Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE nr. 2 din 12 iulie 2005 definitiva la 30 noiembrie 2005, in Cauza Moldovan si altii impotriva Romaniei
[Reclamanţi: Iulius Moldovan, Melenuţa Moldovan, Maria Moldovan, Otilia Rostaş, Petru (Gruia) Lãcãtuş, Maria Floarea Zoltan şi Petru (Dîgãla) Lãcãtuş] În Cauza Moldovan şi alţii împotriva României [reclamanţi: Iulius Moldovan, Melenuţa Moldovan, Maria Moldovan, Otilia Rostaş, Petru (Gruia) Lãcãtuş, Maria Floarea Zoltan şi Petru (Dîgãla) Lãcãtuş], Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), reunitã în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, W. Thomassen, A. Mularoni, judecãtori, şi doamna S. Dolle, grefier de secţie, dupã ce au deliberat în Camera de consiliu, la data de 3 iunie 2003 şi 16 iunie 2005, pronunţã hotãrârea urmãtoare, adoptatã la aceastã ultimã datã:
PROCEDURA 1. La originea cauzei se aflã douã cereri (nr. 41.138/98 şi nr. 64.320/01) împotriva României, adresate Comisiei Europene a Drepturilor Omului (Comisia) în temeiul fostului art. 25 al Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia) la data de 14 aprilie 1997 şi Curţii Europene a Drepturilor Omului (Curtea) la data de 9 mai 2000. Reclamanţii sunt 25 de cetãţeni români de origine romã, dintre care 18 au încheiat o convenţie de soluţionare amiabilã cu guvernul statului pârât, care face obiectul unei hotãrâri separate (Hotãrârea nr. 1). Ceilalţi 7 reclamanţi, parte în prezenta hotãrâre (Hotãrârea nr. 2), sunt: primul reclamant, Iulius Moldovan, s-a nãscut în 1959; al doilea reclamant, Melenuţa Moldovan, s-a nãscut în 1963; al treilea reclamant, Maria Moldovan, s-a nãscut în 1940; referitor la cel de-al patrulea şi la cel de-al cincilea reclamant, Otilia Rostaş şi Petru (Gruia) Lãcãtuş (ultimul, domiciliat în satul Hãdãreni nr. 114, comuna Cheţani, judeţul Mureş), nu se cunoaşte data naşterii; cel de-al şaselea reclamant, Maria Floarea Zoltan, s-a nãscut în 1964, iar cel de-al şaptelea reclamant, Petru (Dîgãla) Lãcãtuş, (domiciliat în satul Hãdãreni nr. 148, comuna Cheţani, judeţul Mureş), s-a nãscut în 1962. 2. Reclamanţii din ambele cereri, cu excepţia primului reclamant, domnul Iulius Moldovan, au fost reprezentaţi în faţa Curţii de Centrul European pentru Drepturile Romilor (ERRC), o organizaţie cu sediul la Budapesta, unii dintre ei fiind iniţial reprezentaţi de primul reclamant. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sãu, doamna R. Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamanţii au invocat în special faptul cã distrugerea bunurilor lor în timpul unei revolte care a avut loc în data de 20 septembrie 1993 şi consecinţele care au decurs din aceasta au reprezentat o încãlcare de cãtre statul pârât a obligaţiilor ce-i revin în temeiul art. 3, 6, 8 şi 14 din Convenţie, care garanteazã, între altele, dreptul de a nu fi supus tratamentelor inumane sau degradante, accesul la instanţã în vederea stabilirii corecte a drepturilor şi libertãţilor civile, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, precum şi a domiciliului şi dreptul de a nu fi discriminat în exercitarea drepturilor şi libertãţilor garantate de Convenţie. 4. Cererea nr. 41.138/98 a fost înaintatã Curţii la 1 noiembrie 1998, când Protocolul nr. 11 la Convenţie a intrat în vigoare (art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11). 5. Cererile au fost atribuite Secţiei a II-a a Curţii [art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curţii (Regulament)]. În cadrul acestei secţii, cauza a fost examinatã de o camerã (art. 27 alin. 1 din Convenţie) constituitã în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament. 6. La data de 13 martie 2001, Camera a decis reunirea celor douã cereri (art. 42 alin. 1 din Regulament). 7. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat componenţa secţiilor (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cauzã a fost atribuitã noii Secţii a II-a (art. 52 alin. 1 din Regulament). 8. Printr-o decizie din 3 iunie 2003 Curtea a declarat cererile parţial admisibile. 9. Camera a decis, dupã consultarea pãrţilor, cã nu este necesarã o audiere privind fondul cauzei (art. 59 alin. 3 din Regulament), fiecare parte rãspunzând în scris observaţiilor celeilalte. 10. La 4 şi 19 martie 2004, în urma unui schimb de corespondenţã, grefierul a propus pãrţilor sã încerce sã ajungã la o soluţionare amiabilã în sensul art. 38 alin. 1 lit. b) din Convenţie. La 19 aprilie şi 18 mai 2004, 18 dintre reclamanţi şi Guvernul au depus declaraţii formale prin care au acceptat soluţionarea amiabilã a cauzei. 11. La 19 aprilie 2004, reclamanţii din prezenta cerere au informat Curtea cã nu doresc soluţionarea amiabilã a prezentei cauze. 12. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor (art. 25 alin. 1 din Regulament), însã prezenta cauzã a fost reţinutã de fosta Secţie a II-a. 13. La 16 iunie 2005, Curtea a pronunţat Hotãrârea nr. 1, radiind cauza de pe rol în ceea ce priveşte înţelegerea intervenitã între cei 18 reclamanţi şi Guvern. Prin aceeaşi decizie, Curtea a hotãrât sã amâne soluţionarea cererilor prezenţilor reclamanţi în vederea unei examinãri separate a fondului cauzei. 14. Prezenta hotãrâre (Hotãrârea nr. 2) priveşte fondul plângerilor acestora, deduse judecãţii.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei 15. Reclamanţii sunt toţi cetãţeni români de origine romã. Cu toţii au locuit în satul Hãdãreni, comuna Cheţani, judeţul Mureş, ocupându-se cu agricultura. Dupã producerea evenimentelor ce urmeazã a fi prezentate, o parte dintre ei şi-a reluat traiul în satul Hãdãreni, iar alţii, neavând locuinţã, trãiesc în diferite pãrţi ale ţãrii. Domnul Iulius Moldovan locuieşte în prezent în Spania, iar doamna Maria Floarea Zoltan locuieşte în Marea Britanie. 16. Situaţia de fapt, astfel cum a fost expusã de pãrţi, poate fi rezumatã dupã cum urmeazã: A. Incidentul din 20 septembrie 1993 17. În seara zilei de 20 septembrie 1993 s-a iscat o ceartã în barul situat în centrul satului Hãdãreni, comuna Cheţani, judeţul Mureş. Fraţii Rapa Lupian Lãcãtuş şi Aurel Pardalian Lãcãtuş şi Mircea Zoltan, de etnie romã, au început sã discute în contradictoriu cu numitul Cheţan Gligor, de etnie românã. Agresiunea verbalã a degenerat într-una fizicã şi a culminat cu moartea lui Cheţan Crãciun, care venise în ajutorul tatãlui sãu. Ulterior, cei 3 cetãţeni de etnie romã au pãrãsit locul faptei şi s-au refugiat într-o casã din apropiere. 18. Curând, vestea privind incidentul s-a rãspândit în localitate şi mulţi sãteni au aflat despre decesul lui Cheţan Crãciun. Furioşi, aceştia s-au adunat şi au hotãrât sã-i gãseascã pe cetãţenii de etnie romã. O mulţime furioasã s-a adunat în faţa casei în care se ascunseserã cetãţenii de etnie romã şi i-a somat sã pãrãseascã imobilul. În mulţime se aflau membri ai poliţiei din Hãdãreni, inclusiv comandantul postului local de poliţie, Ioan Moga, precum şi sergentul Alexandru Şuşcã, care aflaserã despre incident. Vãzând cã fraţii refuzã sã iasã din casã, mulţimea a incendiat casa. Cei doi fraţi au încercat sã fugã din casa în flãcãri, dar mulţimea i-a prins şi lovit cu araci şi bâte. Cei doi fraţi au murit în seara aceleiaşi zile. Mircea Zoltan a rãmas în clãdire şi a murit în incendiu. Se pare cã lucrãtorii de poliţie prezenţi nu au acţionat în nici un fel pentru a opri atacurile. Reclamanţii au susţinut chiar cã poliţiştii au încurajat mulţimea sã distrugã toate bunurile romilor din sat. 19. Ulterior, în cursul aceleiaşi seri, sãtenii au decis sã-şi verse mânia asupra tuturor romilor din sat, incendiind casele, grajdurile şi autoturismele acestora. Pânã a doua zi, 13 case ale romilor au fost distruse. Reclamanţii au formulat urmãtoarele acuzaţii: 1. Iulius Moldovan 20. Reclamantul susţine cã cei trei cetãţeni români de etnie romã au fost ucişi pe proprietatea sa în data de 20 septembrie 1993, casa şi alte bunuri proprietate personalã fiindu-i incendiate. 2. Melenuţa Moldovan 21. Reclamanta susţine cã locuinţa şi alte bunuri personale i-au fost distruse prin incendiere. 3. Maria Moldovan 22. Reclamanta susţine cã în seara zilei de 20 septembrie 1993 o mulţime furioasã s-a adunat la uşa casei sale, a pãtruns în casã şi i-a distrus toate bunurile personale. Mulţimea i-a incendiat apoi casa, iar ea a privit cum flãcãrile îi distrug locuinţa. A doua zi, când a revenit acasã cu soţul şi fiica sa, a fost întâmpinatã de o mulţime furioasã de sãteni, care a împiedicat-o sã intre în casã. Lucrãtorii de poliţie Ioan Moga, Alexandru Şuşcã şi Florin Nicu Drãghici au imobilizat-o, i-au pulverizat piper în faţã şi au agresat-o fizic. Costicã Moldovan a fost de faţã la aceste evenimente. Colonelul Drãghici a tras cu pistolul în direcţia lui Costicã Moldovan şi a familiei sale, în timp ce aceştia încercau sã se întoarcã acasã pentru a-şi îngriji animalele. Reclamanta susţine cã locuinţa i-a fost avariatã şi a pierdut bunuri de valoare şi alte bunuri. 4. Otilia Rostaş 23. Reclamanta susţine cã în seara zilei de 20 septembrie 1993 a aflat ce se întâmpla în Hãdãreni de la fiica sa în vârstã de 11 ani. Fiica sa i-a spus cã a aflat de la un vecin cã sãtenii de etnie românã vor sã ucidã toţi romii pentru a rãzbuna moartea lui Cheţan Crãciun. 24. Temându-se pentru siguranţa copiilor sãi, reclamanta i-a dus la locuinţa mamei sale. Când s-a întors acasã, în cursul aceleiaşi seri, a vãzut în faţa curţii mai multe persoane ce aruncau cu pietre şi bucãţi de lemn şi care ulterior au dat foc imobilului. În timp ce fugea înapoi spre locuinţa mamei sale, a vãzut trei oameni înarmaţi cu bâte care instigau mulţimea sã incendieze şi acest imobil. În câteva minute casa mamei sale a fost cuprinsã de flãcãri. 25. A doua zi, reclamanta a încercat sã se întoarcã la locuinţa sa pentru a evalua distrugerile. Apropiindu-se de locuinţã, a fost ameninţatã verbal şi fizic de o mulţime furioasã de sãteni de etnie nonromã şi de lucrãtori de poliţie. Un sãtean a ameninţat-o cu o lopatã, iar alţii au aruncat cu pietre în ea. Sãtenii, printre care şi poliţiştii prezenţi, au împiedicat-o sã pãtrundã în ce mai rãmãsese din locuinţã. Temându-se pentru siguranţa sa, reclamanta şi copiii sãi au pãrãsit localitatea. 26. În cursul aceleiaşi zile, reclamanta a încercat din nou sã se întoarcã la locuinţa sa, împreunã cu alţi romi, însã drumul era blocat de o mulţime şi mai mare de sãteni, înarmaţi cu bâte. În mulţime se aflau şi poliţişti. Reclamanta l-a recunoscut pe Nicu Drãghici, lucrãtor de poliţie ce avea asupra sa bastonul din dotare. Reclamanta şi alţi romi care încercau sã se întoarcã la casele lor au fost urmãriţi de cãtre o maşinã de poliţie, ocupanţii autoturismului trãgând asupra lor şi strigându-le sã pãrãseascã localitatea. Reclamanta susţine cã locuinţa i-a fost distrusã şi cã a pierdut bunuri de valoare. 5. Petru (Gruia) Lãcãtuş 27. Petru (Gruia) Lãcãtuş susţine cã în cadrul aceluiaşi incident i-au fost distruse casa şi cele trei maşini parcate în curte. 6. Maria Floarea Zoltan 28. Reclamanta susţine cã, în noaptea de 20 septembrie 1993, soţul, Mircea Zoltan, şi cei doi fraţi ai sãi, Rapa Lupian Lãcãtuş şi Aurel Pardalian Lãcãtuş, au fost ucişi cu brutalitate în pogromul din Hãdãreni. Totodatã, reclamanta susţine cã unul dintre imobilele incendiate cu acea ocazie aparţinea defunctei sale mame, Cãtãlina Lãcãtuş. 7. Petru (Dîgãla) Lãcãtuş 29. Reclamantul susţine cã locuinţa i-a fost distrusã şi a pierdut bunuri de valoare. De asemenea, datoritã bãtãilor şi stãrii de fricã încercate de soţia sa, însãrcinatã la momentul incidentului, aceasta a dat naştere unui copil cu handicap mintal. B. Ancheta penalã privind incidentul 30. Dupã incident, locuitorii romi din Hãdãreni au formulat o plângere penalã la parchet. Petiţionarii au identificat un numãr de persoane responsabile pentru evenimentele din 20 septembrie 1993. Printre cei identificaţi se aflau câţiva poliţişti: şeful poliţiei locale, Ioan Moga, adjunctul sãu, sergentul Alexandru Şuşcã, colonelul Florentin Nicu Drãghici, un anume Panzaru din oraşul Luduş şi locotenent-colonelul Constantin Palade, şeful Inspectoratului Judeţean de Poliţie Mureş. 31. În urma sesizãrii a fost demaratã o anchetã, în urma cãreia au fost identificaţi fãptuitorii care au participat activ la uciderea fraţilor Lãcãtuş şi a lui Mircea Zoltan, precum şi la distrugerea caselor şi bunurilor romilor. 32. În data de 21 iulie 1994, 3 civili - P.B., I.B. şi N.G. - au fost arestaţi şi acuzaţi de comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav (art. 174 raportat la art. 176 din Codul penal) şi incendiere (art. 217 alin. 4 din Codul penal). Totuşi, aceştia au fost puşi în libertate dupã câteva ore, iar mandatele lor de arestare au fost anulate printr-o rezoluţie a primului-procuror. 33. Printr-o Rezoluţie din data de 31 octombrie 1994, având în vedere materialul probator ce sugera implicarea poliţiştilor în incident, cauza a fost trimisã Parchetului Militar Târgu Mureş, competent sã ancheteze infracţiunile sãvârşite de poliţişti. Conform celor reţinute de Parchetul Militar Târgu Mureş, dupã incident locotenent-colonelul Palade i-a convocat pe sãtenii de etnie nonromã, sfãtuindu-i "sã nu spunã nimãnui ce a fãcut poliţia, dacã doresc ca incidentul sã fie uitat şi sã nu producã consecinţe asupra lor". 34. Prin Rezoluţia din data de 15 noiembrie 1994, Parchetul Militar Târgu Mureş a dispus extinderea cercetãrilor penale şi începerea urmãririi penale faţã de şeful poliţiei locale Moga şi de sergentul Şuşcã. Potrivit considerentelor rezoluţiei, din cuprinsul actelor premergãtoare reieşea faptul cã persoanele sus-menţionate au instigat sãtenii sã comitã acte de violenţã împotriva fraţilor Lãcãtuş şi chiar au participat direct la incendierea unor imobile. Pe baza depoziţiilor martorilor audiaţi în cauzã, procurorul a stabilit cã poliţiştii Moga şi Şuşcã au participat la evenimente şi cã au instigat "în mod repetat" sãtenii sã acţioneze împotriva persoanelor baricadate în casã, spunându-le, "daţi-le foc, întrucât noi nu le putem face nimic". Mai mult, s-a reţinut cã locotenent-colonelul Palade le-a cerut locuitorilor din Hãdãreni "sã nu spunã nimãnui nimic despre acţiunile poliţiştilor, dacã doresc ca incidentul sã fie uitat şi sã nu producã consecinţe în ceea ce-i priveşte". 35. În data de 10 ianuarie 1995, având în vedere implicarea colonelului Palade, Parchetul Militar Târgu Mureş şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului Militar de pe lângã Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti. 36. În data de 22 august 1995, colonel magistrat M.S., procuror militar în cadrul Parchetului Militar de pe lângã Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, a dispus scoaterea de sub urmãrire penalã a învinuiţilor Ioan Moga, Alexandru Şuşcã şi Constantin Palade, statuând cã actele de urmãrire penalã efectuate în cauzã nu confirmã participarea şefului poliţiei locale Ioan Moga, a adjunctului sãu, sergentul Alexandru Şuşcã, şi a locotenent-colonelului Palade la infracţiunile sãvârşite în timpul evenimentelor. În ceea ce priveşte depoziţiile martorilor ce susţineau contrariul, procurorul le-a înlãturat precizând cã una dintre ele a fost datã de sora a douã victime şi, dat fiind cã poliţiştii sancţionaserã victimele de mai multe ori, declaraţia ei era în mod evident tendenţioasã, iar celelalte sunt confuze. El a concluzionat cã nu se poate reţine sãvârşirea de cãtre agenţii de poliţie a unor fapte prevãzute de legea penalã, "deşi trebuie sã admitem cã în cursul incidentelor au folosit expresii precum «faceţi ce vreţi, eu trebuie sã am grijã de familia mea» sau «vor ieşi imediat afarã dacã daţi foc la casã». Mai mult, nu se pot califica lipsa de iniţiativã şi imposibilitatea celor doi lucrãtori de poliţie de a influenţa comportamentul sãtenilor furioşi ca o formã de participaţie penalã - instigare sau complicitate moralã". 37. În septembrie 1995, prim-procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângã Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a confirmat soluţia, refuzând sã deschidã o anchetã, toate acuzaţiile împotriva poliţiştilor fiind retrase. Plângerea persoanelor vãtãmate a fost respinsã de secţia militarã a Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie. 38. În data de 12 august 1997, Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Târgu Mureş a trimis în judecatã 11 civili suspectaţi de comiterea de infracţiuni în data de 20 septembrie 1993. 39. Unele depoziţii de martori au confirmat faptul cã lucrãtorii de poliţie au promis sãtenilor implicaţi în evenimente cã vor ajuta la muşamalizarea incidentului. Mai mulţi inculpaţi au declarat cã ocupanţii a douã maşini de poliţie care s-au deplasat la faţa locului în noaptea aceea au ordonat, prin portavoce, sã fie incendiatã casa în care se ascundeau cele trei victime de etnie romã. 40. În data de 11 noiembrie 1997 a început procesul penal împotriva civililor la Tribunalul Mureş, la acţiunea penalã fiind alãturatã acţiunea civilã. În cursul procesului, reclamanţii au aflat despre amploarea probelor împotriva poliţiei. Diverşi martori au declarat cã ofiţerii de poliţie nu numai cã au fost prezenţi la faţa locului în acea noapte, ci au şi instigat la comiterea faptelor şi au rãmas în pasivitate când fraţii Lãcãtuş şi Mircea Zoltan au fost ucişi, iar casele romilor au fost distruse. În legãturã cu aceste aspecte au fost menţionate numele şefului poliţiei locale Moga, al colonelului Drãghici şi al sergentului Şuşcã. 41. În lumina numeroaselor declaraţii de martori care implicau alte persoane - atât civili, cât şi lucrãtori de poliţie - avocatul inculpaţilor a cerut instanţei extinderea procesului penal faţã de aceste persoane. Ca rezultat, procurorul civil a înaintat procurorului militar competent informaţii pe care sã se întemeieze trimiterea în judecatã în faţa instanţei militare a poliţiştilor implicaţi. 42. Reclamanţii Iulius Moldovan şi Maria Floarea Zoltan au cerut în scris instanţei extinderea procesului penal cu privire la alte persoane. Potrivit susţinerilor acestora, procurorul a refuzat. 43. În data de 23 iunie 1998 Tribunalul Mureş a disjuns acţiunea civilã de cea penalã, datoritã faptului cã procesul penal dura deja de 4 ani, iar soluţionarea acţiunii civile ar putea dura şi mai mult. C. Sentinţa penalã din 17 iulie 1998 şi deciziile din apel şi recurs 44. În data de 17 iulie 1998, Tribunalul Mureş a pronunţat soluţia asupra laturii penale a cauzei. În considerentele hotãrârii au fost reţinute urmãtoarele: "Localitatea Hãdãreni, aparţinãtoare comunei Cheţani, se aflã în partea sud-vesticã a judeţului Mureş, pe şoseaua Târgu Mureş-Cluj-Napoca, şi are o populaţie de 882 locuitori, din care 614 români, 145 maghiari şi 123 romi. Procentul romilor faţã de restul etniilor este de 14%, iar modul de viaţã marginal al unor categorii de ţigani şi în special al celor care s-au stabilit în localitate dupã anul 1989 au generat grave tensiuni cu populaţia majoritarã. În general, datoritã condiţiilor de viaţã, respingerii unor valori morale acceptate de restul comunitãţii, ţiganii s-au automarginalizat manifestându-se agresiv, nerecunoscând şi încãlcând premeditat normele juridice instituţionalizate în societate. Cei mai mulţi dintre ţigani erau fãrã ocupaţie, întreţinându-se din munci ocazionale, sustrageri şi alte activitãţi ilicite. Desfiinţându-se vechea formã de proprietate, alãturi de ceilalţi membri ai comunitãţii, ţiganii au primit loturi în folosinţã pe care nu le-au lucrat, ocupându-se de sustrageri comise în grup şi cu violenţã, ţinta activitãţilor infracţionale fiind proprietatea privatã, ceea ce a declanşat atitudini de revoltã şi respingeri mai puternice decât cele anterioare. Grupuri de ţigani au declanşat conflicte cu tinerii din localitate, faţã de care s-au manifestat agresiv, sustrãgându-le cu forţa bani sau alte bunuri. Mai mult, conduita grupurilor de ţigani s-a manifestat prin injurii, insulte şi folosirea de cuvinte triviale în public... Din evidenţa organelor de urmãrire penalã şi a instanţelor de judecatã din judeţul Mureş rezultã cã în perioada anilor 1991-1993 au fost înregistrate un numãr de 7 cauze penale, majoritatea având ca obiect fapte de violenţã, de la loviri simple şi pânã la omor. În realitate, infracţiunile comise de ţigani au fost mult mai numeroase, dar nu au ajuns sã fie judecate, deoarece de teama ameninţãrilor persoanele vãtãmate fie nu au depus plângere, fie şi-au retras plângerile, fie s-au împãcat cu fãptuitorii. Se subliniazã cã, în percepţia comunitãţii, s-a sedimentat ideea cã majoritatea conflictelor au fost soluţionate necorespunzãtor, nemulţumitor, favorabil ţiganilor, situaţie care a condus la creşterea manifestãrilor revendicative de justiţie personalã sau colectivã." 45. Instanţa a reţinut cã, în seara zilei de 20 septembrie 1993, fraţii Lãcãtuş şi Mircea Zoltan aşteptau în staţia de autobuz şi s-au certat cu Cheţan Gligor, datoritã încercãrilor celor trei romi de a atrage atenţia unei fete. Ca rãspuns la batjocura şi insultele la adresa sa şi a vacii sale, Cheţan Gligor a început sã-i ameninţe pe romi cu biciul şi chiar l-a lovit pe Aurel Pardalian Lãcãtuş. În lupta ce a urmat, Cheţan Crãciun, care intervenise pentru a-şi apãra tatãl, a fost înjunghiat în piept de cãtre Rapa Lupian Lãcãtuş. Romii au fugit, iar Cheţan Crãciun a fost dus la spital, unde a decedat dupã aproximativ o jumãtate de orã. În acest timp, romii s-au refugiat în casa aparţinând reclamanţilor Lucreţia şi Iulius Moldovan, sãtenii înconjurând curtea casei acestora. Doi lucrãtori de poliţie, şeful poliţiei locale Moga şi sergentul Şuşcã, au sosit la faţa locului câteva minute mai târziu, chemaţi de unii sãteni. Se pare cã poliţiştii erau sub influenţa alcoolului. Înaintea şi dupã sosirea poliţiei, sãtenii au aruncat pietre, bucãţi de lemn şi bulgãri de pãmânt înspre casã şi au strigat "Daţi foc la casã! Sã ardã ca şobolanii!". Un sãtean a început sã arunce cu materiale inflamabile spre casã, fiind urmat curând de alţii, inclusiv de copii. Când focul s-a rãspândit, doi dintre romi au ieşit din casã. Rapa Lupian Lãcãtuş a fost imediat imobilizat de domnul Moga, în vreme ce Aurel Pardalian Lãcãtuş a reuşit sã fugã. Mircea Zoltan a fost împiedicat sã pãrãseascã imobilul de cãtre un sãtean, fiind lovit de un altul cu pumnul şi cu o lopatã, acte ce au condus în final la decesul sãu în incendiu. Corpul sãu carbonizat a fost gãsit în ziua urmãtoare în casa incendiatã, raportul de expertizã medico-legalã stabilind drept cauzã a morţii insuficienţa respiratorie, fiind carbonizat 100%. 46. Pentru a scãpa de furia sãtenilor, şeful poliţiei locale Moga l-a dus pe Rapa Lupian Lãcãtuş la cimitir, dupã ce a încercat fãrã succes sã pãtrundã în curţile unor imobile învecinate, porţile de acces fiind încuiate. Instanţa a reţinut cã "lucrãtorul de poliţie [Moga], dându-şi seama cã prezenţa sa este inutilã, şi-a abandonat prizonierul mulţimii dezlãnţuite". Conform raportului de expertizã medico-legalã, Rapa Lupian Lãcãtuş a avut o moarte violentã datoratã şocului traumatic şi hemoragic, în urma unui politraumatism cu rupturã hepaticã, hemiperitoneu şi hematoame periferice, evidenţiate pe 70% din suprafaţa corpului. 47. Aurel Pardalian Lãcãtuş a fost prins de mulţime în apropierea cãminului cultural, fiind omorât în bãtaie. În urma autopsierii cadavrului, s-a stabilit cã a decedat în urma loviturilor directe cu obiecte necontondente, ce i-au provocat un numãr de 89 de leziuni corporale (multiple fracturi ale braţelor, coastelor şi toracelui, precum şi leziuni traumatice şi contuzii multiple). 48. În timpul procesului, toţi civilii inculpaţi au declarat cã, pe lângã ofiţerii Moga şi Şuşcã, alţi doi poliţişti au sosit de la Luduş şi au încurajat mulţimea sã incendieze casele. Douã autoturisme ale poliţiei au sosit, de asemenea, la Hãdãreni, iar ocupanţii acestora au anunţat prin portavoce sã se incendieze numai casele izolate ale ţiganilor, pentru a nu se produce accidente. La întrunirea ce a avut loc a doua zi în piaţa satului, locotenent colonelul Palade a declarat cã se va încerca muşamalizarea cazului şi identificarea unui ţap ispãşitor. 49. Toţi inculpaţii au declarat cã au fost arestaţi pentru prima oarã în 1994, dar numai pentru câteva ore sau zile, fiind eliberaţi ulterior pentru a li se permite sã culeagã recolta, motiv ce li s-a pãrut ciudat, de vreme ce majoritatea nu erau agricultori. Aceştia au arãtat, de asemenea, cã li s-au adresat foarte puţine întrebãri şi cã organul de urmãrire penalã a încercat chiar sã facã presiuni asupra lor. Ei nu au mai fost interogaţi pânã în 1997, când au fost arestaţi din nou. 50. Instanţa a reţinut în continuare cã sãtenii au declarat cã în noaptea respectivã satul urma sã fie "curãţat de ţigani", intenţie ce s-a materializat, şi cã "locuitorii majoritari din Hãdãreni au fost susţinuţi în mod direct sau indirect în acţiunile ulterioare omorurilor şi de oficiali sosiţi în Hãdãreni, care nu numai cã nu au stopat activitatea nocturnã de incendiere şi distrugere, dar au fixat cordoane de jandarmi în jurul zonelor vizate". 51. Instanţa a stabilit cã faptele nu au fost premeditate, însã toţi cei prezenţi au acţionat împreunã, în diferite moduri (atac, omor, incendiere, distrugere etc.) pentru a-şi atinge scopul declarat de a elimina comunitatea romilor din localitate. 52. Instanţa a reţinut, de asemenea, caracterul defectuos al actelor de urmãrire penalã: "Considerãm ca o atitudine negativã inclusiv efectuarea defectuoasã a actelor procesuale şi procedurale... precum şi depunerea şi întocmirea cu întârziere a rapoartelor de autopsie privind toate victimele (Cheţan Crãciun, Lãcãtuş Rapa Lupian şi Zoltan Mircea au decedat la 21 septembrie 1993, iar rapoartele au fost efectuate în octombrie şi noiembrie 1993; de menţionat este faptul cã nici unul din cele 4 rapoarte de expertizã medico-legalã nu cuprind datele certe ale efectuãrii, ci numai luna aferentã...) [mai mult chiar] adunarea electoralã ţinutã pe stadionul din localitate la care au participat politicieni, reprezentanţi ai poliţiei şi ai justiţiei... au fãcut apel la populaţie în sensul ascunderii adevãrului şi tergiversãrii soluţionãrii cauzei." 53. Prima instanţã a constatat, de asemenea, cã reprezentantul parchetului nu a fost de acord cu extinderea procesului penal cu privire la alte persoane sau cu începerea urmãririi penale împotriva "altor persoane". În consecinţã, instanţa este ţinutã de cadrul procesual stabilit prin actul de sesizare, conform art. 317 din Codul de procedurã penalã. 54. Instanţa a condamnat 5 civili pentru sãvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, în temeiul art. 174 raportat la art. 176 din Codul penal, şi 12 civili, printre care şi primii 5, pentru sãvârşirea infracţiunilor de distrugere şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice. Printre cei condamnaţi pentru distrugere şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice s-a aflat şi V.B., viceprimarul localitaţii Hãdãreni. Instanţa a aplicat inculpaţilor pedepse cu închisoarea, variind de la un an la 7 ani, constatând cã cei cãrora le-au fost aplicate pedepse mai mici de cinci ani beneficiazã de graţierea unei jumãtãţi din pedeapsã, în baza <>Legii nr. 137/1997 . Instanţa a justificat cuantumul pedepselor aplicate dupã cum urmeazã: "Faţã de caracteristicile speţei, pedepsele aplicate inculpaţilor în ceea ce priveşte cuantumul ar putea pãrea blânde sau în disproporţie cu cele sãvârşite. Considerãm cã atâta vreme cât persoanele care au avut un aport mult mai substanţial la faptele penale deduse judecãţii nu au fost trimise în judecatã şi, chiar mai mult, nu au fost cercetate pentru acţiunile lor ilicite, deşi existau probe certe, inculpaţii trimişi în judecatã nu pot sã rãspundã pentru întreaga vinã, ci, în contextul reţinerii unei vini deosebite, doar pentru faptele lor." 55. În data de 17 iulie 1998, Parchetul de pe lângã Tribunalul Mureş a apelat sentinţa anterior menţionatã, solicitând, printre altele, majorarea pedepselor aplicate inculpaţilor. În data de 15 ianuarie 1999, Curtea de Apel Târgu Mureş a condamnat un al şaselea civil, P.B., pentru omor deosebit de grav, în temeiul art. 174 raportat la art. 176 din Codul penal, la şase ani de închisoare şi a mãrit pedeapsa unuia dintre inculpaţi, N.G., la şase ani închisoare, în temeiul art. 174 din Codul penal; celorlalţi inculpaţi le-au fost reduse pedepsele, în temeiul art. 174: în ce îi priveşte pe inculpaţii V.B. şi S.I.P., de la 7 ani închisoare la 6 ani închisoare, inculpaţilor V.B.N. şi S.F., de la 5 ani închisoare la 2 ani închisoare, iar inculpaţilor N.B., I.B. şi O.V., de la 3 la 2 ani închisoare. De asemenea, a dispus încetarea procesului penal faţã de viceprimarul V.B. 56. Curtea de Apel a redus cuantumul pedepselor celor condamnaţi pentru distrugere, în temeiul art. 217 din Codul penal. 57. În data de 22 noiembrie 1999, Curtea Supremã de Justiţie a menţinut condamnãrile pentru distrugere, dar a schimbat încadrarea juridicã a faptei deduse judecãţii din infracţiunea de omor deosebit de grav în cea de omor calificat pentru inculpaţii V.B., P.B. şi S.I.P., condamnându-i la 5 ani închisoare. De asemenea, instanţa de recurs i-a achitat pe inculpaţii P.B. şi N.G. 58. Printr-un decret din 7 iunie 2000, Preşedintele României a graţiat executarea pedepselor inculpaţilor S.I.P. şi P.B., condamnaţi pentru sãvârşirea infracţiunii de omor calificat, act în baza cãruia inculpaţii au fost eliberaţi. D. Plângerea privind refuzul începerii urmãririi penale împotriva agenţilor statului 59. În data de 22 august 1999, faţã de elementele probatorii relevate în cursul procesului penal reclamanţii au formulat plângere la Secţia Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie împotriva rezoluţiei din 22 august 1995, prin care s-a dispus neînceperea urmãririi penale faţã de lucrãtorii de poliţie implicaţi în incidentul din 20 septembrie 1993. 60. În data de 14 martie 2000 procurorul şef al Secţiei Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie a menţinut rezoluţia atacatã. E. Reconstrucţia caselor distruse în urma incidentului şi condiţiile de viaţã ale victimelor 61. Prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 636/1993 , a fost alocatã suma de 25.000.000 lei (ROL)*1) în vederea reconstrucţiei celor 18 case incendiate în data de 20 septembrie 1993. Guvernul a decis ca aceastã sumã sã fie, de asemenea, folositã ca ajutor financiar pentru familiile afectate, pentru a le ajuta sã înlocuiascã obiectele de strictã necesitate distruse în timpul incendiului. Cu toate acestea, numai patru case au fost reconstruite din aceste fonduri; niciuna dintre familii nu a primit ajutor financiar. ----------- *1) În prezent valoarea acesteia este de aproximativ 720 EUR (la data alocãrii sumelor respective, acestea reprezentau aproximativ 28.000 EUR, n.t.).
62. În baza unei hotãrâri de guvern din 30 noiembrie 1993 a fost creatã o comisie de coordonare a lucrãrilor de reconstruire a caselor, din care fãceau parte primarul comunei Cheţani, G.G., şi viceprimarul V.B. 63. Printr-o scrisoare din 30 iunie 1994 adresatã Guvernului, prefectul judeţului Mureş a arãtat cã este necesarã alocarea unei sume adiţionale de 53.000.000 lei (ROL)*2) în vederea reconstruirii celorlalte zece case. --------- *2) Aproximativ 1.525 EUR
64. Prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 773/1994 , a fost alocatã suma adiţionalã de 32.000.000 lei (ROL)*3), ce fusese afectatã de dezastrele naturale din perioada martie-septembrie 1994. Alte 4 case au fost reconstruite. ------------- *3) Aproximativ 920 EUR
Reclamanţii au depus fotografii care aratã cã aceste case au fost reconstruite prost, prezentând gãuri între ramele ferestrelor şi pereţi, acoperişurile acoperind numai parţial imobilele. 65. Printr-o scrisoare datând din 30 noiembrie 1994 adresatã prefectului judeţului Mureş, Petru Rostaş, socrul reclamantei Otilia Rostaş a solicitat ca locuinţa ei sã fie reconstruitã cu prioritate întrucât de la incident a locuit împreunã cu cei patru copii ai sãi în coteţul gãinilor. 66. Printr-o scrisoare datând din 8 noiembrie 1995, Liga Pro Europa, o asociaţie care apãrã drepturile omului cu sediul în Târgu Mureş, a informat prefectul cã 6 case nu au fost încã reconstruite şi în consecinţã şase familii vor fi nevoite sã petreacã încã o iarnã fãrã locuinţã. Mai mult, potrivit susţinerilor acesteia, majoritatea victimelor s-a plâns de calitatea slabã a caselor reconstruite, invocând proasta administrare a fondurilor alocate în acest scop. Printr-o scrisoare adresatã prefectului în cursul anului 1995, primarul comunei Cheţani (de care aparţine satul Hãdãreni), G.G., membru al comisiei de coordonare a reconstrucţiei caselor, a comunicat cã din totalul de 14 case incendiate, 8 au fost reconstruite sau aproape reconstruite. În ceea ce priveşte celelalte 6 case, el a comunicat cã 3 dintre acestea prezintã "probleme speciale", datorate parţial "comportamentului celor trei familii", "gravitãţii actelor comise şi atitudinii populaţiei din Hãdãreni faţã de aceste familii". În special una dintre casele ce urmau a fi reconstruite se aflã pe un teren situat în apropierea familiei victimei (Cheţan Crãciun), de etnie românã, care refuzã sã trãiascã în vecinãtatea unei familii de etnie romã. O altã problemã menţionatã de primar a reprezentat-o imobilul defunctei mame a doi dintre "criminalii" de etnie romã, care au murit în cursul incidentelor din anul 1993. Se pare cã, dupã incidente, familia Lãcãtuş s-a mutat în oraşul Luduş şi, în consecinţã, primarul a propus sã le fie construitã o casã într-un loc ales de ei. 67. Pânã în prezent, şase imobile nu au fost reconstruite, dintre care douã aparţin reclamanţilor Petru (Dîgãla) Lãcãtuş şi Maria Floarea Zoltan. Potrivit raportului de expertizã tehnicã prezentat de Guvern, avariile provocate caselor reclamanţilor Petru (Gruia) Lãcãtuş şi Moldovan Maria nu au fost reparate, iar în ceea ce priveşte imobilele aparţinând reclamanţilor Iulius Moldovan şi Otilia Rostaş, acestea au fost reconstruite, dar necesitã lucrãri de finisare. 68. În data de 2 septembrie 1997, reclamantul Iulius Moldovan a adresat o scrisoare Preşedintelui României, prin care l-a informat cã 6 imobile, printre care şi al sãu, nu au fost încã reconstruite. El a solicitat Preşedintelui sã aloce sumele necesare reconstrucţiei caselor, întrucât el şi familia sa locuiau în condiţii precare în casa familiei Rostaş: 15 persoane, printre care 9 copii, trãiau în douã camere şi dormeau pe jos, copiii fiind în permanenţã bolnavi. 69. Reclamanţii susţin cã, în general, dupã evenimentele din septembrie 1993 au fost nevoiţi sã locuiascã în coteţe de gãini, în cocini, în beciuri fãrã ferestre sau în condiţii deplorabile sau de frig extrem: 16 persoane într-o singurã încãpere fãrã încãlzire, 7 persoane într-o singurã încãpere cu podea de pãmânt, familii dormind pe pãmânt sau direct pe ciment, fãrã a avea îmbrãcãminte adecvatã, cãldurã sau pãturi, 15 persoane într-o bucãtãrie de varã cu podea de ciment (Melenuţa Moldovan) etc. Aceste condiţii au persistat timp de mai mulţi ani, iar în unele cazuri continuã încã. 70. Ca o consecinţã, reclamanţii şi familiile lor s-au îmbolnãvit. În special, reclamantul Petru (Gruia) Lãcãtuş s-a îmbolnãvit de diabet şi a început sã-şi piardã vederea. F. Soluţionarea acţiunii civile 71. În urma Deciziei din 23 iunie 1998 privind disjungerea laturii civile de cea penalã a cauzei, în data de 12 ianuarie 2001 Tribunalul Mureş a soluţionat acţiunea civilã disjunsã. Instanţa a reţinut cã persoanele vãtãmate au solicitat atât daune materiale, pentru distrugerea imobilelor de locuit şi a bunurilor aflate în interiorul acestora (mobilier etc.), cât şi daune morale. Instanţa a reţinut în continuare cã, în timpul evenimentelor din 20 septembrie 1993, optsprezece imobile aparţinând comunitãţii rome din Hãdãreni au fost parţial sau în totalitate distruse şi trei romi au fost ucişi, instanţa penalã stabilind responsabilitatea a 12 sãteni cu privire la aceste acte. Întemeindu-se pe concluziile unui raport de expertizã, instanţa a acordat daune materiale pentru casele care nu fuseserã reconstruite între timp şi pensii de întreţinere pentru copiii romilor ucişi în timpul evenimentelor. Pe baza unui raport de expertizã, instanţa a acordat daune materiale corespunzãtor distrugerii totale sau parţiale a caselor a 6 romi, printre aceştia aflându-se al treilea şi al cincilea reclamant. Instanţa a respins cererile celorlalţi reclamanţi de acordare a daunelor materiale pentru casele reconstruite, reţinând, în baza aceluiaşi raport de expertizã, cã valoarea acestora era fie identicã, fie mai mare decât cea a imobilelor incendiate. De asemenea, instanţa a respins capetele de cerere privind acordarea de daune materiale pentru obiectele personale şi piesele de mobiler incendiate, pe motiv cã reclamanţii nu au prezentat înscrisuri care sã confirme valoarea bunurilor lor şi nu erau înregistraţi ca şi contribuabili capabili sã achiziţioneze asemenea bunuri de valoare. Instanţa a statuat printre altele cã: "Partea civilã Iulius Moldovan nu a fãcut dovada existenţei certe a bunurilor mobile. El a arãtat în faţa instanţei cã se ocupa cu comerţul de ovine realizând câştiguri importante şi având la domiciliu cantitãţi importante de produse, de exemplu o tonã de lânã în podul casei. Cu toate acestea, din relaţiile solicitate Percepţiei Rurale a comunei Cheţani rezultã cã partea civilã nu a fost înregistratã în evidenţele fiscale cu nici un fel de venituri... Despãgubirile solicitate de partea civilã pentru bunurile mobile distruse nu au fost dovedite. În opinia pãrţilor civile, simplele lor susţineri, precum şi listele depuse şi declaraţiile celorlalte pãrţi civile sunt suficiente. Instanţa, având în vedere contextul în care s-au produs distrugerile, împrejurarea cã fiecare parte civilã a avut de suferit, va înlãtura ca vãdit nesincere declaraţiile pãrţii civile fãcute cu referire la bunurile mobile aparţinând celorlalţi. Nu în ultimul rând, categoriile de bunuri pretins a fi distruse, numãrul mare al acestora pretins a se fi aflat în posesia fiecãrei pãrţi civile denotã o stare de prosperitate cu mult peste ceea ce o familie cu venituri medii poate realiza. Nici una din pãrţile civile nu a fãcut dovada câştigurilor constatate ce permiteau achiziţionarea atâtor bunuri. Aşa cum arãtam, de exemplu, victimele nu realizau nici un fel de venit. De asemenea starea imobilelor, materialele din care acestea erau construite, numãrul camerelor sunt dovada evidentã a lipsei resurselor financiare. Trebuie subliniat cã nu astfel de evenimente constituie o sursã de venit, ci munca..." 72. Instanţa a respins, de asemenea, capetele de cerere privind acordarea daunelor morale, reţinând cã reclamanţii nu şi-au fundamentat pretenţiile, iar infracţiunile deduse judecãţii nu sunt de naturã a produce prejudicii morale. 73. Instanţa a obligat sãtenii condamnaţi penal sã plãteascã despãgubirile acordate. 74. Faţã de o serie de erori procedurale strecurate în hotãrârea Tribunalului Mureş reclamanţii au declarat apel. 75. În data de 17 octombrie 2001, Curtea de Apel Târgu Mureş a constatat existenţa mai multor erori procedurale intervenite în cursul judecãţii în faţa Tribunalului Mureş, respectiv: dezbaterile au avut loc în absenţa inculpaţilor şi a apãrãtorilor acestora, lipsa de procedurã cu unul dintre reclamanţii iniţiali, Adrian Moldovan, neacordarea cuvântului în dezbateri procurorului de şedinţã, nefinalizarea unora dintre rapoartele de expertizã încuviinţate de instanţã, precum şi starea de confuzie creatã cu privire la numãrul şi numele victimelor şi ale copiilor acestora. Curtea de apel a statuat în sensul cã toate aceste erori procedurale sunt de naturã a atrage nulitatea absolutã a întregii proceduri şi a desfiinţat în consecinţã, integral, sentinţa apelatã, dispunând rejudecarea cauzei. 76. Tribunalul Mureş s-a pronunţat asupra acţiunii civile, ulterior rejudecãrii, în data de 12 mai 2003. Instanţa a reţinut cã persoanele vãtãmate au solicitat atât daune materiale pentru distrugerea imobilelor de locuit şi a bunurilor aflate în interiorul acestora (mobilier etc.), cât şi daune morale. Instanţa a reţinut în continuare cã în timpul evenimentelor din 20 septembrie 1993 18 imobile aparţinând comunitãţii rome din Hãdãreni au fost parţial sau în totalitate distruse şi 3 romi au fost ucişi. Datoritã acestor evenimente, statul a alocat resurse financiare în vederea reconstruirii imobilelor de locuit. Bazându-se pe concluziile raportului de expertizã tehnicã întocmit în anul 1999 şi actualizat în anul 2003, instanţa a obligat civilii condamnaţi penal sã plãteascã despãgubiri dupã cum urmeazã: a) Pãrţii civile Iulius Moldovan i-a fost acordatã suma de 130.000.000 lei (ROL)*4), actualizatã în funcţie de indicele de inflaţie, cu titlu de daune materiale pentru imobilul distrus. Instanţa a audiat martori care au confirmat cã diferite bunuri aparţinând reclamantului, inclusiv piese de mobilier, obiecte personale şi veniturile rezultate în urma vânzãrii unui numãr de peste 260 de oi, au fost distruse în incendiu. Cu toate acestea, instanţa a refuzat sã acorde despãgubiri, pe motiv cã prejudiciul suferit este imposibil de evaluat. ----------- *4) Aproximativ 3.745 EUR
b) Referitor la partea civilã Otilia Rostaş, instanţa a reţinut cã imobilul sãu nu figureazã pe lista imobilelor total sau parţial distruse, întocmitã de Primãria Comunei Cheţani. Instanţa a procedat la audierea martorilor, care au confirmat distrugerea parţialã a acoperişului şi a structurii de lemn a imobilului, însã a reţinut cã nu existã elemente probatorii care sã permitã evaluarea prejudiciului cauzat şi, în consecinţã, a respins cererea de acordare a daunelor materiale. c) Pãrţii civile Petru (Gruia) Lãcãtuş i-a fost acordatã, cu titlu de daune materiale pentru casa distrusã, suma de 16.000.000 lei (ROL)*5). -------- *5) Aproximativ 460 EUR
Instanţa a reţinut cã s-a solicitat şi obligarea inculpaţilor la plata contravalorii bunurilor mobile distruse prin incendiere - piese de mobilier, 3 autoturisme, bijuterii şi bani -, însã a respins acest capãt de cerere ca neîntemeiat. d) În ceea ce priveşte partea civilã Melenuţa Moldovan, instanţa i-a acordat suma de 28.000.000 lei (ROL)*6) pentru casa distrusã. Instanţa a audiat doi martori, care au confirmat cã reclamanta deţinea bunuri mobile care au fost distruse în incendiu, însã a refuzat sã acorde despãgubiri pentru acestea, în lipsa elementelor probatorii privind valoarea acestora. ----------- *6) Aproximativ 805 EUR
e) Pãrţii civile Maria Moldovan i-a fost acordatã suma de 600.000 lei (ROL)*7) pentru casa distrusã. Instanţa a respins capãtul de cerere privind obligarea inculpaţilor la plata contravalorii bunurilor mobile distruse prin incendiere, în lipsa elementelor probatorii privind valoarea acestora. ----------- *7) Aproximativ 17 EUR
f) Pãrţilor civile Petru (Dîgãla) Lãcãtuş, Floarea Maria Zoltan şi Monica Simona Lãcãtuş, fratele şi surorile victimelor decedate, le-a fost acordatã suma de 60.000.000 lei (ROL)*8), actualizatã în funcţie de indicele de inflaţie, pentru casa distrusã. Instanţa a respins capetele de cerere privind obligarea inculpaţilor la plata contravalorii bunurilor mobile distruse prin incendiere, cu motivarea cã nu erau întemeiate. Instanţa a respins ca neîntemeiatã şi cererea privind rambursarea cheltuielilor de înmormântare a victimelor. ------------ *8) Aproximativ 1.725 EUR
g) Floarea Maria Zoltan, soţia supravieţuitoare a uneia dintre victimele ucise prin incendiere, a solicitat plata unei rente în favoarea copilului sãu minor. Instanţa a reţinut cã, deşi partea civilã a susţinut cã soţul sãu s-a ocupat de confecţionarea de cojoace, nu a adus dovezi cu privire la cuantumul veniturilor realizate de acesta şi, în consecinţã, a decis sã se raporteze la venitul minim pe economie, ca bazã de calcul a alocaţiei lunare, respectiv 2.500.000 lei (ROL)*9). În plus, a constatat a fi imposibil de stabilit cuantumul sumei alocate lunar de cãtre soţul reclamantei pentru întreţinerea minorului, motiv pentru care s-a raportat la prevederile Codului familiei care stabilesc un plafon minim de o pãtrime din salariul minim, care reprezintã 625.000 lei (ROL)*10). În sfârşit, ţinând cont de faptul cã s-a reţinut în sarcina victimelor acţiunea de provocare a inculpaţilor, instanţa a decis sã reducã la jumãtate cuantumul anterior menţionat, stabilind astfel în favoarea minorului o alocaţie lunarã în cuantum de 312.500 lei (ROL)*11). ------------- *9) Aproximativ 72 EUR *10) Aproximativ 18 EUR *11) Aproximativ 9 EUR
De asemenea, instanţa a respins cererile privind plata de daune morale, reţinând cã nu au solicitat administrarea unui minim de probatoriu cu privire la existenţa acestora, iar infracţiunile deduse judecãţii nu sunt de naturã a produce prejudicii morale. 77. Împotriva acestei sentinţe inculpaţii şi pãrţile civile au declarat apel, Curtea de Apel Târgu Mureş pronunţându-se în data de 27 februarie 2004. Instanţa de control judiciar a reţinut cã, potrivit dispoziţiilor Codului civil, ale Codului de procedurã civilã şi ale Codului de procedurã penalã, este ţinutã de soluţia datã pe latura penalã a cauzei. Fãcând referire la doctrina recentã în materia dreptului civil şi la hotãrârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Akdivar împotriva Turciei din 16 septembrie 1996 (Reports of Judgements and Decisions 1996-IV), instanţa a reţinut cã, "Prin acţiunile lor, inculpaţii au adus atingere drepturilor de proprietate ale pãrţilor vãtãmate, atingere pentru care s-a dispus repararea materialã a prejudiciului cauzat, dar din punct de vedere moral o parte din aceste pãrţi sunt îndreptãţite a primi în completare şi daune cu caracter moral. O parte din acestea au fost lipsite, în urma prejudiciului încercat din punct de vedere afectiv, de siguranţa ce o aveau în locuinţele distruse, de confortul de care se bucurau, prin dotarea acestor locuinţe, toate aceste bunuri mobile şi imobile fiind rezultatul muncii lor depuse, ele fiind legate afectiv de aceste bunuri care le asigurau un trai de viaţã obişnuit din punctul de vedere al personalitãţii lor... Aşa cum s-a arãtat în prezentele considerente, inculpaţii au comis infracţiunile pentru care au fost condamnaţi în stare de provocare, fapt ce a determinat instanţele de judecatã sã reţinã faţã de fiecare în parte incidenţa dispoziţiilor art. 73 lit. b) din Codul penal. Tocmai acest aspect şi cele menţionate anterior conduc la concluzia cã pãrţile civile enumerate în continuare sunt îndreptãţite sã primeascã daune morale, însã nu în cuantumul solicitat de fiecare în parte..." Instanţa a acordat urmãtoarele sume: 100.000.000 lei (ROL)*12) pãrţii civile Floarea Maria Zoltan, întrucât a reţinut cã aceasta a fost nevoitã sã pãrãseascã localitatea şi sã rãtãceascã fãrã locuinţã, prin ţarã şi strãinãtate; 50.000.000 lei (ROL)*13) pãrţii civile Iulius Moldovan, întrucât a fost profund afectat de evenimente, şi-a pierdut averea, iar starea sa de sãnãtate s-a deteriorat substanţial; 30.000.000 lei (ROL)*14) pãrţii civile Otilia Rostaş, întrucât a fost supusã unei traume psihice şi afective din aceleaşi motive; 20.000.000 lei (ROL)*15) pãrţii civile Melenuţa Moldovan, pe baza aceloraşi criterii avute în vedere în cazul pãrţii civile Otilia Rostaş; 15.000.000 lei (ROL)*16) pãrţii civile Maria Moldovan, datoritã traumei psihice suferite ca urmare a distrugerii parţiale a casei sale, şi suma de 70.000.000 lei (ROL)*17) pãrţii civile Petru (Dîgãla) Lãcãtuş pentru trauma psihicã suferitã şi sentimentul de nesiguranţã creat de distrugerea casei pãrinţilor sãi. Nu au fost acordate despãgubiri pãrţii civile Petru (Gruia) Lãcãtuş. ------------- *12) Aproximativ 2.880 EUR *13) Aproximativ 1.440 EUR *14) Aproximativ 865 EUR *15) Aproximativ 575 EUR *16) Aproximativ 430 EUR *17) Aproximativ 2.015 EUR
78. Pãrţile civile au recurat decizia sus-menţionatã, recursurile lor fiind respinse prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 25 februarie 2005.
II. Drept şi jurisprudenţã internã pertinentã Codul de procedurã civilã 79. Art. 244 din Codul de procedurã civilã, astfel cum a fost modificat prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 59/2001 , prevede cã instanţa poate suspenda judecata: "...2. când s-a început urmãrirea penalã pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotãrâtoare asupra hotãrârii ce urmeazã sã se dea." Codul de procedurã penalã Articolul 10 lit. c) "Acţiunea penalã nu poate fi pusã în mişcare, iar când a fost pusã în mişcare nu mai poate fi exercitatã dacã: [...] c) fapta nu a fost sãvârşitã de învinuit sau de inculpat; [...]". Articolul 15 "Persoana vãtãmatã se poate constitui parte civilã în contra învinuitului sau inculpatului [...]. Constituirea ca parte civilã se poate face în cursul urmãririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecatã [...]." Articolul 22 alin. 1 "Hotãrârea definitivã a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecã acţiunea civilã, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a sãvârşit-o şi a vinovãţiei acesteia." Articolul 346 alin. 1 şi 3 "În caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanţa se pronunţã prin aceeaşi sentinţã şi asupra acţiunii civile. [...] Nu pot fi acordate despãgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunţat pentru cã fapta imputatã nu existã, ori nu a fost sãvârşitã de inculpat." Codul civil 80. Art. 999 şi 1000 din Codul civil prevãd cã orice persoanã ce a suferit un prejudiciu se poate îndrepta împotriva persoanei care, din neglijenţã, l-a produs. 81. Art. 1003 din Codul civil statueazã cã în situaţia în care delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despãgubire. Jurisprudenţã internã 82. Guvernul a înaintat o serie de hotãrâri în care instanţele interne au decis cã soluţia organului de urmãrire penalã bazatã pe dispoziţiile art. 10 lit. b) din Codul de procedurã penalã, de neîncepere a urmãririi penale datoritã absenţei intenţiei - element subiectiv al infracţiunii, nu împiedicã instanţa civilã sã cerceteze temeinicia acţiunii civile generate de actul comis de persoana în cauzã. 83. Guvernul a înaintat o singurã speţã, datând din 1972, în care Curtea Supremã de Justiţie a decis cã soluţia organului de urmãrire penalã, bazatã pe art. 10 lit. a) şi c) din Codul de procedurã penalã, de neîncepere a urmãririi penale întrucât fapta reclamatã nu existã sau nu a fost comisã de fãptuitor, nu trebuie sã împiedice instanţa civilã sã cerceteze temeinicia acţiunii civile generate de actul comis de persoana în cauzã. Decizia Curţii Supreme de Justiţie privea exclusiv chestiunea competenţei şi nu menţiona dacã existã o prevedere legalã care sã ofere o şansã de succes unei astfel de acţiuni. Doctrina juridicã 84. Opinia comunã a specialiştilor în drept procesual penal indicã faptul cã instanţa civilã nu poate examina o acţiune civilã îndreptatã împotriva persoanei faţã de care s-a dispus neînceperea urmãririi penale în baza art. 10 lit. a) şi c) din Codul de procedurã penalã, întrucât fapta nu existã sau nu a fost comisã de fãptuitor (a se vedea Drept procesual penal - Partea generalã, Gheorghe Nistoreanu şi alţii, pag. 72, Bucureşti, 1994, şi Tratat de drept procesual penal - Partea generalã, Nicolae Volonciu, pag. 238-239, Bucureşti, 1996). 85. Opinia comunã a specialiştilor în drept procesual civil şi a unor specialişti în drept procesual penal este cã rezoluţia parchetului de neîncepere a urmãririi penale în baza textelor legale anterior menţionate nu împiedicã instanţa civilã sã examineze o acţiune civilã îndreptatã împotriva pârâtului. Într-o asemenea situaţie, instanţa civilã este competentã sã decidã asupra existenţei faptei şi a identitãţii autorului acesteia, dar trebuie sã se bazeze pe constatãrile procurorului din rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale (a se vedea Acţiunea civilã şi procesul penal, Anastasiu Crişu, Revista Românã de Drept nr. 4/1997, şi Tratat de drept procesual penal, Ion Neagu, pag. 209, Bucureşti, 1988).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 3 şi 8 din Convenţie 86. Art. 3 din Convenţie prevede cã: "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante." 87. Art. 8 din Convenţie prevede urmãtoarele: "1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sãu [...]. 2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi dacã constituie o mãsurã care, într-o societate democraticã, este necesarã pentru [...], siguranţa publicã, bunãstarea economicã a ţãrii, apãrarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sãnãtãţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertãţilor altora." A. Argumentele pãrţilor 1. Reclamanţii 88. Reclamanţii se plâng de faptul cã, ulterior distrugerii locuinţelor lor, nu s-au mai putut bucura de folosinţa acestora, fiind nevoiţi sã trãiascã în condiţii precare, prin încãlcarea art. 3 şi 8 din Convenţie. 89. Reclamanţii susţin cã reprezentanţi ai autoritãţilor statului au fost implicaţi în distrugerea cãminelor lor, inclusiv lucrãtori de poliţie şi viceprimarul localitãţii, acesta din urmã fiind condamnat penal. Ei subliniazã cã statul pârât are, conform jurisprudenţei Curţii, o obligaţie pozitivã ce decurge din art. 8 din Convenţie, invocând în acest sens cauzele Burton împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (Cererea nr. 31.600/96, Decizia Comisiei din 10 septembrie 1996), Marzari împotriva Italiei (Decizia nr. 36.448/97, 4 mai 1999) şi Fadele împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (Cererea nr. 13.078/87, Decizia Comisiei din 12 februarie 1990). Reclamanţii afirmã cã statul pârât are, de asemenea, o obligaţie pozitivã ce decurge din art. 3 din Convenţie şi în consecinţã îi incumbã obligaţia de a aloca suficiente fonduri pentru a asigura reclamanţilor condiţii de trai similare celor avute anterior. În plus, autoritãţile locale sunt responsabile de gestionarea defectuoasã a fondurilor destinate reconstrucţiei locuinţelor, iar acestea au decis sã nu reclãdeascã anumite imobile datoritã unor "probleme comportamentale". Reclamanţii susţin cã imobilele construite de autoritãţile statale au fost reconstruite prost şi sunt în mare parte nelocuibile. 90. Ei precizeazã, de asemenea, faptul cã nerespectarea acestor obligaţii pozitive de cãtre Guvern a obligat unele familii cu copii mici sau persoane în vârstã sã locuiascã în beciuri, coteţe de pãsãri, grajduri, ruine arse sau sã se mute la cunoştinţe ori rude în spaţii locative suprglomerate, fapt ce a determinat îmbolnãvirea lor frecventã. 2. Guvernul 91. Guvernul neagã orice responsabilitate a autoritãţilor statale în distrugerea imobilelor reclamanţilor. În consecinţã, statului îi incumbã exclusiv obligaţia pozitivã ce decurge din art. 8 din Convenţie, obligaţie îndeplinitã, în speţã, prin sprijinirea financiarã a activitãţii de reconstrucţie a imobilelor. În orice caz, Guvernul considerã cã nu se poate reţine obligaţia statului de a asigura locuinţã persoanelor în dificultate. În acest sens, Guvernul a invocat Cauza Buckley împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (Hotãrârea din 25 septembrie 1996, Reports of Judgements and Decisions, 1996-IV) şi Chapman împotriva Regatului Unit al Marii Britanii ([MC], nr. 27.238/95, paragraful 99, CEDO 2001-I). 92. Guvernul afirmã cã şi obligaţia pozitivã a statului ce decurge din art. 3 din Convenţie a fost îndeplinitã, prin acordarea de ajutor în activitatea de reconstrucţie a imobilelor. B. Aprecierea Curţii 1. Principii generale 93. Curtea a statuat în mod constant cã, deşi obiectul art. 8 este esenţialmente acela de a proteja individul împotriva oricãrei ingerinţe arbitrare din partea autoritãţilor publice, aceasta nu înseamnã cã statul este obligat numai la a se abţine de la orice astfel de ingerinţã. El reclamã din partea statelor, pe lângã aceastã obligaţie negativã, şi îndeplinirea unor obligaţii pozitive, inerente asigurãrii respectului efectiv al vieţii private şi familiale şi al dreptului la domiciliu. Aceste obligaţii pot implica necesitatea adoptãrii de mãsuri menite sã asigure respectarea acestor drepturi, chiar în ceea ce priveşte relaţiile dintre indivizi (a se vedea X şi Y împotriva Olandei, Hotãrârea din 26 martie 1985, Seria A nr. 91, pag. 11, paragraful 23). 94. Mai mult chiar, tolerarea sau conivenţa autoritãţilor unei înalte pãrţi contractante faţã de actele particularilor ce încalcã drepturile garantate de Convenţie ale altei persoane aflate sub jurisdicţia sa poate atrage rãspunderea acelui stat în baza Convenţiei (a se vedea Cipru împotriva Turciei [MC], Cererea nr. 25.781/94, CEDO 2001-IV, paragraful 81). Responsabilitatea unui stat poate sã fie angajatã chiar dacã agenţii sãi acţioneazã ultra vires sau contrar instrucţiunilor primite (a se vedea Irlanda împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotãrârea din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, pag. 64, paragraful 159). 95. Responsabilitatea unui stat poate sã fie angajatã datoritã unor acte care au repercusiuni suficient de directe asupra drepturilor garantate de Convenţie. Pentru a determina dacã se impune sau nu angajarea rãspunderii efective a statului trebuie avutã în vedere şi atitudinea subsecventã a acestuia (a se vedea Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], Cererea nr. 48.787/99, paragrafele 317, 382, 384-385 şi 393, CEDO 2004-...). 96. Mai mult, Curtea nu exclude posibilitatea ca obligaţia pozitivã a statului, impusã de art. 8, de a proteja integritatea fizicã a individului sã se extindã şi în ceea ce priveşte eficacitatea anchetei penale (a se vedea Osman împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotãrârea din 28 octombrie 1998, Reports 1998-VIII, pag. 3.164, paragraful 128). 97. Indiferent de abordarea analiticã adoptatã - obligaţie pozitivã sau ingerinţã -, principiile aplicabile în ceea ce priveşte justificarea mãsurii în sensul art. 8 alin. 2 sunt similare (a se vedea Powell şi Rayner împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotãrârea din 21 februarie 1990, Seria A nr. 172). În ambele ipoteze trebuie sã se asigure realizarea unui just echilibru între interesele individuale şi cele ale societãţii, statele bucurându-se de o anumitã marjã de apreciere în îndeplinirea acestor obligaţii în spiritul Convenţiei (a se vedea Hatton şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii [MC], Cererea nr. 36.022/97, paragraful 98, CEDO 2003-VIII; Rees împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotãrârea din 17 octombrie 1986, Seria A nr. 106, pag. 15, paragraful 37, şi Leander împotriva Suediei, Hotãrârea din 26 martie 1987, Seria A nr. 116, pag. 25, paragraful 59). Mai mult chiar, în analiza obligaţiei pozitive impuse de art. 8 alin. 1, în ceea ce priveşte justul echilibru, trebuie avute în vedere şi scopurile menţionate în art. 8 alin. 2 (a se vedea Rees împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, citat anterior, loc. cit.; Lopez Ostra împotriva Spaniei, Hotãrârea din 9 decembrie 1994, Serie A nr. 303-C, pag. 54, paragraful 51). 98. Obligaţia înaltelor pãrţi contractante instituitã de art. 1 din Convenţie de a recunoaşte oricãrei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertãţile definite în Convenţie, coroboratã cu art. 3, impune statelor pãrţi sã ia mãsuri de naturã sã asigure cã indivizii aflaţi sub jurisdicţia lor nu sunt supuşi unor rele tratamente, inclusiv aplicate de cãtre particulari (a se vedea M.C. împotriva Bulgariei, Cererea nr. 39.272/98, paragrafele 149-150, CEDO 2004-...; A. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotãrârea din 23 septembrie 1998, Reports 1998-VI, pag. 2.699, paragraful 22; Z. şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii [MC], Cererea nr. 29.392/95, paragrafele 73-75, CEDO 2001-V, şi E. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Cererea nr. 33.218/96 din 26 noiembrie 2002). 99. Art. 3 din Convenţie consacrã una dintre valorile fundamentale ale unei societãţi democratice. El interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante, indiferent de circumstanţe sau de comportamentul victimei (a se vedea, în acest sens, Labita împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 26.772/95, paragraful 119, ECHR 2000-IV). 100. Potrivit jurisprudenţei Curţii, relele tratamente aplicate victimei trebuie sã atingã un prag minim de gravitate pentru a cãdea sub incidenţa art. 3. Aprecierea gravitãţii minime este relativã. Ea depinde de numeroşi factori, precum durata tratamentului aplicat, efectele sale fizice şi psihice asupra persoanei care le-a suferit, iar, în unele situaţii, sexul, vârsta şi starea de sãnãtate a victimei (a se vedea, printre altele, Irlanda împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Decizia din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, pag. 65, paragraful 162). 101. Curtea a reţinut tratamentul ca fiind "inuman" în situaţia în care, inter alia, a fost premeditat, fiind aplicat pe durata mai multor ore, şi a provocat fie leziuni corporale, fie suferinţe intense de naturã psihicã sau mentalã. Tratamentul a fost calificat ca fiind "degradant" întrucât a cauzat victimelor sentimente de teamã, de nelinişte şi de inferioritate, de naturã a le umili şi a le înjosi (a se vedea, în acest sens, Kudla împotriva Poloniei [MC], Cererea nr. 30.210/96, paragraful 92, ECHR 2000-XI). Pentru a decide dacã un anumit tratament este sau nu degradant în sensul art. 3, Curtea examineazã dacã scopul aplicãrii lui este acela de a umili sau înjosi victima şi dacã, prin efectele produse, a fost adusã o atingere personalitãţii acesteia, într-o manierã incompatibilã cu art. 3 (a se vedea, în acest sens, Raninen împotriva Finlandei, Decizia din 16 decembrie 1997, Reports 1997-VIII, pag. 2.821-22, paragraful 55). Cu toate acestea, absenţa unui asemenea scop nu ar putea exclude într-o manierã definitivã constatarea unei încãlcãri a art. 3 (a se vedea, în acest sens, Peers împotriva Greciei, Cererea nr. 28.524/95, paragraful 74, CEDO 2001-III). 2. Aplicarea în speţã a principiilor sus-menţionate 102. Curtea reţine cã distrugerea imobilelor şi a bunurilor reclamanţilor, precum şi îndepãrtarea lor forţatã din localitate au avut loc în cursul lunii septembrie 1993, înaintea ratificãrii Convenţiei de cãtre România, în iunie 1994. În consecinţã, ea nu poate examina aceste aspecte (a se vedea Decizia Moldovan şi alţii împotriva României, cererile conexate nr. 41.138/98 şi 64.320/01, 13 martie 2001). 103. Din probele prezentate de reclamanţi şi din deciziile civile ale instanţelor judecãtoreşti rezultã în mod evident cã lucrãtorii de poliţie au fost implicaţi în organizarea acţiunii de incendiere a imobilelor, iar ulterior, inclusiv dupã luna iunie 1994, au încercat sã muşamalizeze incidentul (a se vedea paragrafele 39, 40, 48, 50, 52 şi 53 de mai sus). În urma incidentului, fiind izgoniţi din cãminele lor şi din localitate, reclamanţii au fost nevoiţi sã locuiascã, unii chiar şi în prezent, în condiţii improprii şi suprglomerate - beciuri, coteţe de pãsãri, grajduri etc. - şi sã-şi schimbe frecvent adresa, mutându-se la prieteni sau rude în condiţii de extremã suprglomerare. 104. În consecinţã, faţã de repercusiunile directe ale actelor agenţilor statului asupra drepturilor reclamanţilor, Curtea apreciazã cã se poate angaja rãspunderea statului pârât în ceea ce priveşte condiţiile locative în care au trãit ulterior reclamanţii. 105. În speţã nu se poate contesta faptul cã aspectul condiţiilor locative ale reclamanţilor este inclus în noţiunea de viaţã privatã şi de familie, precum şi în noţiunea de domiciliu. Art. 8 este astfel incident plângerilor reclamanţilor. 106. Curţii îi revine, în consecinţã, sarcina de a determina dacã autoritãţile naţionale au luat mãsuri adecvate pentru a pune capãt încãlcãrii drepturilor reclamanţilor. 107. În acest context, Curtea reţine urmãtoarele: a) În ciuda implicãrii agenţilor oficiali ai statului în acţiunea de incendiere a imobilelor reclamanţilor, parchetul a dispus neînceperea urmãririi penale faţã de aceştia şi în consecinţã a împiedicat instanţele naţionale sã-i tragã la rãspundere penalã; b) instanţele naţionale au refuzat, timp de mulţi ani, sã acorde despãgubiri materiale corespunzãtoare distrugerii bunurilor reclamanţilor, întemeindu-şi refuzul pe buna-credinţã a reclamanţilor (a se vedea paragraful 71); c) abia prin decizia Tribunalului Mureş, pronunţatã în data de 12 mai 2003, 10 ani mai târziu, au fost acordate despãgubiri materiale corespunzãtoare distrugerii imobilelor, nu însã şi aferente bunurilor mobile distruse; d) în cuprinsul considerentelor sentinţei penale privind sãtenii inculpaţi sunt menţionate remarci discriminatorii în ceea ce priveşte originea reclamanţilor de etnie romã (a se vedea paragraful 44); e) cererea reclamanţilor privind plata de daune morale a fost respinsã în primã instanţã, apreciindu-se cã incendierea locuinţelor reclamanţilor şi pierderea unor membri de familie nu este de naturã a provoca prejudicii morale (a se vedea paragrafele 72 şi 76); f) analizând cererea reclamantei Floarea Maria Zoltan de acordare a unei rente în favoarea copilului sãu minor, al cãrui pãrinte a decedat în incendiu, Tribunalul Mureş a acordat, prin sentinţa sa din data de 25 februarie 2005, o rentã al cãrei cuantum a fost stabilit la o pãtrime din salariul minim pe economie, înjumãtãţit apoi datoritã faptului cã victima fusese cea care a provocat agresorii; g) trei imobile nu au fost pânã în prezent reconstruite iar, conform fotografiilor prezentate de reclamanţi, cele reconstruite sunt nelocuibile, prezentând spaţii largi între cadrul ferestrelor şi pereţi şi acoperişuri incomplete; şi h) majoritatea reclamanţilor nu s-au mai întors în localitate nici pânã în prezent, trãind rãspândiţi în ţarã sau în Europa. 108. În opinia Curţii, elementele anterior menţionate, interpretate coroborat, relevã atitudinea generalã a autoritãţilor - procurori, instanţe civile şi penale, autoritãţi centrale şi locale - care a perpetuat sentimentul reclamanţilor de insecuritate, ulterior lunii iunie 1994, şi care constituie prin ea însãşi o ingerinţã în drepturile reclamanţilor la domiciliu şi la respectarea vieţii private şi de familie (a se vedea, mutatis mutandis, Akdivar împotriva Turciei, Hotãrârea din 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, pag. 1.215, paragraful 88). 109. Curtea concluzioneazã cã ingerinţa anterior menţionatã şi eşecul repetat al autoritãţilor statale de a stopa încãlcãrile drepturilor reclamanţilor au condus la o încãlcare continuã a art. 8 din Convenţie. 110. Mai mult chiar, reţine cã elemente precum condiţiile locative ale reclamanţilor aferente ultimilor 10 ani, în special suprglomerarea şi mediul neigienic, şi efectele acestora asupra sãnãtãţii şi bunãstãrii reclamanţilor, coroborate cu perioada îndelungatã pe parcursul cãreia reclamanţii au fost nevoiţi sã trãiascã în asemenea condiţii şi cu atitudinea generalã a autoritãţilor, au cauzat acestora suferinţe psihice intense, prin aceasta aducând atingere demnitãţii lor umane şi creându-le sentimente de naturã a-i umili şi înjosi. 111. De asemenea, referirile la onestitatea reclamanţilor şi la modul acestora de viaţã, efectuate de unele autoritãţi publice învestite cu soluţionarea plângerilor reclamanţilor (a se vedea deciziile instanţelor civile şi penale şi observaţiile primarului comunei Cheţani, paragrafele 44, 66 şi 71 de mai sus) par a fi, datã fiind absenţa oricãrei fundamentãri, esenţialmente discriminatorii. În acest context, Curtea reaminteşte cã orice discriminare rasialã poate constitui prin ea însãşi un tratament degradant, în sensul art. 3 din Convenţie (a se vedea East African Asians împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Commission Report, 14 decembrie 1973, DR 78, pag. 5, paragraful 62). Asemenea observaţii trebuie apreciate ca fiind un factor agravant în analiza plângerii reclamanţilor referitoare la încãlcarea art. 3 din Convenţie. 112. Curtea apreciazã cã cele anterior reţinute nu au fost afectate în nici un fel prin pronunţarea deciziei Curţii de Apel Târgu Mureş din 24 februarie 2004, definitivã şi irevocabilã la 25 februarie 2005, de vreme ce aceasta nici nu a recunoscut şi nici nu a redresat încãlcarea Convenţiei (a se vedea, în acest sens, Amuur împotriva Franţei, Hotãrârea din 25 iunie 1996, Reports 1996-III, pag. 846, paragraful 36, şi Dalban împotriva României [GC], Cererea nr. 28.114/95, paragraful 44, ECHR 1999-VI). 113. În lumina celor expuse anterior, Curtea apreciazã cã discriminarea etnicã la care reclamanţii au fost supuşi în mod public prin modul de soluţionare a petiţiilor acestora de cãtre autoritãţi, precum şi condiţiile locative ale reclamanţilor aduc atingere demnitãţii lor umane, constituind, în lumina circumstanţelor cauzei, tratamente degradante în sensul art. 3 din Convenţie. 114. În consecinţã, Curtea considerã cã a avut loc, de asemenea, o încãlcare a art. 3 din Convenţie. II. Pretinsa încãlcare a art. 6 din Convenţie 115. Reclamanţii se plâng cã eşecul autoritãţilor de a desfãşura cercetãri penale adecvate, finalizate prin trimiterea în judecatã a tuturor persoanelor responsabile şi condamnarea penalã a acestora, le-a împiedicat accesul la justiţie, în sensul imposibilitãţii de promovare a unei acţiuni în pretenţii împotriva statului, responsabil de abuzurile lucrãtorilor de poliţie în cauzã. Parte dintre reclamanţi se plâng, de asemenea, de faptul cã datoritã duratei anchetei penale acţiunea civilã promovatã nu a fost încã soluţionatã. Ei invocã art. 6 paragraful 1 din Convenţie, conform cãruia "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]". A. Dreptul de acces la un tribunal 116. Reclamanţii susţin cã rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale, întemeiatã pe motivul cã fãptuitorii nu au comis faptele reclamate [art. 10 lit. c) din Codul de procedurã penalã] i-a împiedicat sã promoveze o acţiune civilã împotriva lucrãtorilor de poliţie. O asemenea constatare are prioritate faţã de acţiunea civilã ce necesitã ca pretinsul pârât sã fi comis fapta ce i se imputã. Reclamanţii recunosc cã situaţia ar fi fost alta în cazul în care organul de urmãrire penalã şi-ar fi întemeiat soluţia pe lipsa intenţiei. Mai mult, potrivit art. 1003 din Codul civil toate persoanele responsabile trebuie sã fie acţionate în justiţie printr-o singurã acţiune, rãspunderea acestora fiind solidarã. În consecinţã, reclamanţii nu ar fi putut sã acţioneze în justiţie lucrãtorii de poliţie separat faţã de civili. Sesizând organele de cercetare penalã, reclamanţii au formulat pretenţii civile în procesul penal împotriva tuturor potenţialilor fãptuitori, inclusiv împotriva lucrãtorilor de poliţie. În ciuda celor reţinute în cuprinsul considerentelor hotãrârilor penale referitoare la faptul cã nu numai inculpaţii sunt vinovaţi de comiterea faptelor deduse judecãţii, instanţele civile au obligat la plata de despãgubiri numai pe cei condamnaţi penal sau succesorii acestora. S-a procedat în aceastã modalitate întrucât potrivit art. 22 din Codul de procedurã penalã hotãrârea definitivã a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a sãvârşit-o şi a vinovãţiei acesteia. În consecinţã, instanţa civilã nu putea dispune contrar constatãrilor instanţei penale referitoare la identificarea persoanelor culpabile. În final, reclamanţii susţin cã prezenta cauzã diferã de Assenov şi alţii împotriva Bulgariei (Hotãrârea din 28 octombrie 1998, Reports 1998-VIII), unde poliţiştii puteau fi acţionaţi în judecatã în faţa unei instanţe civile în baza legii privind rãspunderea delictualã a statului, acţiunea fiind exceptatã de la plata taxelor de timbru. Legislaţia românã nu conţine dispoziţii care sã permitã unei persoane care pretinde cã a fost supus la rele tratamente sã acţioneze în justiţie, în faţa instanţei civile, un lucrãtor de poliţie. Chiar în ipoteza în care se admite cã reclamanţii ar fi avut posibilitatea sã introducã o acţiune civilã împotriva lucrãtorilor de poliţie, datã fiind lipsa de resurse financiare a acestora, nu ar fi putut plãti taxele de timbru aferente, aproximativ 10% din suma reclamatã, ceea ce ar fi împiedicat instanţa sã cerceteze temeinicia acţiunii formulate. 117. Guvernul susţine cã, în ciuda rezoluţiei organului de urmãrire penalã de neîncepere a urmãririi penale faţã de lucrãtorii de poliţie pretins implicaţi în incident, reclamanţii puteau formula acţiune civilã împotriva acestora în temeiul art. 999 şi 1000 din Codul civil, dacã se fãcea dovada cã au suferit un prejudiciu. Mai mult, art. 22 din Codul de procedurã penalã nu împiedica reclamanţii sã promoveze o asemenea acţiune. Se subliniazã cã dreptul de acces la un tribunal nu presupune dreptul de a cere deschiderea unei proceduri de urmãrire penalã împotriva unei terţe persoane şi nici dreptul ca o procedurã penalã sã conducã la condamnarea acelei persoane. Invocã în acest sens Cauza Assenov şi alţii împotriva Bulgariei anterior menţionatã. 118. Curtea reaminteşte cã art. 6 alin. 1 din Convenţie asigurã oricãrei persoane dreptul a de a supune examinãrii unei instanţe judecãtoreşti orice pretenţie privind drepturile şi obligaţiile sale civile. Dreptul de acces la un tribunal în materie civilã constituie un aspect al dreptului la un tribunal, prevãzut de art. 6 alin. 1 (a se vedea, printre altele, Aksoy împotriva Turciei, hotãrârile din 18 decembrie 1996, Reports 1996-VI, pag. 2.285, paragraful 92; Waite şi Kennedy împotriva Germaniei [GC], Cererea nr. 26.083/94, paragraful 50, ECHR 1999-I; Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotãrârea din 21 februarie 1975, Seria A nr. 18, pag. 18, paragraful 36). Aceastã dispoziţie este în mod evident incidentã în cazul acţiunilor în pretenţii în care agenţi ai statului sunt pretins implicaţi în aplicarea de tratamente contrare art. 3, inclusiv în distrugerea de imobile sau alte valori patrimoniale. Cerinţa liberului acces la justiţie trebuie nu doar sã fie prevãzutã în legislaţia internã, ci sã aibã şi aplicabilitate practicã, în absenţa cãreia îi lipseşte accesibilitatea şi eficacitatea (a se vedea, mutatis mutandis, Akdivar şi alţii, anterior citatã, pag. 1.210, paragraful 66). Acest principiu îşi gãseşte aplicare cu atât mai mult când este vorba despre dreptul de acces la un tribunal, faţã de poziţia primordialã pe care o ocupã dreptul la un proces echitabil într-o societate democraticã (a se vedea, în acest sens, Airey împotriva Irlandei, Hotãrârea din 9 octombrie 1979, Seria A nr. 32, pag. 12-13, paragraful 24). Mai mult, doar o instituţie care are competenţã deplinã, inclusiv posibilitatea de a desfiinţa, pe baza normelor legale aplicabile şi dupã o procedurã organizatã, decizia apelatã, poate fi definitã ca "tribunal" în sensul art. 6 paragraful 1 (a se vedea, în acest sens, Umlauft împotriva Austriei, Hotãrârea din 23 octombrie 1995, Seria A nr. 328-B, pag. 39-40, paragrafele 37-39). În analiza existenţei unui remediu eficace în cazul distrugerii locuinţelor, Curtea va avea în vedere insecuritatea şi vulnerabilitatea poziţiei reclamanţilor şi faptul cã aceştia au ajuns sã depindã de autoritãţi, ulterior evenimentelor, în ceea ce priveşte împlinirea nevoilor lor esenţiale (a se vedea Cauza Akdivar împotriva Turciei, citatã anterior, pag. 1.213, paragraful 73). 119. Guvernul susţine cã reclamanţii puteau sã promoveze acţiuni civile împotriva lucrãtorilor de poliţie implicaţi în incident, acţiuni a cãror temeinicie putea fi analizatã indiferent de modul de soluţionare a laturii penale a cauzei. Aceastã ipotezã nu a fost însã verificatã în practicã, de vreme ce reclamanţii nu au promovat astfel de acţiuni în pretenţii. În ceea ce priveşte jurisprudenţa naţionalã expusã de pãrţi, Curtea constatã cã în nici una dintre aceste hotãrâri judecãtoreşti nu se statueazã cã instanţa civilã nu este ţinutã de soluţia organului de urmãrire penalã de neîncepere sau scoatere de sub urmãrire penalã, întrucât fapta reclamatã nu a fost comisã de fãptuitor sau învinuit. Acelaşi aspect este valabil şi în ceea ce priveşte hotãrârea judecãtoreascã datând din 1972, înaintatã de Guvern (paragraful 83), în care singura problemã de drept analizatã a fost aceea de a stabili dacã instanţa civilã este în mãsurã sã analizeze temeinicia acţiunii civile, deşi ancheta penalã a fost finalizatã în sensul netrimiterii în judecatã. În speţã, Curtea Supremã de Justiţie nu s-a pronunţat asupra aspectului dacã instanţa civilã era ţinutã de constatarea organului de urmãrire penalã. 120. În consecinţã, Curtea constatã cã nu a fost demonstratã posibilitatea promovãrii unei acţiuni civile eficiente împotriva lucrãtorilor de poliţie faţã de circumstanţele cauzei. Prin urmare, Curtea nu poate stabili dacã instanţele naţionale s-ar fi putut pronunţa asupra pretenţiilor reclamanţilor, în cazul în care aceştia ar fi promovat o acţiune în rãspundere civilã delictualã împotriva lucrãtorilor de poliţie. 121. Cu toate acestea, se constatã cã reclamanţii au intentat acţiuni în pretenţii împotriva civililor condamnaţi penal, solicitând despãgubiri pentru condiţiile lor locative ulterioare distrugerii cãminelor acestora. Aceste acţiuni au fost eficiente, fiindu-le admise şi acordându-li-se despãgubiri (paragraful 77). În aceste condiţii, Curtea apreciazã cã reclamanţii nu pot pretinde un drept suplimentar la o acţiune civilã separatã, împotriva lucrãtorilor de poliţie pretins implicaţi în incident. 122. În lumina acestor considerente, Curtea concluzioneazã în sensul cã nu a avut loc o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, în ceea ce priveşte dreptul de acces efectiv la un tribunal. B. Durata procedurii 123. Reclamanţii susţin cã, în ciuda numãrului mare de inculpaţi şi martori implicaţi, cauza nu a fost de o complexitate deosebitã. Situaţia de fapt a fost relativ clarã, reclamanţii fiind în mãsurã sã furnizeze organelor de poliţie numele multor persoane implicate. Cauza nu a ridicat nici o problemã de drept de naturã inovatoare sau complexã. Autoritãţile române au întârziat arestarea inculpaţilor din septembrie 1993 pânã în ianuarie 1997, fãrã a furniza motive credibile pentru aceastã pasivitate. Reclamanţii contrazic susţinerea Guvernului în sensul cã sunt responsabili de aceastã întârziere datoritã neplãţii onorariului expertului. Ei subliniazã cã nu posedau resurse financiare, locuiau în condiţii precare şi nu puteau plãti onorariul. Dacã imposibilitatea de a suporta financiar o astfel de taxã a condus la pierderea dreptului de a obţine soluţionarea pretenţiilor lor civile, aceasta, prin ea însãşi, constituie o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie. Mai mult, pretenţiile civile prezentau o mizã foarte ridicatã pentru reclamanţi - realizarea eforturilor lor de a-şi reconstrui cãminele şi de a-şi reface viaţa pentru a asigura condiţii de viaţã decente copiilor lor şi altor membri de familie. Ei fac trimitere la o jurisprudenţã amplã a Curţii, printre care cauzele Torri împotriva Italiei (Hotãrârea din 1 iulie 1997, Reports of Judgements and Decisions 1997-IV), Corigliano împotriva Italiei (Hotãrârea din 10 decembrie 1982, Seria A nr. 57), Bunkate împotriva Olandei (Hotãrârea din 26 mai 1993, Seria A nr. 248-B) şi De Micheli împotriva Italiei (Hotãrârea din 26 februarie 1993), Seria A nr. 257-D). 124. Guvernul apreciazã cauza ca fiind complexã, faţã de obiectul acesteia - infracţiuni comise de un numãr mare de sãteni, pe parcursul unei nopţi întregi -, şi cã întocmirea unei expertize privind cuantumul prejudiciului patrimonial cauzat era necesarã. Se susţine cã reclamanţii sunt parţial responsabili de durata procedurii civile, întrucât pe parcursul mai multor sãptãmâni au refuzat sã remunereze expertul numit de instanţã. 125. Curtea reaminteşte cã aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie sã fie fãcutã, în fiecare cauzã în parte, în funcţie de circumstanţele sale, precum şi prin raportare la urmãtoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul pãrţilor şi al autoritãţilor statale competente şi importanţa litigiului pentru cei interesaţi (a se vedea, printre multe altele, Hotãrârea Frydlender împotriva Franţei [GC], Cererea nr. 30.979/96, paragraful 43, ECHR 2000-VII). 126. Durata anchetei penale trebuie sã fie avutã în vedere în calcularea termenului rezonabil în materie civilã, atunci când aceastã anchetã este în mãsurã sã afecteze rezultatul unui litigiu civil derulat în faţa instanţelor competente (a se vedea Hotãrârea Rezette împotriva Luxemburgului, Cererea nr. 73.983/01, paragraful 32, 13 iulie 2004). 127. De vreme ce competenţa Curţii ratione temporis acoperã numai perioada ulterioarã ratificãrii Convenţiei de cãtre România în data de 20 iunie 1994, va avea în vedere stadiul procedural existent la acea datã (a se vedea, printre multe altele, mutatis mutandis, Hotãrârea Yagci şi Sargin împotriva Turciei din 8 iunie 1995, Seria A nr. 319-A, pag. 16, paragraful 40). 128. Perioada de luat în considerare a început în septembrie 1993, când reclamanţii au formulat plângeri penale şi s-au constituit pãrţi civile în procesul penal, şi s-a încheiat în 25 februarie 2005, dupã mai mult de 11 ani, dintre care 9 luni înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România. Trei instanţe judecãtoreşti s-au pronunţat în cauzã. 129. Curtea reţine cã au trecut 5 ani pânã la disjungerea acţiunii civile de cea penalã în data de 23 iunie 1998 (a se vedea paragraful 43) pentru a evita tergiversarea cauzei. Cu toate acestea, prima sentinţã pe laturã civilã a fost pronunţatã în 12 ianuarie 2001, respectiv la 7 ani dupã depunerea cererii. Aceastã sentinţã a fost desfiinţatã în data de 17 octombrie 2001, datoritã unui ansamblu de erori procedurale (a se vedea paragraful 75). Numai doi ani mai târziu, în mai 2003, tribunalul a pronunţat o nouã soluţie asupra temeiniciei acţiunii. În data de 24 februarie 2004, curtea de apel a modificat în parte sentinţa instanţei inferioare. Curtea Supremã de Justiţie a menţinut, prin decizia sa definitivã şi irevocabilã din data de 25 februarie 2005, hotãrârea curţii de apel. Deşi Curtea conştientizeazã dificultatea organizãrii procedurii în situaţia existenţei a mai mult de 30 de inculpaţi şi pãrţi civile, procedurã ce reclamã necesitatea unei expertize referitoare la cuantumul prejudiciilor cauzate victimelor, ea reţine cã durata acesteia nu a fost determinatã de timpul necesar efectuãrii expertizelor tehnice, de vreme ce raportul principal de expertizã a fost întocmit în cursul anului 1999. Durata îndelungatã a acesteia s-a datorat mai degrabã erorilor comise de instanţele naţionale. 130. Având în vedere criteriile stabilite în jurisprundenţa sa anterioarã privind analiza termenului rezonabil, precum şi circumstanţele cauzei, Curtea constatã cã durata procedurii civile nu satisface cerinţa respectãrii unui termen rezonabil, instituitã de art. 6 alin. 1 din Convenţie. 131. În consecinţã, a avut loc o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie sub acest aspect.
III. Pretinsa încãlcare a art. 14 raportat la art. 6 şi 8 din Convenţie 132. Reclamanţii susţin cã, datoritã originii lor etnice, au fost discriminaţi de organele judiciare şi de autoritãţi, încãlcându-se astfel art. 14 din Convenţie, potrivit cãruia "Exercitarea drepturilor şi libertãţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie sã fie asiguratã fãrã nici o deosebire bazatã, în special, pe sex, rasã, culoare, limbã, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţionalã sau socialã, apartenenţã la o minoritate naţionalã, avere, naştere sau orice altã situaţie." 133. Ei afirmã cã observaţiile Tribunalului Mureş expuse în considerentele Sentinţei din 17 iulie 1998 relevã în mod clar sentimente ostile romilor, iar refuzul autoritãţilor de a îmbunãtãţi condiţiile lor de viaţã ulterior evenimentelor din septembrie 1993 a constituit expresia ostilitãţii faţã de populaţia de etnie romã. Ei susţin cã reprezentanţi ai autoritãţilor locale, în special primarul localitãţii Hãdãreni, în cuprinsul notei sale informative privind stadiul reconstruirii imobilelor populaţiei rome, au demonstrat poziţia evidentã a acestora, îndreptatã împotriva familiilor romilor, cu încãlcarea art. 8, coroborat cu art. 14 din Convenţie. Mai mult, observaţiile Tribunalului Mureş expuse în considerentele Sentinţei din 17 iulie 1998, deşi fãcute în cursul procesului penal dupã disjungerea laturii civile, ar fi putut avea consecinţe asupra modului de soluţionare a acţiunii civile, avându-se în vedere legãtura strânsã, potrivit legislaţiei române, dintre latura penalã şi cea civilã a procesului penal. 134. De asemenea, maniera surprinzãtoare prin care instanţa civilã a respins capetele de cerere privind solicitarea de despãgubiri aferente distrugerii bunurilor mobile şi a pieselor de mobilier, prin Sentinţa din 12 ianuarie 2001, observaţiile acesteia ce caracterizeazã reclamanţii ca fiind nesinceri şi evazionişti fiscal, refuzul sãu de a acorda daune morale pentru distrugerea locuinţelor şi cuantumul redus al pretenţiilor admise constituie o discriminare a reclamanţilor în exerciţiul dreptului lor de a supune examinãrii unei instanţe judecãtoreşti pretenţiile lor privind drepturi şi obligaţii civile, prin aceasta încãlcându-se art. 14 raportat la art. 6 din Convenţie. 135. Guvernul susţine cã în absenţa unei încãlcãri a art. 8, reclamanţii nu pot invoca încãlcarea art. 14 din Convenţie. Autoritãţile statale au acordat acelaşi sprijin comunitãţii rome ca şi cel acordat altor categorii de populaţie, spre exemplu celor afectaţi de catastrofe naturale. Nu a existat, în consecinţã, nici o formã de discriminare. În ceea ce priveşte faptul cã reclamanţii invocã încãlcarea art. 6 raportat la art. 14 din Convenţie, Guvernul admite cã termenii menţionaţi au fost folosiţi, dar subliniazã cã aceasta s-a întâmplat în cursul procesului penal, unde reclamanţii aveau calitatea de parte civilã şi nu de inculpat. În consecinţã, art. 6 nu este incident în cauzã, iar art. 14 din Convenţie nu se poate raporta la acesta. 136. Curtea reitereazã cã art. 14 din Convenţie completeazã celelalte dispoziţii substanţiale ale Convenţiei şi ale protocoalelor adiţionale. El nu are o existenţã independentã, ci poate fi invocat numai cu privire la drepturile şi libertãţile pe care acestea le reglementeazã. Deşi incidenţa art. 14 nu presupune o încãlcare a acestor drepturi şi libertãţi - iar astfel poate apãrea ca autonom -, aplicarea art. 14 se poate face numai în legãturã cu un fapt care intrã în sfera de aplicare a unui alt drept apãrat de Convenţie (a se vedea, printre multe altele, Hotãrârea Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 28 mai 1985, Seria A nr. 94, p. 35, paragraful 71, şi Hotãrârea Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei din 18 iulie 1994, Seria A nr. 291-B, p. 32, paragraful 22). 137. În ceea ce priveşte sfera de aplicare a garanţiei instituite de art. 14 din Convenţie, conform unei jurisprundenţe constante, o diferenţã de tratament are naturã discriminatorie dacã nu se bazeazã pe o justificare rezonabilã şi obiectivã, adicã dacã nu urmãreşte un scop legitim sau dacã nu existã un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmãrit. Mai mult, statele contractante dispun de o anumitã marjã de apreciere pentru a determina dacã şi în ce mãsurã diferenţele dintre situaţii analoage sunt de naturã sã justifice un tratament diferit (a se vedea, în acest sens cauzele Gaygusuz împotriva Austriei, Hotãrârea din 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, p. 1.142, paragraful 42, şi Frette împotriva Franţei, Cererea nr. 36.515/97, paragraful 34, ECHR 2002-I). 138. Curtea reţine cã circumstanţele cauzate cad sub incidenţa art. 6 şi 8 din Convenţie (a se vedea paragrafele 105, 109, 126 şi 131 de mai sus) şi, în consecinţã, art. 14 este aplicabil. 139. Ea constatã cã atacurile au fost îndreptate împotriva reclamanţilor datoritã originii lor etnice. Curtea nu este competentã ratione temporis sã examineze incendierea locuinţelor reclamanţilor şi nici uciderea unor rude ale acestora. Constatã însã cã originea etnicã a reclamanţilor pare a fi fost decisivã în durata şi modul de soluţionare a cauzei de cãtre instanţele naţionale dupã ratificarea Convenţiei de cãtre România. Reţine în continuare existenţa remarcelor discriminatorii repetate, formulate de cãtre autoritãţi pe tot parcursul soluţionãrii cauzei al cãrei obiect cãdea în sfera de aplicare a art. 8 din Convenţie, prin respingerea capetelor de cerere privind acordarea de despãgubiri aferente distrugerii bunurilor mobile şi a pieselor de mobilier, precum şi respingerea cererii de acordare de daune morale în urma distrugerii locuinţelor reclamanţilor. În ceea ce priveşte Decizia din 24 februarie 2004, menţinutã de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 25 februarie 2005, considerentele reducerii cuantumului daunelor morale priveau în mod direct caracteristicile etniei reclamanţilor. 140. Curtea constatã cã Guvernul nu a prezentat nici o justificare a diferenţei de tratament aplicat reclamanţilor şi, în consecinţã, constatã o încãlcare a art. 14 din Convenţie, raportat la art. 6 şi 8.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie A. Prejudiciul material şi moral 141. Art. 41 din Convenţie statueazã în sensul cã "În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã." 142. Reclamanţii solicitã acordarea de despãgubiri aferente distrugerii imobilelor de locuit şi a bunurilor din gospodãrie. Ei admit cã o parte din imobile au fost reconstruite din fonduri bugetare, dar lucrãrile au fost executate defectuos, iar majoritatea imobilelor au fost reconstruite doar parţial. Pretenţiile lor corespunzãtoare distrugerii imobilelor au fost întemeiate pe concluziile raportului de expertizã întocmit de un expert numit de Tribunalul Mureş. Ei subliniazã cã, în majoritatea cazurilor, nu au putut furniza probatorii obiective privind valoarea bunurilor din gospodãrii, întrucât orice înscrisuri probatorii au pierit în incendiu. Ei afirmã cã, în ciuda precaritãţii resurselor financiare, nici unul dintre imobile nu a fost gol şi, în consecinţã, potrivit Cauzei Akdivar împotriva Turciei anterior menţionate, dacã instanţa nu a ţinut cont de susţinerilor lor privind existenţa bunurilor şi valoarea acestora trebuia sã se raporteze, în echitate, la valoarea unor bunuri gospodãreşti uzuale. Unii dintre reclamanţi au pretins restituirea cheltuielilor necesitate de ocuparea unui nou spaţiu locativ ulterior distrugerii locuinţelor lor. 143. În particular, reclamanţii pretind plata urmãtoarelor sume: Iulius Moldovan solicitã suma de 40.000 EUR pentru distrugerea locuinţei sale şi suma de 55.000 EUR pentru distrugerea prin incendiere a bunurilor gospodãreşti şi a altor active, inclusiv profitul obţinut în urma vânzãrii a 400 de oi; Melenuţa Moldovan - suma de 2.133 EUR pentru distrugerea bunurilor sale gospodãreşti; Maria Moldovan - suma de 947 EUR aferentã distrugerii imobilului sãu şi a altor bunuri; Otilia Rostaş - suma de 2.573 EUR pentru distrugerea bunurilor sale; Petru (Gruia) Lãcãtuş - suma de 10.738 EUR aferentã distrugerii imobilului sãu şi a altor bunuri; Maria Floarea Zoltan - suma de 2.240 EUR pentru distrugerea bunurilor sale şi Petru (Dîgãla) Lãcãtuş - suma de 5.530 EUR aferentã distrugerii imobilului sãu şi a altor bunuri gospodãreşti. 144. Reclamanţii susţin în continuare cã sentimentele de neputinţã şi frustrare datorate neinculpãrii lucrãtorilor de poliţie, durata procedurii civile, atitudinea xenofobã a organelor judiciare, insecuritatea situaţiei lor locative şi condiţiile de viaţã din trecut şi, în unele cazuri, încã existente le-au cauzat prejudicii morale. În cuprinsul memoriului datând din 29 august 2003 ei au pretins sub acest capãt de cerere sume variind între 30.000 EUR şi 50.000 EUR de persoanã, în funcţie de situaţia personalã: reclamanţii ale cãror imobile au fost reconstruite au cerut fiecare suma de 30.000 EUR, în timp ce reclamanţii ale cãror imobile nu au fost reconstruite, respectiv Petru (Dîgãla) Lãcãtuş şi Maria Floarea Zoltan, au cerut fiecare suma de 50.000 EUR. 145. În data de 29 ianuarie 2003 Maria Floarea Zoltan a solicitat suma de 1.000.000 EUR reprezentând daune morale. Ea a subliniat faptul cã, ulterior evenimentelor din septembrie 1993*), a fost izgonitã împreunã cu fiul sãu, din localitate, toate încercãrile sale ulterioare de a se întoarce în comunitate fiind sortite eşecului. Mai mult, a fost umilitã şi hãrţuitã de cãtre serviciile secrete, care au urmãrit-o, ca rezultat al campaniei mass-media de denigrare a populaţiei de etnie romã. Faţã de aceste considerente, în 2001 a plecat împreunã cu fiul sãu în Marea Britanie, unde a obţinut azil politic. În prezent urmeazã împreunã un tratament, inclusiv în cadrul Fundaţiei Medicale a Victimelor Actelor de Torturã, pentru traumele psihologice suferite ulterior evenimentelor în cauzã. ----------- *) Textul original menţioneazã, dintr-o eroare materialã, septembrie 2003 (n.t.).
Printr-un memoriu adresat Curţii în data de 19 iulie 2004 Otilia Rostaş a solicitat despãgubiri în cuantum de 120.000 EUR, iar Melenuţa Moldovan a solicitat despãgubiri în cuantum de 100.000 EUR. Iulius Moldovan a solicitat, printr-un memoriu datând din 6 iulie 2004, despãgubiri în cuantum de 196.875 EUR pentru distrugerea locuinţei sale şi a bunurilor gospodãreşti, având în vedere deprecierea monedei naţionale în ultimii 10 ani. El a solicitat, de asemenea, suma de 300.000 EUR daune morale. 146. Pentru a rezuma, avându-se în vedere toate capetele de cerere privind daune materiale şi morale, reclamanţii au pretins plata urmãtoarelor sume: Iulius Moldovan - 496.875 EUR; Melenuţa Moldovan - 100.000 EUR; Maria Moldovan - 30.947 EUR; Otilia Rostaş - 120.000 EUR; Petru (Gruia) Lãcãtuş - 40.738 EUR; Maria Floarea Zoltan - 1.002.240 EUR şi Petru (Dîgãla) Lãcãtuş - 55.530 EUR. 147. Reclamanţii nu au solicitat plata cheltuielilor de judecatã. 148. Guvernul susţine cã statul pârât nu poate fi ţinut responsabil de pretinsa încãlcare a drepturilor şi libertãţilor invocate şi cã oricum au fost avansate fonduri pentru reconstrucţia imobilelor reclamanţilor. În cursul lunii octombrie 2003 ei au înaintat un raport de expertizã întocmit, la cererea lor, de cãtre un expert local, care a concluzionat în sensul cã, ulterior reconstruirii unei pãrţi din imobile, condiţiile locative ale reclamanţilor sunt fie "bune", fie "satisfãcãtoare". S-a apreciat totuşi cã sunt necesare lucrãri ulterioare pentru a face aceste imobile locuibile, respectiv: lucrãri de zidãrie, inclusiv finalizarea plafonului, lucrãri la sistemul de electricitate şi de scurgere a apelor pluviale, costul acestora fiind estimat la suma de 1.000 EUR. Oricum, Guvernul apreciazã excesive şi neîntemeiate sumele pretinse de reclamanţi. 149. Curtea reitereazã constatãrile sale: - reclamanţii au fost supuşi unor tratamente degradante, în sensul art. 3 din Convenţie; - a existat o ingerinţã în dreptul acestora la domiciliu şi la respectarea vieţii private şi de familie neconformã art. 8 din Convenţie; - durata procedurii civile nu a fost rezonabilã în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie; şi - reclamanţii au fost discriminaţi, datoritã originii lor etnice, în exercitarea drepturilor acestora ocrotite de art. 8 din Convenţie, prin încãlcarea art. 14. Toate aceste încãlcãri ale dispoziţiilor Convenţiei s-au datorat condiţiilor de viaţã ale reclamanţilor, posterioare ingerinţei autoritãţilor statului pârât în drepturile reclamanţilor ulterior lunii iunie 1994, şi eşecului repetat al acestora de a pune capãt acestor încãlcãri. 150. Curtea apreciazã cã existã o legãturã cauzalã între ingerinţele în drepturile reclamanţilor şi prejudiciul material reclamat, de vreme ce Guvernul a fost gãsit responsabil de incapacitatea de a pune capãt încãlcãrilor aduse drepturilor reclamanţilor care au generat pentru aceştia condiţii inacceptabile de viaţã. Constatã, de asemenea, cã raportul de expertizã prezentat de pãrţi este inexact şi inconsistent. Totodatã, apreciazã cã, în urma ingerinţelor constatate, reclamanţii au suferit în mod indubitabil prejudicii morale, ce nu pot fi reparate prin simpla constatare a încãlcãrii. 151. În consecinţã, faţã de gravitatea încãlcãrii normelor Convenţiei, de cuantumul daunelor deja acordate de instanţa internã prin Hotãrârea definitivã şi irevocabilã din 25 februarie 2005 şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea acordã acestora urmãtoarele sume, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit: a) 60.000 EUR, daune materiale şi morale reclamantului Iulius Moldovan; b) 13.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Melenuţa Moldovan; c) 11.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Maria Moldovan; d) 15.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Otilia Rostaş; e) 17.000 EUR daune materiale şi morale reclamantului Petru (Gruia) Lãcãtuş; f) 95.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Maria Floarea Zoltan; g) 27.000 EUR daune materiale şi morale reclamantului Petru (Dîgãla) Lãcãtuş. 152. Curtea apreciazã cã acordarea acestor sume, incluzându-le pe cele stabilite de instanţa naţionalã, reprezintã soluţia completã şi finalã a cazului dedus judecãţii. B. Penalitãţi de întârziere 153. Curtea considerã cã majorãrile de întârziere trebuie sã fie calculate prin raportare la rata marginalã de împrumut practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se adaugã 3 puncte procentuale.
PENTRU MOTIVELE DE MAI SUS, CURTEA:
1. hotãrãşte, în unanimitate, cã art. 8 din Convenţie a fost încãlcat (paragraful 109); 2. hotãrãşte, în unanimitate, cã art. 3 din Convenţie a fost încãlcat (paragraful 114); 3. hotãrãşte, cu 5 voturi la douã, cã nu a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul de acces efectiv la un tribunal (paragraful 122); 4. hotãrãşte, în unanimitate, cã art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încãlcat în ceea ce priveşte durata procedurii (paragraful 131); 5. hotãrãşte, în unanimitate, cã art. 14 din Convenţie, raportat la art. 6 şi 8, a fost încãlcat (paragraful 140); 6. hotãrãşte în unanimitate: a) cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamanţilor, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, urmãtoarele sume, plus orice sumã ce poate fi datoratã cu titlu de impozit: (i) 60.000 EUR (şaizeci de mii euro), daune materiale şi morale reclamantului Iulius Moldovan; (ii) 13.000 EUR (treisprezece mii euro), daune materiale şi morale reclamantei Melenuţa Moldovan; (iii) 11.000 EUR (unsprezece mii euro), daune materiale şi morale reclamantei Maria Moldovan; (iv) 15.000 EUR (cincisprezece mii euro), daune materiale şi morale reclamantei Otilia Rostaş; (v) 17.000 EUR (şaptesprezece mii euro), daune materiale şi morale reclamantului Petru (Gruia) Lãcãtuş; (vi) 95.000 EUR (nouãzeci şi cinci mii euro) daune materiale şi morale reclamantei Maria Floarea Zoltan; (vii) 27.000 EUR (douãzeci şi şapte mii euro), daune materiale şi morale reclamantului Petru (Dîgãla) Lãcãtuş; b) cã aceste sume vor fi convertite în lei la cursul de schimb din data plãţii, cu excepţia celor acordate doamnei Zoltan, care vor fi convertite în lire sterline la cursul de schimb din data plãţii şi care vor fi depuse în contul bancar al acesteia din Marea Britanie; c) cã, începând de la expirarea acestui termen şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândã simplã egalã cu rata dobânzii pentru rata marginalã de împrumut practicatã de Banca Centralã Europeanã, majoratã cu 3 procente; 7. respinge, în unanimitate, celelalte capete de cerere de acordare a unei satisfacţii echitabile. Redactatã în limba englezã şi comunicatã în scris la data de 12 iulie 2005, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
S. Dolle, grefier
J.-P. Costa, preşedinte
La prezenta hotãrâre se aflã anexate, conform art. 45 alin. 2 din Convenţie şi art. 77 alin. 2 din Regulament: a) opinia concordantã a domnului judecãtor Bîrsan şi a doamnei judecãtor Mularoni; şi b) opinia parţial separatã a doamnei judecãtor Thomassen, la care s-a alãturat şi domnul judecãtor Loucaides.
OPINIA CONCORDANTĂ a judecãtorilor Bîrsan şi Mularoni
Împãrtãşim opinia majoritarã, în sensul cã au fost încãlcate art. 3 şi 8 din Convenţie. Cu toate acestea, am ajuns la aceastã concluzie în urma unui raţionament parţial diferit de cel al majoritãţii. Ţinând cont de faptul cã incidentele care se aflã la originea prezentei cauze au avut loc în cursul lunii septembrie 1993, înaintea ratificãrii Convenţiei de cãtre România, apreciem cã urmãtoarele elemente sunt esenţiale în stabilirea unei încãlcãri a art. 3 şi 8: 1. refuzul parchetului de a ancheta penal agenţii statului ce au fost implicaţi în mod evident în incendierea imobilelor reclamanţilor, prin aceasta împiedicând instanţele naţionale sã stabileascã responsabilitatea acestora şi sã angajeze rãspunderea lor penalã; 2. condiţiile de viaţã ale reclamanţilor din ultimii 10 ani, în special suprglomerarea şi mediul neigienic, şi efectele acestora asupra sãnãtãţii şi bunãstãrii reclamanţilor, coroborate cu perioada îndelungatã pe parcursul cãreia reclamanţii au fost nevoiţi sã trãiascã în asemenea condiţii şi cu atitudinea generalã a autoritãţilor (care, inter alia, au fãcut numeroase observaţii neplãcute cu privire la originea etnicã a reclamanţilor în cuprinsul Sentinţei penale din 17 iulie 1998) au cauzat acestora suferinţe psihice intense, prin aceasta aducând atingere demnitãţii lor umane şi creându-le sentimente de naturã a-i umili şi înjosi. 3 imobile nu au fost reconstruite pânã în prezent, iar cele reconstruite sunt nelocuibile, prezentând spaţii mari între cadrele ferestrelor şi ziduri şi acoperişuri incomplete. În ceea ce priveşte restul considerentelor avute în vedere de cãtre majoritate (a se vedea paragraful 107), apreciem cã refuzul instanţelor naţionale de a acorda daune materiale aferente distrugerii pieselor de mobilier şi bunurilor gospodãriei reclamanţilor timp de mai mulţi ani, precum şi refuzul acestora de a acorda daune morale sunt regretabile, dar nu au relevanţã în stabilirea unei încãlcãri a art. 3 şi 8. Mecanismul de apãrare a drepturilor omului instituit de Convenţie are un caracter subsidiar, incident ulterior epuizãrii remediilor naţionale. Constatãm cã în Hotãrârea sa din 24 februarie 2004 Curtea de Apel Târgu Mureş, fãcând trimitere, inter alia, la jurisprudenţa Curţii, a confirmat dreptul reclamanţilor la plata de despãgubiri materiale şi a acordat şi daune morale (a se vedea paragraful 77). Aceastã decizie a fost menţinutã de Curtea Supremã de Justiţie. Faptul cã instanţele naţionale au diminuat cuantumul daunelor solicitate de reclamanţi, datoritã provocãrii inculpaţilor la comiterea infracţiunilor cauzatoare de prejudicii, nu ridicã probleme, în opinia noastrã, pe terenul Convenţiei. Aceastã opinie este fundamentatã pe cel puţin douã considerente, dupã cum urmeazã: 1. Curtea a statuat în mod repetat faptul cã, deşi art. 6 alin. 1 din Convenţie garanteazã dreptul la un proces echitabil, el nu stabileşte reguli referitoare la admisibilitatea materialului probator, la administrarea acestuia, aceste aspecte urmând a fi reglementate de normele de drept intern, iar aprecierea lor aparţine instanţelor naţionale (a se vedea, printre altele, Hotãrârea Garcia Ruiz împotriva Spaniei, GC, Cererea nr. 30.544/96 alin. 28, CEDH 1999-I). 2. Din actele dosarului rezultã cã starea de provocare avutã în vedere de Curtea de Apel Târgu Mureş nu este lipsitã de suport probatoriu. Instanţele naţionale erau, în consecinţã, îndreptãţite sã îi atribuie consecinţe juridice. În ceea ce priveşte durata procedurii civile, se constatã faptul cã analiza acestui aspect a fost fãcutã de Curte în mod separat, constatând, în unanimitate, încãlcarea art. 6 alin. 1.
OPINIA PARŢIAL DIZIDENTĂ a doamnei judecãtor Thomassen, la care s-a alãturat şi domnul judecãtor Loucaides
Contrar opiniei majoritãţii membrilor Curţii, apreciez ca fiind încãlcat dreptul reclamanţilor la un tribunal în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Reclamanţii se plâng cã, de vreme ce agenţii statali au fost implicaţi în evenimentele din 1993, care au avut consecinţe serioase în ceea ce priveşte drepturile acestora statuate de art. 3, 6, 8 şi 14, ar fi trebuit sã poatã deduce unei instanţe judecãtoreşti pretenţiile lor civile şi sã obţinã astfel compensaţii materiale ca urmare a actelor comise de acei agenţi. Cu toate acestea, reclamanţii nu au putut intenta o acţiune civilã, de vreme ce organele de urmãrire penalã au decis sã nu înceapã urmãrirea penalã faţã de lucrãtorii de poliţie. Curtea a decis în sensul cã nu poate stabili dacã instanţele naţionale s-ar fi putut pronunţa asupra pretenţiilor reclamanţilor, în cazul în care aceştia ar fi promovat o acţiune în rãspundere civilã delictualã împotriva lucrãtorilor de poliţie (paragraful 120). În opinia mea, Curtea ar fi trebuit sã constate cã reclamanţii nu au avut acces eficient la justiţie în sensul deducerii judecãţii a unei acţiuni în pretenţii împotriva lucrãtorilor de poliţie pretins implicaţi în incident. În schimb, Curtea a decis în sensul inexistenţei unei încãlcãri a art. 6 alin. 1 datoritã despãgubirilor acordate reclamanţilor de cãtre instanţele civile în urma acţiunii promovate împotriva civililor participanţi la revoltã. Cu toate acestea, art. 6 alin. 1 garanteazã reclamanţilor dreptul de a sesiza o instanţã civilã, competentã sã analizeze temeinicia şi legalitatea acţiunii în rãspundere civilã delictualã intentatã împotriva oricãrei persoane, pretins autoare a unui delict civil în speţã, inclusiv împotriva lucrãtorilor de poliţie. Autoritãţile naţionale nu au admis nici un moment încãlcarea drepturilor şi libertãţilor recunoscute de Convenţie prin comportamentul lucrãtorilor de poliţie pretins participanţi la revoltã. Astfel cum a reţinut şi Curtea, nu numai cã a lipsit o anchetã eficientã în ceea ce priveşte posibila implicare a lucrãtorilor de poliţie în incendierea imobilelor, dar şi atitudinea generalã a autoritãţilor a fost refractarã în a admite o asemenea comportare ilicitã a organelor de poliţie (paragrafele 107-113). Nici o instanţã internã nu a avut posibilitatea sã cerceteze implicarea agenţilor statali în incendierea imobilelor şi sã acorde, dacã se impunea, compensaţii materiale. În consecinţã, nu pot fi de acord cu concluzia Curţii în sensul cã garanţia oferitã de art. 6 alin. 1 referitoare la dreptul de acces la un tribunal a fost respectatã prin stabilirea responsabilitãţii civililor obligaţi la plata de despãgubiri în favoarea reclamanţilor. În cursul procedurii angajate împotriva civililor nu s-ar fi putut stabili concomitent responsabilitatea statului, care are o solvabilitate mai ridicatã. În opinia mea, ar fi o greşealã dacã concluziile majoritare regãsite în paragrafele 121 şi 122 ar fi interpretate în sensul unei acceptãri, de orice naturã, a situaţiei în care agenţi statali despre care se pretinde cã încalcã drepturi ale omului ar putea fi exoneraţi de rãspundere prin angajarea rãspunderii unui particular cu privire la acele acte. Pentru mine o asemenea interpretare ar eluda statul de drept. Faţã de considerentele anterior menţionte, art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost, în opinia mea, încãlcat.
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
