinãri constituţionale specifice şi inedite fata de reglementãrile anterioare, care privesc mai ales funcţiile ce deriva din mandat, condiţiile de dobândire, de validare şi de începere a mandatului, durata acestuia, incompatibilitãţile şi imunitãţile pe care le antreneaza, atribuţiile ce deriva din mandat şi, implicit, raporturile în care se afla deţinãtorul acestuia cu celelalte autoritãţi publice, rãspunderea ce revine titularului mandatului pentru modul de exercitare a acestuia. Nici o alta funcţie dobandita pe baza unor reglementãri anterioare Constituţiei nu a avut ca fundament un asemenea mandat, asa încât trebuie admis ca prevederile Constituţiei marcheaza o soluţie de ruptura sau de reasezare esenţial diferita a instituţiei de şef al statului. Pe cale de consecinta, mandatul de Preşedinte al României reglementat de Legea fundamentalã nu poate fi aşezat în prelungirea unor durate de îndeplinire a funcţiei de Preşedinte al României anterioare intrãrii în vigoare a Constituţiei din anul 1991. Mandatul de Preşedinte al României îşi gãseşte consacrarea în mai multe texte constituţionale, printre care şi prevederile art. 81 alin. (4) din Constituţie, potrivit cãrora "Nici o persoana nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult doua mandate. Acestea pot fi şi succesive". Aceste prevederi trebuie interpretate însã în contextul tuturor reglementãrilor cuprinse în noul asezamant fundamental al României, instituit prin Constituţia din 1991. Or, potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile". Acest principiu, fiind de natura constituţionalã, se aplica insesi prevederilor constituţionale, astfel încât regula interdicţiei exercitãrii a mai mult de doua mandate de Preşedinte al României nu îşi poate gãsi aplicarea decât dupã ce Constituţia a intrat în vigoare, adicã începând cu alegerile preşedinţiale din 1992. În consecinta, potrivit celor arãtate mai sus, candidatul Ion Iliescu a îndeplinit un singur mandat între anii 1992-1996 şi de aceea prevederile art. 81 alin. (4) din Constituţie nu sunt aplicabile în cauza de fata. Pe de alta parte, în motivarea contestaţiilor se face referire constanta numai la "funcţia de Preşedinte al României", ignorandu-se cea de-a doua componenta a reglementãrii cuprinse în art. 81 alin. (4), şi anume instituţia mandatului. Or, funcţia de preşedinte nu poate fi extrasa din cuprinsul reglementãrii, netinandu-se seama de conceptul de mandat. De aceea, pentru compararea instituţiei de şef al statului, în reglementarea actuala, cu situaţii anterioare trebuie sa se observe ca instituţia Preşedintelui României este definitã, între altele, şi prin mandatul constituţional. În lipsa unui astfel de mandat, anterior intrãrii în vigoare a Constituţiei, orice asociere cu situaţii juridice premergãtoare Constituţiei este nefondata. Un alt motiv pentru contestarea înregistrãrii candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de Preşedinte al României este acela ca perioada cuprinsã între data de 8 decembrie 1991 şi pana la alegerile din septembrie 1992 face parte din primul mandat constituţional îndeplinit în succesiunea celor doua mandate permise de art. 81 alin. (4) din Constituţie. În susţinerea acestui argument sunt invocate prevederile art. 151 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora "Instituţiile republicii, existente la data intrãrii în vigoare a prezentei Constituţii, rãmân în funcţiune pana la constituirea celor noi". Curtea retine ca aceste dispoziţii constituţionale au asigurat continuitatea vieţii statale a tarii prin prorogarea functionarii autoritãţilor publice existente pana la constituirea celor noi, dupã regulile stabilite în Constituţie. În aceste condiţii şi-au desfãşurat activitatea Preşedintele României, Parlamentul, Guvernul, instanţele judecãtoreşti, organele de procuratura şi alte autoritãţi publice. În ceea ce priveşte autoritãţile publice cu caracter electiv Parlamentul şi Preşedintele României -, acestea şi-au continuat activitatea, conform art. 151 alin. (1) din Constituţie, pe baza legitimãrii conferite anterior, în temeiul scrutinului din 20 mai 1990, desfãşurat conform Decretuluilege nr. 92/1990. Rezulta ca numai prin alegerile din 1992, organizate înãuntrul termenului de un an de la adoptarea Constituţiei, prevãzut la art. 80 alin. (2) coroborat cu <>art. 99 din Decretul-lege nr. 92/1990 , aceste autoritãţi publice s-au constituit pentru prima oara ca instituţii noi, în sensul art. 151 din Constituţie. Desigur, în ceea ce priveşte atribuţiile acestor autoritãţi, Constituţia a fost de imediata aplicare. Dar caracterul nou, constituţional, al acestor autoritãţi, având semnificatia unei rupturi fata de legitimitatea lor anterioarã, este, fãrã indoiala, consecinta alegerilor din septembrie 1992. De aceea, perioada cuprinsã între intrarea în vigoare a Constituţiei şi alegerile din 1992 nu poate avea semnificatia mandatului constituţional prevãzut la art. 81 alin. (4) din Constituţie. În contestaţii s-a susţinut ca, dacã ar fi ales, domnul Ion Iliescu ar depãşi limita maxima a doua mandate de 4 ani prevãzutã la art. 81 alin. (4) şi la art. 83 alin. (1) din Constituţie, fãrã a se tine seama ca, în realitate, a fost exercitat un singur mandat constituţional, în urma alegerilor din septembrie 1992. Într-adevãr, mandatele pe care le poate exercita Preşedintele României sunt cel mult doua, dar aceasta numai în condiţiile cuprinse în Legea fundamentalã a tarii, deoarece numai aceasta a dat valoare juridicã limitãrii respective. În sprijinul contestaţiilor au fost invocate şi prevederile <>art. 10 din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, potrivit cãrora: "Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc condiţiile prevãzute de art. 35 din Constituţie pentru a fi alese sau care au fost alese anterior, de doua ori, ca Preşedinte al României." Curtea constata ca şi acestor prevederi, ca şi celor cuprinse în art. 81 alin. (4) din Constituţie, le sunt aplicabile deopotrivã dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea fundamentalã. Principiul neretroactivitatii legii impune ca dispoziţiile <>art. 10 din Legea nr. 69/1992 sa se aplice numai mandatelor de Preşedinte al României îndeplinite dupã intrarea în vigoare a acestei legi. În consecinta, primele alegeri pentru funcţia de Preşedinte al României cãrora li s-au aplicat aceste prevederi de lege au fost cele din anul 1992. Prin urmare, rezulta ca în prezent candidatura domnului Ion Iliescu vizeazã un al doilea mandat constituţional. De altminteri, invocarea acestor prevederi legale pentru contestarea legitimitatii constituţionale a candidaturii domnului Ion Iliescu, fãcând abstractie de dispoziţiile Legii fundamentale, nu este concludenta, din moment ce obiectul contestaţiilor, prin referirea la nesocotirea unor dispoziţii din Constituţie, imprima litigiilor cu care a fost sesizatã Curtea Constituţionalã trãsãturile contenciosului constituţional. Or, în contenciosul constituţional Curtea, garant al supremaţiei Constituţiei, trebuie sa se raporteze la dispoziţiile acesteia, iar nu la cele ale unor acte subsecvente şi inferioare acestora. Pe de alta parte, chiar dacã nu s-ar avea în vedere un asemenea imperativ, socotindu-se ca se desfãşoarã un simplu contencios electoral, este de la sine înţeles, având în vedere principiul necontestat al ierarhiei normelor juridice, ca norma legalã nu poate fi opusã normei constituţionale. Fiind vorba despre un text adoptat dupã intrarea în vigoare a Constituţiei, prevederile sale nu pot fi interpretate decât în concordanta cu dispoziţiile art. 81 alin. (4) din Constituţie, referindu-se deci la aceeaşi interdicţie ce priveşte exclusiv mandatul constituţional de Preşedinte al României. Orice alta interpretare, fiind neconstitutionala, nu poate fi reţinutã, chiar dacã, sub aspect literal, textul ar permite-o. În sfârşit, în motivarea contestaţiilor se invoca declaraţii ale candidatului Ion Iliescu, opinii ale unor jurişti, precum şi consideratii de ordin moral ori politic. Nici unul dintre acestea nu poate fi reţinut ca argument juridic în fata Curţii Constituţionale, care, potrivit <>art. 13 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, "se pronunţa în numele legii". În plus, <>art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, precizeazã explicit şi imperativ: "Curtea Constituţionalã se pronunţa numai asupra problemelor de drept"... Din cele arãtate rezulta ca mandatul de Preşedinte al României din perioada 1992-1996 este primul mandat constituţional al domnului Ion Iliescu. Aceasta soluţie este în concordanta şi cu jurisprudenta Curţii Constituţionale, exprimatã în mai multe hotãrâri ale acesteia, printre care, îndeosebi, <>Hotãrârea nr. 1/1996 , neintervenind elemente juridice noi care sa determine renunţarea la jurisprudenta Curţii în acest domeniu. În consecinta, contestaţiile ce fac obiectul cauzei de fata urmeazã sa fie respinse.
Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 144 lit. d) din Constituţie, al art. 13 alin. (1) lit. B.a), al <>art. 16, 26 şi 27 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, precum şi al art. 2 alin. (2) şi al <>art. 11 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 69/1992 , cu majoritate de voturi, CURTEA În numele legii HOTĂRĂŞTE:
Respinge contestaţiile privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de Preşedinte al României, contestaţii formulate de domnii Petru-Bucur Volk şi Claudiu Paun. Hotãrârea este definitiva şi se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent, Florentina Geangu
OPINIE SEPARATĂ
Consider ca cele doua contestaţii care fac obiectul prezentei cauze sunt întemeiate şi trebuia sa fie admise, constatandu-se ca înregistrarea depunerii de cãtre domnul Ion Iliescu a unei noi candidaturi pentru funcţia de Preşedinte al României, la alegerile programate la 26 noiembrie 2000, este în contradictie cu dispoziţiile art. 81 alin. (4) din Constituţie, potrivit cãrora: "Nici o persoana nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult doua mandate. Acestea pot fi şi succesive." Anterior înregistrãrii la Biroul Electoral Central, la 21 octombrie 2000, a candidaturii sale pentru alegerile programate la 26 noiembrie 2000, candidatul Ion Iliescu a mai îndeplinit funcţia de Preşedinte al României, exercitând doua mandate constituţionale, şi anume: - un prim mandat, ca urmare a alegerilor din 20 mai 1990 (desfãşurate în temeiul <>Decretului-lege al Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României), mandat încheiat la 29 octombrie 1992; - un al doilea mandat, cu începere de la 30 octombrie 1992 (data depunerii jurãmântului în calitate de Preşedinte al României, conform rezultatului alegerilor desfãşurate în tururile de scrutin din 26 septembrie 1992 şi, apoi, din 11 octombrie 2000, desfãşurate în temeiul art. 80 şi urmãtoarele din Constituţia intrata în vigoare la 8 decembrie 1991), mandat încheiat la 28 noiembrie 1996 (ca urmare a depunerii jurãmântului, în calitate de Preşedinte al României, la 29 noiembrie 1996, de cãtre un alt candidat, conform rezultatului alegerilor desfãşurate în tururile de scrutin din 3 noiembrie 1996 şi, apoi, din 17 noiembrie 1996). Asa fiind, nu sunt de acord cu dispozitivul şi considerentele hotãrârii la care se referã prezenta opinie separatã (şi care, de altfel, constituie - în cea mai mare parte reproducerea <>Hotãrârii Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 septembrie 1996 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 septembrie 1996), în sensul ca singurul mandat de Preşedinte al României exercitat pana în prezent de candidatul Ion Iliescu ar fi acela cuprins între 1992-1996. În plus, trebuie constatat ca soluţia de respingere a contestaţiilor se afla în contradictie cu principiul neretroactivitatii legii, stabilit prin prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie (principiu care - astfel cum rezulta din jurisprudenta constanta a Curţii Constituţionale - este aplicabil, deopotrivã, şi prevederilor constituţionale), dacã se are în vedere faptul ca unul dintre considerentele pe care se fundamenteazã dispozitivul hotãrârii pronunţate în prezentul dosar aplica exigenţele cuprinse în art. 83 alin. (1) din Constituţie ("Mandatul Preşedintelui României este de 4 ani şi se exercita de la data depunerii jurãmântului.") la mandatul de Preşedinte al României din perioada 1990-1992, adicã dintr-o perioada parţial anterioarã intrãrii în vigoare a Constituţiei. Întrucât - conform, de altfel, şi hotãrârii la care se referã prezenta opinie separatã - este necontestata exercitarea de cãtre candidatul Ion Iliescu a unui mandat constituţional de Preşedinte al României între 1992-1996, în cele ce urmeazã vor fi înfãţişate - sub punctul I - considerentele din care rezulta exercitarea, de cãtre acelaşi candidat, a unui mandat constituţional de Preşedinte al României între 1990-1992; de asemenea, sub punctul II, vor fi înfãţişate considerentele din care rezulta ca au fost incalcate prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, referitoare la principiul neretroactivitatii, criticandu-se - totodatã modul în care aceste prevederi au fost utilizate spre a se ajunge la o soluţie eronatã; în sfârşit, sub punctul III, se vor face referiri la evoluţia contradictorie a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în aceasta materie. I.1. Candidatul Ion Iliescu a exercitat cel dintâi mandat constituţional de Preşedinte al României ca urmare a rezultatului alegerilor din 20 mai 1990, desfãşurate în temeiul <>Decretului-lege al Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 18 martie 1990). Prin însãşi hotãrârea la care se referã prezenta opinie separatã se confirma susţinerea contestatorilor în sensul ca acest act normativ (la fel ca, de altfel, şi <>Decretul-lege al Consiliului Frontului Salvãrii Naţionale nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvãrii Naţionale) au "valoare constituţionalã". Se adauga însã precizãrile ca aceste acte normative "nu au fost constituţii", precum şi ca ele "au avut un caracter tranzitoriu". Aceste precizãri, pe lângã aceea ca indica elemente oricum necontestate, nu prezintã nici o relevanta sub aspectele care intereseazã cu privire la natura mandatului de Preşedinte al României - şi anume, "mandat constituţional" exercitat ca urmare a alegerilor din 20 mai 1990. I.2. Este adevãrat ca acest prim mandat de Preşedinte al României a fost exercitat, pentru început, în temeiul <>Decretului-lege nr. 92/1990 (act normativ cu "valoare constituţionalã") şi, apoi, în temeiul Constituţiei intrate în vigoare la 8 decembrie 1991. Dar, prin dispoziţiile extrem de clare - ale art. 151 alin. (1) din Constituţie ("Instituţiile republicii, existente la data intrãrii în vigoare a prezentei Constituţii, rãmân în funcţiune pana la constituirea celor noi."), a fost reglementatã continuitatea exercitãrii mandatului început anterior intrãrii în vigoare a Constituţiei. De aceea, este evident neîntemeiatã concluzia inversa, continuta în considerentele hotãrârii la care se referã prezenta opinie separatã, în sensul ca "[...] prevederile Constituţiei marcheaza o soluţie de ruptura sau de reasezare esenţial diferita a instituţiei de şef al statului" sau ca - într-o alta abordare - "[...] caracterul nou, constituţional, al acestor autoritãţi, având semnificatia unei rupturi fata de legitimitatea lor anterioarã, este, fãrã indoiala, consecinta alegerilor din septembrie 1992." Dupã cum, de asemenea, sunt inexacte şi argumentele care se axeaza pe ideea ca "[...] nici un act normativ preconstitutional nu consacra instituţia mandatului de Preşedinte al României", care "[...] are determinãri constituţionale specifice şi inedite fata de reglementãrile anterioare [...]." În sensul continuitãţii exercitãrii mandatului de Preşedinte al României opereazã numeroase argumente, printre care figureazã, de exemplu, urmãtoarele: I.2.a) Mai întâi, trebuie observat ca discontinuitatea afirmata prin hotãrârea la care se referã prezenta opinie separatã este contrazisa - în chiar aceeaşi hotãrâre - prin afirmaţii de genul: "Aceste dispoziţii constituţionale [ale art. 151 alin. (1)] au asigurat continuitatea vieţii statale a tarii prin prorogarea functionarii autoritãţilor publice existente pana la constituirea celor noi, dupã regulile stabilite prin Constituţie." I.2.b) În al doilea rând, dupã cum, de altminteri, se constata şi în hotãrârea la care se referã prezenta opinie separatã, în ambele acte normative a fost utilizata denumirea de "Preşedinte al României". I.2.c) În al treilea rând, analiza reglementãrilor esenţiale referitoare la instituţia Preşedintelui României cuprinse în cele doua acte normative constituţionale releva existenta continuitãţii. Astfel, cat priveşte domeniul - esenţial - al atribuţiilor Preşedintelui României, imensa majoritate a atribuţiilor stabilite prin <>art. 82 al Decretului-lege nr. 92/1990 se regãsesc în cuprinsul textelor ce alcãtuiesc Capitolul II (denumit "Preşedintele României") al Titlului III din Constituţia intrata în vigoare în 1991 (de exemplu, la art. 85, art. 88, art. 89, art. 92, art. 93, art. 94, art. 99) sau în alte texte ale Constituţiei (de exemplu, la art. 77). De asemenea, contrar celor afirmate în considerentele hotãrârii la care se referã prezenta opinie separatã, şi în alte domenii de reglementare (nu atât de semnificative precum este cel al atribuţiilor conferite Preşedintelui României), exista mai multe asemanari decât deosebiri. Bunaoara, exista identitate cat priveşte caracterul votului ("universal, egal, direct, secret şi liber exprimat" - <>art. 3 din Decretul-lege nr. 92/1990 şi art. 81 alin. (1) din Constituţie) pentru alegerea Preşedintelui României, sau incompatibilitatea cu calitatea de membru al unui partid politic [art. 81 alin. (3) şi, respectiv, art. 84 alin (1)], ori suspendarea de cãtre Camerele Parlamentului (art. 83 şi, respectiv, art. 95), sau demiterea numai prin referendum naţional [art. 83 şi, respectiv, art. 95 alin. (3)] şi altele asemenea. Iar putinele deosebiri existente ţin, mai mult, de modul de redactare a textelor, asadar de aspecte formale, iar nu substanţiale. I.2.d) În al patrulea rând, în legatura cu argumentul esenţial în cadrul structurii hotãrârii - conform cãruia "[...] nici un act normativ preconstitutional nu consacra instituţia mandatului de Preşedinte al României", trebuie reţinut ca nu exista o definitie a unui asemenea "mandat" în vreunul dintre textele Constituţiei. De aceea, este natural ca noţiunea de "mandat" al Preşedintelui României sa fie utilizata în accepţiunea generalã a acestui termen, cu semnificatia de împuternicire data uneia sau mai multor persoane de a reprezenta una sau mai multe persoane pentru efectuarea unuia sau mai multor acte juridice. Asa fiind, cum s-ar putea oare susţine - întemeiat - ca sub imperiul <>Decretului-lege nr. 92/1990 nu a existat un "mandat al Preşedintelui României", adicã o împuternicire a acestuia de cãtre persoanele care compun electoratul spre a îndeplini prerogativele funcţiei respective? Sub acest aspect, este, de altminteri, de observat ca nici <>Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 16 iulie 1992), care detaliazã reglementãrile constituţionale privind "mandatul de Preşedinte al României", nu utilizeazã aceasta expresie (deşi <>Legea nr. 69/1992 a fost adoptatã de Parlament într-o compoziţie identicã aceleia a Adunãrii Constituante, care adoptase Constituţia intrata în vigoare la 8 decembrie 1991). I.2.e) În sfârşit, trebuie subliniat ca este nerelevant argumentul subsidiar din cuprinsul hotãrârii la care se referã prezenta opinie separatã, argument îndreptat impotriva existenţei continuitãţii în cadrul mandatului dintre 1990-1992 şi prin care se arata ca prin <>art. 30 din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României a fost abrogat expres <>Decretul-lege nr. 92/1990 , "asa încât nici una dintre reglementãrile cuprinse în acel decret-lege nu pot fi reactualizate decât artificial şi anacronic, în afarã rigorilor juridice". În realitate, susţinerile contestatorilor întemeiate pe <>Decretul-lege nr. 92/1990 nu constituie o "reactualizare" a acestui act normativ, în sensul de menţinere în vigoare a dispoziţiilor acestuia dupã abrogarea sa, ci reprezintã referiri la efectele juridice produse de un act normativ în timpul cat acesta se afla în vigoare, efecte care, în mod evident, nu pot fi şterse prin nici o abrogare. I.3. Dar chiar dacã nu ar fi existat o continuitate în cadrul mandatului de Preşedinte al României din perioada 1990-1992 (continuitate a carei existenta a rezultat, însã, cu claritate din cele de mai sus), rãmâne, totuşi, un lucru cert şi imposibil de contestat - fiindca, pur şi simplu, face parte din istorie - acela ca, dupã intrarea în vigoare a Constituţiei, la 8 decembrie 1991, Preşedintele României ales în temeiul <>Decretului-lege nr. 92/1990 a exercitat numai prerogative prevãzute de Constituţie, fiind supus exclusiv - regimului juridic prevãzut de aceasta. De exemplu, Preşedintele României ales la 20 mai 1990 a promulgat <>Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României în temeiul art. 77 din Constituţie, iar nu în temeiul dispoziţiilor <>art. 82 lit. m) din Decretul-lege nr. 92/1990 (dispoziţii ce fuseserã abrogate ca efect al art. 150 alin. (1) din Constituţie). Se poate, desigur, continua cu multe alte şi diferite exemple. Dar chiar în lipsa acestora, concluzia se poate trage deja: Preşedintele României ales în temeiul <>Decretului-lege nr. 92/1990 a "îndeplinit", dupã 8 decembrie 1991, mandatul de Preşedinte al României în temeiul Constituţiei intrate în vigoare la acea data. I.4. În lumina celor de mai sus, devine deosebit de relevanta observatia ca art. 81 alin. (4) teza întâi din Constituţie nu se referã la "alegerea" anterioarã, ca Preşedinte al României, a uneia şi aceleiaşi persoane, ci la "îndeplinirea" anterioarã a funcţiei de Preşedinte al României. Cu alte cuvinte, art. 81 alin. (4) teza întâi nu stabileşte drept criteriu de interdicţie actul - desfãşurat într-o anumitã zi - al alegerii, ci conceptul - cu derulare în timp - al "îndeplinirii funcţiei de Preşedinte al României". Numai dacã art. 81 alin. (4) teza întâi din Constituţie ar fi utilizat termenul de "alegere", iar nu expresia "îndeplinire a funcţiei de Preşedinte al României pentru cel mult doua mandate", s-ar fi putut susţine ca mandatul din perioada 1992-1996 este primul mandat îndeplinit dupã intrarea în vigoare a Constituţiei, iar candidatura prezenta ar fi depusa pentru un al doilea mandat (dupã intrarea în vigoare a Constituţiei). Iar cum "mandatul" se deruleazã în timp, este suficient ca, în momentul intrãrii în vigoare a Constituţiei din 1991, Preşedintele României ales la 20 mai 1990 sa fi exercitat chiar şi timp de o singura zi prerogativele prevãzute de aceasta Constituţie pentru ca sa devinã obligatoriu a se tine seama, în numaratoarea impusa de art. 81 alin. (4), de "îndeplinirea" unui mandat. Este adevãrat ca textul <>art. 10 din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României utilizeazã expresia "[...] care au fost alese anterior, de doua ori, ca Preşedinte al României", dar aceasta redactare diferita este neconcludenta pentru soluţionarea contestaţiei ce face obiectul prezentului dosar, întrucât, astfel cum judicios se subliniaza în hotãrârea la care se referã prezenta opinie separatã, "Fiind vorba de un text adoptat dupã intrarea în vigoare a Constituţiei, prevederile sale nu pot fi interpretate decât în concordanta cu dispoziţiile art. 81 alin. (4) din Constituţie, referindu-se, deci, la aceeaşi interdicţie ce priveşte exclusiv mandatul constituţional de Preşedinte al României. Orice alta interpretare, fiind neconstitutionala, nu poate fi reţinutã, chiar dacã, sub aspect literal, textul ar permite-o". II.1. Soluţia de respingere a contestaţiilor ce fac obiectul prezentului dosar constituie o încãlcare a principiului neretroactivitatii legii [stabilit prin art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãruia "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile."], principiu care, conform jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, este aplicabil, deopotrivã, şi prevederilor constituţionale. Avem în vedere împrejurarea ca, într-unul din considerentele hotãrârii la care se referã prezenta opinie separatã, este respinsã argumentarea conform cãreia "[...] dacã ar fi ales, domnul Ion Iliescu ar depãşi limita maxima a doua mandate de 4 ani prevãzutã la art. 81 alin. (4) şi art. 83 alin. (1) din Constituţie [...]". Mai precis, respingerea acestei argumentari este motivatã prin ideea ca "[...] mandatele pe care le poate exercita Preşedintele României sunt cel mult doua, dar aceasta numai în condiţiile cuprinse în Legea fundamentalã a tarii, deoarece numai aceasta a dat valoare juridicã limitãrii respective". Rezulta din aceasta motivare, referitoare la un argument contrar ce este întemeiat atât pe dispoziţiile constituţionale ale art. 81 alin. (4), cat şi pe cele ale art. 83 alin. (1) ("Mandatul Preşedintelui României este de 4 ani şi se exercita de la data depunerii jurãmântului"), ca - în conceptia hotãrârii la care se referã prezenta opinie separatã - una dintre ratiunile pentru care nu este avut în vedere mandatul din perioada 1990-1992 este aceea ca, de exemplu, durata acestuia a fost mai mica decât termenul de 4 ani stabilit prin mentionatele dispoziţii constituţionale ale art. 83 alin. (1). Un asemenea rationament reprezintã însã, în mod evident, o aplicare retroactivã a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) din Constituţie, care nu pot reglementa decât pentru viitor durata mandatului de Preşedinte al României. A considera ca mandatele anterioare la care se referã art. 81 alin. (4) din Constituţie trebuie sa corespundã, neapãrat, exigenţei de durata (4 ani) stabilitã prin art. 83 alin. (1) înseamnã a aplica aceasta din urma reglementare unei situaţii juridice anterioare intrãrii în vigoare a art. 83 alin. (4) din Constituţie. Problema juridicã aici analizata nu este, în sine, deloc noua, ea constituind de multã vreme obiect de analiza pentru ştiinţa juridicã sub denumirea "conflictul legilor în timp". Deşi aceasta analiza a fost realizatã, îndeosebi, în domeniul dreptului civil, precum şi anterior intrãrii în vigoare a Constituţiei din anul 1991, principiile acolo stabilite sunt de incontestabila actualitate şi aplicabilitate în materia contenciosului constituţional, având în vedere identitatea de reglementare substantiala din, pe de o parte, art. 15 alin. (2) din Constituţie şi, pe de alta parte, art. 1 din Codul civil ("Legea dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivã."). Astfel, în cea mai stralucitoare abordare existenta în ştiinţa juridicã romana asupra acestei teme, abordare impartasita ulterior de cãtre toţi autorii şi de intreaga practica jurisdicţionalã şi care aparţine eminentului savant Mihail Eliescu (în lucrarea "Aplicarea legii civile în timp şi în spaţiu. Conflictele de legi", din "Tratat de drept civil. Volumul I. Partea generalã" de Traian Ionascu şi alţi autori, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, pagina 93), se arata, între altele (cu titlu de exemplificare scolastica, dar parca într-adins conceputã spre a clarifica, încã de atunci, problemele ce fac obiectul prezentului dosar), ca "[...] aca o lege noua prevede o noua condiţie pentru încheierea valabilã a cãsãtoriei, acea lege ar fi retroactivã dacã nu ar respecta cãsãtoriile valabil încheiate, sub imperiul legii anterioare, fãrã îndeplinirea acelei condiţii". Cu alte cuvinte, dacã art. 83 alin. (1) prevede ca mandatul Preşedintelui României trebuie sa fie de (cel mult) 4 ani, altfel nefiind valabil, aceasta dispoziţie ar fi retroactivã dacã - prin invocarea ei - nu ar fi respectate mandatele anterioare de Preşedinte al României, care nu îndeplinesc (noua) condiţie cu privire la durata de (cel mult) 4 ani. În plus, mai trebuie observat ca soluţia de respingere a contestaţiilor, printre altele, pentru considerentul ca, de exemplu, mandatul din perioada 1990-1992 nu a avut durata de 4 ani, conform art. 83 alin. (1) din Constituţie, creeazã un precedent periculos pentru eventualitatea modificãrii, în viitor, a acestor din urma dispoziţii constituţionale în sensul maririi sau al reducerii duratei mandatului (la de exemplu - 5 ani ori 3 ani) sau în sensul modificãrii unora dintre prerogativele Preşedintelui României. Într-adevãr, într-o asemenea eventualitate, consecventa ar necesita soluţia ca, în aplicarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 81 alin. (4), referitoare la interdicţia îndeplinirii funcţiei de Preşedinte al României decât pentru cel mult doua mandate, sa nu se ţinã seama de mandatele anterioare a cãror durata a fost de 4 ani sau, dupã caz, de mandatele care au conferit (numai) prerogativele actuale ale funcţiei de Preşedinte al României, adicã - spre a reproduce exprimarea din redactarea hotãrârii la care se referã prezenta opinie separatã - interdicţia sa funcţioneze "[...] numai în condiţiile cuprinse în [reglementãrile actuale din] Legea fundamentalã a tarii, deoarece numai aceasta a dat valoare juridicã limitãrii respective". Şi tot consecventa ar mai necesita, bunaoara, şi soluţia ca, dacã mandatul de 9 ani prevãzut în redactarea actuala a art. 140 alin. (1) din Constituţie pentru judecãtorii Curţii Constituţionale ar avea, în viitor, prin modificarea legii fundamentale, o durata mai lungã ori mai scurta (de exemplu, de 12 ani sau de 6 ani), sa nu se ţinã seama de mandatele anterioare de 9 ani atunci când s-ar pune problema aplicãrii tezei finale din acelaşi art. 140 alin. (1), potrivit cu care mandatul judecãtorilor Curţii Constituţionale "[...] nu poate fi prelungit sau înnoit". Exemplificãri suplimentare cu privire la alte consecinţe grave ale neaplicarii corecte - în prezenta cauza - a principiului constituţional al neretroactivitatii sub aspectul efectelor dispoziţiilor art. 81 alin. (4) din Constituţie nici nu mai sunt necesare. II.2. Nu numai ca hotãrârea la care se referã prezenta opinie separatã a fost pronunţatã (astfel cum rezulta din considerentele imediat anterioare) cu încãlcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie referitoare la principiul neretroactivitatii, dar - paradoxal - una dintre motivarile esenţiale care au condus la soluţia neîntemeiatã de respingere a contestaţiilor se bazeazã tocmai pe invocarea principiului constituţional al neretroactivitatii. Astfel, se afirma ca numai prin aplicarea retroactivã a dispoziţiilor art. 81 alin. (4) din Constituţie (la fel ca şi a celor ale <>art. 10 din Legea nr. 69/1992 ) s-ar putea ajunge la considerarea mandatului de Preşedinte al României din perioada 1990-1992 ca un mandat constituţional, care sa fie avut în vedere pentru aplicarea mentionatelor dispoziţii constituţionale. Acest rationament nu poate fi primit. (Şi, de altminteri, în mod inspirat el nici nu a fost inclus în <>Hotãrârea Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 septembrie 1996 , reprodusa în cea mai mare parte prin hotãrârea la care se referã prezenta opinie separatã.) Într-adevãr, nu constituie aplicare retroactivã a dispoziţiilor art. 81 alin. (4) din Constituţie ("Nici o persoana nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult doua mandate. Acestea pot fi şi succesive.") includerea, în numãrul de mandate la care acest text se referã, şi a mandatului constituţional exercitat în perioada 1990-1992. Astfel cum s-a stabilit de multã vreme în ştiinţa juridicã din România, <<Legea este retroactivã de îndatã ce înţelege sa reglementeze fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat naştere, au modificat sau stins o situaţie juridicã sau efecte pe care acea situaţie le-a produs înainte de aceeaşi data - "facta praeterita". [...] Dar legea noua se va aplica, de la intrarea ei în vigoare, fãrã a fi retroactivã, nu numai situaţiilor juridice care se vor naşte, se vor modifica ori stinge, dupã aceasta data, dar, de regula, şi situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrãrii ei în vigoare "facta pendentia", precum şi efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute - "facta futura".>> (Mihail Eliescu, la pagina 90 din lucrarea citata la pct. II.1 de mai sus). În cazul în care legea noua creeazã o instituţie noua şi <<[...] dacã starea anterioarã de fapt are un caracter de permanenta [cum este, de exemplu, situaţia unui mandat de Preşedinte al României adauga semnatarul prezentei opinii separate], legea cea noua va putea guverna asemenea fapte nu ca aparţinând trecutului, ci ca fapte actuale>>. (Mihail Eliescu, la pagina 95 din lucrarea citata la pct. II.1 de mai sus). Asadar, o reglementare este retroactivã nu pentru ca ia în considerare fapte din trecut, ci doar dacã modifica efecte din trecut ale acestor fapte. Dacã însã acea reglementare modifica pentru viitor efectele unei situaţii juridice nãscute în trecut, aceasta nu constituie retroactivitate, ci aplicarea imediata a reglementãrii noi. Este exact ceea ce se intampla în ipoteza art. 81 alin. (4) din Constituţie, care nu modifica efecte din trecut (anterioare datei de 8 decembrie 1991) ale mandatului de Preşedinte al României început la 20 mai 1990 (pe care îl considera valabil), ci doar ia în considerare existenta unei situaţii anterioare (mandatul început în baza alegerilor din 20 mai 1990), modificând pentru viitor - efectele aferente acestei situaţii, în sensul ca mandatul în curs de îndeplinire la momentul intrãrii în vigoare a art. 81 alin. (4) este avut în vedere, pentru viitor, la socotirea mandatelor îndeplinite de o persoana spre a se constata dacã acea persoana are sau nu are capacitatea de a mai candida. III. În sfârşit, trebuie observat ca hotãrârea la care face referire prezenta opinie separatã (la fel ca şi <>Hotãrârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 septembrie 1996 , al carei conţinut esenţial, cum aratam, este reluat în hotãrârea pronunţatã în prezentul dosar) constituie o abandonare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale create prin Hotãrârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 18 din 7 septembrie 1992 (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 25 septembrie 1992). Conform preambulului Hotãrârii nr. 18 din 7 septembrie 1992, "În motivarea contestaţiei, Partidul Casa Romana a Europei Democrate a invocat prevederile art. 81 alin. (4) din Constituţie, conform cãrora nici o persoana nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României mai mult de doua mandate, acestea putând fi şi succesive, ori în fapt, domnul Ion Iliescu, dupã 22 decembrie 1989 a exercitat prerogativele şefului statului, fiind ales mai întâi în C.F.S.N., apoi în C.P.U.N. şi, în fine, din nou ales la 20 mai 1990, textul art. 81 din Constituţie nefacand distincţie între caracterul provizoriu sau relativ determinat al mandatului şi neavând relevanta conţinutul altui text care precizeazã durata mandatului". Respingând aceasta contestaţie, Curtea Constituţionalã a arãtat, la pct. 7 al considerentelor Hotãrârii nr. 18 din 7 septembrie 1992: "Pe de alta parte, Constituţia României are în vedere funcţia de Preşedinte al României, funcţie instituitã dupã 22 decembrie 1989 prin <>Decretul-lege nr. 92/1990 [sublinierea aparţine semnatarului prezentei opinii separate], şi nu funcţia de preşedinte al Parlamentului provizoriu, cum a fost Consiliul Provizoriu de Uniune Nationala". Cu alte cuvinte, Curtea Constituţionalã a constatat ca art. 81 alin. (4) din Constituţia României are în vedere funcţia de Preşedinte al României, astfel cum aceasta a fost stabilitã prin Decretullege nr. 92/1990, act normativ cu "valoare constituţionalã". IV. Cea mai mare parte a argumentelor de mai sus se regaseste, într-o redactare diferita, în conţinutul opiniei separate a domnului judecãtor Kozsokar Gabor, opinie separatã cu care sunt pe deplin de acord. V. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este stat de drept. De aceea, hotãrârea la care se referã prezenta opinie separatã (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de cãtre majoritatea judecãtorilor Curţii Constituţionale) este singura care produce efecte obligatorii. Atât considerentele, cat şi enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertãţii de exprimare şi afirmarea independentei judecãtorilor Curţii Constituţionale, fãrã a produce însã vreun efect juridic în privinta soluţionãrii contestaţiilor ce fac obiectul prezentului dosar. Orice hotãrâre a Curţii Constituţionale pronunţatã în temeiul art. 144 lit. d) din Constituţie este obligatorie, în mãsura în care a fost pronunţatã cu votul a cel puţin 5 judecãtori, conform <>art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Nu exista grade ale obligativitatii hotãrârilor Curţii Constituţionale în raport cu numãrul de voturi exprimat pentru soluţia pronunţatã. De aceea, autoritãţile şi instituţiile statului sunt obligate sa dea curs soluţiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilor judecãtorilor ce formeazã completul de judecata.
Preşedintele Curţii Constituţionale, Lucian Mihai
OPINIE SEPARATĂ
În opoziţie cu soluţia adoptatã de majoritatea membrilor Curţii Constituţionale, consideram ca cele doua contestaţii care constituie obiectul prezentei cauze trebuiau primite ca fiind întemeiate şi admise, constatandu-se ca depunerea de cãtre domnul Ion Iliescu a unei noi candidaturi pentru funcţia de Preşedinte al României este nelegalã. Potrivit prevederilor art. 144 lit. d) din Constituţie, Curtea Constituţionalã "vegheazã la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirma rezultatele sufragiului" ; îndeplinirea acestei atribuţii presupune examinarea de cãtre Curtea Constituţionalã a respectãrii tuturor condiţiilor, actelor şi mãsurilor de procedura electoralã prevãzute nu numai de Constituţie, ci şi de legea electoralã, începând din momentul depunerii şi înregistrãrii candidaturii şi pana în momentul confirmãrii rezultatelor sufragiului. Aceasta concluzie se întemeiazã pe dispoziţiile <>art. 26 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, conform cãrora "Curtea Constituţionalã vegheazã la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirma rezultatele sufragiului în condiţiile prevãzute de legea pentru alegerea Preşedintelui României". De asemenea, <>Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României prevede la art. 2 alin. (2): "Curtea Constituţionalã, potrivit art. 144 lit. d) din Constituţie, vegheazã la respectarea, în intreaga ţara, a prevederilor prezentei legi şi confirma rezultatele sufragiului." Prin urmare, în acest domeniu, nu se exercita doar un control de constitutionalitate, ci controlul pe care trebuie sa-l exercite Curtea Constituţionalã în mod obligatoriu vizeazã intreaga procedura pentru alegerea Preşedintelui României. Constituţia, în art. 81 alin. (4) prevede ca "Nici o persoana nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult doua mandate. Acestea pot fi şi succesive". Constituţia nu defineste noţiunea de mandat, reglementand în art. 83 doar durata acestuia, momentul începerii şi al încetãrii sale, precum şi condiţiile unei eventuale prelungiri. Astfel, noţiunea de mandat al Preşedintelui României nu poate fi inteleasa decât în accepţiunea generalã a termenului, ca semnificand o împuternicire data unei persoane de a reprezenta o alta persoana fizica sau juridicã, în speta aceasta însemnând împuternicirea data unei persoane de cãtre electorat, cetãţenii romani, cu drept de vot, de a reprezenta statul roman, dupã cum prevede art. 80 alin. (1) din Constituţie rolul Preşedintelui, şi de a îndeplini toate atribuţiile constituţionale ale Preşedintelui României. Termenul de mandat al Preşedintelui nu este definit nici în <>Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României. De altfel, în aceasta lege nici nu se utilizeazã termenul. Legea electoralã, detaliind şi concretizand prevederile constituţionale, consacra ideea ca persoana care nu poate îndeplini şi nu poate fi ales în funcţia de Preşedinte al României nici nu poate candida pentru aceasta funcţie, şi dispune în art. 10 ca "Nu pot candida persoanele care la data depunerii candidaturii nu îndeplinesc condiţiile prevãzute de art. 35 din Constituţie pentru a fi alese sau care au fost alese anterior, de doua ori, ca Preşedinte al României". Asadar, alegerea unei persoane în funcţia de Preşedinte al României este echivalenta cu acordarea mandatului de a exercita rolul şi atribuţiile Preşedintelui României. <>Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României a fost adoptatã de acelaşi Parlament care, nu cu mult timp înainte, fusese constituit în Adunarea Constituantã şi a adoptat Constituţia. De aceea acest Parlament era cel mai în mãsura sa concretizeze interdicţia înscrisã în art. 81 alin. (4) din Constituţie privind îndeplinirea unui eventual al treilea mandat de Preşedinte. Parlamentul a înţeles aceasta interdicţie în sensul ca nu pot candida pentru a fi alese persoanele care "au fost alese anterior, de doua ori ca Preşedinte al României". Fata de aceasta vointa, foarte clar exprimatã de legiuitor, nu se justifica nici o alta interpretare. Nici Constituţia şi nici legea electoralã nu dispun în privinta duratei ce trebuie sa fi avut cele doua mandate. Dispoziţia art. 83 alin. (1) din Constituţie referitoare la durata de 4 ani nu poate fi consideratã ca fiind aplicabilã decât pentru mandatele care se obţin dupã intrarea în vigoare a Constituţiei. Domnul Ion Iliescu a obţinut un mandat de Preşedinte ca rezultat al alegerilor de la 20 mai 1990, pe care l-a exercitat pana la data de 29 octombrie 1992. Ca rezultat al scrutinului electoral din 11 octombrie 1992, a obţinut un nou mandat, pe care l-a exercitat în intervalul 30 octombrie 1992 - 29 noiembrie 1996. Rezulta deci ca domnul Ion Iliescu a fost ales de doua ori ca Preşedinte al României, iar o a treia candidatura pentru aceeaşi funcţie nu poate fi primitã, decât prin nesocotirea dispoziţiilor explicite ale legii electorale. Luarea în considerare a perioadei 20 mai 1990 29 octombrie 1992, pentru a retine ca în aceasta perioada domnul Ion Iliescu a îndeplinit un mandat de Preşedinte, nu înseamnã ca se da efect retroactiv nici prevederilor art. 81 alin. (4) din Constituţie şi nici dispoziţiilor <>art. 10 din Legea nr. 69/1992 . În sensul acestor dispoziţii, începând de la primele alegeri, ce se organizeazã dupã intrarea lor în vigoare, nici o persoana nu mai poate fi aleasã, respectiv, nu mai poate candida pentru funcţia de Preşedinte al României dacã anterior a îndeplinit deja doua mandate, respectiv a fost aleasã de doua ori în aceasta funcţie. Nici Constituţia şi nici legea electoralã nu dispun neluarea în considerare a mandatelor anterior îndeplinite sau a alegerilor anterioare. Ele ar retroactivã, cu încãlcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, tocmai dacã ar conţine o asemenea dispoziţie. Dispoziţiile art. 81 alin. (4) din Constituţie şi cele ale <>art. 10 din Legea nr. 69/1992 nu sunt retroactive pentru ca nu modifica efectele din trecut ale unor fapte, dar, în mod firesc, iau în considerare acele fapte care, de altfel, sunt în derulare şi dupã intrarea lor în vigoare. În perioada 20 mai 1990 - 29 octombrie 1992 candidatul Ion Iliescu a îndeplinit funcţia de Preşedinte al României în temeiul şi în conformitate cu dispoziţiile <>Decretului-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, care, şi în aceasta privinta, au avut un caracter constituţional de necontestat. Identitatea funcţiei de Preşedinte al României, instituite prin prevederile <>Decretului-lege nr. 92/1990 , iar apoi prin cele ale Constituţiei, nu rezida numai în denumire. Preşedintele României, ca şef de stat, constituie aceeaşi instituţie, în primul rând, prin identitatea în conţinut a principalelor atribuţii înscrise la <>art. 82 din Decretul-lege nr. 92/1990 , iar apoi în art. 82, art. 85, art. 88, art. 89, art. 92, art. 93, art. 94, art. 99 sau art. 77 din Constituţie. Modalitatea de alegere a Preşedintelui României "prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat" a fost identic prevãzutã la <>art. 3 din Decretul-lege nr. 92/1990 , ca şi la art. 81 alin. (1) din Constituţie. Existenta unor deosebiri între cele doua reglementãri constituţionale în privinta atribuţiilor Preşedintelui României, mai puţin esenţiale, nu poate duce la concluzia ca Preşedintele ales conform prevederilor Constituţiei din 1991 nu reprezintã aceeaşi instituţie ca şi cel ales conform dispoziţiilor <>Decretului-lege nr. 92/1990 , sau ca mandatele obţinute în temeiul reglementãrilor succesive nu au avut acelaşi conţinut. A susţine contrariul înseamnã a accepta ideea ca o eventuala modificare a Constituţiei, constând în extinderea, restrangerea ori în reformularea atribuţiilor Preşedintelui României, ar determina scoaterea din calcul a tuturor mandatelor anterior îndeplinite, cu atribuţii parţial diferite. Este de reţinut şi faptul ca, începând cu data de 8 decembrie 1991, funcţia de Preşedinte al României a fost îndeplinitã în conformitate cu prevederile noii Constituţii. Instituţia Preşedintelui României, alãturi de toate celelalte instituţii publice existente, a fost prorogata, prin art. 151 alin. (1) din Constituţie, pana la constituirea noilor instituţii, dar toate prerogativele şi atribuţiile Preşedintelui au fost exercitate în condiţiile stabilite de aceasta Constituţie. Pentru identitate de motive, dar într-o redactare diferita şi cu o argumentatie mai ampla, se considera inadmisibila constituţional o noua candidatura a domnului Ion Iliescu pentru a fi ales Preşedinte al României, şi în opinia separatã a domnului Lucian Mihai, preşedintele Curţii Constituţionale, cu al carei conţinut sunt pe deplin de acord.
Judecãtor, Kozsokar Gabor
────────────
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
