Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicatã, şi al <>art. 49 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasã şi regimul general al cultelor, Guvernul României adoptã prezenta hotãrâre. ARTICOL UNIC Se recunoaşte Codul de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice şi Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, pe baza cãrora se organizeazã şi funcţioneazã Biserica Romano-Catolicã din România, respectiv Biserica Românã Unitã cu Roma, Greco-Catolicã, prevãzute în anexele nr. 1 şi 2*), care fac parte integrantã din prezenta hotãrâre.------------- *) Anexele nr. 1 şi 2 se publicã ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 bis abonament, care se poate achiziţiona de la Centrul de vânzãri şi informare al Regiei Autonome "Monitorul Oficial", Bucureşti, şos. Panduri nr. 1. PRIM-MINISTRU CĂLIN POPESCU-TĂRICEANU Contrasemneazã: --------------- Ministrul culturii şi cultelor, Adrian Iorgulescu Bucureşti, 1 octombrie 2008. Nr. 1.218. ANEXA 1 CODUL DE DREPT CANONIC Textul oficial şi traducerea în limba românã CONSTITUŢIA APOSTOLICĂ SACRAE DISCIPLINAE LEGES VENERABILILOR FRAŢI CARDINALI, ARHIEPISCOPI, EPISCOPI, PREOŢI, DIACONI ŞI TUTUROR CELORLALŢI MEMBRI AI POPORULUI LUI DUMNEZEU IOAN PAUL AL II-LEA SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU SPRE VEŞNICA AMINTIRE În decursul secolelor, Biserica Catolicã a obişnuit sã reformeze şi sã reînnoiascã Legile disciplinei sacre, pentru ca - pãstrându-se necontenit fidelitatea faţã de dumnezeiescul Întemeietor - ele sã fie mai conforme cu misiunea salvificã ce i-a fost încredinţatã. Îndemnaţi şi noi de acelaşi gând şi împlinind, în sfârşit, aşteptarea întregii lumi catolice, poruncim astãzi, 25 ianuarie 1983, promulgarea Codului de Drept Canonic revizuit. Fãcând aceasta, gândul nostru se duce înapoi la aceeaşi zi, din anul 1959, când înaintaşul nostru Ioan al XXIII-lea, de fericitã amintire, a anunţat pentru prima oarã în mod public cã a luat decizia de a reforma Corpus-ul legilor canonice în vigoare, ce fusese promulgat în solemnitatea Rusaliilor din anul 1917. Decizia de a reînnoi Codul a fost luatã împreunã cu alte douã decizii, pe care acel Pontif le-a anunţat tot în aceeaşi zi: celebrarea unui sinod al diecezei de Roma şi convocarea unui conciliu ecumenic. Dintre aceste douã evenimente - deşi primul nu are o legãturã strânsã cu reformarea Codului - cel de-al doilea, adicã celebrarea conciliului, este totuşi de o importanţã deosebitã pentru problema pe care o discutãm şi în strânsã legãturã cu ea. Dacã se pune întrebarea de ce a intuit Ioan al XXIII-lea necesitatea reformãrii Codului în vigoare, rãspunsul poate fi gãsit chiar în Codul promulgat în anul 1917. Existã însã şi un alt rãspuns, şi acesta e cel principal: reformarea Codului de Drept Canonic apãrea întru totul voitã şi cerutã chiar de Conciliu, care şi-a concentrat cea mai mare atenţie asupra Bisericii. Desigur, când a fost anunţatã pentru prima oarã necesitatea revizuirii Codului, Conciliul era o chestiune de viitor. Trebuie apoi adãugat şi faptul cã actele magisteriului sãu, îndeosebi învãţãtura sa despre Bisericã, au fost puse la punct abia în anii 1962-1963. Cu toate acestea, toţi vedem cã intuiţia lui Ioan al XXIII-lea a fost cât se poate de exactã şi trebuie afirmat pe drept cuvânt cã decizia sa a privit în perspectivã la binele Bisericii. De aceea, noul Cod, care este publicat astãzi, a avut absolutã nevoie de opera Conciliului şi, deşi a fost anunţat împreunã cu Conciliul, din punct de vedere cronologic îi urmeazã, deoarece lucrãrile întreprinse pentru pregãtirea lui, care trebuiau sã se bazeze pe Conciliu, nu au putut începe decât dupã terminarea acestuia. Întorcându-se astãzi gândul nostru spre începutul acelui drum lung, adicã la ziua de 25 ianuarie 1959, şi la persoana lui Ioan al XXIII-lea, iniţiatorul revizuirii Codului, trebuie sã recunoaştem cã acest Cod a izvorât din una şi aceeaşi intenţie: necesitatea de a reînnoi viaţa creştinã. De fapt, întreaga operã a Conciliului şi-a extras normele şi orientarea mai ales din aceastã intenţie. Dacã luãm în consideraţie natura lucrãrilor premergãtoare promulgãrii Codului, precum şi modul în care ele au fost efectuate, îndeosebi în timpul pontificatului lui Paul al VI-lea şi al lui Ioan Paul I, şi de atunci pânã azi, este absolut necesar sã se scoatã bine în evidenţã faptul cã aceste lucrãri au fost duse la bun sfârşit într-un excepţional spirit de colegialitate, şi acest lucru este valabil nu numai în ce priveşte redactarea materialã a operei, dar chiar substanţa însãşi a legilor elaborate. Acest aspect colegial, care caracterizeazã cât se poate de bine procesul de formare a Codului, corespunde perfect cu magisteriul şi spiritul Conciliului Vatican II. De aceea, Codul, nu numai în conţinutul sãu, dar şi în însãşi geneza sa, permite sã se vadã inspiraţia ce vine din acest Conciliu, în ale cãrui documente Biserica, "sacrament universal de mântuire" (cf. Const. Dogm. despre Bisericã Lumen gentium 1,5,48), este prezentatã ca popor al lui Dumnezeu, iar structura ei ierarhicã este întemeiatã pe Colegiul apostolilor împreunã cu Capul acestuia. Din acest motiv, Episcopii şi episcopatele au fost invitaţi sã colaboreze la pregãtirea noului Cod, şi astfel, pe parcursul unui drum atât de lung, cu o metodã cât mai colegialã posibil, sã se maturizeze, puţin câte puţin, formulele juridice, care apoi trebuiau sã fie utilizate de întreaga Bisericã. În plus, în toate fazele acestei lucrãri au participat şi experţi, adicã persoane specializate în teologie, în istorie şi, mai ales, în Dreptul Canonic, care au fost chemaţi din toate pãrţile lumii. Tuturor şi fiecãruia în parte le manifestãm astãzi sentimentele noastre de vie recunoştinţã. În primul rând, apar în faţa ochilor noştri cardinalii rãposaţi, care au condus Comisia pregãtitoare: cardinalul Pietro Ciriaci, care a început lucrarea, şi cardinalul Pericle Felici, care ani de-a rândul a coordonat desfãşurarea lucrãrilor, aproape pânã la terminarea lor. Ne gândim apoi la secretarii aceleiaşi Comisii: mons. Giacomo Violardo, devenit ulterior cardinal, şi pãrintele Raimundo Bigador, membru al Societãţii lui Isus, ambii oferindu-şi darurile ştiinţei şi înţelepciunii lor în îndeplinirea acestei funcţii. Împreunã cu ei, îi amintim pe cardinalii, arhiepiscopii, episcopii şi pe toţi aceia care au fost membri ai acelei Comisii, ca şi pe consultanţii fiecãrui grup de studii, care s-au dedicat în aceşti ani unei activitãţi atât de dificile, dar pe care între timp Dumnezeu i-a chemat la rãsplata veşnicã. Pentru sufletele tuturor acestora se înalţã la Dumnezeu rugãciunea noastrã. Dar ne place sã-i amintim şi pe cei care sunt în viaţã, în primul rând, pe actualul preşedinte al Comisiei, venerabilul frate Rosalio Castillo Lara, care foarte mult timp a desfãşurat o muncã remarcabilã într-o funcţie atât de importantã; apoi pe iubitul nostru fiu Wilhelm Onclin, preot care a contribuit enorm de mult, cu tenacitate şi zel, la terminarea cu bine a lucrãrii, şi pe toţi ceilalţi care, în cadrul aceleiaşi Comisii, fie în calitate de membri cardinali, fie în calitatea de Oficiali, consultanţi şi colaboratori în grupurile de studii sau în alte oficii, au avut o contribuţie foarte valoroasã la elaborarea şi desãvârşirea unei opere atât de importante şi complexe. Aşadar, promulgând astãzi Codul, suntem pe deplin conştienţi cã acest act provine din autoritatea noastrã de Pontif şi, prin urmare, îmbracã un caracter "primaţial". Dar tot atât de conştienţi suntem cã acest Cod, în ce priveşte conţinutul sãu, reflectã grija colegialã faţã de Bisericã a tuturor fraţilor noştri în episcopat; ba, mai mult, fãcând o anumitã asemãnare cu Conciliul însuşi, acest Cod trebuie considerat ca fiind rodul unei colaborãri colegiale izvorâte din eforturile convergente ale persoanelor şi instituţiilor specializate rãspândite în întreaga Bisericã. Se pune o a doua întrebare: ce este Codul de Drept Canonic? Pentru a da un rãspuns corect la aceastã întrebare, trebuie sã ne întoarcem cu mintea la îndepãrtata moştenire a dreptului, conţinutã în cãrţile Vechiului şi Noului Testament, din care provine, ca de la izvorul sãu principal, întreaga tradiţie juridicã şi legislativã a Bisericii. De fapt, Cristos Domnul nicidecum nu a abolit moştenirea bogatã a Legii şi a profeţilor, care s-a format treptat din experienţa istoricã a poporului lui Dumnezeu în Vechiul Testament, dar a desãvârşit-o (cf. Mt 5,17), astfel încât sã aparţinã într-o manierã nouã şi mai elevatã la moştenirea Noului Testament. De aceea, chiar dacã sfântul Paul, prezentând misterul pascal, învaţã cã justificarea nu se dobândeşte prin faptele legii, ci prin credinţã (cf. Rom 3,28; Gal 2,16), el totuşi nu exclude obligativitatea Decalogului (cf. Rom 13,8-10; Gal 5,13-25; 6,2) şi nu neagã importanţa disciplinei în Biserica lui Dumnezeu (cf. 1Cor cap. 5 şi 6). În felul acesta, scrierile Noului Testament ne permit sã cunoaştem şi mai mult importanţa însãşi a disciplinei şi sã putem înţelege mai bine cât de strâns unitã este ea cu caracterul salvific al mesajului evanghelic. Astfel stând lucrurile, apare destul de limpede cã scopul Codului nu este nicidecum de a înlocui în viaţa Bisericii credinţa, harul şi, mai ales, carismele credincioşilor. Dimpotrivã, Codul tinde mai degrabã sã creeze în societatea eclezialã o ordine care, acordând iubirii primatul, de asemenea, harului şi carismelor, sã faciliteze totodatã dezvoltarea lor armonioasã atât în viaţa societãţii ecleziale, cât şi în aceea a fiecãrui membru al acestei societãţi. Fiind Codul principalul document legislativ al Bisericii bazat pe moştenirea juridicã şi legislativã a revelaţiei şi a tradiţiei, el trebuie considerat un instrument indispensabil pentru a se asigura ordinea necesarã atât în viaţa individualã şi socialã, cât şi în activitatea însãşi a Bisericii. De aceea, pe lângã elementele fundamentale ale structurii ierarhice a Bisericii, stabilite pe dumnezeiescul Întemeietor sau înrãdãcinate în tradiţia apostolicã, sau, în orice caz, în tradiţia foarte veche, precum şi pe lângã principalele norme privind exercitarea triplei funcţii încredinţate aceleiaşi Biserici, Codul trebuie sã stabileascã şi unele reguli şi norme de comportare. Acest instrument, care este Codul, corespunde pe deplin cu natura Bisericii, îndeosebi aşa cum este ea prezentatã de magisteriul Conciliului Vatican II, în general, şi de cãtre doctrina ecleziologicã a acestuia, în special. Mai mult, într-un anumit sens, acest Cod nou poate fi considerat ca un mare efort de a traduce în limbaj canonistic însãşi aceastã doctrinã, adicã ecleziologia conciliarã. Deşi practic este imposibil sã se transpunã în mod perfect în limbaj canonistic imaginea Bisericii, aşa cum este ea prezentatã de învãţãtura Conciliului, totuşi Codul trebuie sã-şi îndrepte mereu privirea spre ea ca spre principalul sãu model, şi din firea lui este ţinut sã redea conţinutul sau trãsãturile esenţiale ale acestei imagini. De aici provin câteva criterii fundamentale dupã care se ghideazã întregul Cod, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi în ce priveşte limbajul. S-ar putea afirma cã de aici derivã acea notã caracteristicã în virtutea cãreia Codul este considerat ca o completare a magisteriului oferit de Conciliul Vatican II, îndeosebi de constituţiile Lumen gentium şi Gaudium et spes. Aşadar, ceea ce constituie noutatea esenţialã a Conciliului Vatican al II-lea - în continuitate cu tradiţia legislativã a Bisericii - mai ales cu privire la doctrina sa ecleziologicã, constituie, de fapt, şi noutatea actualului Cod. Între elementele care redau imaginea adevãratã şi specificã a Bisericii trebuie menţionate mai ales urmãtoarele: învãţãtura conform cãreia Biserica este popor al lui Dumnezeu (cf. Lumen gentium, 2), iar autoritatea ierarhicã, slujire (cf. ibid., 3); apoi învãţãtura potrivit cãreia Biserica este comuniune, pe baza cãreia se stabilesc relaţiile ce trebuie sã existe între Bisericile particulare şi Biserica universalã, între colegialitate şi primat; de asemenea, învãţãtura conform cãreia toţi membrii poporului lui Dumnezeu sunt pãrtaşi, fiecare în felul sãu specific, la tripla funcţie a lui Cristos: sacerdotalã, profeticã şi regeascã; acestei învãţãturi i se alãturã şi cea referitoare la îndatoririle şi drepturile credincioşilor creştini, îndeosebi ale laicilor; în sfârşit, interesul pe care Biserica trebuie sã-l aibã faţã de ecumenism. Dacã, aşadar, Conciliul Vatican al II-lea a scos din tezaurul tradiţiei lucruri vechi şi noi, iar noutatea constã tocmai în aceste elemente pe care le-am menţionat mai sus, ca, de altfel, şi în altele, atunci e limpede cã şi Codul trebuie sã-şi însuşeascã aceastã caracteristicã de fidelitate în noutate şi de noutate în fidelitate, conformându-se ei atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi în ceea ce priveşte limbajul. Noul Cod de Drept Canonic vede lumina într-un moment în care Episcopii întregii Biserici nu numai cã îi cer promulgarea, dar i-o cer cu insistenţã şi chiar cu nerãbdare. Într-adevãr, Codul de Drept Canonic este absolut necesar Bisericii. Fiind constituitã ca un organism social şi vizibil, Biserica are nevoie de norme pentru ca structura ei ierarhicã şi organicã sã fie vizibilã, exercitarea funcţiilor ce i-au fost încredinţate de dumnezeiescul Întemeietor, îndeosebi puterea sacrã şi administrarea sacramentelor, sã fie bine organizatã, legãturile reciproce dintre credincioşi sã fie reglementate dupã dreptate bazatã pe caritate, drepturile fiecãruia sã fie precizate şi garantate şi, în fine, iniţiativele comune, asumate în vederea trãirii desãvârşite a vieţii creştine, sã fie vizibilã, exercitarea funcţiilor ce i-au fost încredinţate de dumnezeiescul Întemeietor, îndeosebi puterea sacrã şi administrarea sacramentelor, sã fie bine organizatã, legãturile reciproce dintre credincioşi sã fie reglementate dupã dreptate bazatã pe caritate, drepturile fiecãruia sã fie precizate şi garantate şi, în fine, iniţiativele comune, asumate în vederea trãirii desãvârşite a vieţii creştine, sã fie sprijinite, întãrite şi promovate de legi canonice. În sfârşit, prin natura lor, legile canonice cer sã fie respectate; de aceea, s-a depus tot efortul ca, în îndelungata elaborare a Codului, normele sã fie formulate cu grijã şi bazate pe un solid fundament juridic, canonic şi teologic. Dupã toate aceste consideraţii, sã sperãm cã noua legislaţie canonicã va deveni un mijloc eficient care sã permitã Bisericii sã se dovedeascã din ce în ce tot mai capabilã în a-şi îndeplini în lume misiunea salvatoare. Oferim tuturor cu plãcere şi încredere aceste consideraţii ale Noastre, acum, cu prilejul promulgãrii principalului Corpus de legi ecleziastice pentru Biserica Latinã. Sã dea Dumnezeu ca bucuria şi pacea, împreunã cu dreptatea şi ascultarea, sã facã sã fie respectat acest Cod, şi ceea ce este poruncit de cãtre cap sã fie respectat şi de cãtre corp. Încrezãtori, aşadar, în ajutorul harului dumnezeiesc, sprijiniţi de autoritatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul, pe deplin conştienţi de ceea ce îndeplinim, acceptând dorinţele Episcopilor din lumea întreagã, care au colaborat cu noi cu afect colegial, în virtutea autoritãţii supreme cu care suntem învestiţi, prin aceastã Constituţie a noastrã, care sã fie mereu valabilã în viitor, promulgãm prezentul Cod aşa cum a fost el întocmit şi revizuit şi, totodatã, poruncim ca de acum înainte sã aibã putere de lege pentru întreaga Bisericã Latinã şi îl încredinţãm în paza şi supravegherea tuturor acelora care au datoria de a-l face sã fie respectat. Şi pentru ca toţi sã poatã sã se informeze cum trebuie şi sã cunoascã mai profund aceste dispoziţii înainte ca ele sã intre în vigoare, declarãm şi poruncim ca ele sã aibã putere de lege din prima zi a Adventului din acest an 1983, în ciuda existenţei oricãror dispoziţii, constituţii, privilegii - chiar vrednice de o semnalare specialã şi particularã - şi cutume contrare. Aşadar, îi îndemnãm pe toţi fiii Noştri preaiubiţi sã respecte cu sinceritate şi bunãvoinţã normele propuse, cu speranţa cã se va reintroduce în Bisericã o disciplinã activã şi cã, în consecinţã, cu ajutorul Preasfintei Fecioare Maria, Maica Bisericii, va spori din ce în ce tot mai mult grija pentru mântuirea sufletelor. Roma, Palatul Vatican, 25 ianuarie 1983, al cincilea an al Pontificatului Nostru. PAPA IOAN PAUL AL II-LEA Prefaţã Chiar din primele veacuri ale Bisericii s-a introdus obiceiul de a aduna împreunã sfintele canoane, pentru a se facilita cunoaşterea, aplicarea şi respectarea lor, îndeosebi de cãtre clerici, deoarece, aşa cum atrãgea atenţia papa Celestin într-o scrisoare adresatã episcopilor din Puglia şi Calabria, "nici unui preot nu-i este permis sã ignore canoanele" (21 iulie 429. Cf. Jaffe 2, nr. 371; Mansi, IV, col. 469). În concordanţã cu aceste cuvinte este şi Conciliul al IV-lea din Toledo (a. 633) care, dupã refacerea disciplinei ecleziastice în regatul vizigoţilor, eliberat de arianism, stabilea: "Preoţii sã cunoascã Sfintele Scripturi şi canoanele", deoarece "ignoranţa - mama tuturor erorilor - trebuie evitatã mai ales de cãtre preoţii lui Dumnezeu" (can. 25; Mansi X, col. 627). De fapt, în decursul primelor zece secole au apãrut nenumãrate colecţii de legi ecleziastice, în cea mai mare parte alcãtuite de persoane particulare, care conţineau cu precãdere normele date de concilii şi de pontifii romani, precum şi altele extrase din izvoare de mai micã importanţã. Pe la jumãtatea secolului al XII-lea, aceastã acumulare de colecţii şi de norme, nu de puţine ori în dezacord unele cu altele, a fost transformatã - tot din iniţiativã particularã - de cãtre monahul Graţian într-o culegere unitarã de legi şi colecţii pe care a intitulat-o "Concordia discordantium canonum". Aceastã "armonizare", care mai apoi a primit denumirea de Decretum Gratiani, a constituit prima parte a acelei mari colecţii de legi ecleziastice, care, dupã exemplul lui Corpus Iuris Civilis al împãratului Iustinian, a fost numitã Corpus Iuris Canonici şi cuprindea legile emise, timp de aproape douã secole, de autoritatea supremã a pontifilor romani, cu ajutorul unor specialişti în dreptul canonic, numiţi "glosatori". Pe lângã Decretum Gratiani, în care erau conţinute legile anterioare, acest Corpus constã din Liber Extra al lui Grigore al IX-lea, Liber VI al lui Bonifaciu al VIII-lea, Clementinae sau colecţia lui Clement al V-lea, promulgatã de Ioan al XXII-lea, cãrora li se adaugã Extravagantes ale lui Ioan al XXII-lea şi Extravagantes communes, adicã decre-talii ale diferiţilor pontifi romani, niciodatã reunite într-o colecţie autenticã. Dreptul ecleziastic care este conţinut în acest Corpus constituie "dreptul clasic" al Bisericii Catolice şi poartã în general aceastã denumire. Acestui Corpus al Bisericii Latine îi corespunde într-un fel Syntagma Canonum sau Corpus canonum orientale din Biserica greacã. Legile care au urmat, mai ales cele emise pe vremea reformei catolice înfãptuite de Conciliul Tridentin şi cele promulgate de diferitele congregaţii ale Curiei romane, nu au fost niciodatã adunate într-o colecţie unicã, şi acesta a fost motivul pentru care legislaţia rãspânditã în afara lui Corpus Iuris Canonici a format, odatã cu trecerea timpului, "un imens cumul de legi suprapuse unele peste altele", în care nu numai dezordinea, ci şi nesiguranţa împreunã cu inutilitatea şi lacunele multor legi, toate laolaltã au fãcut ca însãşi disciplina Bisericii Catolice sã fie pusã din ce în ce mai mult într-o situaţie periculoasã şi criticã. Ca urmare a acestui fapt, mulţi episcopi au cerut, chiar în perioada de pregãtire a Conciliului Vatican I, apariţia unei colecţii de legi, nouã şi unicã, pentru a rezolva într-un mod mai clar şi mai sigur problemele privind grija pastoralã faţã de poporul lui Dumnezeu. Nefiind posibilã realizarea acestei opere de cãtre conciliu, Scaunul apostolic, dupã ce a reglementat doar chestiuni mai urgente considerate ca având o legãturã mai strânsã cu disciplina, s-a gândit la o nouã sistematizare a legilor. În cele din urmã, papa Pius al X-lea, chiar la începutul Pontificatului sãu, s-a ocupat personal de aceastã problemã, luând hotãrârea de a aduna şi de a reforma toate legile ecleziastice, şi a dat ordin ca lucrarea, sub îndrumarea cardinalului Pietro Gasparri, sã fie dusã la bun sfârşit. Pentru realizarea unei opere atât de importante şi anevoioase, a fost necesarã, în primul rând, rezolvarea problemei privind forma internã şi externã a noii colecţii. Abandonându-se sistemul de compilare, adicã reproducerea pe larg a fiecãrei legi dupã textul original, s-a adoptat metoda modernã de codificare, şi astfel, textele care conţineau şi propuneau un precept au fost redactate într-o formã nouã şi mai scurtã. Întregul material a fost apoi divizat în cinci cãrţi, imitându-se substanţial sistemul instituţional al dreptului roman: persoane, lucruri, acţiuni. Opera a fost realizatã în decurs de doisprezece ani, contribuind la ea specialişti, consultanţi şi episcopi din întreaga Bisericã. Trãsãtura caracteristicã a noului Cod este subliniatã în preambulul can. 6: "De cele mai multe ori, Codul pãstreazã disciplina în vigoare, deşi introduce şi unele schimbãri necesare". Deci nu este vorba de întocmirea unui nou drept, ci mai degrabã de aşezarea într-o formã nouã a dreptului în vigoare în acel moment. Decedând papa Pius al X-lea, aceastã colecţie universalã, exclusivã şi autenticã a fost promulgatã de urmaşul sãu, papa Benedict al XV-lea, în ziua de 27 mai 1917, şi a intrat în vigoare la 19 mai 1918. Dreptul universal conţinut în acest Cod pio-benedictin a fost unanim recunoscut şi a contribuit enorm de mult în timpurile noastre la promovarea eficientã a activitãţii pastorale în întreaga Bisericã ce dobândea între timp noi dimensiuni. Cu toate acestea, atât condiţiile externe ale Bisericii în lumea contemporanã, care numai în câteva decenii a cunoscut rãsturnãri foarte rapide şi schimbãri destul de grave în conduita moralã, cât şi treptatele transformãri interne ale comunitãţii ecleziastice au fãcut sã fie din ce în ce tot mai necesarã şi mai solicitatã o revizuire a legilor canonice. De bunã seamã, aceste semne ale timpurilor au fost vãzute cu claritate de cãtre papa Ioan al XXIII-lea care, anunţând pentru prima oarã, la 25 ianuarie 1959, convocarea sinodului roman şi a Conciliului Vatican al II-lea, a afirmat, în acelaşi timp, şi faptul cã aceste evenimente constituiau pregãtirea necesarã pentru începerea unei atât de dorite reînnoiri a Codului. În realitate însã, deşi Comisia de revizuire a Codului de Drept Canonic fusese formatã la 28 martie 1963 (Conciliul deja începuse), avându-l ca preşedinte pe cardinalul Pietro Ciriaci, iar ca secretar pe preotul Giacomo Violardo, în reuniunea din 12 noiembrie a aceluiaşi an, membrii cardinali, împreunã cu preşedintele, au ajuns la concluzia cã lucrãrile propriu-zise de revizuire trebuiau sã fie amânate şi cã puteau fi reluate numai dupã terminarea conciliului. Într-adevãr, revizuirea trebuia sã fie fãcutã în conformitate cu opţiunile şi principiile stabilite de conciliul însuşi. Între timp, Comisiei înfiinţate de Ioan al XXIII-lea, succesorul acestuia, Paul al VI-lea, i-a adãugat şaptezeci de consultanţi, iar ulterior a numit alţi membri cardinali şi a chemat consultanţi din toatã lumea, care sã contribuie la realizarea operei. Dupã promovarea preotului Giacomo Violardo în funcţia de secretar general al Congregaţiei pentru disciplina sacramentelor, la 24 februarie 1965, Suveranul Pontif l-a numit pe pãrintele Raimondo Bidagor S.J. în funcţia de secretar al Comisiei, iar în ziua de 17 noiembrie a aceluiaşi an, l-a numit pe preotul Wilhelm Onclin în funcţia de secretar adjunct. Decedând cardinalul Ciriaci, la 21 februarie 1967, a fost numit în funcţia de pro-preşedinte fostul secretar al Conciliului Vatican al II-lea, Arhiepiscopul Pericle Felici, care, în ziua de 26 iunie a aceluiaşi an, a fost cooptat în Sacrul Colegiu al cardinalilor, primind deci funcţia de preşedinte al Comisiei. Dupã ce preotul Bigador a împlinit la 1 noiembrie 1973 vârsta de 80 ani şi s-a retras din funcţia de secretar, la 12 februarie 1975 a fost numit în funcţia de secretar al Comisiei monseniorul Rosalio Castillio Lara S.D.B., episcop titular de Precausa şi coauditor de Trujjilo în Venezuela, care, dupã moartea prematurã a cardinalului Felici, a fost numit la 17 mai 1982 pro-preşedinte al Comisiei. Spre sfârşitul Conciliului Vatican al II-lea, mai precis în ziua de 20 noiembrie 1965, a avut loc, în prezenţa papei Paul al VI-lea, o sesiune solemnã a Comisiei, la care au luat parte cardinalii membri, secretarii, consultanţii şi oficialii Secretariatului (constituit între timp), prilej cu care au fost inaugurate în mod public lucrãrile de revizuire a Codului. În discursul Suveranului Pontif au fost puse într-un fel bazele întregii lucrãri şi s-a reamintit cã Dreptul Canonic emanã, de fapt, din însãşi natura Bisericii, cã rãdãcina lui se aflã în puterea de jurisdicţie pe care Cristos a acordat-o Bisericii, iar scopul lui îl constituie grija faţã de suflete, pentru ca ele sã poatã ajunge la mântuirea veşnicã. În continuare este ilustrat caracterul specific al Dreptului Bisericii, este revendicatã necesitatea împotriva celor mai rãspândite obiecţii, se vorbeşte în treacãt de istoria progresului dreptului şi al colecţiilor şi, mai ales, este subliniatã necesitatea urgentã a noii revizuiri, pentru ca disciplina Bisericii sã fie adaptatã cum se cuvine condiţiilor schimbate ale realitãţii. Suveranul Pontif a indicat apoi comisiei douã principii care trebuiau sã cãlãuzeascã întreaga muncã de revizuire. În primul rând, nu era vorba numai de o nouã sistematizare a legilor, cum se procedase în elaborarea Codului pio-benedictin, dar, mai presus de toate, şi de o reformare a normelor, adaptându-le noilor mentalitãţi şi necesitãţi, chiar dacã vechiul drept trebuia sã-i furnizeze fundamentele. În al doilea rând, în aceastã muncã de revizuire trebuia sã se ţinã seama de toate decretele şi actele Conciliului Vatican al II-lea, deoarece în ele se gãseau elementele de bazã ale reînnoirii legislative, fie pentru cã au fost deja emise unele norme care se refereau direct la instituţii noi şi la disciplina ecleziasticã, fie pentru cã era necesar ca bogãţiile doctrinale ale acestui conciliu, care au contribuit atât de mult la viaţa pastoralã, sã-şi aibã corolariile şi împlinirea necesarã şi în legislaţia canonicã. În anii care au urmat, Suveranul Pontif a repetat deseori membrilor Comisiei, prin numeroase discursuri, dispoziţii şi sugestii, aceste douã principii şi el însuşi nu a încetat nicicând sã dirijeze şi sã urmãreascã întreaga lucrare. Pentru ca subcomisiile şi grupurile de studiu sã poatã începe aceastã operã în mod organic, era, în primul rând, necesar sã fie clarificate şi aprobate unele principii care sã stabileascã cu precizie calea de urmat în întreaga muncã de revizuire a Codului. Un grup central de consultanţi a pregãtit textul unui document care, din ordinul Suveranului Pontif, a fost studiat de Adunarea Generalã a Sinodului Episcopilor ce a avut loc în luna octombrie 1967. Episcopii au aprobat, aproape în unanimitate, urmãtoarele principii: 1. Reînnoind dreptul, trebuie sã se pãstreze întru totul caracterul juridic al noului Cod, lucru impus de natura socialã a Bisericii. De aceea, Codul are datoria sã dea norme care sã prevadã ca toţi credincioşii creştini, trãind viaţa creştinã, sã devinã pãrtaşi ai bunurilor ce le sunt oferite de Bisericã, şi care sã-i cãlãuzeascã spre mântuirea veşnicã. În vederea acestui scop, Codul trebuie sã stabileascã şi sã apere drepturile şi obligaţiile fiecãruia faţã de alţii şi faţã de societatea ecleziasticã, în mãsura în care ele au legãturã cu cultul adus lui Dumnezeu şi cu mântuirea sufletelor. 2. Între forul extern şi forul intern - distincţie care este specificã dreptului eclezial şi care dureazã de secole - sã existe o strânsã coordonare, pentru a se evita astfel orice conflict între ele. 3. Pentru a promova cât mai mult posibil grija pastoralã faţã de suflete, în noul drept, pe lângã virtutea dreptãţii, sã se ţinã seama şi de caritate, temperanţã, bunãvoinţã şi moderaţie, favorizându-se astfel echitatea nu numai în aplicarea legilor de cãtre pãstorii de suflete, ci şi în însãşi elaborarea legislaţiei; de aceea, sã se renunţe la legile prea severe, ba chiar sã se recurgã la îndemnuri şi recomandãri în cazurile în care nu existã necesitatea respectãrii stricte a dreptului, impusã de binele public şi de disciplina generalã a Bisericii. 4. Pentru ca legiuitorul suprem şi episcopii sã desfãşoare o activitate armonizatã în grija faţã de suflete, iar funcţia pãstorilor sã aparã într-o formã mai pozitivã, facultãţile referitoare la dispensa de la legile generale, care pânã acum erau considerate facultãţi extraordinare, sã devinã facultãţi obişnuite, rãmânând rezervate autoritãţii supreme a Bisericii universale şi altor autoritãţi superioare numai acele facultãţi care, pentru binele comun, cer o excepţie. 5. Sã se acorde o atenţie specialã principiului care derivã din cel anterior, adicã principiului subsidiaritãţii, care în Bisericã trebuie aplicat mai mult, deoarece oficiul episcopilor, împreunã cu puterile ce îi sunt anexate, este de drept divin. În virtutea acestui principiu, menţinându-se unitatea legislativã, precum şi dreptul universal şi general, sã fie apãrate oportunitatea şi necesitatea de a se prevedea mai cu seamã binele fiecãrei instituţii prin drepturile particulare şi printr-o autonomie sãnãtoasã a puterii executive particulare recunoscutã lor. Bazându-se, aşadar, pe acest principiu, noul Cod sã încredinţeze fie drepturilor particulare, fie puterii executive, chestiunile care nu sunt necesare pentru unitatea disciplinei Bisericii universale, astfel încât sã se instaureze la momentul potrivit o aşa-zisã "descentralizare" sãnãtoasã, evitându-se totuşi pericolul dezagregãrii şi al formãrii de Biserici naţionale. 6. Datoritã egalitãţii fundamentale a tuturor credincioşilor creştini şi datoritã diversitãţilor oficiilor şi funcţiilor, diversitate ce îşi are fundamentul în însãşi orânduirea ierarhicã a Bisericii, este bine sã fie stabilite cum se cuvine şi ocrotite drepturile persoanelor. Acest lucru va scoate mai bine în evidenţã faptul cã exercitarea autoritãţii este o slujire şi însãşi autoritatea va fi întãritã şi se vor evita abuzurile. 7. Pentru ca toate acestea sã fie puse cum trebuie în practicã, este necesar sã fie reglementatã cu deosebitã grijã procedura privind apãrarea drepturilor subiective. De aceea, în elaborarea noului drept sã se acorde atenţie acelor chestiuni din acest sector, care erau foarte mult dorite pânã acum, adicã recursurilor administrative şi administrãrii justiţiei. Pentru a se obţine acest lucru, este necesar sã se facã o distincţie clarã între diferitele funcţii ale puterii ecleziastice, adicã funcţia legislativã, administrativã şi judiciarã, şi sã se stabileascã cu precizie de cãtre cine trebuie exercitatã fiecare funcţie. 8. Într-o anumitã mãsurã, trebuie sã fie revizuit principiul pãstrãrii criteriului teritorialitãţii în exercitarea conducerii ecleziastice; se pare cã cerinţele apostolatului din zilele noastre recomandã şi existenţa unor unitãţi jurisdicţionale personale. De aceea, în elaborarea noului drept sã se stabileascã principiul conform cãruia, ca regulã generalã, jurisdicţia asupra unei porţiuni a poporului lui Dumnezeu sã fie determinatã de teritoriu. Dar aceasta nu înseamnã cã, acolo unde se considerã cã este util, nu ar putea fi admise, împreunã cu criteriul teritorial, şi alte criterii pentru a stabili o comunitate de credincioşi. 9. Cât priveşte dreptul coercitiv, la care Biserica, întrucât este şi societate externã, vizibilã şi independentã, nu poate sã renunţe, pedepsele sã fie în general ferendae sententiae, aplicate şi iertate numai în forul extern. Pedepsele latae sententiae sã fie reduse la puţine cazuri şi sã fie impuse numai împotriva unor delicte foarte grave. 10. În sfârşit, dupã cum toţi recunosc, noua sistematizare a Codului, cerutã de reînnoire, poate fi schiţatã chiar de la început, dar nu poate fi precizatã şi decisã cu exactitate. De aceea, ea va fi efectuatã numai dupã o revizuire suficientã a fiecãrei pãrţi, ba chiar dupã ce întreaga operã va fi aproape terminatã. Din aceste principii care trebuiau sã traseze calea revizuirii noului Cod rezultã clar necesitatea de a se aplica întotdeauna doctrina ecleziologicã a Conciliului Vatican II, care într-adevãr stabileşte cã trebuie sã se acorde atenţie nu numai aspectelor externe şi sociale ale Trupului mistic al lui Cristos, dar şi - şi aceasta mai înainte de toate - vieţii lui interne. Într-adevãr, în elaborarea noului text al Codului, consultanţii s-au cãlãuzit îndeaproape dupã aceste principii. Între timp, printr-o scrisoare datatã 15 ianuarie 1966 şi adresatã de cardinalul preşedinte al Comisiei preşedinţilor conferinţelor episcopale, toţi episcopii catolici au fost rugaţi sã facã propuneri şi sã ofere sugestii cu privire la însãşi codificarea dreptului şi la modul cum ar trebui iniţiate legãturile între conferinţele episcopale şi comisie pentru a exista o cooperare cât mai mare în aceastã privinţã, spre binele Bisericii. S-a cerut apoi sã fie trimise Secretariatului Comisiei numele specialiştilor în dreptul canonic, care, dupã aprecierea episcopilor, în regiunile respective sunt cei mai competenţi în aceastã materie, indicându-se totodatã şi ramura juridicã în care sunt specializaţi, astfel încât din rândul lor sã poatã fi aleşi şi numiţi consultanţi şi colaboratori. De fapt, chiar de la începerea lucrãrilor, ca şi pe toatã durata lor, pe lângã membrii cardinali, au fost cooptaţi în rândul consultanţilor Comisiei episcopi, preoţi, cãlugãri şi laici din întreaga lume catolicã, specialişti în dreptul canonic, în teologie, în pastoralã şi în dreptul civil, pentru a contribui la elaborarea noului Cod de Drept Canonic. Pe toatã durata lucrãrilor au contribuit în cadrul Comisiei, în calitate de membri, consultanţi şi colaboratori, 105 cardinali, 77 arhiepiscopi şi episcopi, 73 preoţi seculari, 47 preoţi cãlugãri, 3 cãlugãriţe, 12 laici provenind din cele cinci continente şi din 31 de ţãri. Deja înainte de ultima sesiune a Conciliului Vatican al II-lea, mai exact în ziua de 6 mai 1965, consultanţii Comisiei au fost convocaţi într-o sesiune privatã, în care, cu consimţãmântul Sfântului Pãrinte, preşedintele Comisiei le-a încredinţat spre examinare trei chestiuni fundamentale, şi anume: dacã trebuie elaborate douã coduri, unul latin şi unul oriental, sau un singur Cod; ce ordine de lucru trebuie sã fie urmatã în redactarea lui, sau, cu alte cuvinte, cum trebuie sã procedeze Comisia şi organismele ei; în sfârşit, care ar trebui sã fie modalitatea cea mai potrivitã de împãrţire a muncii ce trebuie încredinţatã diferitelor subcomisii ca sã lucreze simultan. Trei grupuri, special constituite, au întocmit relatãri despre aceste chestiuni, care au fost transmise tuturor membrilor. La 25 noiembrie 1965, cardinalii membri ai Comisiei au ţinut o a doua sesiune, în care au fost rugaţi sã rãspundã la anumite dubii referitoare aceleaşi chestiuni. La cererea membrilor grupului central de consultanţi, care s-au reunit între 3 şi 7 aprilie 1967, a fost redactat un text cu privire la împãrţirea sistematicã a noului Cod, spre a fi propus Sinodului episcopilor. Dupã sesiunea Sinodului, s-a considerat cã e bine sã fie format, în noiembrie 1967, un grup special de consultanţi care sã studieze distribuirea sistematicã. În cadrul sesiunii acestui grup, care a avut loc la începutul lunii aprilie 1968, toţi au fost de acord cã noul Cod nu trebuie sã conţinã nici legile strict liturgice, nici normele cu privire la procesele de beatificare şi canonizare, şi nici cele referitoare la raporturile externe ale Bisericii. De asemenea, toţi au fost de pãrere ca, în partea care trateazã despre poporul lui Dumnezeu, sã fie introdusã chestiunea privind statutul personal al tuturor credincioşilor creştini şi sã se vorbeascã separat despre puterile şi facultãţile referitoare la exercitarea diferitelor oficii şi funcţii. În fine, toţi au fost de acord cã, în noul Cod, nu mai poate fi pãstratã în întregime structura cãrţilor Codului pio-benedictin. În cea de a treia sesiune a cardinalilor membri ai comisiei, care a avut loc în ziua de 28 mai 1968, a fost aprobatã în esenţã o ordine provizorie, dupã care, grupurile de studiu, constituite anterior, au primit o nouã repartizare: "Împãrţirea sistematicã a Codului", "Normele generale", "Ierarhia sacrã", "Institutele de perfecţiune", "Laicii", "Persoanele fizice şi morale în general", "Cãsãtoria", "Sacramentele, cu excepţia cãsãtoriei", "Magisteriul ecleziastic", "Dreptul patrimonial al Bisericii", "Procesele", "Dreptul penal". Temele examinate de cãtre grupul "Persoanele fizice şi juridice" (aşa a fost dupã aceea numit) au fost introduse în cartea "Normele generale". De asemenea, s-a crezut cã este oportun sã se constituie grupul "Locurile şi timpurile sacre şi cultul divin". În vederea unei competenţe mai ample, au fost schimbate denumirile altor grupuri: grupul "Laicii" a fost numit "Drepturile şi asociaţiile credincioşilor, şi laicii"; grupul "Cãlugãrii" a fost denumit "Institutele de perfecţiune", iar ulterior, "Institutele de viaţã consacratã prin profesiunea sfaturilor evanghelice". Trebuie amintite pe scurt aspectele mai importante ale metodei folosite timp de şaisprezece ani în munca de revizuire a Codului. Consultanţii fiecãrui grup şi-au îndeplinit remarcabila lor muncã cu cea mai mare dãruire, având în vedere numai binele Bisericii. Ei au pregãtit în scris propunerile referitoare la fiecare parte a schemei ce le-a fost încredinţatã, au participat la dezbaterile din timpul sesiunilor ce se ţineau la Roma la intervale stabilite şi au examinat observaţiile, propunerile şi pãrerile despre schemã, care soseau la Comisie. Procedura era urmãtoarea: tuturor consultanţilor, care între opt şi paisprezece inşi constituiau un grup de studiu, li se prezenta un subiect bazat pe Codul în vigoare, ce trebuia supus revizuirii. Dupã ce chestiunea era examinatã, fiecare trimitea în scris propria pãrere la Secretariatul Comisiei, iar un exemplar era înmânat raportorului şi, dacã era timp, tuturor membrilor grupului. La sesiunile de studiu, care se desfãşurau la Roma dupã un calendar de lucru, luau parte consultanţii grupului şi, la propunerea raportorului, erau examinate cu atenţie toate chestiunile şi opiniile, pânã când textul canoanelor, chiar pe pãrţi, era acceptat prin vot şi introdus în schemã. În timpul sesiunii, raportorul era ajutat de un oficial care îndeplinea funcţia de grefier. Numãrul de sesiuni al fiecãrui grup era mai mare sau mai mic, în funcţie de subiectele tratate, iar lucrãrile se prelungeau ani de zile. Mai ales în anii care au urmat, au fost constituite câteva grupuri mixte pentru a se da posibilitatea unor consultanţi, aparţinând diferitelor grupuri, sã dezbatã împreunã subiecte care interesau direct mai multe grupuri şi care trebuiau rezolvate de comun acord. Dupã ce grupurile de studiu au terminat elaborarea unor scheme, Legiuitorul suprem a cerut indicaţii concrete referitoare la calea ce trebuie urmatã în continuarea lucrãrilor, care, dupã normele date atunci, era urmãtoarea: Schemele, însoţite de un raport explicativ, erau trimise Suveranului Pontif care hotãra dacã trebuia sã se procedeze la consultare. Dupã ce se obţinea aceastã permisiune, schemele erau tipãrite şi supuse spre examinare întregului episcopat şi celorlalte organisme consultative (Congregaţiile Curiei romane, Universitãţile şi Facultãţile ecleziastice şi Uniunea superiorilor generali), care trebuiau ca, într-o perioadã de timp nu mai micã de şase luni, sã-şi exprime pãrerea. Totodatã, schemele erau trimise şi cardinalilor membri ai Comisiei, pentru ca, începând din aceastã fazã a lucrãrii, sã facã observaţiile lor, atât de ordin general, cât şi particular. Iatã ordinea în care schemele au fost trimise spre consultare: în 1972 a fost trimisã schema "Procedura administrativã"; în 1973, "Sancţiunile în Bisericã"; în 1975, "Sacramentele"; în 1976, "Procedura privind apãrarea drepturilor, sau procesele"; în 1977, "Institutele de viaţã consacratã prin profesiunea sfaturilor evanghelice", "Normele generale", "Poporul lui Dumnezeu", "Funcţia Bisericii de a învãţa", "Locurile şi timpurile sacre şi cultul divin", "Dreptul patrimonial al Bisericii". Fãrã îndoialã, revizuirea Codului de Drept Canonic nu ar fi putut fi fãcutã cum se cuvine fãrã colaborarea incalculabilã şi continuã a episcopilor şi a Conferinţelor episcopale, care au prezentat Comisiei observaţii numeroase şi foarte pertinente, mai cu seamã de naturã pastoralã. Într-adevãr, episcopii au fãcut foarte multe observaţii scrise, atât generale, cu privire la scheme, cât şi particulare, cu privire la fiecare canon. În afarã de aceasta, de mare utilitate au fost observaţiile trimise de congregaţiile, tribunalele şi celelalte organisme ale Curiei romane, observaţii bazate pe experienţa acestora în conducerea centralã a Bisericii, precum şi ideile de ordin ştiinţific şi tehnic şi sugestiile prezentate de Universitãţile şi Facultãţile ecleziastice aparţinând diferitelor şcoli şi moduri de gândire. Studierea, examinarea şi discutarea colegialã a tuturor observaţiilor generale şi particulare, care au fost trimise Comisiei, a însemnat, de fapt, o muncã imensã şi anevoioasã, prelungitã pe o duratã de şapte ani. Secretariatul Comisiei a avut o grijã deosebitã ca toate observaţiile, propunerile, sugestiile sã fie aşezate în ordine şi redactate pe scurt, iar dupã ce erau studiate cu atenţie de cãtre consultanţi, erau dezbãtute din nou în sesiunile colegiale de lucru ţinute de cãtre cele zece grupuri de studii. Nu a existat observaţie care sã nu fi fost evaluatã cu cea mai mare grijã şi sârguinţã. Se proceda astfel chiar şi atunci când era vorba de observaţii contradictorii (lucru care se întâmpla deseori), ţinându-se seama nu numai de importanţa lor sociologicã (adicã de numãrul organelor consultative şi al persoanelor care propuneau aceste observaţii), dar mai ales de valoarea lor doctrinalã şi pastoralã, ca şi de coerenţa lor cu învãţãtura şi cu normele aplicative ale Conciliului Vatican II şi cu magisteriul pontifical; de asemenea, în ce priveşte modalitãţile specific tehnice şi ştiinţifice, de concordanţa lor cu sistemul juridic canonic. Mai mult, ori de câte ori era vorba de vreun dubiu sau erau dezbãtute chestiuni de importanţã majorã, se cerea din nou pãrerea cardinalilor membri ai Comisiei, reuniţi în sesiune plenarã. În alte cazuri, avându-se în vedere materia specificã asupra cãreia se discuta, erau consultate şi Congregaţia pentru doctrina credinţei, ca şi alte congregaţii ale Curiei romane. În sfârşit, la cererea sau la sugestia episcopilor şi a altor organisme consultative, s-au efectuat multe corectãri şi modificãri în schemele precedente, aşa încât unele scheme au ajuns sã fie complet reînnoite sau corectate. Dupã ce au fost revizuite toate schemele, Secretariatul comisiei şi consultanţii au început o nouã muncã anevoioasã. Trebuia efectuatã coordonarea internã a tuturor schemelor, trebuia asiguratã uniformitatea lor terminologicã, mai cu seamã din punct de vedere tehnico-juridic, trebuiau redactate canoanele în formule scurte şi bine stilizate şi trebuia stabilitã definitiv împãrţirea sistematicã, pentru ca toate schemele şi fiecare în parte, pregãtite de diferitele grupuri, sã fie îmbinate într-un singur cod coerent în fiecare parte a sa. Noua împãrţire sistematicã, apãrutã aproape spontan o datã cu înaintarea lucrãrii, se bazeazã pe douã principii, dintre care unul are în vedere fidelitatea faţã de criteriile generale stabilite anterior de cãtre grupul central de studiu, iar celãlalt, utilitatea practicã, pentru ca noul cod sã fie înţeles cu uşurinţã şi folosit nu numai de cãtre specialişti, ci şi de cãtre pãstori, ba chiar de cãtre toţi credincioşii. Noul cod cuprinde şapte cãrţi care sunt intitulate astfel: Normele generale, Poporul lui Dumnezeu, Funcţia Bisericii de a învãţa, Funcţia Bisericii de a sfinţi, Bunurile materiale ale Bisericii, Sancţiunile în Bisericã, Procesele. Deosebirea dintre codul vechi şi codul nou este destul de evidentã, chiar din felul cum este intitulatã fiecare dintre cãrţile în care aceste douã coduri sunt divizate, dar mai ales prin denumirea pe care o au pãrţile, secţiunile, titlurile şi capitolele lor. Cu siguranţã, noua împãrţire sistematicã nu numai cã este mai conformã, în comparaţie cu cea veche, cu materia şi caracterul specific al dreptului canonic, dar, ceea ce este mai important, se adapteazã şi mai mult ecleziologiei Conciliului Vatican al II-lea şi principiilor care derivã din ea şi care au fost propuse chiar la începutul revizuirii. În ziua de 29 iunie 1980, în solemnitatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul, schema tipãritã a întregului cod a fost prezentatã Suveranului Pontif care a poruncit sã fie trimisã tuturor cardinalilor membri ai comisiei pentru a o examina şi a-şi da pãrerea definitivã. Şi pentru a se scoate şi mai mult în evidenţã participarea întregii Biserici, chiar şi în faza finalã a lucrãrilor, Suveranul Pontif a decis ca în cadrul Comisiei sã facã parte şi alţi membri, cardinali şi episcopi, aleşi din întreaga Bisericã la propunerea Conferinţelor sau Consiliilor episcopale sau a grupurilor de Conferinţe episcopale, şi astfel, de data aceasta, ea a atins numãrul de 74 de membri. Aceştia au trimis la începutul anului 1981 foarte multe observaţii, pe care apoi Secretariatul Comisiei le-a supus unei examinãri şi studieri atente, precum şi unor dezbateri colegiale, cu sprijinul unor consultanţi deosebit de experţi în fiecare materie luatã în consideraţie. Sinteza tuturor consideraţiilor, împreunã cu rãspunsurile Secretariatului şi ale consultanţilor, a fost transmisã în luna august 1981 membrilor Comisiei. Între 20 şi 28 octombrie 1981, în aula Sinodului episcopilor, a avut loc o sesiune plenarã, convocatã de Suveranul Pontif, cu scopul de a se lua o hotãrâre asupra întregului text al noului cod şi de a fi votat definitiv. Cu acest prilej, au fost discutate în special şase chestiuni de o pondere şi importanţã mai mare, dar şi altele, la cererea a cel puţin zece pãrinţi sinodali. La sfârşitul sesiunii plenare, pãrinţii sinodali au fost întrebaţi "dacã acceptã sau nu ca schema Codului de Drept Canonic - dupã ce a fost examinatã în Plenarã împreunã cu amendamentele deja fãcute, dupã ce vor fi introduse în ea şi amendamentele care obţinuserã în Plenarã majoritatea voturilor, dupã ce se va acorda o atenţie deosebitã şi observaţiilor care au fost fãcute şi dupã ce va fi efectuatã şi o finisare a stilului şi puritãţii limbii latine în care a fost redactatã (toate aceste sarcini fiind încredinţate preşedintelui şi secretariatului) - sã fie consideratã vrednicã de a fi prezentatã cât mai curând posibil Suveranului Pontif spre a o promulga la timpul şi în modul pe care el le va crede de cuviinţã", şi toţi au rãspuns în unanimitate: "se acceptã". Dupã ce a fost corectat şi aprobat astfel, dupã ce i s-au adãugat şi canoanele schemei referitoare la legea fundamentalã a Bisericii şi dupã ce a fost finisat şi în ce priveşte puritatea limbii latine, textul integral al codului a fost în cele din urmã retipãrit, iar la 22 aprilie 1982 a fost înmânat Suveranului Pontif ca sã se poatã proceda deja la promulgare. Însã Suveranul Pontif, ajutat de câţiva specialişti şi ascultând pãrerea preşedintelui Comisiei pontificale pentru revizuirea Codului de Drept Canonic, a reexaminat personal aceastã ultimã schemã şi, evaluând totul cu chibzuinţã, a decis ca noul cod sã fie promulgat la 25 ianuarie 1983, adicã în ziua aniversãrii primului anunţ fãcut de papa Ioan al XXIII-lea cu privire la revizuirea codului. Dupã aproape douãzeci de ani, Comisia pontificalã, special înfiinţatã, şi-a dus la îndeplinire cu rezultate fericite misiunea ce i-a fost încredinţatã. Iatã, acum se aflã la dispoziţia pãstorilor şi a credincioşilor dreptul cel mai nou al Bisericii, un drept care se remarcã prin simplitate, claritate, eleganţã şi o adevãratã ştiinţã juridicã. În plus, nefiind lipsit de caritate, echitate şi bunãvoinţã şi fiind profund pãtruns de adevãrat spirit creştin, el încearcã sã rãspundã naturii externe şi interne date de Dumnezeu Bisericii şi, totodatã, doreşte sã facã faţã condiţiilor şi necesitãţilor ei în lumea de azi. Dacã, datoritã rapidelor transformãri ale societãţilor umane contemporane, unele norme pãreau a fi mai puţin perfecte chiar în perioada elaborãrii noului drept, iar în viitor vor avea nevoie de o nouã revizuire, Biserica are suficiente forţe, aşa cum a avut şi în decursul secolelor, de a-şi reînnoi propriile legi. Acum legea nu mai poate fi ignoratã; pãstorii dispun de norme sigure pentru a-şi îndeplini corect slujirea sacrã; de acum înainte, toţi pot sã-şi cunoascã propriile drepturi şi îndatoriri şi poate fi împiedicatã orice arbitrarietate; abuzurile, care eventual au pãtruns în disciplina ecleziasticã din cauza lipsei de legi, vor fi mai uşor extirpate şi împiedicate; în sfârşit, întreaga activitate apostolicã, atât cea care deja s-a consolidat, cât şi cea care este începutã, dispune de acum înainte de baze solide pentru a progresa repede şi pentru a fi promovatã, cãci existenţa unor norme juridice sãnãtoase este absolut necesarã pentru consolidarea, creşterea şi înflorirea comunitãţii ecleziale. Sã dea Dumnezeu acest lucru prin mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, Maica Bisericii, a sfântului Iosif, patronul Bisericii şi a sfinţilor apostoli Petru şi Paul. CODUL DE DREPT CANONIC Textul oficial şi traducerea în limba românã CARTEA I NORME GENERALE Can. 1 - Canoanele acestui Cod privesc doar Biserica Latinã. Can. 2 - În general, Codul nu stabileşte riturile ce trebuie respectate în celebrarea acţiunilor liturgice. De aceea, legile liturgice, care sunt în vigoare pânã în prezent, îşi pãstreazã obligativitatea, în afarã de cazul când vreuna dintre ele este contrarã canoanelor Codului. Can. 3 - Canoanele Codului nu abrogã convenţiile încheiate de Scaunul Apostolic cu statele sau cu alte societãţi politice şi nici nu modificã ceva din conţinutul lor. De aceea, ele continuã sã fie în vigoare ca şi pânã în prezent şi nu se opun nicidecum dispoziţiilor contrare acestui Cod. Can. 4 - Drepturile câştigate şi, de asemenea, privilegiile acordate pânã în prezent persoanelor atât fizice, cât şi juridice de cãtre Scaunul apostolic, care sunt în uz şi nu sunt revocate, rãmân neatinse, în afarã de cazul în care sunt revocate în mod expres de canoanele acestui Cod. Can. 5 - § 1. Cutumele, atât cele universale cât şi cele particulare, în vigoare în prezent, dar contrare acestor canoane, care sunt dezaprobate de cãtre canoanele acestui Cod, sunt complet suprimate şi este interzisã reapariţia lor în viitor. Şi celelalte sã fie considerate suprimate, în afarã de cazul când este prevãzut în mod expres altfel de cãtre Cod, ori dacã sunt centenare sau imemoriale; totuşi, acestea din urmã pot fi tolerate dacã, potrivit aprecierii Ordinariului, nu pot fi abolite datoritã circumstanţelor locurilor şi persoanelor. § 2. Cutumele din afara dreptului, fie universale, fie particulare, care sunt în vigoare în prezent, sunt pãstrate. Can. 6 - § 1. Prin intrarea în vigoare a acestui Cod, se abrogã: 1° Codul de Drept Canonic promulgat în anul 1917; 2° celelalte legi, atât universale cât şi particulare, contrare dispoziţiilor acestui Cod, în afarã de cazul când este prevãzut în mod expres altfel cu privire la legile particulare; 3° toate legile penale, atât universale, cât şi particulare, promulgate de Scaunul apostolic, în afarã de cazul când sunt reluate de acest Cod; 4° celelalte legi disciplinare universale care se referã la o materie ce este rânduitã în întregime de cãtre acest Cod. § 2. În mãsura în care reiau dreptul vechi, canoanele acestui Cod trebuie interpretate ţinându-se seama şi de tradiţia canonicã. TITLUL I Legile ecleziastice Can. 7 - Legea ia fiinţã când este promulgatã. Can. 8 - § 1. Legile ecleziastice universale sunt promulgate prin publicarea lor în Monitorul oficial Acta Apostolicae Sedis, cu excepţia unor cazuri particulare când este prescris un alt mod de promulgare, şi intrã în vigoare numai dupã trecerea a trei luni de la data când au fost publicate în Acta, în afarã de cazul când din însãşi natura lucrurilor obligã imediat, sau chiar în lege a fost stabilitã în mod special şi expres o vacanţã mai scurtã sau mai lungã. § 2. Legile particulare sunt promulgate în modul stabilit de legislator şi încep sã oblige dupã o lunã de zile de la data promulgãrii, în afarã de cazul când chiar în lege este stabilit un alt termen. Can. 9 - Legile privesc viitorul, nu trecutul, în afarã de cazul când în ele este specificat în mod nominal trecutul. Can. 10 - Trebuie sã fie considerate anulante ori incapacitante numai acele legi în care este stabilit în mod expres cã un act este nul sau cã o persoanã este incapabilã. Can. 11 - Legile exclusiv ecleziastice îi obligã numai pe cei botezaţi în Biserica Catolicã sau primiţi ulterior în sânul ei, care se bucurã de uzul suficient al raţiunii şi, dacã nu este prevãzut în mod expres altfel de cãtre drept, au împlinit vârsta de şapte ani. Can. 12 - § 1. Legile universale îi obligã pretutindeni pe toţi cei pentru care au fost date. § 2. Sunt scutiţi de la legile universale, care nu sunt în vigoare într-un anumit teritoriu, toţi cei ce se aflã de fapt în acel teritoriu. § 3. Sunt supuşi legilor create pentru un anumit teritoriu cei pentru care ele au fost date şi care îşi au acolo domiciliul sau cvasidomiciliul şi, totodatã, locuiesc de fapt în acel teritoriu, rãmânând neschimbat can. 13. Can. 13 - § 1. Legile particulare nu sunt presupuse a fi personale, ci teritoriale, în afarã de cazul când se constatã altfel. § 2. Cãlãtorii nu sunt obligaţi: 1° la legile particulare din propriul teritoriu cât timp ei absenteazã de acolo, în afarã de cazul în care nerespectarea acestor legi este dãunãtoare în teritoriul propriu sau când legile sunt personale; 2° nici la legile din teritoriul în care se aflã, cu excepţia acelor legi care au în vedere ordinea publicã sau stabilesc formalitãţile actelor sau privesc bunurile imobile ce se aflã pe acel teritoriu. § 3. Pribegii sunt obligaţi sã respecte legile, atât cele universale, cât şi cele particulare, care sunt în vigoare în locul unde ei se aflã. Can. 14 - Legile, chiar cele anulante şi incapacitante, în dubiul de drept nu obligã; în dubiul de fapt, Ordinariii pot sã dispenseze de la ele, cu condiţia ca, atunci când este vorba de o dispensã rezervatã, autoritatea cãreia îi este rezervatã sã obişnuiascã sã o acorde. Can. 15 - § 1. Ignoranţa sau eroarea cu privire la legile anulante şi incapacitante nu împiedicã efectul acestora, în afarã de cazul când este stabilit în mod expres altfel. § 2. Ignoranţa sau eroarea cu privire la o lege sau la o pedeapsã sau la un fapt personal sau la un fapt strãin notoriu, nu se presupune; cu privire la un fapt strãin nenotoriu, se presupune, pânã se dovedeşte contrarul. Can. 16 - § 1. Legile sunt interpretate în mod autentic de cãtre legislator şi de cãtre cel cãruia legislatorul i-a acordat puterea de a le interpreta în mod autentic. § 2. Interpretarea autenticã prezentatã în formã de lege are aceeaşi putere ca şi legea însãşi şi trebuie sã fie promulgatã; dacã declarã numai cuvintele legii, în sine clare, are valoare retroactivã; dacã restrânge sau extinde legea sau o explicã pe cea nesigurã, nu este retroactivã. § 3. Interpretarea în formã de sentinţã judecãtoreascã sau în formã de act administrativ, într-un caz particular, nu are putere de lege şi obligã numai persoanele şi afecteazã numai lucrurile pentru care a fost datã. Can. 17 - Legile ecleziastice trebuie înţelese conform semnificaţiei proprii a cuvintelor, considerate în text şi în context; dacã aceasta rãmâne nesigurã şi neclarã, trebuie sã se recurgã la locurile paralele, dacã existã, la scopul şi circumstanţele legii şi la intenţia legislatorului. Can. 18 - Legile care stabilesc o pedeapsã sau cele care limiteazã libera exercitare a drepturilor sau cele care conţin o excepţie de la lege trebuie interpretate în sens strict. Can. 19 - Dacã, referitor la o anumitã materie, nu existã o dispoziţie expresã a legii universale sau a legii particulare sau o cutumã, cauza, dacã nu este penalã, trebuie soluţionatã ţinându-se seama de legile date pentru cazuri similare, de principiile generale ale dreptului, aplicate cu echitate canonicã, de jurisprudenţa şi practica Curiei Romane şi de pãrerea comunã şi constantã a experţilor în drept. Can. 20 - Legea nouã abrogã legea precedentã sau derogã de la ea, dacã menţioneazã acest lucru în mod expres sau dacã este direct contrarã legii precedente sau dacã reglementeazã din nou şi în întregime materia legii precedente; totuşi, legea universalã nu derogã câtuşi de puţin de la dreptul particular sau special, în afarã de cazul când este prescris în mod expres altfel în drept. Can. 21 - În dubiu, revocarea unei legi preexistente nu se presupune, dar legile posterioare trebuie sã fie apropiate de cele anterioare şi, pe cât e posibil, trebuie sã fie puse de acord cu ele. Can. 22 - Legile civile, la care face trimitere dreptul Bisericii, trebuie sã fie respectate în dreptul canonic cu aceleaşi efecte, numai sã nu fie contrare dreptului divin şi dreptul canonic sã nu prescrie altfel. TITLUL II Cutuma Can. 23 - Numai acea cutumã are putere de lege, care, introdusã de o comunitate de credincioşi, a fost aprobatã de legislator, în conformitate cu canoanele care urmeazã. Can. 24 - § 1. Nici o cutumã contrarã dreptului divin nu poate dobândi putere de lege. § 2. Nu poate dobândi putere de lege nici cutuma contrarã dreptului canonic sau în afara lui, decât dacã este raţionalã; însã cutuma dezaprobatã în mod expres de cãtre drept nu este raţionalã. Can. 25 - Nici o cutumã nu dobândeşte putere de lege dacã nu a fost respectatã de cãtre o comunitate capabilã cel puţin sã primeascã o lege şi cu intenţia de a introduce un drept. Can. 26 - Dacã nu a fost aprobatã în mod special de cãtre legislator, o cutumã contrarã dreptului canonic în vigoare sau una în afara legii canonice dobândeşte putere de lege numai dacã a fost respectatã în mod legitim timp de treizeci de ani continui şi compleţi; în schimb, o cutumã contrarã legii canonice, care conţine clauza interzicerii cutumelor viitoare, poate fi valabilã numai dacã este centenarã sau imemorialã. Can. 27 - Cutuma este cea mai bunã interpretã a legii. Can. 28 - Rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 5, cutuma contra legii sau cea în afara legii este revocatã printr-o cutumã contrarã sau printr-o lege; dacã nu le menţioneazã în mod expres, legea nu revocã cutumele centenare sau imemoriale, şi nici legea universalã nu revocã cutumele particulare. TITLUL III Decretele generale şi instrucţiunile Can. 29 - Decretele generale, prin care legislatorul competent dã dispoziţii comune pentru o comunitate capabilã sã primeascã o lege, sunt legi propriu-zise şi sunt reglementate de canoanele despre legi. Can. 30 - Cine deţine numai puterea executivã nu poate sã dea un decret general, despre care vorbeşte can. 29, decât dacã, în cazuri particulare, legislatorul competent i-a acordat în mod expres acest lucru conform dreptului şi respectându-se condiţiile stabilite în actul de concesiune. Can. 31 - § 1. Cei care deţin puterea executivã pot sã dea, în limitele competenţei lor, decrete generale executive prin care sunt stabilite cu mai mare precizie modalitãţile ce trebuie respectate în aplicarea legii sau prin care se solicitã cu insistenţã respectarea legilor. § 2. Cât priveşte promulgarea şi vacanţa decretelor despre care este vorba în § 1, sã se respecte prevederile can. 8. Can. 32 - Decretele generale executive îi obligã pe cei care sunt ţinuţi la respectarea legilor cãrora aceleaşi decrete le stabilesc modalitãţile de aplicare sau le solicitã respectarea. Can. 33 - § 1. Decretele generale executive, chiar dacã sunt publicate în "îndreptare" sau în documente care poartã alte denumiri, nu derogã de la legi, iar eventualele lor prevederi contrare legilor sunt lipsite de orice valoare. § 2. Decretele generale executive îşi pierd valabilitatea prin revocarea explicitã sau implicitã, efectuatã de cãtre autoritatea competentã, precum şi prin încetarea legii pentru executarea cãreia au fost date; nu înceteazã, însã, prin încetarea dreptului celui care le-a dat, în afarã de cazul când este prevãzut în mod expres contrarul. Can. 34 - § 1. Instrucţiunile, care exprimã prevederile legilor şi clarificã şi stabilesc modalitãţile ce trebuie respectate în aplicarea acestora, sunt adresate celor cãrora le revine obligaţia de a se îngriji ca legile sã fie aplicate şi îi obligã la executarea lor. Cei ce deţin puterea executivã le publicã în mod legitim în cadrul propriei competenţe. § 2. Dispoziţiile instrucţiunilor nu derogã de la legi, iar dacã unele sunt în contradicţie cu prevederile legilor, sunt lipsite de orice valoare. § 3. Instrucţiunile îşi pierd valabilitatea nu numai prin revocarea lor explicitã sau implicitã de cãtre autoritatea competentã care le-a dat sau de cãtre superiorul acesteia, dar şi prin încetarea legii pentru a cãrei clarificare sau executare au fost date. TITLUL IV Actele administrative particulare CAP. I Norme comune Can. 35 - Actul administrativ particular, fie cã este un decret sau un precept, fie cã este un rescript, poate fi emis de cãtre cel care deţine puterea executivã, în cadrul propriei competenţe, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 76 § 1. Can. 36 - § 1. Actul administrativ trebuie înţeles conform semnificaţiei proprii a cuvintelor şi uzului comun al limbii; în dubiu, actele care se referã la litigii sau au în vedere pedepsele ce trebuie impuse sau aplicate sau limiteazã drepturile persoanei sau lezeazã drepturile câştigate de alţii, trebuie interpretate în sens strict; toate celelalte, în sens larg. § 2. Un act administrativ nu trebuie extins la alte cazuri, ci sã se refere numai la cele ce sunt luate în consideraţie. Can. 37 - Un act administrativ care priveşte forul extern trebuie sã fie dat în scris; tot astfel, şi actul executãrii lui, dacã este dat în formã comisorie. Can. 38 - Un act administrativ, chiar dacã este vorba de un rescript dat Motu proprio, nu este valid dacã lezeazã un drept câştigat de altcineva sau este contrar unei legi sau unei cutume aprobate, în afarã de cazul când autoritatea competentã a adãugat în mod expres o clauzã derogatorie. Can. 39 - Într-un act administrativ, condiţiile sunt considerate ca fiind adãugate pentru validitate numai atunci când sunt exprimate prin conjuncţiile si, nisi, dummodo (dacã, în afarã de cazul când, numai sã). Can. 40 - Executorul unui act administrativ îşi îndeplineşte în mod invalid mandatul, dacã mai întâi nu a primit documentele şi nu le-a verificat autenticitatea şi integritatea, în afarã de cazul când autoritatea competentã care a emis actul l-a înştiinţat în prealabil despre aceste documente. Can. 41 - Executorul unui act administrativ, cãruia îi este încredinţatã numai misiunea executãrii, nu poate refuza executarea acestui act, decât dacã reiese clar cã actul este nul sau cã nu poate fi acceptat dintr-un alt motiv grav sau când condiţiile puse în actul administrativ nu sunt îndeplinite; totuşi, dacã se considerã cã executarea actului administrativ este inoportunã datoritã circumstanţelor persoanei şi locului, executorul trebuie sã întrerupã executarea; în astfel de cazuri, executorul va informa imediat autoritatea care a emis actul. Can. 42 - Executorul unui act administrativ trebuie sã procedeze conform normei prevãzute în mandat; dacã nu a îndeplinit condiţiile esenţiale cuprinse în respectivul document şi nu a respectat forma substanţialã a procedurii, executarea este nulã. Can. 43 - Executorul unui act administrativ poate, dupã aprecierea sa prudentã, sã punã pe altcineva în locul sãu, dacã înlocuirea nu a fost interzisã sau dacã persoana nu a fost aleasã datoritã calitãţilor sale personale sau dacã nu a fost stabilitã dinainte persoana înlocuitorului; în aceste cazuri, executorul poate totuşi sã încredinţeze altcuiva actele pregãtitoare privind executarea. Can. 44 - Un act administrativ poate fi executat şi de cãtre succesorul în funcţie al executorului, în afarã de cazul când persoana a fost aleasã datoritã calitãţilor sale personale. Can. 45 - Dacã executorul a comis o eroare în executarea actului administrativ, poate sã execute din nou acel act. Can. 46 - Actul administrativ nu înceteazã prin încetarea dreptului celui care l-a emis, decât dacã este prevãzut altfel în mod expres de cãtre drept. Can. 47 - Revocarea unui act administrativ printr-un alt act administrativ al autoritãţii competente dobândeşte valoare numai din momentul în care acest nou act este notificat în mod legal persoanei cãreia i-a fost dat. CAP. II Decretele şi preceptele particulare Can. 48 - Decretul particular este actul administrativ emis de autoritatea executivã competentã, prin care, în conformitate cu normele dreptului, într-un caz particular, se dã o decizie sau se acordã un oficiu, care prin natura lor nu presupun o cerere fãcutã de cineva. Can. 49 - Preceptul particular este un decret prin care se impune, în mod direct şi legal, unei persoane sau unor persoane determinate de a face sau de a omite ceva, mai ales pentru a se solicita respectarea legii. Can. 50 - Înainte de a da un decret particular, autoritatea trebuie sã cerceteze cu atenţie informaţiile şi dovezile necesare şi, pe cât este posibil, sã-i audieze pe cei ale cãror drepturi ar putea fi lezate. Can. 51 - Decretul sã fie dat în scris, iar dacã este vorba de o decizie, sã se expunã, cel puţin în mod sumar, motivaţiile. Can. 52 - Decretul particular este valabil numai pentru chestiunile pe care le stabileşte şi pentru persoanele pentru care este dat; dacã nu se constatã altfel, el obligã pretutindeni aceste persoane. Can. 53 - Dacã decretele sunt contrare între ele, cel special, în chestiunile care sunt exprimate în mod special, prevaleazã asupra celui general; dacã sunt deopotrivã speciale şi generale, cel emis ulterior îl abrogã pe cel anterior, tocmai pentru cã îi este contrar. Can. 54 - § 1. Un decret particular, a cãrui aplicare este încredinţatã unui executor, are efect din momentul executãrii, altminteri, din momentul în care este intimat persoanei de cãtre autoritatea care l-a dat. § 2. Pentru a i se putea cere îndeplinirea, un decret particular trebuie sã fie intimat printrun înscris legal conform dreptului. Can. 55 - Rãmânând neschimbatã dispoziţia cann. 37 şi 51, când un motiv foarte grav împiedicã înmânarea în scris a textului decretului, decretul va fi considerat intimat dacã este citit destinatarului în faţa unui notar sau a doi martori, redactându-se un proces verbal ce trebuie semnat de cãtre toţi cei prezenţi. Can. 56 - Dacã destinatarul, chemat în mod legal sã primeascã decretul sau sã-i asculte citirea, fãrã un motiv just nu s-a prezentat sau a refuzat sã semneze, se considerã cã decretul este intimat. Can. 57 - § 1. Ori de câte ori legea impune emiterea unui decret sau persoana interesatã prezintã în mod legal o cerere sau un recurs pentru a obţine un decret, autoritatea competentã sã-l emitã în termen de trei luni de la data primirii cererii sau a recursului, în afarã de cazul când legea prescrie un alt termen. § 2. Expirând acest termen, dacã decretul nu a fost încã emis, rãspunsul se presupune a fi negativ, iar cel interesat poate înainta un ulterior recurs. § 3. Presupusul rãspuns negativ nu scuteşte autoritatea competentã de obligaţia de a emite decretul şi chiar de a repara eventuala daunã cauzatã, aşa cum prevede can. 128. Can. 58 - § 1. Decretul particular îşi pierde valabilitatea în cazul în care este revocat în mod legal de cãtre autoritatea competentã, precum şi în cazul când înceteazã legea pentru a cãrei executare a fost dat. § 2. Preceptul particular care nu este impus printr-un înscris legal îşi pierde valoarea prin încetarea dreptului celui care l-a ordonat. CAP. III Rescriptele Can. 59 - § 1. Rescriptul este actul administrativ dat în scris de cãtre autoritatea executivã competentã, prin care, din însãşi natura sa, la cererea cuiva, se acordã un privilegiu, o dispensã sau o altã favoare. § 2. Prevederile stabilite pentru rescripte sunt valabile şi pentru acordarea unei permisiuni (licentia), precum şi pentru acordãrile de favoruri fãcute oral, dacã nu se constatã altfel. Can. 60 - Orice rescript poate fi obţinut de toţi cei care nu sunt opriţi în mod expres. Can. 61 - Dacã nu se constatã altfel, un rescript poate fi cerut şi pentru altã persoanã, chiar fãrã consimţãmântul ei, şi are valoare înainte ca ea sã-l accepte, dacã nu existã clauze contrare. Can. 62 - Rescriptul pentru care nu este desemnat nici un executor are efect din momentul semnãrii actului; celelalte, din momentul executãrii lor. Can. 63 - § 1. Validitãţii unui rescript i se opune pãstrarea sub tãcere a adevãrului (subreptio), dacã în cerere nu au fost expuse acele lucruri care, potrivit legii, stilului şi practicii canonice, trebuie sã fie expuse pentru validitate, în afarã de cazul când este vorba de un rescript de favoare dat Motu proprio. § 2. De asemenea, validitãţii unui rescript i se opune expunerea falsului (obreptio), dacã nici unul dintre motivele prezentate nu este adevãrat. § 3. În cazul rescriptelor care nu au nici un executor, motivul trebuie sã fie adevãrat în momentul emiterii decretului; în cazul celorlalte, în momentul executãrii lor. Can. 64 - Fãcând excepţie dreptul Penitenţiariei pentru forul intern, o favoare negatã de oricare congregaţie a Curiei Romane nu poate fi acordatã în mod valid de cãtre o altã congregaţie a aceleiaşi Curii sau de cãtre o altã autoritate competentã inferioarã Pontifului Roman, fãrã consimţãmântul congregaţiei cãreia cel interesat s-a adresat iniţial. Can. 65 - § 1. Rãmânând valabile prevederile din §§ 2 şi 3, nimeni nu poate sã cearã de la un alt Ordinariu o favoare negatã de Ordinariul propriu, fãrã sã fie menţionat rãspunsul negativ; dacã însã a fost fãcutã menţiunea, Ordinariul sã nu acorde favoarea decât dupã ce a primit de la primul Ordinariu motivele refuzului. § 2. O favoare negatã de vicarul general sau de vicarul episcopal nu poate fi acordatã în mod valid de cãtre un alt vicar al aceluiaşi Episcop, chiar dacã vicarul care a refuzat-o a expus motivele refuzului. § 3. O favoare negatã de vicarul general sau de vicarul episcopal şi obţinutã ulterior de la Episcopul diecezan, fãrã sã fi fost menţionat refuzul, este invalidã; o favoare negatã de cãtre Episcopul diecezan nu poate fi obţinutã în mod valid, chiar dacã a fost menţionat refuzul, de la vicarul sãu general sau de la vicarul episcopal fãrã consimţãmântul Episcopului. Can. 66 - Un rescript nu devine invalid din cauza unei erori cu privire la numele destinatarului sau al persoanei care îl emite sau al localitãţii în care destinatarul locuieşte sau cu privire la obiectul favorului, cu condiţia ca, dupã aprecierea Ordinariului, sã nu existe nici un dubiu cu privire la destinatar sau la obiectul favorului. Can. 67 - § 1. În cazul în care, privitor la unul şi acelaşi lucru, s-ar obţine douã rescripte contrare între ele, cel special, în chestiunile care sunt exprimate în mod special, prevaleazã asupra celui general. § 2. Dacã sunt deopotrivã speciale sau generale, cel anterior prevaleazã asupra celui ulterior, în afarã de cazul când în cel ulterior se face în mod expres menţiune despre cel anterior, ori când primul beneficiar, din dol sau din neglijenţã mare, nu s-a folosit de rescriptul sãu. § 3. În caz de dubiu cu privire la validitatea rescriptului, sã se recurgã la persoana care l-a dat. Can. 68 - Un rescript al Scaunului Apostolic, în care nu este desemnat nici un executor, trebuie sã fie prezentat Ordinariului persoanei care îl obţine numai în cazul când acest lucru este prescris în acelaşi document, când este vorba de lucruri publice sau când trebuie sã fie confirmate condiţiile. Can. 69 - Rescriptul pentru prezentarea cãruia nu este stabilit nici un termen poate fi prezentat executorului în orice moment, cu condiţia sã nu existe rea-credinţã şi dol. Can. 70 - Dacã într-un rescript însãşi concesiunea este încredinţatã executorului, este de datoria acestuia sã acorde sau sã refuze favorul, potrivit aprecierii sale prudente şi propriei conştiinţe. Can. 71 - Nimeni nu este obligat sã se foloseascã de un rescript acordat exclusiv în propriul avantaj, în afarã de cazul când este ţinut la aceasta de o altã obligaţie canonicã. Can. 72 - Rescriptele acordate de Scaunul Apostolic, dar care au expirat, pot sã fie prorogate de Episcopul diecezan, dintr-un motiv just, numai o singurã datã, pentru o perioadã nu mai mare de trei luni. Can. 73 - Nici un rescript nu este revocat printr-o lege contrarã, în afarã de cazul când este prevãzut altfel chiar în lege. Can. 74 - Deşi o persoanã se poate folosi în forul intern de o favoare acordatã prin viu grai, este totuşi ţinutã sã dovedeascã în forul extern ori de câte ori îi este cerut acest lucru în mod legal. Can. 75 - Dacã rescriptul conţine un privilegiu sau o dispensã, sã se respecte în plus şi prevederile canoanelor care urmeazã. CAP. IV Privilegiile Can. 76 - § 1. Privilegiul, adicã favoarea acordatã printr-un act special în folosul unor persoane fizice sau juridice determinate, poate fi acordat de cãtre legislator, precum şi de cãtre autoritatea executivã cãreia legislatorul i-a dat aceastã putere. § 2. Posedarea centenarã sau imemorialã produce prezumţia cã privilegiul a fost acordat. Can. 77 - Privilegiul trebuie interpretat în conformitate cu can. 36 § 1; întotdeauna, însã, trebuie adoptatã acea interpretare potrivit cãreia beneficiarii privilegiului sã dobândeascã întradevãr o favoare. Can. 78 - § 1. Dacã nu se dovedeşte contrarul, se presupune cã privilegiul este perpetuu. § 2. Privilegiul personal, adicã cel care urmeazã persoana, înceteazã o datã cu persoana. § 3. Privilegiul real înceteazã prin dispariţia absolutã a lucrului sau a locului; totuşi, privilegiul local reapare dacã locul este reconstituit în rãstimp de cincizeci de ani. Can. 79 - Privilegiul înceteazã prin revocarea lui de cãtre autoritatea competentã în conformitate cu prevederile can. 47, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 81. Can. 80 - § 1. Nici un privilegiu nu înceteazã prin renunţare, în afarã de cazul când aceasta a fost acceptatã de autoritatea competentã. § 2. Orice persoanã fizicã poate sã renunţe la un privilegiu acordat exclusiv în favoarea ei. § 3. Persoanele individuale nu pot sã renunţe la un privilegiu acordat unei persoane juridice, ori acordat datoritã demnitãţii unui loc sau lucru; nici persoana juridicã însãşi nu este liberã sã renunţe la un privilegiu ce i-a fost acordat, dacã renunţarea aduce un prejudiciu Bisericii sau altora. Can. 81 - Un privilegiu nu înceteazã prin încetarea dreptului celui care l-a acordat, în afarã de cazul când a fost dat cu clauza ad beneplacitum nostrum sau cu o alta echivalentã. Can. 82 - Un privilegiu care nu comportã o povarã pentru alţii nu înceteazã prin nefolosire sau prin folosire contrarã; în schimb, privilegiul care se transformã într-o povarã pentru alţii înceteazã, dacã intervine o prescripţie legalã. Can. 83 - § 1. Privilegiul înceteazã prin expirarea timpului sau prin terminarea numãrului de cazuri pentru care a fost acordat, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 142 § 2. § 2. De asemenea, privilegiul înceteazã dacã, cu trecerea timpului, circumstanţele s-au schimbat în aşa fel încât, dupã aprecierea autoritãţii competente, el devine dãunãtor sau folosirea lui devine ilicitã. Can. 84 - Cine abuzeazã de puterea ce îi este datã prin privilegiu meritã sã fie deposedat de privilegiul însuşi; de aceea, Ordinariul, dupã ce l-a avertizat în zadar pe posesorul privilegiului, sã-l deposedeze de privilegiul ce i l-a acordat pe cel care abuzeazã în mod grav de privilegiu; dacã privilegiul a fost acordat de Scaunul Apostolic, Ordinariul este ţinut sã-l informeze despre abuz. CAP. V Dispensele Can. 85 - Dispensa, adicã scutirea de la o lege exclusiv ecleziasticã într-un caz particular, poate fi acordatã de cei care deţin puterea executivã, în limitele competenţei lor, precum şi de cei care deţin puterea de a dispensa în mod explicit sau implicit fie în virtutea dreptului însuşi, fie în virtutea unei delegaţii legale. Can. 86 - Nu se poate dispensa de la legile care stabilesc elementele constitutive esenţiale ale instituţiilor juridice sau ale actelor juridice. Can. 87 - § 1. Ori de câte ori considerã cã este spre binele spiritual al credincioşilor, Episcopul diecezan are puterea de a dispensa de la legile disciplinare, atât universale, cât şi particulare, date de autoritatea supremã a Bisericii fie pentru teritoriul sãu, fie pentru supuşii sãi, nu însã de la legile procesuale şi penale, nici de la legile a cãror dispensã este rezervatã în mod special Scaunului Apostolic sau unei alte autoritãţi. § 2. Dacã recurgerea la Sfântul Scaun este dificilã şi,totodatã, din cauza întârzierii existã pericolul unei daune grave, orice Ordinariu poate dispensa de la aceste legi, chiar dacã dispensa este rezervatã Sfântului Scaun, numai sã fie vorba de o dispensã pe care Sfântul Scaun, în aceleaşi circumstanţe, obişnuieşte sã o acorde, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 291. Can. 88 - Ordinariul locului poate sã dispenseze de la legile diecezane şi, când considerã cã este spre binele credincioşilor, de la legile date de Conciliul plenar şi provincial sau de Conferinţa episcopalã. Can. 89 - Parohul, ceilalţi preoţi şi diaconi nu pot sã dispenseze de la o lege universalã şi particularã, în afarã de cazul când aceastã putere le-a fost acordatã în mod expres. Can. 90 - § 1. Sã nu se dispenseze de la o lege ecleziasticã fãrã un motiv just şi raţional, ţinându-se seama de circumstanţele cazului şi de gravitatea legii de la care se dispenseazã; în caz contrar, dispensa este ilicitã şi, dacã nu este acordatã de legislator sau de superiorul acestuia, este şi invalidã. § 2. În caz de dubiu cu privire la suficienţa motivului, dispensa este acordatã în mod valid şi licit. Can. 91 - Cine deţine puterea de a dispensa poate sã o exercite, chiar şi atunci când se aflã în afara teritoriului, asupra propriilor supuşi, chiar când aceştia lipsesc din teritoriu, şi, dacã nu este interzis în mod expres, chiar faţã de strãinii care se aflã actualmente în teritoriu, precum şi faţã de sine însuşi. Can. 92 - Este supusã interpretãrii stricte, conform can. 36 § 1, nu numai dispensa, ci şi puterea de a dispensa acordatã pentru un caz concret. Can. 93 - Dispensa care comportã acte succesive înceteazã în acelaşi fel ca şi privilegiile, precum şi prin încetarea sigurã şi totalã a motivului pentru care a fost acordatã. TITLUL V Statutele şi regulamentele Can. 94 - § 1. În sens propriu, statutele sunt norme create conform dreptului pentru ansamblurile de persoane sau de lucruri, prin care sunt stabilite finalitatea, structura, conducerea şi activitãţile acestora. § 2. Statutele unui ansamblu de persoane obligã numai persoanele care sunt în mod legitim membrii acestuia; statutele unui ansamblu de lucruri îi obligã pe cei care îl conduc. § 3. Dispoziţiile statutelor, create şi promulgate în virtutea puterii legislative, sunt reglementate de prevederile canoanelor despre legi. Can. 95 - § 1. Regulamentele sunt reguli sau norme care trebuie respectate în reuniunile de persoane, reuniuni fie impuse de autoritatea ecleziasticã, fie convocate în mod liber de cãtre credincioşi, precum şi în alte adunãri, şi prin care sunt stabilite structura, conducerea şi modalitãţile de desfãşurare. § 2. Sunt obligaţi sã respecte normele regulamentului cei care participã la reuniuni sau adunãri. TITLUL VI Persoanele fizice şi juridice CAP. I Condiţia canonicã a persoanelor fizice Can. 96 - Prin Botez, omul este încorporat Bisericii lui Cristos şi este constituit în ea ca persoanã, cu obligaţii şi drepturi care, avându-se în vedere condiţia fiecãruia, sunt proprii creştinilor, câtã vreme ei sunt în comuniune ecleziasticã şi dacã nu se opune vreo sancţiune impusã în mod legal. Can. 97 - § 1. Persoana care a împlinit vârsta de optsprezece ani este majorã; sub aceastã vârstã, este minorã. § 2. Minorul, înainte de a fi împlinit şapte ani, este numit prunc ("infans") şi este considerat iresponsabil de actele sale; dupã împlinirea vârstei de şapte ani, se presupune cã are uzul raţiunii. Can. 98 - § 1. Persoana majorã se bucurã de exercitarea deplinã a drepturilor sale. § 2. În exercitarea drepturilor sale, persoana minorã rãmâne supusã puterii pãrinţilor sau a tutorilor, cu excepţia acelor acte în care minorii, în virtutea legii divine sau a dreptului canonic, sunt scoşi de sub puterea pãrinţilor sau a tutorilor. Cât priveşte numirea şi puterea tutorilor, sã se respecte dispoziţiile dreptului civil, dacã dreptul canonic nu stabileşte altfel sau dacã Episcopul diecezan, în cazuri precise, dintr-un motiv just, nu a considerat cã trebuie sã se prevadã numirea unui alt tutore. Can. 99 - Cine este lipsit în mod habitual de uzul raţiunii este considerat iresponsabil de actele sale şi este asemuit pruncilor. Can. 100 - Persoana este numit locuitor ("incola") în locul unde îşi are domiciliul; strãin ("advena"), în locul unde îşi are cvasidomiciliul; cãlãtor ("peregrinus"), dacã se aflã în afara domiciliului şi a cvasidomiciliului pe care îl mai deţine; pribeag ("vagus"), dacã nu are nicãieri nici domiciliul, nici cvasidomiciliul. Can. 101 - § 1. Locul de origine al copilului, precum şi al neofitului, este locul în care, când copilul s-a nãscut, pãrinţii îşi aveau domiciliul, sau, în lipsa acestuia, cvasidomiciliul, iar dacã pãrinţii nu aveau amândoi acelaşi domiciliu sau cvasidomiciliu, locul de origine este locul domiciliului sau al cvasidomiciliului mamei. § 2. Dacã este vorba de un copil de pribegi ("vagi"), locul de origine este chiar locul unde s-a nãscut; dacã este vorba de un copil expus, locul unde a fost gãsit. Can. 102 - § 1. Domiciliul se dobândeşte prin şederea în teritoriul unei parohii, sau cel puţin al unei dieceze, cu intenţia de a rãmâne acolo permanent dacã nimic nu îndepãrteazã persoana din acel loc, sau prin şederea efectivã timp de cinci ani. § 2. Cvasidomiciliul se dobândeşte prin şederea în teritoriul unei parohii, sau cel puţin al unei dieceze, cu intenţia de a rãmâne acolo timp de trei luni dacã nimic nu îndepãrteazã persoana din acel loc, sau prin şederea efectivã timp de trei luni. § 3. Domiciliul sau cvasidomiciliul în teritoriul unei parohii se numeşte parohial; în teritoriul unei dieceze, chiar dacã nu într-o parohie, se numeşte diecezan. Can. 103 - Membrii institutelor cãlugãreşti şi ai societãţilor de viaţã apostolicã dobândesc domiciliul în locul unde se aflã casa de care aparţin; cvasidomiciliul, în casa în care, potrivit can. 102, § 2, locuiesc. Can. 104 - Soţii au domiciliul sau cvasidomiciliul comun; în caz de separare legalã sau dintr-un alt motiv just, ambii pot avea domiciliu sau cvasidomiciliu propriu. Can. 105 - § 1. Minorul pãstreazã în mod necesar domiciliul şi cvasidomiciliul aceluia sub a cãrui putere se aflã. Ieşit din pruncie ("infantia"), poate sã dobândeascã şi cvasidomiciliu propriu; emancipat în mod legal conform dreptului civil, poate sã dobândeascã şi domiciliu propriu. § 2. Oricine, dintr-un alt motiv decât cel al vârstei minore, a fost încredinţat în mod legitim sub tutela sau curatela altuia, are domiciliul sau cvasidomiciliul tutorelui sau al curatorului. Can. 106 - Domiciliul şi cvasidomiciliul se pierd prin pãrãsirea locului cu intenţia de a nu mai reveni, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 105. Can. 107 - § 1. Atât în virtutea domiciliului, cât şi a cvasidomiciliului, fiecare are paroh propriu şi Ordinariu propriu. § 2. Parohul sau Ordinariul pribeagului este parohul sau Ordinariul locului în care pribeagul locuieşte de fapt. § 3. Chiar şi pentru acela care are numai domiciliu sau cvasidomiciliu diecezan, parohul propriu este parohul locului în care el locuieşte de fapt. Can. 108 - § 1. Consangvinitatea este calculatã pe bazã de linii şi grade. § 2. În linia dreaptã existã atâtea grade câte generaţii sau câte persoane sunt, autorul comun nefiind luat în calcul. § 3. În linia colateralã existã atâtea grade câte persoane sunt în cele douã linii luate împreunã, autorul comun nefiind luat în calcul. Can. 109 - § 1. Afinitatea derivã dintr-o cãsãtorie validã, chiar neconsumatã, şi existã între soţ şi consangvinii soţiei, precum şi între soţie şi consangvinii soţului. § 2. Este calculatã în aşa fel încât cei care sunt consangvinii soţului sunt în aceeaşi linie şi în acelaşi grad afinii soţiei, şi invers. Can. 110 - Cei care au fost adoptaţi în conformitate cu dispoziţiile dreptului civil sunt consideraţi fiii aceluia sau ai acelora care i-au adoptat. Can. 111 - § 1. Prin primirea Botezului este înscris în Biserica Latinã copilul pãrinţilor care aparţin acestei Biserici, sau, dacã unul dintre pãrinţi nu aparţine acesteia, ambii au decis de comun acord ca copilul lor sã fie botezat în Biserica Latinã; în caz de dezacord între pãrinţi, este înscris în Biserica ritualã la care aparţine tatãl. § 2. Orice candidat la Botez, care a împlinit vârsta de paisprezece ani, poate alege în mod liber sã fie botezat în Biserica Latinã sau într-o altã Bisericã ritualã autonomã (sui iuris). În acest caz, el aparţine de Biserica pe care a ales-o. Can. 112 - § 1. Dupã primirea Botezului, sunt înscrişi la o altã Biserica ritualã autonomã: 1° cei care au obţinut permisiunea de la Scaunul Apostolic; 2° soţul care, cu prilejul încheierii cãsãtoriei sau în timpul vieţii de cãsãtorie, a declarat cã vrea sã treacã la Biserica ritualã autonomã a celuilalt soţ; în caz de desfacere a cãsãtoriei, poate sã revinã în mod liber la Biserica Latinã; 3° copiii acelora despre care este vorba la nr. 1 şi 2, înainte de împlinirea vârstei de paisprezece ani, şi, într-o cãsãtorie mixtã, copiii pãrţii catolice care a trecut în mod legitim la o altã Bisericã ritualã autonomã; dupã ce au împlinit aceastã vârstã, ei pot reveni la Biserica Latinã. § 2. Obiceiul, chiar îndelungat, de a primi sacramentele dupã ritul unei Biserici rituale autonome nu atrage dupã sine înscrierea la aceastã Bisericã. CAP. II Persoanele juridice Can. 113 - § 1. Din însãşi orânduirea divinã, Biserica Catolicã şi Scaunul Apostolic sunt persoane morale. § 2. În afarã de persoanele fizice, în Bisericã existã şi persoane juridice, adicã subiecte în dreptul canonic de obligaţii şi drepturi specifice naturii lor. Can. 114 - § 1. Sunt constituite ca persoane juridice, fie prin însãşi dispoziţia dreptului, fie printr-o concesiune specialã din partea autoritãţii competente, datã printr-un decret, ansamblurile de persoane sau de lucruri destinate unui scop conform cu misiunea Bisericii, care depãşeşte scopul persoanelor individuale. § 2. Scopurile despre care este vorba în § 1 sunt cele referitoare la operele de milostenie, de apostolat, de caritate spiritualã sau materialã. § 3. Autoritatea competentã a Bisericii sã nu acorde personalitate juridicã decât acelor ansambluri de persoane sau de lucruri care urmãresc un scop cu adevãrat util şi care, analizându-se bine toate aspectele, dispun de mijloacele care sunt considerate suficiente pentru atingerea scopului propus. Can. 115 - § 1. Persoanele juridice în Bisericã sunt fie ansambluri de persoane, fie ansambluri de lucruri. § 2. Un ansamblu de persoane, care desigur poate fi format din cel puţin trei persoane, este colegial, dacã membrii lui, cu sau fãrã egalitate în drepturi, îi stabilesc activitatea participând la deciziile ce trebuie date conform dreptului şi statutelor; altminteri, este necolegial. § 3. Un ansamblu de lucruri, adicã o fundaţie autonomã, este format din bunuri sau lucruri fie spirituale, fie materiale, şi este condus, conform dreptului şi statutelor, fie de una sau mai multe persoane fizice, fie de un colegiu. Can. 116 - § 1. Persoanele juridice publice sunt ansambluri de persoane sau de lucruri care sunt constituite de cãtre autoritatea ecleziasticã competentã ca sã îndeplineascã în limitele prestabilite lor, în numele Bisericii, conform dispoziţiilor dreptului, misiunea ce le-a fost încredinţatã în vederea binelui public; celelalte persoane juridice sunt private. § 2. Persoanele juridice publice sunt înzestrate cu aceastã personalitate fie în virtutea dreptului însuşi (ipso iure), fie printr-un decret special al autoritãţii competente care o acordã în mod expres; persoanele juridice private primesc aceastã personalitate numai printr-un decret special al autoritãţii competente care o acordã în mod expres. Can. 117 - Nici un ansamblu de persoane sau de lucruri care vrea sã dobândeascã personalitate juridicã nu o poate dobândi dacã statutele lui nu au fost aprobate de cãtre autoritatea competentã. Can. 118 - Reprezintã persoana juridicã publicã, acţionând în numele ei, cei cãrora le este recunoscutã aceastã competenţã de cãtre dreptul universal sau particular sau de cãtre statutele proprii. Reprezintã persoana juridicã privatã cei cãrora le este conferitã aceastã competenţã de cãtre statute. Can. 119 - Referitor la actele colegiale, dacã nu este prevãzut altfel de cãtre drept sau de cãtre statute: 1° dacã este vorba de alegeri, fiind prezentã majoritatea celor ce trebuie convocaţi, are valoare în drept ceea ce a fost aprobat de cãtre majoritatea absolutã a celor prezenţi; dupã douã scrutine nereuşite, sã se voteze pentru doi candidaţi care au obţinut cel mai mare numãr de voturi, ori, dacã sunt mai mulţi, pentru cei mai vârstnici doi candidaţi; dacã, dupã douã scrutine, paritatea persistã, sã fie considerat ales cel mai vârstnic. 2° dacã este vorba de alte materii, fiind prezentã majoritatea celor care trebuie convocaţi, are valoare în drept ceea ce a fost aprobat de cãtre majoritatea absolutã a celor prezenţi; dacã dupã douã scrutine voturile au fost egale, preşedintele poate rezolva paritatea prin votul sãu; 3° când este vorba de ceva care îi priveşte pe toţi ca indivizi luaţi fiecare în parte, trebuie sã fie aprobat de cãtre toţi. Can. 120 - § 1. Prin natura sa, persoana juridicã este perpetuã; totuşi, se stinge dacã este desfiinţatã în mod legal de cãtre autoritatea competentã sau dacã nu a desfãşurat activitate timp de o sutã de ani; în plus, persoana juridicã privatã se stinge dacã însãşi asociaţia se dizolvã în conformitate cu statutele sau dacã, dupã aprecierea autoritãţii competente, însãşi fundaţia a încetat sã existe conform statutelor. § 2. Dacã mai trãieşte unul dintre membrii persoanei juridice colegiale, iar ansamblul de persoane nu a încetat sã existe conform statutelor, exercitarea tuturor drepturilor ansamblului îi revine de drept acestui membru. Can. 121 - Dacã ansamblurile de persoane sau de lucruri, care sunt persoane juridice publice, se unesc în aşa fel încât din ele se formeazã un singur ansamblu dotat cu personalitate juridicã, aceastã nouã persoanã juridicã dobândeşte bunurile şi drepturile patrimoniale ale celor precedente şi îşi asumã obligaţiile cu care acestea erau împovãrate; mai cu seamã cât priveşte destinaţia bunurilor şi îndeplinirea obligaţiilor, trebuie sã fie ocrotite atât voinţa fondatorilor şi a ofertanţilor, cât şi drepturile câştigate. Can. 122 - Dacã un ansamblu, care se bucurã de personalitate juridicã publicã, este divizat în aşa fel încât o parte din el este unitã cu o altã persoanã juridicã, sau din partea dezmembratã este constituitã o nouã persoanã juridicã publicã, autoritatea ecleziasticã, cãreia îi aparţine dreptul cu privire la divizare, trebuie sã se îngrijeascã personal sau printr-un executor, respectându-se, desigur, în primul rând, atât voinţa fondatorilor şi a ofertanţilor, cât şi drepturile câştigate, ca şi statutele aprobate: 1° ca bunurile comune, ce pot fi divizate, şi drepturile patrimoniale, precum şi debitele şi celelalte obligaţii, sã fie divizate între respectivele persoane juridice în mod proporţional, cu dreptate şi echitate, ţinându-se seama de toate circumstanţele şi necesitãţile fiecãreia; 2° ca uzul şi uzufructul bunurilor comune ce nu pot fi divizate sã revinã ambelor persoane juridice, iar obligaţiile legate de aceste bunuri sã fie impuse amândurora, respectându-se, de asemenea, proporţia necesarã, ce trebuie stabilitã conform echitãţii şi dreptãţii. Can. 123 - Dupã ce o persoanã juridicã publicã se stinge, destinaţia bunurilor sale, a drepturilor sale patrimoniale şi a obligaţiilor sale este reglementatã de cãtre drept şi statute; dacã acestea nu fac nici o menţiune, respectivele bunuri, drepturi şi obligaţii revin persoanei juridice imediat superioare, respectându-se întotdeauna voinţa fondatorilor, precum şi drepturile câştigate; dupã stingerea unei persoane juridice private, destinaţia bunurilor şi a obligaţiilor acesteia este reglementatã de propriile statute. TITLUL VII Actele juridice Can. 124 - § 1. Pentru validitatea unui act juridic, este necesar ca el sã fie îndeplinit de cãtre o persoanã aptã şi sã existe în el elementele care constituie în mod esenţial actul însuşi, precum şi formalitãţile şi condiţiile impuse de cãtre drept pentru validitate. § 2. Un act juridic îndeplinit în mod reglementar cu privire la elementele sale externe se presupune cã este valid. Can. 125 - § 1. Un act îndeplinit sub violenţã, pricinuitã unei persoane de cãtre alţii, cãreia ea nu a putut în nici un chip sã-i opunã rezistenţã, este considerat neavenit. § 2. Un act îndeplinit sub fricã gravã, provocatã în mod nedrept, sau din dol, este valid, dacã nu este stabilit altfel de cãtre drept, dar poate fi anulat prin sentinţã judecãtoreascã, fie la cererea pãrţii lezate sau a urmaşilor ei legali, fie din oficiu. Can. 126 - Un act îndeplinit din ignoranţã sau din eroare cu privire la ceea ce constituie substanţa lui sau la ceea ce echivaleazã cu o condiţie sine qua non este nul; altminteri, este valabil, dacã dreptul nu stabileşte altfel; totuşi, un act îndeplinit din ignoranţã sau din eroare poate da loc unei acţiuni care produce anularea, conform dispoziţiilor dreptului. Can. 127 - § 1. Când este stabilit de cãtre drept cã, pentru unele acte ce trebuie îndeplinite, Superiorul are nevoie de consensul sau de pãrerea unui colegiu sau a unui grup de persoane, trebuie sã fie convocat colegiul sau grupul în conformitate cu dispoziţiile can. 166, în afarã de cazul în care, când este vorba numai de cererea pãrerii, este prevãzut altfel în dreptul particular sau propriu; pentru ca actele sã fie valide, este necesar ca Superiorul sã obţinã consensul majoritãţii absolute a acelora care sunt prezenţi sau sã asculte pãrerea tuturor. § 2. Când este stabilit de cãtre drept cã, pentru unele acte ce trebuie îndeplinite, Superiorul are nevoie de consensul sau de pãrerea unor persoane ca indivizi luaţi fiecare în parte: 1° dacã este necesar sã fie cerut consensul, este invalid actul Superiorului care nu cere consensul acelor persoane sau care acţioneazã împotriva votului lor sau împotriva votului uneia din ele. 2° dacã este necesar sã fie cerutã pãrerea, este invalid actul Superiorului care nu cere pãrerea acestor persoane; Superiorul, deşi nu este obligat sã urmeze pãrerea lor, chiar unanimã, totuşi, sã nu se disocieze de ea, mai cu seamã dacã e unanimã, fãrã un motiv care, dupã aprecierea sa, este foarte serios. § 3. Toţi cei care trebuie sã-şi dea consensul sau sã-şi exprime pãrerea au obligaţia de a-şi face cunoscutã cu sinceritate propria decizie şi, dacã gravitatea problemelor cere aceasta, de a pãstra cu grijã secretul; desigur, aceastã obligaţie poate fi impusã de cãtre Superior. Can. 128 - Oricine provoacã altuia în mod nelegitim o daunã printr-un act juridic, ba chiar şi prin orice alt act îndeplinit din dol sau culpã este obligat sã repare dauna pricinuitã. TITLUL VIII Puterea de conducere Can. 129 - § 1. Sunt subiecte capabile ale puterii de conducere, care desigur în Bisericã este din orânduire divinã şi care este numitã şi putere de jurisdicţie, cei ce au primit o treaptã a sacramentului Preoţiei, în conformitate cu dispoziţiile dreptului. § 2. La exercitarea aceleiaşi puteri, credincioşii laici pot colabora în conformitate cu dispoziţiile dreptului. Can. 130 - Prin natura sa, puterea de conducere este exercitatã în forul extern; totuşi, uneori ea este exercitatã numai în forul intern, dar în aşa fel încât efectele pe care exercitarea ei le produce în forul extern sã nu fie recunoscute în acest for decât atunci când dreptul, în cazuri precise, stabileşte acest lucru. Can. 131 - § 1. Puterea ordinarã de conducere este puterea anexatã ipso iure unui oficiu; cea delegatã este puterea acordatã însãşi persoanei, fãrã intermediul unui oficiu. § 2. Puterea ordinarã de conducere poate fi proprie sau vicarialã. § 3. Cine afirmã cã este delegat are obligaţia de a dovedi acest lucru. Can. 132 - § 1. Facultãţile habituale sunt reglementate de prevederile referitoare la puterea delegatã. § 2. Totuşi, dacã în actul de acordare nu s-a stabilit în mod expres altfel sau dacã nu a fost aleasã persoana datoritã calitã-ţilor sale personale, facultatea habitualã acordatã Ordinariului nu înceteazã prin încetarea dreptului Ordinariului cãruia i-a fost acordatã, chiar dacã el începuse deja sã o exercite, dar trece la Ordinariul care îi urmeazã la conducere. Can. 133 - § 1. Delegatul care depãşeşte limitele mandatului sãu, fie cu privire la persoane, fie cu privire la lucruri, acţioneazã în mod invalid. § 2. Nu se considerã cã îşi depãşeşte limitele mandatului delegatul care îndeplineşte obiectul delegaţiei într-un mod diferit de cel care i-a fost precizat în mandat, în afarã de cazul când persoana care a delegat a prescris ea însãşi pentru validitate modul în care sã se procedeze. Can. 134 - § 1. În drept, pe lângã Pontiful Roman, mai au denumirea de Ordinariu Episcopii diecezani şi toţi aceia care, chiar în mod interimar, sunt puşi în fruntea unei Biserici particulare sau a unei comunitãţi echivalate Bisericii particulare conform can. 368, precum şi aceia care deţin în ele puterea executivã ordinarã generalã, adicã Vicarii generali şi episcopali; de asemenea, pentru membrii lor, Superiorii majori ai institutelor cãlugãreşti clericale de drept pontifical şi ai societãţilor clericale de viaţã apostolicã de drept pontifical, care au cel puţin puterea executivã ordinarã. § 2. Au denumirea de Ordinariul locului toţi cei menţionaţi în § 1, cu excepţia Superiorilor institutelor cãlugãreşti şi ai societãţilor de viaţã apostolicã. § 3. Ceea ce canoanele atribuie în mod nominal Episcopului diecezan în cadrul puterii executive este de competenţa exclusivã a Episcopului diecezan şi a acelora care, în can. 381, § 2, sunt echivalaţi lui, fiind excluşi Vicarul general şi Vicarul episcopal, în afarã de cazul când au mandat special. Can. 135 - § 1. Puterea de conducere se diferenţiazã în legislativã, executivã şi judecãtoreascã. § 2. Puterea legislativã trebuie exercitatã în modul prescris de drept, iar aceea pe care o deţine în Bisericã legislatorul inferior autoritãţii supreme nu poate sã fie delegatã în mod valid dacã nu este prescris în mod explicit altfel de cãtre drept; nu poate fi datã în mod valid de cãtre legislatorul inferior o lege contrarã dreptului superior. § 3. Puterea judecãtoreascã, de care se bucurã judecãtorii sau colegiile judecãtoreşti, trebuie exercitatã în modul prescris de drept şi nu poate fi delegatã decât pentru efectuarea actelor pregãtitoare ale unui decret sau ale unei sentinţe. § 4. Cât priveşte exercitarea puterii executive, sã se respecte dispoziţiile canoanelor care urmeazã. Can. 136 - Cine deţine puterea executivã o poate exercita în mod valid asupra propriilor supuşi, fie cã el însuşi se aflã în afara teritoriului sãu, fie cã înşişi supuşii nu sunt prezenţi în teritoriu, dacã nu se constatã altfel din natura lucrului sau din dispoziţia dreptului; asupra cãlãtorilor prezenţi în teritoriu, dacã este vorba de favoruri ce trebuie acordate sau de aplicarea legilor fie universale, fie particulare, la care ei sunt ţinuţi conform can. 13, § 2, nr. 2. Can. 137 - § 1. Puterea executivã ordinarã poate fi delegatã atât pentru un act, cât şi pentru totalitatea cazurilor, dacã nu este prevãzut în mod expres altfel de cãtre drept. § 2. Puterea executivã delegatã de Scaunul Apostolic poate fi subdelegatã fie pentru un act, fie pentru totalitatea cazurilor, dacã nu a fost aleasã persoana datoritã calitã-ţilor sale personale sau dacã subdelegarea nu a fost interzisã în mod expres. § 3. Puterea executivã delegatã de cãtre o altã autoritate care are puterea ordinarã, dacã a fost delegatã pentru totalitatea cazurilor, poate fi subdelegatã numai pentru fiecare caz în parte; dacã, în schimb, a fost delegatã pentru un act sau pentru acte precise, nu poate fi subdelegatã decât printr-o concesiune expresã din partea celui care delegã. § 4. Nici o putere subdelegatã nu poate fi din nou subdelegatã, dacã acest lucru nu a fost acordat în mod expres de cãtre cel care deleagã. Can. 138 - Puterea executivã ordinarã, ca, de altfel, şi puterea delegatã pentru totalitatea cazurilor, trebuie interpretatã în sens larg, în schimb, toate celelalte, în sens strict; totuşi se considerã cã celui cãruia i-a fost delegatã puterea i-au fost acordate şi acele facultãţi fãrã de care aceastã putere nu ar putea fi exercitatã. Can. 139 - § 1. Dacã nu este stabilit altfel de cãtre drept, prin faptul cã cineva se adreseazã unei alte autoritãţi competente, chiar superioare, nu este suspendatã puterea executivã fie ordinarã, fie delegatã, a unei alte autoritãţi competente. § 2. Totuşi, o autoritate inferioarã sã nu se amestece într-o cauzã prezentatã unei autoritãţi competente superioare, decât dintr-un motiv grav şi urgent; în acest caz, ea sã avertizeze îndatã autoritatea superioarã. Can. 140 - § 1. Când au fost delegate mai multe persoane în solidar sã rezolve aceeaşi chestiune, persoana care a început mai întâi rezolvarea acelei chestiuni le exclude de la aceasta pe celelalte, în afarã de cazul când ulterior a fost împiedicatã sau nu a mai voit sã continue rezolvarea. § 2. Când au fost delegate mai multe persoane în mod colegial sã rezolve o chestiune, toate trebuie sã procedeze conform dispoziţiilor can. 119, în afarã de cazul când în mandat a fost stabilit altfel. § 3. Puterea executivã delegatã mai multor persoane se presupune cã a fost delegatã în solidar. Can. 141 - Când au fost delegate mai multe persoane în mod succesiv, sã rezolve acea chestiune persoana al cãrei mandat este mai vechi şi nu i-a fost ulterior revocat. Can. 142 - § 1. Puterea delegatã înceteazã: dupã ce a fost îndeplinit mandatul; dupã ce a expirat timpul sau s-a terminat numãrul de cazuri pentru care a fost acordatã; dupã ce a încetat scopul delegãrii; prin revocare din partea celui care delegã, intimatã direct celui delegat, precum şi prin renunţare din partea celui delegat, prezentatã celui care delegã şi acceptatã de acesta; în schimb, nu înceteazã prin încetarea dreptului celui care a delegat, decât dacã rezultã altfel din clauzele mandatului. § 2. Totuşi, un act care ţine de puterea delegatã exercitatã numai în forul intern, îndeplinit din inadvertenţã dupã expirarea timpului de concesiune, este valid. Can. 143 - § 1. Puterea ordinarã înceteazã prin pierderea oficiului cãruia îi este ataşatã. § 2. Dacã nu este prevãzut altfel de cãtre drept, puterea ordinarã este suspendatã în cazul în care se face apel sau se înainteazã recurs împotriva privãrii de un oficiu sau a înlãturãrii dintrun oficiu. Can. 144 - § 1. În caz de eroare comunã de fapt sau de drept, ca şi în caz de dubiu pozitiv şi probabil fie de drept, fie de fapt, Biserica suplineşte puterea de conducere, atât în forul extern, cât şi în forul intern. § 2. Aceeaşi normã se aplicã şi în cazul facultãţilor prevãzute în cann. 882, 883, 966 şi 1111, § 1. TITLUL IX Oficiile ecleziastice Can. 145 - § 1. Oficiul ecleziastic este orice funcţie înfiinţatã în mod stabil din dispoziţie fie divinã, fie ecleziasticã, ce trebuie exercitatã în vederea unui scop spiritual. § 2. Obligaţiile şi drepturile proprii ale fiecãrui oficiu ecleziastic sunt stabilite fie de însuşi dreptul prin care oficiul este înfiinţat, fie de cãtre decretul autoritãţii competente, prin care este, în acelaşi timp, înfiinţat şi acordat. CAP. I Atribuirea oficiului ecleziastic Can. 146 - Un oficiu ecleziastic nu poate fi obţinut în mod valid fãrã atribuirea canonicã (provisio canonica). Can. 147 - Atribuirea unui oficiu ecleziastic se face: prin libera conferire de cãtre autoritatea ecleziasticã competentã; prin învestire, fãcutã de aceeaşi autoritate, în urma unei prezentãri; prin confirmare sau admitere din partea aceleiaşi autoritãţi, în urma alegerii sau a unei cereri; în sfârşit, prin simpla alegere şi acceptarea ei de cãtre cel ales, dacã alegerea nu are nevoie de confirmare. Can. 148 - Autoritatea care are dreptul sã înfiinţeze, sã schimbe şi sã desfiinţeze oficiile are şi dreptul sã le atribuie, în afarã de cazul când este stabilit altfel de cãtre drept. Can. 149 - § 1. Pentru ca o persoanã sã fie numitã într-un oficiu ecleziastic, trebuie sã fie în comuniune cu Biserica şi capabilã, adicã sã fie înzestratã cu calitãţile prescrise pentru acel oficiu de cãtre dreptul universal sau particular, sau de legea fundaţiei. § 2. Atribuirea unui oficiu ecleziastic persoanei care nu are calitãţile necesare este nulã numai dacã aceste calitãţi sunt prescrise în mod expres pentru validitatea atribuirii de cãtre dreptul universal sau particular sau de legea fundaţiei; altminteri este validã, dar poate fi anulatã printr-un decret al autoritãţii competente sau printr-o sentinţã a tribunalului administrativ. § 3. Atribuirea unui oficiu ecleziastic în mod simoniac este nulã ipso iure. Can. 150 - Oficiul care comportã grija deplinã a sufletelor, pentru îndeplinirea cãreia este necesarã exercitarea hirotonirii sacerdotale, nu poate fi atribut în mod valid celui care încã nu a fost hirotonit preot. Can. 151 - Atribuirea unui oficiu care comportã grija sufletelor sã nu fie amânatã fãrã un motiv grav. Can. 152 - Nimãnui sã nu i se atribuie douã sau mai multe oficii incompatibile, adicã oficii care nu pot fi îndeplinite împreunã în acelaşi timp de aceeaşi persoanã. Can. 153 - § 1. Atribuirea unui oficiu care nu este vacant de drept este ipso facto invalidã şi nu devine validã prin ulterioara vacanţã. § 2. Totuşi, dacã este vorba de un oficiu care este conferit de drept pentru un timp determinat, atribuirea poate fi fãcutã în decurs de şase luni înainte de expirarea acestui timp şi are efect din ziua în care oficiul devine vacant. § 3. Promiterea unui oficiu, indiferent de cine este fãcutã, nu produce nici un efect juridic. Can. 154 - Un oficiu care este vacant de drept, dar care întâmplãtor este încã deţinut în mod ilegal de cineva, poate fi atribuit, cu condiţia sã fie declaratã în mod reglementar deţinerea lui ilegitimã şi sã se menţioneze aceastã declarare în decretul de conferire. Can. 155 - Cine atribuie un oficiu, înlocuindu-l pe cineva care neglijeazã sau este împiedicat, nu dobândeşte prin aceasta nici o putere asupra persoanei cãreia i-a acordat oficiul, ci condiţia juridicã a acesteia e ca şi cum atribuirea ar fi fost fãcutã conform normelor obişnuite ale dreptului. Can. 156 - Atribuirea oricãrui oficiu sã fie fãcutã în scris. ART. 1 Libera conferire Can. 157 - Dacã nu este stabilit în mod explicit altfel de cãtre drept, este de datoria Episcopului diecezan sã se îngrijeascã, prin libera conferire, de oficiile ecleziastice în Biserica sa particularã. ART. 2 Prezentarea Can. 158 - § 1. Prezentarea pentru un oficiu ecleziastic, fãcutã de cel care are dreptul de a prezenta, trebuie adresatã autoritãţii cãreia îi revine dreptul de a da învestirea pentru acel oficiu, şi anume, dacã nu existã vreo dispoziţie legitimã contrarã, în termen de trei luni de la aflarea ştirii cã oficiul este vacant. § 2. Dacã dreptul de prezentare îi aparţine unui colegiu sau unui grup de persoane, candidatul sã fie desemnat respectându-se prevederile cann. 165-179. Can. 159 - Nimeni sã nu fie prezentat împotriva voinţei sale; de aceea, dacã persoana propusã pentru a fi prezentatã, dupã ce i s-a cerut pãrerea, nu refuzã în termen de opt zile utile, poate fi prezentatã. Can. 160 - § 1. Cine are dreptul de prezentare poate sã prezinte una sau mai multe persoane, fie împreunã în acelaşi timp, fie în mod succesiv. § 2. Nimeni nu poate sã se prezinte pe sine însuşi, însã un colegiu sau un grup de persoane poate sã prezinte pe cineva din rândul membrilor sãi. Can. 161 - § 1. Dacã nu este stabilit altfel de cãtre drept, cine a prezentat pe cineva care e considerat inapt poate sã prezinte pe altcineva, numai o singurã datã, în termen de o lunã. § 2. Dacã o persoanã prezentatã a renunţat înainte de a fi avut loc învestirea sau a decedat, cine are dreptul de prezentare îşi poate exercita din nou acest drept în termen de o lunã de la data aflãrii ştirii cu privire la renunţare sau la deces. Can. 162 - Cine nu a fãcut prezentarea în timp util, conform can. 158 § 1 şi can. 161, precum şi cel care a prezentat de douã ori o persoanã consideratã inaptã pierde pentru acel caz dreptul de prezentare, iar autoritatea cãreia îi revine datoria sã dea învestirea are dreptul sã se îngrijeascã în mod liber de oficiul vacant, totuşi cu consimţãmântul Ordinariului propriu al candidatului desemnat. Can. 163 - Autoritatea cãreia, conform normelor dreptului, îi aparţine dreptul de a învesti o persoanã prezentatã sã o învesteascã pe aceea care a fost prezentatã în mod legitim, pe care o considerã capabilã şi care a acceptat. În cazul în care mai multe persoane prezentate au fost recunoscute capabile, trebuie sã învesteascã numai una dintre ele. ART. 3 Alegerea Can. 164 - Dacã nu a fost prevãzut altfel de cãtre drept, la alegerile canonice sã se respecte dispoziţiile canoanelor care urmeazã. Can. 165 - Dacã nu a fost stabilit altfel de cãtre drept sau de cãtre statutele legitime ale unui colegiu sau ale unui grup, iar un colegiu sau grup de persoane are dreptul de a alege pentru un oficiu, alegerea sã nu fie amânatã mai mult de trei luni utile, care trebuie calculate din ziua în care se ajunge la cunoaşterea vacanţei oficiului; trecând în mod inutil acest termen, autoritatea ecleziasticã ce are dreptul de a confirma alegerea sau dreptul de a atribui ulterior oficiul sã se îngrijeascã în mod liber de oficiul vacant. Can. 166 - § 1. Preşedintele colegiului sau al grupului sã-i convoace pe toţi cei care fac parte din colegiu sau din grup. Când trebuie sã fie personalã, convocarea este validã dacã este expediatã la locul domiciliului sau cvasidomiciliului sau la locul de şedere. § 2. Dacã vreunul dintre cei care trebuie chemaţi a fost omis şi de aceea a absentat, alegerea este validã; cu toate acestea, la intervenţia lui, dupã ce au fost dovedite omiterea şi absenţa, alegerea, chiar dacã a fost confirmatã, trebuie sã fie anulatã de cãtre autoritatea competentã, cu condiţia sã se constate juridiceşte cã recursul a fost trimis în termen de cel puţin trei zile de la data primirii ştirii cu privire la alegerea care a avut loc. § 3. Dacã a fost omisã mai mult de o treime dintre alegãtori, alegerea este nulã ipso iure, în afarã de cazul când toţi cei care au fost omişi au fost, de fapt, prezenţi. Can. 167 - § 1. Dupã ce convocarea a fost fãcutã în mod legal, cei prezenţi au dreptul de a vota în ziua şi locul ce au fost stabilite în avizul de convocare, fiind exclusã, dacã nu este prevãzut altfel în statute, posibilitatea de a da votul prin scrisoare sau prin procurator. § 2. Dacã vreunul dintre alegãtori este prezent în casa în care se desfãşoarã alegerea, dar nu poate sã participe la alegere din cauza sãnãtãţii şubrede, cei însãrcinaţi cu numãrarea voturilor sã-i cearã votul în scris. Can. 168 - Chiar dacã cineva are, în virtutea mai multor titluri, dreptul de a vota în numele propriu, nu poate sã exprime decât un sigur vot. Can. 169 - Pentru ca alegerea sã fie validã, nici o persoanã care nu face parte din colegiu sau din grup nu poate fi admisã sã voteze. Can. 170 - Alegerea, a cãrei libertate a fost în vreun fel oarecare efectiv împiedicatã, este invalidã ipso iure. Can. 171 - § 1. Este inapt sã voteze: 1° cine e incapabil de un act uman; 2° cine e lipsit de voce activã; 3° cine e pedepsit cu excomunicarea impusã sau declaratã printr-o sentinţã judecãtoreascã sau printr-un decret; 4° cine a abandonat în mod notoriu comuniunea cu Biserica. § 2. Dacã cineva din cei menţionaţi mai sus este admis sã voteze, votul lui este nul, însã alegerea este validã, în afarã de cazul când se constatã cã, prin anularea acestui vot, persoana aleasã nu a întrunit numãrul necesar de voturi. Can. 172 - § 1. Ca sã fie valid, votul trebuie sã fie: 1° liber; prin urmare, este invalid votul aceluia care, din fricã gravã sau prin dol, a fost constrâns, direct sau indirect, sã aleagã o persoanã determinatã sau diferite persoane în mod separat; 2° secret, sigur, necondiţionat, determinat. § 2. Condiţiile puse votului înainte de alegere sã fie considerate ca neavenite. Can. 173 - § 1. Înainte de începerea alegerii, sã fie desemnate, din rândul membrilor colegiului sau al grupului, cel puţin douã persoane care sã numere voturile. § 2. Aceste persoane sã strângã voturile şi sã verifice în faţa preşedintelui alegerii dacã numãrul buletinelor corespunde cu numãrul alegãtorilor, sã examineze voturile şi sã anunţe tuturor numãrul de voturi obţinut de fiecare. § 3. Dacã numãrul voturilor depãşeşte numãrul alegãtorilor, votarea este nulã. § 4. Sã se întocmeascã cu grijã de cãtre cel care îndeplineşte rolul de grefier procese verbale cu privire la toate actele alegerii, care, semnate cel puţin de grefier, de preşedinte şi de persoanele care au numãrat voturile, sã fie pãstrate cu grijã în arhiva colegiului. Can. 174 - § 1. Dacã nu este stabilit altfel de cãtre drept sau de cãtre statute, alegerea poate fi fãcutã şi prin compromis, însã cu condiţia ca alegãtorii, printr-un acord unanim şi dat în scris, sã transfere pentru acel caz dreptul de a alege uneia sau mai multor persoane capabile fie din rândul colegiului, fie strãine, care, în virtutea facultãţii primite, sã aleagã în numele tuturor. § 2. Dacã este vorba de un colegiu sau de un grup format numai din clerici, persoanele desemnate pentru alegerea prin compromis trebuie sã fie hirotonite, altminteri alegerea este invalidã. § 3. Cei desemnaţi sã aleagã prin compromis trebuie sã respecte prevederile dreptului referitoare la alegere şi, pentru validitatea alegerii, trebuie sã se conformeze condiţiilor, care nu sunt contrare dreptului, incluse în compromis; condiţiile contrare dreptului sã fie considerate ca neavenite. Can. 175 - Compromisul înceteazã şi dreptul de a vota revine alegãtorilor obişnuiţi: 1° prin revocarea fãcutã de colegiu sau de grup, înainte de începerea alegerii prin compromis; 2° prin nerespectarea uneia dintre condiţiile incluse în compromis; 3° dacã alegerea efectuatã a fost nulã. Can. 176 - Dacã nu este prevãzut altfel de cãtre drept sau de statute, sã fie considerat ales şi sã fie declarat ca atare de preşedintele colegiului sau al grupului acela care a obţinut numãrul necesar de voturi, conform dispoziţiilor can. 119, n. 1. Can. 177 - § 1. Alegerea trebuie adusã imediat la cunoştinţa celui ales care, în termen de opt zile utile de la primirea intimãrii, trebuie sã-l anunţe pe preşedintele colegiului sau al grupului cu privire la acceptarea sau neacceptarea alegerii; altminteri, alegerea nu are efect. § 2. Dacã cel ales nu acceptã, pierde orice drept câştigat prin alegere şi nici nu-l redobândeşte printr-o acceptare ulterioarã, dar poate fi din nou ales; însã colegiul sau grupul trebuie sã procedeze la o nouã alegere în termen de o lunã de zile de la data cunoaşterii neacceptãrii. Can. 178 - Dupã ce a acceptat alegerea care nu are nevoie de confirmare, cel ales obţine imediat oficiul cu toate drepturile; dacã alegerea are nevoie de confirmare, obţine numai dreptul la oficiu (ius ad rem). Can. 179 - § 1. Dacã alegerea are nevoie de confirmare, cel ales trebuie sã cearã, în termen de opt zile utile începând de la data acceptãrii alegerii, personal sau prin alţii, confirmarea din partea autoritãţii competente; în caz contrar, este privat de orice drept, în afarã de cazul când dovedeşte cã nu a putut cere confirmarea din cauza unui impediment just. § 2. Autoritatea competentã nu poate sã nege confirmarea dacã recunoaşte cã cel ales este apt, aşa cum cere can. 149 § 1, şi alegerea a avut loc conform normelor dreptului. § 3. Confirmarea trebuie sã fie datã în scris. § 4. Înainte de intimarea confirmãrii, celui ales nu-i este permis sã se amestece în administrarea oficiului, fie în chestiunile spirituale, fie în cele materiale, iar eventualele acte îndeplinite de dânsul sunt nule. § 5. Dupã ce a fost intimatã confirmarea, cel ales dobândeşte oficiul cu drept deplin, în afarã de cazul când este prevãzut altfel de cãtre drept. ART. 4 Cererea Can. 180 - § 1. Dacã alegerii aceluia pe care alegãtorii îl considerã mai apt şi îl preferã i se opune un impediment canonic ce poate fi dispensat şi se obişnuieşte sã se dea dispensã, ei pot, prin voturile lor, sã-l cearã de la autoritatea competentã, dacã nu este prevãzut altfel de cãtre drept. § 2. Cei desemnaţi sã aleagã prin compromis nu pot sã cearã, în afarã de cazul când acest lucru a fost menţionat în compromis. Can. 181 - § 1. Pentru ca cererea sã fie validã, sunt necesare cel puţin douã treimi din voturi. § 2. Votul pentru cerere trebuie sã fie exprimat prin termenul cer, sau prin altul echivalent; formula aleg sau cer, sau o alta echivalentã, valoreazã pentru alegere, dacã nu existã un impediment, altminteri, valoreazã pentru cerere. Can. 182 - § 1. În termen de opt zile utile, cererea trebuie trimisã de preşedinte autoritãţii competente cu privire la confirmarea alegerii şi care are dreptul de a acorda dispensa de impediment, sau, dacã ea nu are aceastã putere, are dreptul de a o cere de la o autoritate superioarã; dacã nu este necesarã confirmarea, cererea trebuie trimisã autoritãţii competente pentru a se acorda dispensa. § 2. Dacã cererea nu a fost trimisã în termenul stabilit, ea devine ipso facto nulã, iar colegiul sau grupul este privat în acest caz de dreptul de a alege sau de a cere, în afarã de cazul când se dovedeşte cã preşedintele nu a putut trimite cererea din cauza unui impediment just, sau cã s-a abţinut, din dol sau din neglijenţã, sã o trimitã la timpul potrivit. § 3. Persoana cerutã nu dobândeşte nici un drept în urma cererii; autoritatea competentã nu este obligatã sã admitã cererea. § 4. Alegãtorii nu pot sã revoce cererea prezentatã autoritãţii competente, decât dacã autoritatea permite aceasta. Can. 183 - § 1. Dacã autoritatea competentã a respins cererea, drept ul de a alege revine colegiului sau grupului. § 2. Dacã cererea a fost admisã, sã fie informatã de acest lucru persoana cerutã, care trebuie sã rãspundã în conformitate cu dispoziţiile can. 177 § 1. § 3. Cine acceptã cererea admisã dobândeşte imediat oficiul cu toate drepturile. CAP. II Pierderea oficiului ecleziastic Can. 184 - § 1. Oficiul ecleziastic se pierde prin expirarea timpului prestabilit, prin împlinirea vârstei prescrise de drept, prin renunţare, prin transferare, prin înlãturare şi prin privaţiune. § 2. Încetând, indiferent din ce motiv, dreptul autoritãţii care l-a conferit, oficiul ecleziastic nu se pierde, dacã nu este prevãzut altfel de cãtre drept. § 3. Când pierderea unui oficiu a devenit efectivã, acest lucru sã fie adus cât mai curând la cunoştinţã celor cãrora le revine vreun drept în atribuirea oficiului. Can. 185 - Celui care pierde oficiul, datoritã împlinirii vârstei sau datoritã renunţãrii acceptate de autoritatea competentã, i se poate acorda titlul de emerit. Can. 186 - Dupã ce a expirat timpul prestabilit sau persoana a împlinit vârsta, pierderea oficiului are efect numai din momentul în care este intimatã în scris de cãtre autoritatea competentã. ART. 1 Renunţarea Can. 187 - Orice persoanã responsabilã de actele sale poate renunţa, dintr-un motiv just, la oficiul ecleziastic. Can. 188 - Renunţarea fãcutã din fricã gravã, provocatã pe nedrept, prin dol sau dintr-o eroare substanţialã sau în mod simoniac, este nulã ipso iure. Can. 189 - § 1. Ca sã fie validã, renunţarea, fie cã are nevoie de acceptare, fie cã nu are, trebuie prezentatã în scris sau verbal, în faţa a doi martori, autoritãţii cãreia îi aparţine dreptul sã atribuie oficiul respectiv. § 2. Autoritatea sã nu accepte o renunţare ce nu se bazeazã pe un motiv just şi adecvat. § 3. Renunţarea care are nevoie de acceptare, dacã nu este acceptatã în decurs de trei luni, este lipsitã de orice valoare; aceea care nu are nevoie de acceptare are efect prin anunţarea ei de cãtre cel care renunţã fãcutã în conformitate cu dispoziţiile dreptului. § 4. Cât timp nu a devenit efectivã, renunţarea poate fi revocatã de cãtre cel care renunţã; devenind efectivã, nu poate fi revocatã, dar cine a renunţat poate sã dobândeascã oficiul în virtutea unui alt titlu. ART. 2 Transferarea Can. 190 - § 1. Transferarea poate fi efectuatã numai de cel care are dreptul de a se îngriji de oficiul care este pierdut şi, totodatã, de oficiul care este încredinţat. § 2. Dacã transferarea are loc împotriva voinţei titularului oficiului, este necesar un motiv grav şi, rãmânând întotdeauna neatins dreptul de a expune motivele contrare, sã se respecte procedura prescrisã de drept. § 3. Ca sã devinã efectivã, transferarea trebuie intimatã în scris. Can. 191 - § 1. În cazul transferãrii, primul oficiu devine vacant dupã ce a avut loc luarea în primire canonicã a celui de al doilea oficiu, dacã nu a fost prescris altfel de cãtre drept sau de cãtre autoritatea competentã. § 2. Cel transferat primeşte remuneraţia legatã de primul oficiu, pânã la luarea în primire canonicã a celui de al doilea oficiu. ART. 3 Înlãturarea Can. 192 - O persoanã este înlãturatã dintr-un oficiu fie prin decret, emis în mod legal de autoritatea competentã, respectându-se desigur eventualele drepturi câştigate din contract, fie ipso iure, în conformitate cu dispoziţiile can. 194. Can. 193 - § 1. O persoanã nu poate fi înlãturatã dintr-un oficiu conferit pentru un timp nedeterminat decât din motive grave şi respectându-se procedura stabilitã de drept. § 2. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul înlãturãrii cuiva dintr-un oficiu ce i-a fost conferit pentru un timp determinat, înainte de expirarea acestui timp, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 624 § 3. § 3. Persoana cãreia, conform dispoziţiilor dreptului, îi este conferit un oficiu la latitudinea prudentã a autoritãţii competente, poate fi înlãturatã, dintr-un motiv just, la aprecierea aceleiaşi autoritãţi. § 4. Pentru a dobândi efect, decretul de înlãturare trebuie sã fie intimat în scris. Can. 194 - § 1. Este înlãturat ipso iure dintr-un oficiu ecleziastic: 1° cine a pierdut starea clericalã; 2° cine a abandonat în mod public credinţa catolicã sau comuniunea cu Biserica; 3° clericul care a atentat, chiar şi numai civil, cãsãtoria. § 2. Înlãturarea prevãzutã la nr. 2 şi 3 poate fi solicitatã numai dacã se constatã despre ea în urma unei declaraţii a autoritãţii competente. Can. 195 - Dacã cineva, desigur nu ipso iure, ci prin decret din partea autoritãţii competente, este înlãturat dintr-un oficiu care îi asigurã întreţinerea, aceeaşi autoritate sã aibã grijã sã se ia mãsuri cu privire la întreţinerea lui pentru un timp suficient, dacã nu s-a prevãzut altfel. ART. 4 Privaţiunea Can. 196 - § 1. Privaţiunea de un oficiu, adicã pedepsirea pentru sãvârşirea unui delict, poate fi efectuatã numai în conformitate cu normele dreptului. § 2. Privaţiunea dobândeşte efect în conformitate cu dispoziţiile canoanelor din dreptul penal. TITLUL X Prescripţia Can. 197 - Prescripţia, ca modalitate de a dobândi sau de a pierde un drept subiectiv, precum şi de a se elibera de obligaţii, este acceptatã de Bisericã, aşa cum existã ea în legislaţia civilã a respectivei ţãri, rãmânând neatinse excepţiile stabilite în canoanele acestui Cod. Can. 198 - Nici o prescripţie nu este validã dacã nu este bazatã pe buna-credinţã, nu numai la început, ci şi pe toatã perioada de timp necesarã pentru prescripţie, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 1362. Can. 199 - Nu sunt supuse prescripţiei: 1° drepturile şi obligaţiile care aparţin de legea divinã naturalã sau pozitivã; 2° drepturile care pot fi dobândite numai prin privilegiu apostolic; 3° drepturile şi obligaţiile care privesc direct viaţa spiritualã a credincioşilor; 4° hotarele sigure şi de necontestat ale circumscripţiilor ecleziastice; 5° ofertele şi obligaţiile privind Liturghiile; 6° atribuirea unui oficiu ecleziastic care, conform dreptului, necesitã exercitarea ordinului sacru; 7° dreptul de vizitã şi obligaţia de ascultare, aşa încât credincioşii creştini nu ar mai putea fi vizitaţi de nici o autoritate ecleziasticã şi nu ar mai fi supuşi nici unei autoritãţi. TITLUL XI Calcularea timpului Can. 200 - Dacã nu este prevãzut în mod expres altfel de cãtre drept, timpul sã fie calculat conform canoanelor care urmeazã. Can. 201 - § 1. Prin timp continuu se înţelege timpul care nu admite nici o întrerupere. § 2. Prin timp util se înţelege timpul de care beneficiazã o persoanã care îşi exercitã sau îşi urmãreşte dreptul sãu, aşa încât el nu se scurge când ea ignorã sau nu poate sã acţioneze. Can. 202 - § 1. În drept, prin zi se înţelege spaţiul de 24 ore, ce trebuie calculate în mod continuu, şi începe de la miezul nopţii, dacã nu este prevãzut în mod expres altfel; prin sãptãmânã se înţelege spaţiul de 7 zile; prin lunã, spaţiul de 30 de zile, iar prin an, spaţiul de 365 de zile, în afarã de cazul când se spune cã luna şi anul trebuie sã se ia aşa cum sunt în calendar. § 2. Dacã timpul este continuu, luna şi anul trebuie sã se ia întotdeauna aşa cum sunt în calendar. Can. 203 - § 1. Ziua a quo nu este calculatã în intervalul de timp, decât doar dacã începutul ei coincide cu începutul zilei sau este prevãzut în mod expres altfel de cãtre drept. § 2. Dacã nu este stabilit contrariul, ziua ad quem este calculatã în intervalul de timp care, dacã timpul constã din una sau mai multe luni, din una sau mai multe sãptãmâni, se terminã dupã trecerea ultimei zile a aceluiaşi numãr, sau, dacã luna nu are ziua aceluiaşi numãr, dupã trecerea ultimei zile a lunii. CARTEA A II-A POPORUL LUI DUMNEZEU PARTEA I Credincioşii creştini Can. 204 - § 1. Credincioşi creştini sunt cei care, încorporaţi lui Cristos prin Botez, sunt constituiţi popor al lui Dumnezeu şi, de aceea, fãcuţi pãrtaşi în modul lor propriu la funcţia preoţeascã, profeticã şi regeascã a lui Cristos, sunt chemaţi sã exercite, fiecare conform condiţiei proprii, misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii ca sã o îndeplineascã în lume. § 2. Aceastã Bisericã, constituitã şi organizatã în aceastã lume ca societate, subzistã în Biserica Catolicã, cârmuitã de urmaşul lui Petru şi de Episcopii în comuniune cu el. Can. 205 - Pe acest pãmânt sunt în comuniune deplinã cu Biserica Catolicã acei botezaţi care se unesc cu Cristos în structura ei vizibilã, adicã prin legãturile profesiunii de credinţã, ale sacramentelor şi ale conducerii ecleziastice. Can. 206 - § 1. Sunt uniţi cu Biserica, dintr-un motiv special, catecumenii, adicã aceia care, mişcaţi de Duhul Sfânt, cer printr-un act explicit de voinţã sã fie încorporaţi ei şi, prin urmare, în virtutea acestei dorinţe precum şi a vieţii de credinţã, de speranţã şi de iubire pe care o practicã, sunt uniţi cu Biserica ce îi îmbrãţişeazã ca pe fiii sãi. § 2. Biserica are o grijã specialã faţã de catecumeni şi, chemându-i sã ducã o viaţã evanghelicã şi iniţiindu-i în celebrarea riturilor sacre, le acordã deja diferite prerogative ce sunt proprii creştinilor. Can. 207 - § 1. Din instituire divinã, existã în Bisericã, între credincioşii creştini, slujitori sacri care în drept sunt numiţi şi clerici; ceilalţi credincioşi sunt numiţi laici. § 2. Din rândul ambelor categorii existã credincioşi care, profesând sfaturile evanghelice prin voturi sau alte legãminte sacre recunoscute şi aprobate de Bisericã, sunt consacraţi lui Dumnezeu într-un mod special şi contribuie la misiunea mântuitoare a Bisericii. Deşi starea lor nu se raporteazã la structura ierarhicã a Bisericii, aparţine totuşi vieţii şi sfinţeniei sale. TITLUL I Obligaţiile şi drepturile tuturor credincioşilor Can. 208 - Între toţi credincioşii, datoritã renaşterii lor în Cristos, existã o adevãratã egalitate în demnitate şi în acţiune, în virtutea cãreia toţi colaboreazã la zidirea Trupului lui Cristos, dupã condiţia şi funcţia proprie fiecãruia. Can. 209 - § 1. Credincioşii au obligaţia de a pãstra mereu, chiar şi în modul lor de a acţiona, comuniunea cu Biserica. § 2. Sã-şi îndeplineascã cu mare sârguinţã îndatoririle la care sunt ţinuţi faţã de Biserica atât universalã, cât şi particularã la care aparţin, conform dispoziţiilor dreptului. Can. 210 - Toţi credincioşii, fiecare conform propriei condiţii, trebuie sã-şi adune forţele pentru a duce o viaţã sfântã şi pentru a promova creşterea Bisericii şi sfinţenia ei continuã. Can. 211 - Toţi credincioşii au datoria şi dreptul de a depune tot efortul ca mesajul divin al mântuirii sã ajungã din ce în ce mai mult la toţi oamenii din toate timpurile şi din întreaga lume. Can. 212 - § 1. Conştienţi de propria responsabilitate, credincioşii sunt ţinuţi sã urmeze cu ascultare creştinã ceea ce Pãstorii sacri, ca reprezentanţi ai lui Cristos, declarã în calitate de învãţãtori ai credinţei şi hotãrãsc în calitate de conducãtori ai Bisericii. § 2. Credincioşii au dreptul neştirbit de a manifesta Pãstorilor Bisericii necesitãţile proprii, mai cu seamã cele spirituale, precum şi dorinţele proprii. § 3. În funcţie de ştiinţa, competenţa şi prestigiul de care se bucurã, ei au dreptul, ba uneori chiar datoria, de a manifesta Pãstorilor sacri opinia personalã cu privire la binele Bisericii şi de a o aduce la cunoştinţa altor credincioşi, rãmânând neatinse integritatea credinţei şi a moralei şi respectul faţã de Pãstori şi ţinându-se seama de utilitatea comunã şi de demnitatea persoanelor. Can. 213 - Credincioşii au dreptul de a primi de la Pãstorii sacri ajutoarele ce provin din bunurile spirituale ale Bisericii, mai cu seamã din cuvântul lui Dumnezeu şi din sacramente. Can. 214 - Credincioşii au dreptul de a aduce cult lui Dumnezeu dupã dispoziţiile ritului propriu, aprobat de Pãstorii legitimi ai Bisericii, şi de a urma un model propriu de viaţã spiritualã, desigur, care este conform cu învãţãtura Bisericii. Can. 215 - Credincioşii au dreptul neştirbit de a înfiinţa şi de a conduce în mod liber asociaţii cu scopuri caritative şi de milostivire sau de promovare a vocaţiei creştine în lume, şi de a se reuni pentru a urmãri în comun aceleaşi scopuri. Can. 216 - Deoarece participã la misiunea Bisericii, toţi credincioşii au dreptul, fiecare potrivit propriei stãri şi condiţii, de a promova sau de a sprijini activitatea apostolicã, chiar prin iniţiative proprii; totuşi, nici o iniţiativã sã nu-şi atribuie numele de catolicã dacã nu a obţinut consimţãmântul autoritãţii ecleziastice competente. Can. 217 - Deoarece prin Botez sunt chemaţi sã ducã o viaţã conformã cu învãţãtura evanghelicã, credincioşii au dreptul la educaţia creştinã prin care sã fie instruiţi cum se cuvine pentru a dobândi dezvoltarea completã a persoanei umane şi, totodatã, pentru a cunoaşte şi a trãi misterul mântuirii. Can. 218 - Aceia care se dedicã ştiinţelor sacre se bucurã de justa libertate de a cerceta, precum şi de a-şi expune cu prudenţã propria gândire în materiile în care sunt experţi, pãstrând supunerea necesarã faţã de magisteriul Bisericii. Can. 219 - Toţi credincioşii se bucurã de dreptul de a fi feriţi de orice fel de constrângere în alegerea stãrii de viaţã. Can. 220 - Nimãnui nu-i este permis sã lezeze în mod ilegitim buna reputaţie de care se bucurã cineva, nici sã violeze dreptul vreunei persoane de a-şi apãra propria intimitate. Can. 221 - § 1. Credincioşii au dreptul de a-şi revendica şi apãra în mod legitim în forul ecleziastic competent, conform cu dispoziţiile dreptului, drepturile de care se bucurã în Bisericã. § 2. Credincioşii au, de asemenea, dreptul, în cazul când sunt chemaţi în judecatã de cãtre autoritatea competentã, de a fi judecaţi dupã normele juridice, care trebuie aplicate cu echitate. § 3. Credincioşii au dreptul de a nu fi sancţionaţi cu pedepse canonice decât în conformitate cu legea. Can. 222 - § 1. Credincioşii au obligaţia de a veni în sprijinul nevoilor Bisericii, pentru ca ea sã aibã la dispoziţie cele ce sunt necesare pentru cultul divin, pentru operele de apostolat şi de caritate şi pentru întreţinerea demnã a slujitorilor sãi. § 2. De asemenea, au obligaţia de a promova dreptatea socialã şi, amintindu-şi de porunca Domnului, de a-i ajuta din veniturile proprii pe cei sãraci. Can. 223 - § 1. În exercitarea drepturilor lor, credincioşii, atât fiecare în mod personal, cât şi reuniţi în asociaţii, trebuie sã ţinã seama de binele comun al Bisericii, precum şi de drepturile altora şi de îndatoririle proprii faţã de alţii. § 2. Îi revine autoritãţii ecleziastice obligaţia de a coordona, în vederea binelui comun, exercitarea drepturilor ce sunt proprii credincioşilor. TITLUL II Obligaţiile şi drepturile credincioşilor laici Can. 224 - Pe lângã acele obligaţii şi drepturi care sunt comune tuturor credincioşilor şi acelea care sunt stabilite în alte canoane, credincioşii laici sunt ţinuţi şi la obligaţiile şi se bucurã şi de drepturile care sunt enumerate în canoanele acestui titlu. Can. 225 - § 1. Deoarece, ca toţi credincioşii creştini, sunt destinaţi de Dumnezeu la apostolat în virtutea Botezului şi a Mirului, laicii au obligaţia generalã şi se bucurã de dreptul de a lucra cu râvnã fie individual, fie în asociaţii, ca mesajul divin al mântuirii sã fie cunoscut şi primit de toţi oamenii din întreaga lume. Aceastã obligaţie devine încã mai necesarã în acele circumstanţe în care oamenii nu pot sã asculte Evanghelia şi sã-l cunoascã pe Cristos decât prin intermediul laicilor. § 2. Au chiar şi obligaţia specialã, bineînţeles, fiecare dupã propria condiţie, sã impregneze şi sã desãvârşeascã sfera realitãţilor vremelnice cu spiritul evanghelic şi sã dea astfel mãrturie despre Cristos, îndeosebi acţionând în mijlocul acestor realitãţi şi îndeplinind sarcini în lume. Can. 226 - § 1. Cei care trãiesc starea cãsãtoreascã, dupã propria vocaţie, au datoria specialã de a depune tot efortul, prin cãsãtorie şi familie, la zidirea poporului lui Dumnezeu. § 2. Pãrinţii, dupã ce le-au dat copiilor viaţa, au obligaţia foarte gravã şi se bucurã de dreptul de a-i educa; de aceea, le revine, în primul rând, pãrinţilor creştini datoria de a se îngriji de educaţia creştinã a copiilor, în conformitate cu învãţãtura transmisã de Bisericã. Can. 227 - Credincioşii laici au dreptul de a le fi recunoscutã în realitãţile cetãţii pãmânteşti acea libertate care aparţine tuturor cetãţenilor; totuşi, folosindu-se de aceastã libertate, sã aibã grijã ca acţiunile lor sã fie impregnate de spirit evanghelic şi sã acorde atenţie învãţãturii propuse de magisteriul Bisericii, evitând totuşi de a prezenta, în problemele opinabile, propria pãrere ca fiind învãţãturã a Bisericii. Can. 228 - § 1. Laicii, care sunt consideraţi apţi, pot sã fie chemaţi de Pãstorii sacri la acele oficii ecleziastice şi funcţii pe care ei le pot îndeplini în conformitate cu dispoziţiile dreptului. § 2. Laicii, care se disting prin ştiinţa necesarã, prin prudenţã şi onestitate, pot sã-i ajute, în calitate de specialişti sau consilieri, pe Pãstorii Bisericii, chiar în cadrul consiliilor, conform dreptului. Can. 229 - § 1. Laicii, ca sã poatã sã trãiascã dupã învãţãtura creştinã, sã o rãspândeascã şi, dacã e necesar, sã o apere, şi ca sã poatã sã participe la activitatea apostolicã, au obligaţia şi se bucurã de dreptul de a dobândi cunoaşterea acestei învãţãturi, adaptatã capacitãţii şi condiţiei proprii a fiecãruia. § 2. De asemenea, se bucurã şi de dreptul de a dobândi acea cunoaştere mai profundã a ştiinţelor sacre, care este datã în universitãţile sau facultãţile ecleziastice ori în institutele de ştiinţe religioase, frecventând acolo cursurile şi obţinând grade academice. § 3. Tot astfel, respectându-se dispoziţiile stabilite cu privire la idoneitatea necesarã, laicii pot sã primeascã de la autoritatea ecleziasticã competentã mandatul de a-i învãţa pe alţii ştiinţele sacre. Can. 230 - § 1. Bãrbaţii laici, care au vârsta şi calitãţile stabilite prin decret de Conferinţa Episcopilor, pot fi admişi, prin ritul liturgic stabilit, la slujirea de lector şi de acolit; totuşi acordarea acestor slujiri nu le dã dreptul de a fi întreţinuţi sau remuneraţi de Bisericã. § 2. Laicii pot sã îndeplineascã, în virtutea unei conferiri temporare, funcţia de lector în acţiunile liturgice; de asemenea, toţi laicii pot sã îndeplineascã funcţiile de comentator, de cântãreţ şi altele, în conformitate cu dispoziţiile dreptului. § 3. Acolo unde nevoia Bisericii o sugereazã, din cauza lipsei de slujitori sacri, chiar şi laicii, deşi nu sunt lectori sau acoliţi, pot suplini unele funcţii ale acestora, adicã sã exercite slujirea cuvântului, sã prezideze rugãciunile liturgice, sã administreze Botezul şi sã distribuie Sfânta Împãrtãşanie, conform dispoziţiilor dreptului. Can. 231 - § 1. Laicii care se dedicã permanent sau pentru un anumit timp unei slujiri speciale a Bisericii au obligaţia de a primi o instruire adecvatã, necesarã pentru a-şi îndeplini funcţia cum trebuie şi pentru a o exercita în mod conştient, cu devotament şi sârguinţã. § 2. Rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 230, § 1, ei au dreptul la o retribuţie onorabilã, adecvatã condiţiei lor, cu care sã poatã face faţã în mod decent trebuinţelor proprii şi ale familiei lor, respectându-se şi dispoziţiile dreptului civil; de asemenea, au dreptul sã le fie garantate asigurãrile sociale şi asistenţa medicalã. TITLUL III Slujitorii sacri sau clericii CAP. I Formarea clericilor Can. 232 - Biserica are datoria şi dreptul propriu şi exclusiv de a-i forma pe aceia care sunt destinaţi slujirilor sacre. Can. 233 - § 1. Întregii comunitãţi creştine îi revine obligaţia de a favoriza vocaţiile, pentru a se face faţã suficient necesitãţilor slujirii sacre în întreaga Bisericã. În chip deosebit au aceastã datorie familiile creştine, educatorii şi, dintr-un motiv special, preoţii, îndeosebi parohii. Episcopii diecezani, cãrora le revine în cel mai înalt grad obligaţia de a se îngriji de promovarea vocaţiilor, sã înveţe poporul încredinţat lor despre importanţa slujirii sacre şi despre necesitatea slujitorilor în Bisericã; sã suscite şi sã sprijine iniţiativele în favoarea vocaţiilor, mai cu seamã prin instituţiile create în acest scop. § 2. În plus, preoţii, dar mai ales Episcopii diecezani, sã aibã grijã ca bãrbaţii mai în vârstã, care se considerã cã sunt chemaţi la slujirile sacre, sã fie ajutaţi cu prudenţã, cu cuvântul şi fapta, şi sã fie pregãtiţi cum se cuvine. Can. 234 - § 1. Unde existã, sã fie menţinute şi sprijinite seminariile mici sau alte institute de acest fel, în care, în vederea favorizãrii vocaţiilor, sã fie prevãzutã acordarea unei educaţii religioase speciale şi, în acelaşi timp, a unei instruiri umaniste şi ştiinţifice. Mai mult, când considerã cã este oportun, Episcopul diecezan sã se îngrijeascã de înfiinţarea unui seminar mic sau a unui institut similar. § 2. Dacã, în anumite cazuri, circumstanţele nu recomandã altfel, tinerii care au de gând sã se îndrepte spre Preoţie sã primeascã acea educaţie umanistã şi ştiinţificã pe care o primesc tinerii din regiunea lor, care se pregãtesc sã urmeze studii superioare. Can. 235 - § 1. Tinerii care vor sã se apropie de Preoţie sã primeascã în seminarul mare o educaţie spiritualã adecvatã şi sã fie instruiţi cu privire la îndatoririle proprii, pe toatã durata formãrii sau, dacã Episcopul diecezan apreciazã cã circumstanţele cer aceasta, cel puţin timp de patru ani. § 2. Cei care locuiesc în mod legitim în afara seminarului sã fie încredinţaţi de Episcopul diecezan unui preot evlavios şi capabil, care sã se îngrijeascã sã fie formaţi în mod conştiincios în viaţa spiritualã şi în disciplinã. Can. 236 - Cei care aspirã la diaconatul permanent, în conformitate cu dispoziţiile Conferinţei Episcopilor, sã fie instruiţi în a-şi cultiva viaţa spiritualã şi în a-şi îndeplini în mod corect îndatoririle specifice treptei diaconale: 1° cei tineri, trãind cel puţin trei ani într-o casã destinatã special acestui scop, în afarã de cazul când, din motive grave, Episcopul diecezan a stabilit altfel; 2° bãrbaţii mai în vârstã, atât cei celibatari, cât şi cei cãsãtoriţi, dupã un program trienal stabilit de Conferinţa Episcopilor. Can. 237 - § 1. Când este posibil şi oportun, în fiecare diecezã sã existe un seminar mare; în caz contrar, tinerii care se pregãtesc pentru slujirile sacre sã fie încredinţaţi unui alt seminar sau sã fie înfiinţat un seminar interdiecezan. § 2. Seminarul interdiecezan sã nu fie înfiinţat fãrã a se fi obţinut în prealabil aprobarea de la Scaunul Apostolic, atât pentru înfiinţarea seminarului, cât şi pentru statutele lui, apoi şi de la Conferinţa Episcopilor, dacã este vorba de un seminar pentru tot teritoriul ei, altminteri, de la Episcopii interesaţi. Can. 238 - § 1. Seminariile înfiinţate în mod legitim se bucurã ipso iure de personalitate juridicã în Bisericã. § 2. În toate problemele juridice ce trebuie tratate, rectorul reprezintã seminarul, în afarã de cazul când, pentru unele dintre ele, autoritatea competentã a decis altfel. Can. 239 - § 1. În fiecare seminar sã existe un rector, care sã-l conducã, şi, când este cazul, un vicerector, un econom, iar dacã seminariştii fac studiile în seminarul însuşi, sã existe şi profesori, care sã predea diferitele discipline, coordonate dupã un plan metodic. § 2. În fiecare seminar sã existe cel puţin un director spiritual, lãsându-se seminariştilor libertatea de a merge la alţi preoţi care au fost desemnaţi de Episcop pentru aceastã funcţie. § 3. În statutele seminarului trebuie sã fie stabilite modalitãţile în care ceilalţi superiori, profesorii, ba chiar şi seminariştii înşişi, sã participe la responsabilitatea rectorului, mai cu seamã în ceea ce priveşte disciplina ce trebuie respectatã. Can. 240 - § 1. În afarã de confesorii obişnuiţi, sã fie aduşi cu regularitate în seminar şi alţi confesori şi, respectându-se disciplina seminarului, seminariştii sã aibã întotdeauna libertatea de a se adresa oricãrui confesor fie în seminar, fie în afara seminarului. § 2. Când trebuie sã se decidã admiterea seminariştilor la hirotoniri sau eliminarea lor din seminar, niciodatã nu poate fi cerutã pãrerea directorului spiritual sau a confesorilor. Can. 241 - § 1. Sã fie admişi de Episcopul diecezan în seminarul mare numai aceia care, ţinându-se seama de calitãţile lor umane şi morale, spirituale şi intelectuale, de sãnãtatea lor fizicã şi psihicã, precum şi de intenţia lor dreaptã, sunt consideraţi capabili sã se dedice pentru totdeauna slujirilor sacre. § 2. Înainte de a fi primiţi, ei trebuie sã prezinte certificatele de Botez şi Mir, precum şi alte documente care sunt impuse de Regulamentul de formare sacerdotalã. § 3. Când este vorba de admiterea celor care au fost eliminaţi dintr-un alt seminar sau dintr-un institut cãlugãresc, este necesarã în plus o declaraţie a superiorului respectiv, mai ales cu privire la motivul eliminãrii sau al plecãrii lor. Can. 242 - § 1. În fiecare ţarã sã existe un Regulament de formare sacerdotalã, care trebuie stabilit de Conferinţa Episcopilor, ţinând seama de normele date de autoritatea supremã a Bisericii, aprobat de Sfântul Scaun, iar dacã trebuie adaptat noilor situaţii, de asemenea, cu aprobarea Sfântului Scaun, în care sã fie stabilite principiile fundamentale ale formãrii ce trebuie sã fie datã în seminar, precum şi normele generale adaptate necesitãţilor pastorale ale fiecãrei regiuni sau provincii. § 2. Normele Regulamentului, despre care este vorba în § 1, sã fie respectate în toate seminariile, fie diecezane, fie interdiecezane. Can. 243 - În plus, fiecare seminar sã aibã un regulament propriu, aprobat de Episcopul diecezan sau, dacã este vorba de un seminar interdiecezan, de Episcopii interesaţi, în care normele Regulamentului de formare sacerdotalã sã fie adaptate circumstanţelor particulare şi sã fie stabilite cu mai mare precizie punctele care privesc viaţa cotidianã a seminariştilor şi ordinea întregului seminar. Can. 244 - Formarea spiritualã şi instruirea doctrinalã a seminariştilor în seminar sã fie coordonate în mod armonios şi reglementate în aşa fel încât ei, fiecare dupã propriul caracter, sã dobândeascã, împreunã cu necesara maturitate umanã, spiritul Evangheliei şi unirea profundã cu Cristos. Can. 245 - § 1. Prin formarea spiritualã, seminariştii sã devinã capabili sã desfãşoare în mod rodnic slujirea pastoralã şi sã dobândeascã spiritul misionar, ştiind cã slujirea îndeplinitã cu credinţã vie şi iubire contribuie la sfinţirea lor; de asemenea, sã înveţe sã cultive acele virtuţi care sunt mai apreciate în societatea umanã, astfel încât sã poatã ajunge la o armonie adecvatã între valorile umane şi cele supranaturale. § 2. Seminariştii sã fie educaţi astfel încât, pãtrunşi de iubire faţã de Bisericã, sã fie supuşi cu dragoste umilã şi filialã Pontifului Roman, urmaşul lui Petru, sã se ataşeze propriului Episcop ca nişte colaboratori fideli şi sã coopereze cu confraţii; prin viaţa în comun în seminar şi prin legãturile de prietenie şi bunã înţelegere cu colegii, sã fie pregãtiţi la unirea frãţeascã cu preoţimea diecezanã din rândul cãreia vor face parte în slujba Bisericii. Can. 246 - § 1. Celebrarea Euharistiei sã fie centrul întregii vieţi a seminarului, astfel încât zilnic seminariştii, participând la însãşi iubirea lui Cristos, sã tragã mai ales din acest preabogat izvor tãria sufleteascã pentru munca apostolicã şi pentru viaţa lor spiritualã. § 2. Sã fie instruiţi în celebrarea liturgiei orelor, prin care slujitorii lui Dumnezeu se roagã lui în numele Bisericii pentru tot poporul încredinţat lor, ba chiar pentru lumea întreagã. § 3. Sã fie menţinute vii cultul Preasfintei Fecioare Maria, chiar prin rozariul marian, meditaţia şi celelalte practici de evlavie, prin care seminariştii dobândesc spiritul de rugãciune şi îşi întãresc propria vocaţie. § 4. Seminariştii sã se obişnuiascã a se apropia des de Sacramentul Pocãinţei şi este recomandat ca fiecare sã aibã directorul sãu spiritual, ales, desigur, în mod liber, în faţa cãruia sã-şi poatã deschide cu încredere conştiinţa. § 5. Seminariştii sã facã în fiecare an exerciţii spirituale. Can. 247 - § 1. Sã fie pregãtiţi, printr-o educaţie adecvatã, sã respecte starea celibatului şi sã înveţe sã aprecieze aceastã stare ca pe un dar deosebit al lui Dumnezeu. § 2. Seminariştii sã fie conştientizaţi cum se cuvine cu privire la îndatoririle şi sarcinile specifice ale slujitorilor sacri ai Bisericii, nefiind trecutã sub tãcere nici una dintre dificultãţile vieţii sacerdotale. Can. 248 - Instruirea doctrinalã ce trebuie fãcutã are drept scop ca seminariştii, alãturi de cultura generalã conformã cu necesitãţile locurilor şi timpurilor, sã dobândeascã o cunoaştere amplã şi solidã a ştiinţelor sacre, astfel încât, prin credinţa lor bazatã pe aceastã cunoaştere şi hrãnitã de ea, sã poatã vesti cum se cuvine învãţãtura Evangheliei oamenilor timpului lor, adaptatã puterii de pricepere a acestora. Can. 249 - În Regulamentul de formare sacerdotalã sã fie prevãzut ca seminariştii sã înveţe cu grijã nu numai limba propriei lor ţãri, ci sã cunoascã bine şi limba latinã şi, în plus, sã posede o cunoaştere adecvatã a limbilor strãine ce sunt necesare sau utile pentru instruirea lor sau pentru îndeplinirea slujirii pastorale. Can. 250 - Studiile filozofice şi teologice prevãzute în seminar pot fi fãcute separat sau împreunã, aşa cum este stabilit în Regulamentul de formare sacerdotalã, şi trebuie sã dureze şase ani, în aşa fel încât timpul ce trebuie dedicat disciplinelor filozofice sã fie de doi ani întregi, iar cel dedicat studiilor teologice, de patru ani întregi. Can. 251 - Instruirea filozoficã, ce trebuie sã fie bazatã pe patrimoniul filozofic permanent valabil şi sã ţinã seama şi de cercetarea filozoficã ce a avut loc de-a lungul timpului, sã fie fãcutã în aşa fel încât sã desãvârşeascã formarea umanã a seminariştilor, sã dezvolte agerimea minţii şi sã-i facã mai capabili pentru studiile teologice. Can. 252 - § 1. Instruirea teologicã, luminatã de credinţã şi cãlãuzitã de Magisteriu, sã fie astfel datã încât seminariştii sã cunoascã întreaga învãţãturã catolicã, bazatã pe Revelaţia divinã, sã-şi alimenteze cu ea propria viaţã spiritualã şi sã poatã sã o vesteascã şi sã o apere corect în exercitarea slujirii lor. § 2. Seminariştii sã fie instruiţi cu atenţie deosebitã în Sfânta Scripturã, astfel încât sã dobândeascã o viziune completã despre ea. § 3. Sã fie ţinute lecţii de teologie dogmaticã, bazate mereu pe Cuvântul lui Dumnezeu scris şi, totodatã, pe Sfânta Tradiţie, cu ajutorul cãrora seminariştii sã înveţe sã pãtrundã mai adânc misterele mântuirii, avându-l ca maestru mai ales pe sfântul Toma; de asemenea, lecţii de teologie moralã şi pastoralã, de drept canonic, de liturgicã, de istorie ecleziasticã şi alte discipline auxiliare şi speciale, dupã dispoziţiile Regulamentului de formare sacerdotalã. Can. 253 - § 1. Numai aceia sã fie numiţi de Episcop sau de Episcopii interesaţi în funcţia de profesor pentru disciplinele filozofice, teologice şi juridice care, distingându-se prin virtuţi, au obţinut doctoratul sau licenţa într-o universitate sau facultate recunoscutã de Sfântul Scaun. § 2. Sã se aibã grijã sã fie numiţi profesori aparte pentru Sfânta Scripturã, teologia dogmaticã, teologia moralã, liturgicã, filozofie, dreptul canonic, istoria ecleziasticã şi pentru alte ştiinţe care trebuie predate cu metodã proprie. § 3. Profesorul care îşi neglijeazã în mod grav funcţia sã fie înlãturat de autoritatea despre care vorbeşte § 1. Can. 254 - § 1. În predarea disciplinelor, profesorii sã fie preocupaţi continuu de unitatea internã şi de armonia întregii învãţãturi de credinţã, astfel încât seminariştii sã simtã cã învaţã o unicã ştiinţã; pentru a se realiza mai bine acest lucru, sã existe în seminar o persoanã care sã coordoneze întregul plan de studii. § 2. Seminariştii sã fie astfel instruiţi încât sã fie şi ei capabili sã examineze problemele prin cercetãri personale adecvate, fãcute cu metodã ştiinţificã. Aşadar, sã se efectueze lucrãri scrise prin care seminariştii, sub conducerea profesorilor, sã înveţe sã facã anumite studii muncind personal. Can. 255 - Deşi întreaga formare a seminariştilor urmãreşte un scop pastoral, sã fie programatã în seminar şi o instruire strict pastoralã prin care seminariştii sã înveţe, ţinându-se seama de necesitãţile locului şi timpului, principiile şi metodele cu privire la exercitarea funcţiilor de a învãţa, de a sfinţi şi de a conduce poporul lui Dumnezeu. Can. 256 - § 1. Seminariştii sã fie instruiţi cu grijã în tot ceea ce priveşte în mod special slujirea sacrã, mai ales în practica de a catehiza şi de a ţine omilia, în exercitarea cultului divin şi, îndeosebi, în celebrarea sacramentelor, în modul de a trata cu oamenii, chiar cu cei necatolici sau cu cei necre-dincioşi, în modul de a administra parohia şi de a îndeplini şi celelalte îndatoriri. § 2. Seminariştii sã fie astfel instruiţi cu privire la nevoile Bisericii universale încât sã fie profund preocupaţi de promovarea vocaţiilor, de problemele misionare şi ecumenice şi de toate celelalte probleme, inclusiv cele sociale, care sunt mai presante. Can. 257 - § 1. Seminariştii sã fie educaţi în aşa fel încât sã aibã o grijã deosebitã nu numai faţã de Biserica particularã în slujba cãreia vor fi încardinaţi, ci şi faţã de Biserica universalã, şi sã dea dovadã cã sunt pregãtiţi sã se dedice slujirii Bisericilor particulare care au mai mare nevoie de preoţi. § 2. Episcopul diecezan sã aibã grijã ca acei clerici care intenţioneazã sã se transfere din propria Bisericã particularã la o altã Bisericã particularã dintr-o altã regiune sã fie pregãtiţi cum se cuvine pentru a desfãşura acolo slujirea sacrã, adicã sã înveţe limba acelei regiuni şi sã cunoascã instituţiile, condiţiile sociale, uzanţele şi obiceiurile locale. Can. 258 - Ca sã deprindã şi practic modul de a face apostolat, în perioada studiilor, dar mai ales în timpul vacanţelor, seminariştii sã fie iniţiaţi, întotdeauna sub conducerea unui preot priceput, în practica pastoralã prin exerciţii potrivite, stabilite de Ordinariu şi adecvate vârstei lor şi situaţiilor locale. Can. 259 - § 1. Este dreptul Episcopului diecezan sau, în cazul unui seminar interdiecezan, al Episcopilor interesaţi sã decidã cu privire la conducerea superioarã şi la administrarea seminarului. § 2. Episcopul diecezan sau, în cazul unui seminar interdiecezan, Episcopii interesaţi sã viziteze deseori personal seminarul, sã vegheze asupra formãrii seminariştilor, precum şi asupra instruirii filozofice şi teologice care are loc aici şi sã se informeze despre vocaţia, caracterul, evlavia şi progresul seminariştilor, mai ales în vederea conferirii hirotonirilor sacre. Can. 260 - În îndeplinirea propriilor funcţii, toţi trebuie sã se supunã rectorului, care are datoria de a se îngriji de conducerea zilnicã a seminarului, în conformitate cu normele Regulamentului de formare sacerdotalã şi ale regulamentului seminarului. Can. 261 - § 1. Rectorul seminarului, precum şi, sub autoritatea lui, superiorii şi profesorii, fiecare pe mãsura rolului sãu, sã aibã grijã ca seminariştii sã respecte cu fidelitate normele stabilite de Regulamentul de formare sacerdotalã şi de regulamentul seminarului. § 2. Rectorul seminarului şi coordonatorul de studii sã vegheze cu sârguinţã ca profesorii sã-şi îndeplineascã misiunea în mod corect, conform Regulamentului de formare sacerdotalã şi regulamentului seminarului. Can. 262 - Seminarul sã fie scos de sub jurisdicţia parohialã; pentru toţi cei care sunt în seminar, rectorul sau un delegat al sãu îndeplineşte oficiul de paroh, cu excepţia materiei matrimoniale şi rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 985. Can. 263 - Episcopul diecezan sau, în cazul unui seminar interdiecezan, Episcopii interesaţi, fiecare dupã propria cotã stabilitã de ei de comun acord, sã se îngrijeascã de organizarea şi menţinerea seminarului, de întreţinerea seminariştilor şi de salarizarea profesorilor, precum şi de celelalte trebuinţe ale seminarului. Can. 264 - § 1. Ca sã facã faţã nevoilor seminarului, pe lângã oferta prevãzutã de can. 1266, Episcopul poate sã impunã în diecezã şi o taxã. § 2. Sunt supuse la taxa pentru seminar toate persoanele juridice ecleziastice, chiar şi cele private, care îşi au sediul în diecezã, cu excepţia acelora care trãiesc numai din pomeni sau a acelora care deţin în funcţiune un colegiu de studenţi sau de docenţi care are ca scop promovarea binelui comun în Bisericã. Aceastã taxã trebuie sã fie generalã, proporţionalã cu veniturile persoanei juridice şi stabilitã în funcţie de necesitãţile seminarului. CAP. II Înscrierea sau încardinarea clericilor Can. 265 - Fiecare cleric trebuie sã fie încardinat fie într-o Bisericã particularã sau într-o prelaturã personalã, fie într-un institut de viaţã consacratã sau într-o societate de viaţã apostolicã, ce au aceastã facultate, astfel încât sã nu existe deloc clerici acefali sau pribegi (vagi). Can. 266 - § 1. Cineva devine cleric prin primirea diaconatului şi este încardinat în Biserica particularã sau în prelatura personalã pentru a cãrei slujire este promovat. § 2. Cine a fãcut profesiunea prin voturi perpetue într-un institut cãlugãresc sau a fost încorporat definitiv într-o societate de viaţã apostolicã este încardinat drept cleric în acel institut sau în acea societate odatã cu primirea diaconatului, în afarã de cazul când constituţiile societãţilor de viaţã apostolicã stabilesc altfel. § 3. Membrul unui institut secular este încardinat prin primirea diaconatului în Biserica particularã pentru slujirea cãreia a fost promovat, în afarã de cazul când, în virtutea unei concesiuni din partea Scaunului Apostolic, este încardinat în institutul însuşi. Can. 267 - § 1. Pentru ca un cleric deja încardinat sã fie încardinat în mod valid într-o altã Bisericã particularã, trebuie sã obţinã de la Episcopul diecezan un document de excardinare, semnat de acelaşi Episcop; de asemenea, trebuie sã obţinã, de la Episcopul diecezan al Bisericii particulare în care doreşte sã fie încardinat, un document de încardinare, semnat de acest Episcop. § 2. Excardinarea acordatã astfel are efect juridic numai dupã ce a fost obţinutã încardinarea într-o altã Bisericã particularã. Can. 268 - § 1. Clericul care s-a transferat în mod legal din propria Bisericã particularã într-o altã Bisericã particularã, dupã cinci ani, este încardinat ipso iure în aceastã Bisericã particularã, dacã şi-a manifestat în scris aceastã voinţã atât Episcopului diecezan al Bisericii care l-a primit, cât şi Episcopului diecezan propriu, şi dacã nici unul dintre cei doi nu i-a comunicat în scris pãrerea contrarã timp de patru luni de la data primirii cererii. § 2. Prin admiterea perpetuã sau definitivã într-un institut de viaţã consacratã ori într-o societate de viaţã apostolicã, clericul care este încardinat în acest institut sau în aceastã societate, conform can. 266 § 2, este excardinat din propria Bisericã particularã. Can. 269 - Episcopul diecezan sã nu recurgã la încardinarea unui cleric decât dacã: 1° acest lucru este cerut de necesitatea sau utilitatea Bisericii particulare şi respectându-se prevederile dreptului cu privire la întreţinerea decentã a clericilor; 2° pe baza unui document legitim, constatã cã a fost acordatã excardinarea şi, în plus, a primit informaţiile adecvate, dacã este necesar sub secret, de la Episcopul diecezan care a fãcut excardinarea, cu privire la viaţa, conduita moralã şi studiile clericului; 3° clericul a declarat în scris aceluiaşi Episcop diecezan cã vrea sã se dedice slujirii noii Biserici particulare, conform dreptului. Can. 270 - Excardinarea poate fi acordatã în mod licit numai din motive juste, adicã utilitatea pentru Bisericã sau binele clericului însuşi; nu poate fi negatã decât din motive grave; totuşi, clericului, care se considerã lezat şi a gãsit un Episcop care îl primeşte, îi este permis sã facã recurs împotriva deciziei. Can. 271 - § 1. În afarã de cazul când existã o adevãratã necesitate în Biserica sa particularã, Episcopul diecezan nu trebuie sã refuze permisiunea de a se transfera acelor clerici pe care îi considerã pregãtiţi şi capabili şi care cer sã meargã în acele regiuni care suferã de o lipsã gravã de cler, pentru a exercita acolo slujirea sacrã; sã aibã totuşi grijã ca, printr-un acord scris fãcut împreunã cu Episcopul diecezan al locului unde doresc sã se ducã, sã fie stabilite drepturile şi îndatoririle acestor clerici. § 2. Episcopul diecezan poate sã acorde clericilor sãi permisiunea de a se transfera într-o altã Bisericã particularã, pentru un timp determinat care poate fi reînnoit chiar de mai multe ori, totuşi, astfel încât aceşti clerici sã rãmânã încardinaţi în Biserica particularã proprie şi, întorcându-se în ea, sã se bucure de toate drepturile pe care le-ar fi avut dacã ar fi desfãşurat aici slujirea sacrã. § 3. Clericul care s-a transferat în mod legal într-o altã Bisericã particularã, rãmânând încardinat în propria Bisericã, poate, dintr-un motiv just, sã fie chemat înapoi de cãtre Episcopul diecezan propriu, respectându-se totuşi acordurile încheiate cu celãlalt Episcop, precum şi echitatea naturalã; tot astfel, respectându-se aceleaşi condiţii, Episcopul diecezan al celeilalte Biserici particulare poate, dintr-un motiv just, sã refuze aceluiaşi cleric permisiunea unei ulterioare rãmâneri în teritoriul sãu. Can. 272 - Administratorul diecezan nu poate sã acorde excardinarea şi încardinarea, de asemenea, nici permisiunea de transferare într-o altã Bisericã particularã, decât dupã un an de la vacanţa scaunului episcopal şi cu consimţãmântul colegiului consultanţilor. CAP. III Obligaţiile şi drepturile clericilor Can. 273 - Clericii au obligaţia specialã de a dovedi respect şi ascultare Suveranului Pontif şi Ordinariului propriu. Can. 274 - § 1. Numai clericii pot sã obţinã oficii pentru exercitarea cãrora este necesarã puterea preoţeascã sau puterea de conducere ecleziasticã. § 2. Dacã nu sunt scutiţi ca urmare a unui impediment legitim, clericii au obligaţia de a accepta şi de a îndeplini cu fidelitate funcţia ce le-a fost încredinţatã de Ordinariul lor. Can. 275 - § 1. Deoarece contribuie cu toţii la o unicã lucrare, adicã la zidirea Trupului lui Cristos, clericii sã fie uniţi între ei prin legãtura frãţietãţii şi a rugãciunii şi sã colaboreze între ei, conform dispoziţiile dreptului particular. § 2. Clericii sã recunoascã şi sã promoveze misiunea pe care laicii, fiecare conform rolului propriu, o exercitã în Bisericã şi în lume. Can. 276 - § 1. În modul lor de viaţã, clericii au obligaţia cu totul specialã de a tinde la sfinţenie, deoarece, fiind consacraţi lui Dumnezeu cu un titlu nou prin hirotonire, sunt împãrţitorii tainelor lui Dumnezeu în slujba poporului sãu. § 2. Pentru ca sã poatã dobândi aceastã perfecţiune: 1° în primul rând, sã îndeplineascã în mod fidel şi neobosit îndatoririle slujirii pastorale; 2° sã-şi alimenteze propria viaţã spiritualã la masa Sfintei Scripturi şi a sfintei Euharistii; prin urmare, preoţii sunt invitaţi din toate puterile sã ofere zilnic Jertfa euharisticã, iar diaconii sã participe la ea, de asemenea, zilnic; 3° preoţii, precum şi diaconii care aspirã la presbiterat, au obligaţia de a celebra zilnic liturgia orelor în conformitate cu propriile cãrţi liturgice aprobate; diaconii permanenţi sã celebreze partea stabilitã pentru ei de Conferinţa Episcopilor; 4° de asemenea, sunt ţinuţi sã facã retrageri spirituale, dupã dispoziţiile dreptului particular; 5° sunt îndemnaţi sã se dedice cu regularitate meditaţiei, sã se apropie des de sacramentul Pocãinţei, sã aibã o evlavie deosebitã faţã de Preasfânta Fecioarã, Maica lui Dumnezeu, şi sã se foloseascã şi de celelalte mijloace de sfinţire comune şi particulare. Can. 277 - § 1. Clericii sunt obligaţi sã pãstreze castitatea perfectã şi perpetuã pentru împãrãţia cerurilor şi de aceea sunt ţinuţi la celibat, care este un dar deosebit al lui Dumnezeu şi prin care slujitorii sacri pot sã se ataşeze mai uşor cu toatã inima lui Cristos şi sã se dedice mai liber slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor. § 2. Clericii sã se comporte cu prudenţa cuvenitã în relaţiile cu persoanele a cãror frecventare ar putea pune în pericol obligaţia lor de a pãstra castitatea sau ar putea sã constituie scandal pentru credincioşi. § 3. Îi revine Episcopului diecezan sã stabileascã norme mai precise despre acest lucru şi sã judece respectarea acestei obligaţii în cazuri particulare. Can. 278 - § 1. Clericii seculari au dreptul de a se asocia cu alţii pentru a urmãri finalitãţi care sunt conforme cu starea clericalã. § 2. Clericii seculari sã acorde o importanţã mare mai ales acelor asociaţii care, având statute recunoscute de autoritatea competentã, printr-o regulã de viaţã adecvatã şi aprobatã cum se cuvine şi prin ajutorul frãţesc, promoveazã sfinţenia lor în exercitarea slujirii şi favorizeazã unirea între ei şi unirea dintre ei şi Episcopul propriu. § 3. Clericii sã se abţinã de a întemeia asociaţii sau de a participa la asociaţii a cãror finalitate sau ale cãror activitãţi sunt incompatibile cu obligaţiile specifice stãrii clericale sau care pot sã împiedice îndeplinirea conştiincioasã a misiunii încredinţate lor de autoritatea ecleziasticã competentã. Can. 279 - § 1. Clericii sã continue studiile sacre chiar şi dupã primirea Preoţiei şi sã urmeze învãţãtura solidã bazatã pe sfânta Scripturã, transmisã de înaintaşi şi acceptatã în general de Bisericã, aşa cum este ea stabilitã mai ales de documentele Conciliilor şi ale Pontifilor Romani, evitând noutãţile terminologice profane şi falsa ştiinţã. § 2. Preoţii sã participe, conform dispoziţiilor dreptului particular, la cursurile pastorale, care trebuie programate dupã hirotonirea sacerdotalã; de asemenea, în timpurile fixate de acelaşi drept, sã participe şi la alte cursuri, consfãtuiri teologice sau conferinţe, care le oferã ocazia sã dobândeascã o cunoaştere mai completã a ştiinţelor sacre şi a metodelor pastorale. § 3. Sã continue studierea şi a altor ştiinţe, mai ales a acelora care sunt legate cu ştiinţele sacre, în mãsura în care sunt folositoare îndeosebi pentru exercitarea slujirii pastorale. Can. 280 - Se recomandã foarte mult clericilor sã practice o anumitã viaţã comunã; unde aceasta deja existã, pe cât e posibil, trebuie menţinutã. Can. 281 - § 1. Deoarece se dedicã slujirii ecleziastice, clericii meritã o remuneraţie conformã condiţiei lor, ţinându-se seama atât de natura oficiului, cât şi de circumstanţele locurilor şi timpurilor, cu care sã poatã face faţã necesitãţilor vieţii personale şi unei retribuiri drepte a acelor persoane de al cãror serviciu au nevoie. § 2. De asemenea, trebuie sã se aibã grijã ca ei sã beneficieze de asistenţã socialã, prin care sã se facã faţã cum se cuvine necesitãţilor lor în caz de boalã, de invaliditate sau de bãtrâneţe. § 3. Diaconii cãsãtoriţi, care se dedicã exclusiv slujirii ecleziastice, au dreptul la o remuneraţie cu care sã poatã face faţã întreţinerii personale şi a familiei lor; în schimb, cei care primesc o retribuţie pentru cã îndeplinesc sau au îndeplinit o funcţie civilã sã se îngrijeascã de trebuinţele proprii şi ale familiei lor cu veniturile câştigate din acea retribuţie. Can. 282 - § 1. Clericii sã ducã o viaţã simplã şi sã se abţinã de la tot ceea ce constituie vanitate. § 2. Bunurile ce le revin cu ocazia exercitãrii unui oficiu ecleziastic şi care prisosesc, dupã ce s-au îngrijit cu ajutorul lor de întreţinerea decentã şi de îndeplinirea tuturor obligaţiilor stãrii proprii, sã binevoiascã a le folosi pentru binele Bisericii şi pentru faptele de caritate. Can. 283 - § 1. Chiar dacã nu au un oficiu care sã-i oblige la reşedinţã, clericii sã nu plece din diecezã pentru un timp mai îndelungat, care trebuie stabilit de dreptul particular, fãrã permisiunea cel puţin presupusã a Ordinariului propriu. § 2. Ei au dreptul sã beneficieze anual de o perioadã necesarã şi suficientã de concediu, stabilitã de dreptul universal sau de cel particular. Can. 284 - Clericii sã poarte o hainã ecleziasticã decentã, dupã normele emise de Conferinţele Episcopilor şi dupã cutumele legitime ale locurilor. Can. 285 - § 1. Clericii sã se abţinã complet de la tot ceea ce nu se potriveşte cu starea proprie, conform dispoziţiilor dreptului particular. § 2. Clericii sã evite tot ceea ce, deşi nu este nedemn, este incompatibil cu starea clericalã. § 3. Le este interzis clericilor sã-şi asume oficii publice, care comportã o participare la exercitarea puterii civile. § 4. Fãrã permisiunea Ordinariului lor, sã nu administreze bunuri ce aparţin laicilor şi sã nu desfãşoare funcţii lumeşti, care comportã obligaţia dãrii de seamã; li se interzice de a se face garanţi, chiar cu bunurile personale, fãrã consultarea Ordinariului propriu; de asemenea, sã se abţinã de a semna poliţe prin care este asumatã obligaţia de a plãti bani fãrã un motiv bine precizat. Can. 286 - Le este interzis clericilor sã exercite, personal sau prin alţii, negustoria sau comerţul, fie în avantajul propriu, fie în avantajul altora, fãrã permisiunea autoritãţii ecleziastice competente. Can. 287 - § 1. Clericii sã promoveze întotdeauna şi în cel mai înalt grad pacea şi înţelegerea între oameni, bazate pe dreptate. § 2. Sã nu participe activ în partidele politice şi în conducerea de asociaţii sindicale, în afarã de cazul când, dupã aprecierea autoritãţii ecleziastice competente, acest lucru este necesar pentru apãrarea drepturilor Bisericii sau pentru promovarea binelui comun. Can. 288 - Dispoziţiile prevãzute în cann. 284, 285, §§ 3 şi 4, 286, 287, § 2, nu îi obligã pe diaconii permanenţi, dacã dreptul particular nu stabileşte altfel. Can. 289 - § 1. Deoarece serviciul militar este mai puţin compatibil cu starea clericalã, clericii, ca, de altfel, şi candidaţii la hirotoniri, sã nu se înroleze voluntar în armatã decât cu permisiunea Ordinariului lor. § 2. Clericii sã se foloseascã de scutirile privind exercitarea de funcţii şi oficii publice civile incompatibile cu starea clericalã, pe care le acordã lor legile, convenţiile sau cutumele, dacã, în cazuri particulare, Ordinariul propriu nu a stabilit altfel. CAP. IV Pierderea stãrii clericale Can. 290 - Hirotonirea, primitã în mod valid, nu poate fi niciodatã anulatã. Totuşi, un cleric pierde starea clericalã: 1° printr-o sentinţã judecãtoreascã sau printr-un decret administrativ, prin care este declaratã invaliditatea hirotonirii; 2° prin pedeapsa demiterii aplicatã în mod legal; 3° prin rescript de la Scaunul Apostolic; dar acest rescript este acordat de Scaunul Apostolic diaconilor numai pentru motive grave, iar preoţilor, pentru motive foarte grave. Can. 291 - Cu excepţia cazurilor prevãzute în can. 290, § 1, pierderea stãrii clericale nu comportã dispensa de obligaţia celibatului, care este acordatã exclusiv de Pontiful Roman. Can. 292 - Clericul care pierde starea clericalã, în conformitate cu normele dreptului, pierde odatã cu ea şi drepturile specifice acestei stãri şi nici nu mai este ţinut la obligaţiile care derivã din ea, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 291; îi este interzisã exercitarea puterii preoţeşti, cu excepţia cazului prevãzut de can. 976; în acelaşi timp, este privat de toate oficiile, de toate funcţiile şi de orice putere delegatã. Can. 293 - Clericul care a pierdut starea clericalã nu poate fi înscris din nou în rândul clericilor decât prin rescript al Scaunului Apostolic. TITLUL IV Prelaturile personale Can. 294 - Pentru a promova o bunã distribuire a preoţilor sau pentru a îndeplini opere pastorale sau misionare speciale spre binele unor regiuni sau spre binele diferitelor grupuri sociale, Scaunul Apostolic, dupã ce a ascultat pãrerea Conferinţelor episcopale interesate, poate sã înfiinţeze prelaturi personale constituie din preoţi şi diaconi ai clerului secular. Can. 295 - § 1. Prelatura personalã este reglementatã de statutele întocmite de Scaunul Apostolic şi are în fruntea ei un Prelat, în calitate de Ordinariu propriu, care are dreptul de a înfiinţa un seminar naţional sau unul internaţional, precum şi de a încardina seminariştii şi de a-i promova la hirotoniri în slujba prelaturii. § 2. Prelatul trebuie sã se îngrijeascã atât de educaţia spiritualã a acelora pe care i-a promovat cu scopul menţionat mai sus, cât şi de întreţinerea lor demnã. Can. 296 - Laicii pot sã se dedice operelor apostolice ale unei prelaturi personale prin acorduri încheiate cu prelatura, însã modul acestei cooperãri organice şi principalele datorii şi drepturi legate de ea sã fie stabilite cu precizie în statute. Can. 297 - De asemenea, statutele sã stabileascã raporturile prelaturii personale cu Ordinarii locului, în ale cãror Biserici particulare prelatura îşi desfãşoarã sau doreşte sã-şi desfãşoare activitãţile pastorale sau misionare, cu consensul prealabil al Episcopului diecezan. TITLUL V Asociaţiile credincioşilor CAP. I Norme comune Can. 298 - § 1. În Bisericã existã asociaţii, deosebite de institutele de viaţã consacratã şi de societãţile de viaţã apostolicã, în care credincioşii, fie clerici, fie laici, fie clerici şi laici împreunã, se strãduiesc prin acţiune comunã fie pentru a promova desãvârşirea vieţii, cultul divin public sau învãţãtura creştinã, fie pentru alte opere de apostolat, cum sunt iniţiativele de evanghelizare, faptele de milostenie sau de caritate şi însufleţirea domeniului temporal cu spirit creştin. § 2. Credincioşii sã se înscrie mai ales în asociaţiile care sunt fie înfiinţate, fie apreciate sau recomandate de autoritatea ecleziasticã competentã. Can. 299 - § 1. Credincioşii au libertatea deplinã de a constitui, prin acord personal încheiat între ei, asociaţii în vederea atingerii scopurilor prevãzute de can. 298, § 1, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 301, § 1. § 2. Aceste asociaţii, chiar dacã sunt apreciate sau recomandate de autoritatea ecleziasticã, se numesc asociaţii private. § 3. În Bisericã, nici o asociaţie privatã de credincioşi nu este recunoscutã, dacã statutele ei nu sunt recunoscute de autoritatea competentã. Can. 300 - Nici o asociaţie sã nu-şi asume denumirea de "catolicã", decât cu consimţãmântului autoritãţii ecleziastice competente, conform dispoziţiilor can. 312. Can. 301 - § 1. Numai autoritatea ecleziasticã competentã are dreptul sã înfiinţeze asociaţii de credincioşi, care îşi propun sã transmitã doctrina catolicã în numele Bisericii sau sã promoveze cultul divin public, sau care îşi propun alte scopuri a cãror realizare din natura sa este rezervatã aceleiaşi autoritãţi ecleziastice. § 2. Dacã apreciazã cã este oportun, autoritatea ecleziasticã competentã poate sã înfiinţeze şi asociaţii de credincioşi care sã urmãreascã direct sau indirect alte scopuri spirituale care nu au fost suficient prevãzute de iniţiativele private. § 3. Asociaţiile de credincioşi, care sunt înfiinţate de autoritatea ecleziasticã competentã, sunt numite asociaţii publice. Can. 302 - Se numesc clericale acele asociaţii de credincioşi care, fiind conduse de clerici, îşi asumã exercitarea Preoţiei şi sunt recunoscute ca atare de autoritatea competentã. Can. 303 - Se numesc ordine terţiare, care pot avea şi altã denumire potrivitã, asociaţiile ai cãror membri, participând în lume la spiritul unui institut cãlugãresc, duc o viaţã apostolicã şi tind la desãvârşirea creştinã sub conducerea superioarã a aceluiaşi institut. Can. 304 - § 1. Toate asociaţiile de credincioşi, fie publice, fie private, oricare ar fi titlul sau denumirea lor, sã aibã statute proprii, în care sã fie precizate scopul sau motivul social al asociaţiei, sediul, conducerea şi condiţiile necesare pentru a face parte din asociaţie, şi în care sã fie stabilite principiile şi normele privind activitãţile, ţinându-se seama de necesitatea sau utilitatea de timp şi de loc. § 2. Sã-şi aleagã un titlu sau un nume potrivit cu nevoile timpului şi locului, dar cel mai mult cu scopul urmãrit. Can. 305 - § 1. Toate asociaţiile de credincioşi sunt sub supravegherea autoritãţii ecleziastice competente, cãreia îi revine datoria de a se îngriji ca în ele sã fie pãstratã integritatea credinţei şi a moralei şi de a veghea sã nu se introducã abuzuri cu privire la disciplina ecleziasticã; aceleaşi autoritãţi îi revine obligaţia şi dreptul de a le vizita conform dreptului şi statutelor; de asemenea, ele sunt sub conducerea aceleaşi autoritãţi, în conformitate cu canoanele care urmeazã. § 2. Sunt sub supravegherea Scaunului Apostolic asociaţiile de orice fel; sunt sub supravegherea Ordinariului locului asociaţiile diecezane şi toate acelea care îşi desfãşoarã activitatea în diecezã. Can. 306 - Ca cineva sã beneficieze de drepturile şi privilegiile unei asociaţii, de indulgenţele şi celelalte favoruri spirituale acordate ei, este necesar şi suficient sã fie înscris în mod valid în ea şi sã nu fie exclus în mod legitim, conform dispoziţiilor dreptului şi statutelor proprii ale asociaţiei. Can. 307 - § 1. Admiterea membrilor sã se facã dupã normele dreptului şi ale statutelor fiecãrei asociaţii. § 2. Aceeaşi persoanã poate fi înscrisã în mai multe asociaţii. § 3. Membrii institutelor cãlugãreşti pot sã se înscrie în asociaţii conform dreptului propriu, cu consimţãmântul Superiorului. Can. 308 - Cine a fost admis în mod legitim într-o asociaţie, sã nu fie eliminat din ea decât dintr-un motiv just, în conformitate cu normele dreptului şi ale statutelor. Can. 309 - Asociaţiile înfiinţate în mod legitim au dreptul, conform dreptului şi statutelor, sã dea norme speciale referitoare la asociaţia însãşi, sã ţinã întruniri, sã desemneze conducãtorii, funcţionarii, deservenţii, precum şi administratorii bunurilor. Can. 310 - O asociaţie privatã, care nu a fost recunoscutã ca persoanã juridicã, nu poate, aşa cum este, sã fie subiect de obligaţii şi drepturi; totuşi, credincioşii care fac parte din ea pot sã stabileascã împreunã obligaţii, sã dobândeascã şi sã posede drepturi şi bunuri în calitate de coproprietari şi de coposesori; aceste drepturi şi obligaţii pot sã le exercite printr-un mandatar sau procurant. Can. 311 - Membrii institutelor de viaţã consacratã, care conduc sau asistã asociaţii unite în vreun fel cu institutul lor, sã aibã grijã ca ele sã sprijine activitãţile apostolice existente în diecezã, colaborând, sub direcţiunea Ordinariului locului, mai ales cu asociaţiile care sunt organizate pentru a exercita apostolat în diecezã. CAP. II Asociaţiile publice ale credincioşilor Can. 312 - § 1. Autoritatea competentã pentru a înfiinţa asociaţii publice este: 1° Sfântul Scaun pentru asociaţiile universale şi internaţionale; 2° Conferinţa Episcopilor, în propriul teritoriu, pentru asociaţiile naţionale, adicã acelea care, în virtutea înfiinţãrii însãşi, sunt destinate pentru a exercita activitatea în întreaga ţarã; 3° Episcopul diecezan, în teritoriul sãu, pentru asociaţiile diecezane, nu însã Administratorul diecezan; fac totuşi excepţie acele asociaţii al cãror drept de a fi înfiinţate este rezervat altora prin privilegiu apostolic. § 2. Pentru înfiinţarea validã într-o diecezã a unei asociaţii sau a unei secţii a asociaţiei, chiar când înfiinţarea se face în virtutea unui privilegiu apostolic, este necesar consimţãmântul Episcopului diecezan, dat în scris; totuşi, consimţãmântul Episcopului diecezan dat pentru înfiinţarea unei case a unui institut cãlugãresc valoreazã şi pentru înfiinţarea, în aceeaşi casã sau în biserica anexatã ei, a unei asociaţii proprii a acelui institut. Can. 313 - O asociaţie publicã, precum şi o confederaţie de asociaţii publice, în virtutea decretului însuşi prin care este înfiinţatã de autoritatea ecleziasticã competentã, conform can. 312, este constituitã ca persoanã juridicã şi primeşte, în mãsura în care e nevoie, misiunea pentru scopurile pe care şi le propune sã le atingã în numele Bisericii. Can. 314 - Statutele fiecãrei asociaţii publice, ca şi revizuirea sau schimbarea lor, necesitã aprobarea din partea autoritãţii ecleziastice cãreia îi aparţine dreptul de a înfiinţa asociaţii, conform dispoziţiilor can. 312, § 1. Can. 315 - Asociaţiile publice pot lua în mod liber iniţiativele care sunt conforme cu natura lor şi, totodatã, sunt reglementate de normele statutelor, totuşi, sub direcţiunea superioarã a autoritãţii ecleziastice despre care vorbeşte can. 312, § 1. Can. 316 - § 1. Cine a pãrãsit în mod public credinţa catolicã sau a renunţat la comuniunea ecleziasticã, sau este pedepsit cu excomunicarea impusã ori declaratã, nu poate fi admis în mod valid în asociaţiile publice. § 2. Cei care, fiind înscrişi în mod legitim, s-ar afla în situaţia prevãzutã de § 1, dupã ce au primit un avertisment, sã fie eliminaţi din asociaţie, respectându-se statutele şi rãmânând inviolabil dreptul de recurs la autoritatea ecleziasticã despre care vorbeşte can. 312, § 1. Can. 317 - § 1. Dacã nu este prevãzut altfel în statute, autoritatea ecleziasticã, despre care vorbeşte can. 312, § 1, are dreptul de a-l confirma pe preşedintele asociaţiei publice, ales de însãşi asociaţia publicã, sau de a-l învesti pe cel prezentat, sau de a-l numi ea însãşi; aceeaşi autoritate ecleziasticã sã numeascã un capelan sau asistent ecleziastic, audiind în prealabil pãrerea funcţionarilor superiori ai asociaţiei, dacã acest lucru e oportun. § 2. Norma stabilitã în § 1 este valabilã şi pentru asociaţiile înfiinţate de membrii institutelor cãlugãreşti, în virtutea unui privilegiu apostolic, în afara bisericilor sau a caselor proprii; în schimb, în asociaţiile înfiinţate de membrii institutelor cãlugãreşti în propria bisericã sau casã, numirea sau confirmarea preşedintelui îi aparţine de drept Superiorului institutului, conform normelor statutelor. § 3. În asociaţiile neclericale, laicii pot sã îndeplineascã funcţia de preşedinte; aceastã funcţie sã nu fie încredinţatã capelanului sau asistentului ecleziastic, decât dacã în statute este prevãzut altfel. § 4. În asociaţiile publice de credincioşi, care sunt orânduite direct pentru a exercita apostolatul, sã nu aibã funcţia de preşedinte cei care îndeplinesc funcţii de conducere în partidele politice. Can. 318 - § 1. În circumstanţe speciale, când motive grave impun aceasta, autoritatea ecleziasticã, despre care vorbeşte can. 312, § 1, poate sã desemneze un comisar care sã conducã asociaţia, temporar, în numele acestei autoritãţi. § 2. Preşedintele unei asociaţii publice poate fi înlãturat, dintr-un motiv just, de cãtre autoritatea care l-a numit sau l-a confirmat, dupã ce totuşi a fost ascultatã pãrerea atât a preşedintelui însuşi, cât şi a funcţionarilor superiori ai asociaţiei, conform normelor statutelor; capelanul poate fi înlãturat, conform cann. 192-195, de cãtre autoritatea care l-a numit. Can. 319 - § 1. Dacã nu a fost prevãzut altfel, o asociaţie publicã înfiinţatã în mod legitim administreazã, conform normelor statutelor, bunurile pe care le posedã, sub direcţiunea superioarã a autoritãţii ecleziastice despre care vorbeşte can. 312, § 1, cãreia trebuie sã-i dea cont în fiecare an despre administrare. § 2. Aceleiaşi autoritãţi trebuie sã-i prezinte o dare de seamã despre distribuirea ofertelor şi a pomenilor adunate. Can. 320 - § 1. Asociaţiile înfiinţate de Scaunul Apostolic nu pot fi desfiinţate decât de cãtre acesta. § 2. Din motive grave, pot fi suprimate de cãtre Conferinţa Episcopilor asociaţiile înfiinţate de ea; Episcopul diecezan poate suprima asociaţiile înfiinţate de el însuşi, precum şi pe acelea înfiinţate, în virtutea unui indult apostolic, de membrii unui institut cãlugãresc cu consimţãmântul Episcopului diecezan. § 3. O asociaţie publicã sã nu fie suprimatã de autoritatea competentã, fãrã ca aceasta sã fi ascultat mai întâi pãrerea preşedintelui şi a celorlalţi funcţionari superiori ai asociaţiei. CAP. III Asociaţiile private ale credincioşilor Can. 321 - Asociaţiile private sunt conduse şi prezidate de credincioşi, conform dispoziţiilor statutelor. Can. 322 - § 1. O asociaţie privatã a credincioşilor poate sã dobândeascã personalitate juridicã prin decret formal din partea autoritãţii ecleziastice competente despre care vorbeşte can. 312, § 1. § 2. Nici o asociaţie privatã a credincioşilor nu poate sã dobândeascã personalitate juridicã, decât dacã statutele ei au fost aprobate de autoritatea ecleziasticã despre care vor-beşte can. 312, § 1; totuşi, aprobarea statutelor nu modificã natura privatã a asociaţiei. Can. 323 - § 1. Deşi asociaţiile private ale credincioşilor se bucurã de autonomie conform dispoziţiilor can. 321, totuşi, sunt sub supravegherea autoritãţii ecleziastice în conformitate cu can. 305, precum şi sub conducerea aceleiaşi autoritãţi. § 2. Tot autoritãţii ecleziastice îi revine obligaţia, respectând desigur autonomia proprie a asociaţiilor private, de a veghea şi de a avea grijã sã se evite dispersarea forţelor, iar exercitarea apostolatului de cãtre asociaţii sã fie dirijatã spre binele comun. Can. 324 - § 1. Asociaţia privatã a credincioşilor îşi desemneazã în mod liber preşedintele şi funcţionarii, conform normelor statutelor. § 2. Dacã o asociaţie privatã a credincioşilor doreşte un consilier spiritual, poate sã-l aleagã în mod liber din rândul preoţilor care exercitã legitim slujirea preoţeascã în diecezã; cine este ales, are totuşi nevoie de confirmare din partea Ordinariului locului. Can. 325 - § 1. Asociaţia privatã a credincioşilor îşi administreazã în mod liber bunurile pe care le posedã, conform dispoziţiilor statutelor, rãmânând inviolabil dreptul autoritãţii ecleziastice competente de a veghea ca bunurile sã fie folosite în scopurile asociaţiei. § 2. Asociaţia este supusã autoritãţii Ordinariului locului, conform can. 1301, cu privire la administrarea şi distribuirea bunurilor ce i-au fost oferite sau lãsate pentru cauzele pioase. Can. 326 - § 1. Asociaţia privatã a credincioşilor se stinge conform normelor statutelor; poate fi şi suprimatã de cãtre autoritatea competentã, dacã activitatea ce o desfãşoarã produce o daunã gravã învãţãturii sau disciplinei ecleziastice, sau constituie un scandal pentru credincioşi. § 2. Destinaţia bunurilor unei asociaţii private desfiinţate trebuie sã fie stabilitã în conformitate cu prevederile statutelor, rãmânând inviolabile drepturile câştigate şi voinţa donatorilor. CAP. IV Norme speciale pentru asociaţiile laicilor Can. 327 - Credincioşii laici sã acorde o mare importanţã asociaţiilor constituie cu scopuri spirituale, despre care vorbeşte can. 298, şi în mod special acelora care îşi propun sã însufleţeascã sfera lucrurilor vremelnice cu spirit creştin şi favorizeazã astfel o legãturã mult mai strânsã între credinţã şi viaţã. Can. 328 - Persoanele care conduc asociaţiile de laici, chiar pe acelea care sunt înfiinţate în virtutea unui privilegiu apostolic, sã aibã grijã ca asociaţiile lor sã colaboreze, când acest lucru e util, cu alte asociaţii de credincioşi şi sã ajute cu dragã inimã diferitele activitãţi creştine, mai ales pe acelea care existã în acelaşi teritoriu. Can. 329 - Preşedinţii asociaţiilor de laici sã aibã grijã ca membrii asociaţiei sã fie instruiţi cum trebuie pentru a exercita apostolatul specific laicilor. PARTEA A II-A Structura ierarhicã a Bisericii SECŢIUNEA I Autoritatea supremã a Bisericii CAP. I Pontiful Roman şi Colegiul Episcopilor Can. 330 - Precum, din voinţa Domnului, sfântul Petru şi ceilalţi Apostoli formeazã un unic Colegiu, pentru acelaşi motiv şi în egalã mãsurã Pontiful Roman, succesorul lui Petru, şi Episcopii, succesorii Apostolilor, sunt uniţi între ei. ART. 1 Pontiful Roman Can. 331 - Episcopul Bisericii Romei, în care dureazã necontenit funcţia pe care Domnul a acordat-o numai lui Petru, primul dintre Apostoli, şi care trebuie sã fie transmisã succesorilor sãi, este capul Colegiului Episcopilor, Vicarul lui Cristos şi Pãstorul Bisericii întregi pe acest pãmânt; de aceea, el, în virtutea funcţiei sale, se bucurã în Bisericã de puterea ordinarã supremã, deplinã, nemijlocitã şi universalã, pe care poate sã o exercite întotdeauna în mod liber. Can. 332 - § 1. Pontiful Roman obţine puterea deplinã şi supremã în Bisericã prin alegerea legitimã, acceptatã de el, împreunã cu consacrarea episcopalã. De aceea, cel ales la pontificatul suprem, care este deja însemnat cu caracterul episcopal, obţine aceastã putere din momentul acceptãrii. Dacã cel ales este lipsit de caracterul episcopal, sã fie imediat consacrat Episcop. § 2. Dacã se întâmplã ca Pontiful Roman sã renunţe la funcţia sa, pentru validitate este necesar ca renunţarea sã fie fãcutã în mod liber şi manifestatã în mod regulamentar, fãrã însã sã fie acceptatã de cineva. Can. 333 - § 1. În virtutea funcţiei sale, Pontiful Roman deţine puterea nu numai asupra Bisericii universale, dar obţine şi primatul puterii ordinare asupra tuturor Bisericilor particulare şi grupãrilor lor, prin care, desigur, în acelaşi timp este întãritã şi garantatã puterea proprie, ordinarã şi nemijlocitã pe care Episcopii o au asupra Bisericilor particulare încredinţate lor. § 2. Pontiful Roman, în îndeplinirea funcţiei sale de Pãstor suprem al Bisericii, este întotdeauna unit prin comuniune cu ceilalţi Episcopi, ba chiar cu Biserica întreagã; totuşi, el are dreptul sã stabileascã, în funcţie de necesitãţile Bisericii, modul fie personal, fie colegial, de a exercita aceastã funcţie. § 3. Împotriva unei sentinţe sau a unui decret al Pontifului Roman nu existã apel, nici recurs. Can. 334 - În exercitarea funcţiei sale, Pontiful Roman este sprijinit de Episcopi, care pot sã colaboreze cu el în diferite moduri, dintre care unul este Sinodul Episcopilor. În plus, el este ajutat de Pãrinţii Cardinali, de asemenea, de alte persoane, precum şi de diferite instituţii, dupã necesitãţile timpurilor. Toate aceste persoane şi instituţii îndeplinesc în numele lui şi sub autoritatea lui funcţia ce le-a fost încredinţatã spre binele tuturor Bisericilor, în conformitate cu normele stabilite de drept. Can. 335 - Când Scaunul roman este vacant sau absolut împiedicat, sã nu se schimbe nimic în conducerea Bisericii universale; sã se respecte, în schimb, legile speciale date pentru astfel de circumstanţe. ART. 2 Colegiul Episcopilor Can. 336 - Colegiul Episcopilor, al cãrui cap este Suveranul Pontif şi ai cãrui membri sunt Episcopii, în virtutea consacrãrii sacramentale şi a comuniunii ierarhice cu capul şi cu membrii Colegiului, şi în care continuã neîntrerupt corpul apostolic, este şi el, împreunã cu capul sãu, şi niciodatã fãrã acest cap, subiect al puterii supreme şi depline asupra Bisericii întregi. Can. 337 - § 1. Colegiul Episcopilor exercitã în mod solemn puterea asupra Bisericii întregi în Conciliul Ecumenic. § 2. Exercitã aceeaşi putere prin acţiunea unitã a Episcopilor rãspândiţi în lume, când ca atare ea este impusã sau acceptatã în mod liber de Pontiful Roman, astfel încât sã aibã loc un adevãrat act colegial. § 3. Este dreptul Pontifului Roman sã aleagã şi sã impunã, în funcţie de nevoile Bisericii, modalitãţile în care Colegiul Episcopilor sã exercite în mod colegial propriul oficiu cu privire la Biserica universalã. Can. 338 - § 1. Numai Pontifului Roman îi revine de drept sã convoace Conciliul Ecumenic, sã-l prezideze personal sau prin alţii, de asemenea, sã-l transfere, sã-l întrerupã sau sã-l dizolve şi sã-i aprobe decretele. § 2. Tot Pontifului Roman îi revine de drept sã stabileascã problemele ce trebuie tratate şi normele ce trebuie respectate în Conciliu; la problemele propuse de Pontiful Roman, Pãrinţii Conciliului pot sã adauge şi altele, care trebuie sã fie aprobate de acelaşi Pontif Roman. Can. 339 - § 1. Toţi Episcopii, şi numai Episcopii, care sunt membri ai Colegiului Episcopilor, au dreptul şi datoria sã participe la Conciliul Ecumenic cu vot deliberativ. § 2. La Conciliul Ecumenic pot apoi sã fie invitaţi de cãtre autoritatea supremã a Bisericii, cãreia îi revine datoria sã stabileascã rolul pe care îl au în Conciliu, şi alţii care nu au consacrarea episcopalã. Can. 340 - În cazul în care Scaunul Apostolic rãmâne vacant în timpul celebrãrii Conciliului, acesta este întrerupt ipso iure, pânã când noul Suveran Pontif porunceşte ca acelaşi Conciliu sã fie continuat sau dizolvat. Can. 341 - § 1. Decretele Conciliului Ecumenic nu au forţa de a obliga, dacã nu au fost aprobate de Pontiful Roman împreunã cu Pãrinţii Conciliului şi dacã nu au fost confirmate de acelaşi Pontif şi promulgate din ordinul sãu. § 2. Decretele pe care le dã Colegiul Episcopilor printr-un act propriu-zis colegial, dar într-un mod diferit de cel voit sau liber acceptat de Pontiful Roman, pentru a avea putere de lege, trebuie, de asemenea, sã fie confirmate şi promulgate de Pontiful Roman. CAP. II Sinodul Episcopilor Can. 342 - Sinodul Episcopilor este o adunare de Episcopi care, aleşi din diferitele regiuni ale lumii, se întrunesc la intervale de timp stabilit, ca sã favorizeze o unire strânsã între Pontiful Roman şi Episcopi, ca sã-l ajute cu sfaturile lor pe Pontiful Roman în menţinerea şi propãşirea credinţei şi a moralei, în respectarea şi consolidarea disciplinei ecleziastice şi ca sã examineze problemele privind activitatea Bisericii în lume. Can. 343 - Sinodului Episcopilor îi revine de drept sã discute despre problemele ce trebuie tratate şi sã-şi exprime dorinţele, dar nu sã le rezolve şi sã dea decrete cu privire la ele, decât dacã, în cazuri precise, Pontiful Roman i-a acordat puterea deliberativã, cãruia, în acest caz, îi revine datoria sã ratifice decretele. Can. 344 - Sinodul Episcopilor este direct sub autoritatea Pontifului Roman, cãruia îi revine dreptul: 1° sã convoace sinodul, ori de câte ori considerã cã acest lucru este oportun, şi sã stabileascã locul unde trebuie sã se desfãşoare întrunirile; 2° sã ratifice alegerea membrilor, care trebuie sã fie aleşi în conformitate cu dreptul special, precum şi sã desemneze şi sã numeascã alţi membri; 3° sã stabileascã, la timpul potrivit, conform dreptului special, înainte de celebrarea sinodului, problemele ce trebuie sã fie tratate; 4° sã stabileascã ordinea lucrãrilor; 5° sã prezideze, personal sau prin alţii, sinodul; 6° sã încheie, sã transfere, sã întrerupã şi sã dizolve sinodul însuşi. Can. 345 - Sinodul Episcopilor poate fi reunit în adunare generalã, fie obişnuitã, fie extraordinarã, adicã în care sunt tratate probleme ce privesc direct binele întregii Biserici, sau şi în adunare specialã, adicã în care sunt tratate probleme ce privesc una sau mai multe regiuni determinate. Can. 346 - § 1. Sinodul Episcopilor care se reuneşte în adunarea generalã obişnuitã este alcãtuit din membri, majoritatea Episcopi, aleşi pentru fiecare adunare de Conferinţele Episcopilor, conform modalitãţii stabilite de dreptul special al sinodului; alţii sunt desemnaţi în virtutea aceluiaşi drept; alţii sunt numiţi direct de Pontiful Roman; tuturor acestora li se alãturã unii membri ai institutelor cãlugãreşti clericale, care sunt aleşi în conformitate cu dispoziţiile aceluiaşi drept special. § 2. Sinodul Episcopilor, reunit în adunarea generalã extraordinarã pentru a trata probleme care necesitã o rezolvare promptã, este alcãtuit din membri, majoritatea Episcopi, care sunt desemnaţi conform dreptului special al sinodului, în virtutea oficiului pe care îl îndeplinesc, alţii însã sunt numiţi direct de Pontiful Roman; tuturor acestora li se alãturã unii membri ai institutelor cãlugãreşti clericale, aleşi conform aceluiaşi drept special. § 3. Sinodul Episcopilor care se întruneşte în adunare specialã este alcãtuit din membri desemnaţi mai cu seamã din acele regiuni pentru care este convocat, conform dreptului special dupã care este reglementat sinodul. Can. 347 - § 1. Când Pontiful Roman încheie lucrãrile adunãrii sinodului Episcopilor, înceteazã funcţia încredinţatã în sinod Episcopilor şi celorlalţi membri. § 2. Dacã Scaunul Apostolic devine vacant dupã convocarea sinodului sau în timpul celebrãrii lui, se suspendã ipso iure nu numai reuniunea sinodului, dar şi funcţia încredinţatã membrilor în timpul desfãşurãrii lui, pânã când noul Pontif decreteazã fie dizolvarea reuniunii, fie continuarea ei. Can. 348 - § 1. Sinodul Episcopilor are un secretariat general permanent, care este condus de un Secretar general, numit de Pontiful Roman, şi care este ajutat de un consiliu al secretariatului, alcãtuit din Episcopi, dintre care unii sunt aleşi, conform dreptului special, de însuşi sinodul Episcopilor, iar alţii sunt numiţi de Pontiful Roman, însã funcţia tuturor acestora înceteazã când începe o nouã adunare generalã. § 2. Pentru fiecare adunare a sinodului Episcopilor sunt apoi aleşi unul sau mai mulţi secretari speciali, numiţi de Pontiful Roman, care rãmân în funcţie numai pânã la terminarea reuniunii sinodale. CAP. III Cardinalii Sfintei Biserici Romane Can. 349 - Cardinalii Sfintei Biserici Romane formeazã un colegiu special cãruia îi aparţine dreptul de a-l alege pe Pontiful Roman, în conformitate cu dreptul special. De asemenea, Cardinalii sunt alãturi de Pontiful Roman fie acţionând colegial, când sunt convocaţi pentru a trata probleme de importanţã majorã, fie personal, adicã îndeplinind diferite oficii prin care îl ajutã pe Pontiful Roman, mai cu seamã în grija zilnicã faţã de Biserica universalã. Can. 350 - § 1. Colegiul cardinalilor este împãrţit în trei ordine (ranguri): episcopal, la care aparţin Cardinalii cãrora Pontiful Roman le acordã titlul unei Biserici din împrejurimile Romei, precum şi Patriarhii orientali care au fost cooptaţi în Colegiul Cardinalilor; prezbiteral şi diaconal. § 2. Fiecãrui Cardinal din ordinul prezbiteral şi diaconal i se încredinţeazã de cãtre Pontiful Roman un titlu sau, respectiv, o diaconie în Roma. § 3. Patriarhii orientali care fac parte din Colegiul Cardinalilor au ca titlu scaunul lor patriarhal. § 4. Cardinalul Decan are ca titlu dieceza de Ostia, împreunã cu o altã Bisericã, al cãrei titular era deja. § 5. Prin opţiune fãcutã în Consistoriu şi aprobatã de Suveranul Pontif, respectându-se prioritatea de consacrare şi de promovare, Cardinalii din ordinul prezbiteral pot sã treacã la un alt titlu, iar Cardinalii din ordinul diaconal la o altã diaconie şi, dacã au rãmas în ordinul diaconal timp de un deceniu întreg, pot trece chiar la ordinul prezbiteral. § 6. Cardinalul care trece prin opţiune de la ordinul diaconal la ordinul prezbiteral dobândeşte precedenţã asupra tuturor Cardinalilor presbiteri care au fost ridicaţi dupã el la demnitatea de Cardinal. Can. 351 - § 1. Pentru a fi promovaţi Cardinali sunt aleşi în mod liber de cãtre Pontiful Roman acei bãrbaţi care au primit cel puţin hirotonirea presbiteralã şi care se remarcã admirabil prin doctrinã, moralitate, evlavie şi prin prudenţã în acţiunile lor; cei care nu sunt încã Episcopi trebuie sã primeascã consacrarea episcopalã. § 2. Cardinalii sunt creaţi prin decret al Pontifului Roman, fãcut public în faţa Colegiului Cardinalilor; dupã aceastã publicare, ei au obligaţii şi se bucurã de drepturile stabilite de lege. § 3. Un promovat la demnitatea de Cardinal, a cãrui creare este anunţatã de Pontiful Roman, dar al cãrui nume este pãstrat in pectore, nu are între timp nici una dintre obligaţiile Cardinalilor şi nu se bucurã de nici unul dintre drepturile lor; în schimb, dupã ce numele lui a fost fãcut public de Pontiful Roman, este ţinut la aceste îndatoriri şi beneficiazã de aceste drepturi, iar de dreptul de precedenţã se bucurã din ziua rezervãrii in pectore. Can. 352 - § 1. Colegiul Cardinalilor este prezidat de un Decan, iar când acesta e împiedicat, este înlocuit de Vicedecan. Decanul, sau Vicedecanul, nu are nici o jurisdicţie asupra celorlalţi Cardinali, ci este considerat primul între egali. § 2. Devenind vacant oficiul de Decan, cardinalii onoraţi cu titlul unei Biserici din împrejurimile Romei, şi numai ei, sub preşedinţia Vicedecanului, dacã e prezent, sau a aceluia mai în vârstã dintre ei, sã aleagã pe unul din grupul lor care sã îndepli-neascã rolul de Decan al Colegiului; sã comunice numele lui Pontifului Roman, cãruia îi revine de drept sã-l aprobe pe cel ales. § 3. Tot astfel, cum este prevãzut în § 2, este ales şi Vicedecanul, prezidând însuşi Decanul; şi aprobarea alegerii Vicedecanului îi revine de drept Pontifului Roman. § 4. Dacã Decanul şi Vicedecanul nu au domiciliul în Roma, sã şi-l dobândeascã aici. Can. 353 - § 1. Cardinalii îl ajutã prin acţiune colegialã pe Pãstorul suprem al Bisericii, mai ales în Consistorii, în care sunt reuniţi din ordinul şi sub preşedinţia Pontifului Roman. Consistoriile sunt obişnuite şi extraordinare. § 2. La Consistoriul obişnuit sunt convocaţi toţi Cardinalii, cel puţin cei care se aflã în Roma, pentru a fi consultaţi asupra unor probleme grave, dar care survin în mod frecvent, sau pentru a îndeplini anumite acte deosebit de solemne. § 3. La Consistoriul extraordinar, care este celebrat când cerinţe speciale ale Bisericii sau probleme mai grave ce trebuie tratate recomandã aceasta, sunt convocaţi toţi Cardinalii. § 4. Numai Consistoriul obişnuit, în care sunt celebrate anumite solemnitãţi, poate fi public, adicã, în afarã de Cardinali, sunt admişi prelaţi, reprezentanţi ai societãţilor civile sau alţi invitaţi. Can. 354 - Pãrinţii Cardinali, cãrora li s-a încredinţat conducerea Congregaţiilor şi a altor instituţii permanente ale Curiei romane şi ale Statului Vatican, şi care au împlinit vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, sunt rugaţi sã prezinte renunţarea la oficiu în faţa Pontifului Roman care, dupã ce va analiza toate circumstanţele, va lua o decizie. Can. 355 - § 1. Cardinalului Decan îi revine de drept sã confere consacrarea episcopalã celui care a fost ales Pontif Roman fãrã sã fie episcop; dacã Decanul este împiedicat, acest drept îi revine Vicedecanului, iar dacã şi acesta este împiedicat, Cardinalului mai în vârstã din ordinul episcopal. § 2. Cardinalul Protodiacon anunţã poporului numele noului Suveran Pontif; tot el impune Mitropoliţilor paliul sau îl înmâneazã delegaţiilor acestora, în numele Pontifului Roman. Can. 356 - Cardinalii sunt obligaţi sã colaboreze din toatã inima cu Pontiful Roman. Prin urmare, Cardinalii care îndeplinesc un oficiu în Curia romanã şi nu sunt Episcopi diecezani sunt obligaţi sã aibã reşedinţa în Roma; Cardinalii care au grija unei dieceze în calitate de Episcopi diecezani sã se deplaseze la Roma ori de câte ori sunt convocaţi de Pontiful Roman. Can. 357 - § 1. Cardinalii cãrora le-a fost desemnatã ca titlu o Bisericã din împrejurimile Romei sau o Bisericã din Roma, dupã ce au luat-o în posesie, sã promoveze prin sfatul şi ocrotirea lor binele acestor dieceze şi biserici, neavând totuşi nici o putere de conducere asupra acestora, şi sub nici un motiv sã nu se amestece în chestiunile privind administrarea bunurilor, disciplina sau slujirea bisericilor. § 2. Cardinalii care se aflã în afara Romei şi în afara diecezei proprii sunt exempţi, cu privire la cele ce ţin de persoana lor, de puterea de conducere a Episcopului diecezei în care se aflã. Can. 358 - Cardinalul, cãruia Pontiful Roman îi încredinţeazã funcţia de a-l reprezenta la o celebrare solemnã sau la o reuniune de persoane în calitate de Legatus a latere, ca şi cum ar fi un alter ego al lui, precum şi acela cãruia i se încredinţeazã o funcţie pastoralã precisã în calitate de trimis special, au autoritatea legalã numai cu privire la acele chestiuni care le-au fost încredinţate de Pontiful Roman. Can. 359 - Când Scaunul Apostolic este vacant, Colegiul Cardinalilor se bucurã în Bisericã numai de acea putere ce îi este acordatã de legea specialã. CAP. IV Curia Romanã Can. 360 - Curia Romanã, prin care Suveranul Pontif obişnuieşte sã rezolve problemele întregii Biserici, şi care în numele lui şi din ordinul lui îşi îndeplineşte funcţia spre binele şi în slujba Bisericii, cuprinde Secretariatului de Stat sau Papal, Consiliul pentru afacerile publice ale Bisericii, Congregaţiile, Tribunalele şi alte organisme. Structura şi competenţa tuturor acestora sunt stabilite de o lege specialã. Can. 361 - În acest cod, sub denumirea de Scaunul Apostolic sau Sfântul Scaun este inclus nu numai Pontiful Roman, ci sunt incluse - dacã nu se constatã altfel din natura lucrului sau din context - şi Secretariatul de Stat, Consiliul pentru afacerile publice ale Bisericii şi celelalte organisme ale Curiei romane. CAP. V Legaţii Pontifului Roman Can. 362 - Pontiful Roman are dreptul înnãscut şi independent de a numi şi de a trimite Legaţii sãi sã fie pe lângã Bisericile particulare în diferitele naţiuni sau regiuni, fie pe lângã state şi autoritãţi publice, precum şi dreptul de a-i transfera şi de a-i rechema, respectând totuşi normele dreptului internaţional cu privire la trimiterea şi revocarea Legaţilor acreditaţi pe lângã state. Can. 363 - § 1. Legaţilor Pontifului Roman le este încredinţat oficiul de a-l reprezenta în mod stabil pe însuşi Pontiful Roman pe lângã Bisericile particulare sau chiar pe lângã statele şi autoritãţile publice la care au fost trimişi. § 2. Reprezintã Scaunul Apostolic chiar şi aceia care sunt însãrcinaţi cu o Misiune pontificalã în calitate de Delegaţi sau Observatori la Organismele internaţionale sau la Conferinţe şi Congrese. Can. 364 - Principala sarcinã a Legatului pontifical este de a face sã devinã mereu mai tari şi mai eficiente legãturile de unitate dintre Scaunul Apostolic şi Bisericile particulare. Prin urmare, în cadrul competenţei sale, Legatului pontifical îi revine de drept: 1° sã informeze Scaunul Apostolic cu privire la condiţiile în care se aflã Bisericile particulare şi cu privire la tot ceea ce are legãturã cu însãşi viaţa Bisericii şi binele sufletelor; 2° sã-i sprijine pe Episcopi cu fapta şi cu sfatul, rãmânând desigur neştirbitã exercitarea puterii legitime a acestora; 3° sã menţinã relaţii strânse cu Conferinţa Episcopilor, oferindu-i tot sprijinul; 4° cât priveşte numirea Episcopilor, sã transmitã sau sã propunã Scaunului Apostolic numele candidaţilor şi sã instrumenteze procesul informativ despre cei care trebuie sã fie promovaţi, conform normelor date de Scaunul Apostolic; 5° sã se strãduiascã sã fie promovat tot ceea ce priveşte pacea, progresul şi cooperarea dintre popoare; 6° sã colaboreze cu Episcopii în vederea favorizãrii de relaţii oportune între Biserica Catolicã şi celelalte Biserici şi comunitãţi ecleziale, ba chiar şi religiile necreştine; 7° sã apere, de comun acord cu Episcopii, în faţa autoritãţilor de stat, tot ceea ce ţine de misiunea Bisericii şi a Scaunului Apostolic; 8° de asemenea, sã exercite facultãţile şi sã îndeplineascã toate celelalte mandate care îi sunt încredinţate de Scaunul Apostolic. Can. 365 - § 1. Legaţii pontificali care sunt acreditaţi în acelaşi timp şi pe lângã state în conformitate cu normele dreptului internaţional au şi misiunea specialã: 1° de a promova şi sprijini legãturile de prietenie dintre Scaunul Apostolic şi autoritãţile statului; 2° de a se ocupa în mod activ de problemele privitoare la raporturile dintre Bisericã şi stat, în mod special interesându-se de stipularea şi realizarea de concordate şi alte convenţii de acest fel. § 2. În tratarea problemelor despre care vorbeşte § 1, Legatul pontifical, în funcţie de cum cer împrejurãrile, sã nu omitã sã cearã pãrerea şi sfatul Episcopilor din respectivul teritoriu ecleziastic şi sã-i informeze despre mersul tratativelor. Can. 366 - Datã fiind natura specialã a funcţiei Legatului pontifical: 1° sediul Legaţiei pontificale este scos de sub puterea de conducere a Ordinariului locului, cu excepţia celebrãrii cãsãtoriilor; 2° Legatul pontifical, înştiinţându-i în limita posibilitãţilor pe Ordinariii locului, poate sã sãvârşeascã celebrãri liturgice, inclusiv slujbe pontificale, în toate bisericile legaţiei sale. Can. 367 - Funcţia Legatului pontifical nu înceteazã când Scaunul Apostolic devine vacant, în afarã de cazul când este stabilit altfel în scrisorile pontificale; în schimb, înceteazã prin expirarea mandatului, prin revocare intimatã, prin renunţare acceptatã de Pontiful Roman. SECŢIUNEA II Bisericile particulare şi grupãrile lor TITLUL I Bisericile particulare şi autoritatea stabilitã în ele CAP. I Bisericile particulare Can. 368 - Bisericile particulare, în care şi din care subzistã Biserica Catolicã, una şi unicã sunt, în primul rând, diecezele, cãrora, dacã nu se constatã altfel, le sunt asimilate prelatura teritorialã şi abaţia teritorialã, vicariatul apostolic şi prefectura apostolicã, precum şi administraţia apostolicã înfiinţatã în mod stabil. Can. 369 - Dieceza este o porţiune a poporului lui Dumnezeu, încredinţatã unui Episcop pentru a o pãstori cu colaborarea tuturor preoţilor sãi, astfel încât, aderând la pãstorul ei şi adunatã de el în Duhul Sfânt prin Evanghelie şi Euharistie, sã constituie o Bisericã particularã în care este realmente prezentã şi acţioneazã Biserica lui Cristos, una, sfântã, catolicã şi apostolicã. Can. 370 - Prelatura teritorialã, sau abaţia teritorialã, este o porţiune precisã a poporului lui Dumnezeu, delimitatã din punct de vedere teritorial, a cãrei grijã pastoralã este încredinţatã, datoritã unor circumstanţe speciale, unui Prelat sau, respectiv, unui Abate, care o conduce în calitate de pãstor propriu, asemenea unui Episcop diecezan. Can. 371 - § 1. Vicariatul apostolic, sau prefectura apostolicã, este o porţiune precisã a poporului lui Dumnezeu, care, datoritã unor circumstanţe deosebite, încã nu a fost constituitã ca diecezã şi care este încredinţatã, pentru a fi pãstoritã, unui Vicar apostolic sau, respectiv, unui Prefect apostolic, care o conduce în numele Suveranului Pontif. § 2. Administraţia apostolicã este o porţiune precisã a poporului lui Dumnezeu, care, datoritã unor motive speciale şi deosebit de grave, nu este ridicatã de Suveranul Pontif la rangul de diecezã, şi a cãrei grijã pastoralã este încredinţatã unui Administrator apostolic care o conduce în numele Suveranului Pontif. Can. 372 - § 1. De regulã, porţiunea poporului lui Dumnezeu, care constituie o diecezã sau o altã Bisericã particularã, va fi delimitatã în cadrul unui teritoriu precis, astfel încât sã-i cuprindã pe toţi credincioşii care locuiesc în acel teritoriu. § 2. Cu toate acestea, când, dupã aprecierea autoritãţii supreme a Bisericii, audiind şi pãrerea Conferinţelor episcopale interesate, se considerã cã este util, în acelaşi teritoriu pot fi înfiinţate Biserici particulare distincte pe baza ritului credincioşilor sau pe baza unui alt motiv asemãnãtor Can. 373 - Exclusiv autoritatea supremã a Bisericii are dreptul sã înfiinţeze Biserici particulare; acestea, odatã înfiinţate în mod legitim, se bucurã ipso iure de personalitate juridicã. Can. 374 - § 1. Fiecare diecezã sau oricare altã Bisericã particularã sã fie divizatã în pãrţi distincte sau parohii. § 2. Pentru a se favoriza grija pastoralã printr-o activitate comunã, mai multe parohii vecine pot fi reunite în grupãri speciale, cum sunt decanatele. CAP. II Episcopii ART. 1 Episcopii în general Can. 375 - § 1. Episcopii, care din instituire divinã sunt urmaşii apostolilor prin Duhul Sfânt care le-a fost dãruit, sunt constituiţi Pãstori în Bisericã, pentru ca sã fie şi ei maeştri ai doctrinei, preoţi ai cultului sacru şi slujitori ai conducerii. § 2. Prin însãşi consacrarea episcopalã, Episcopii primesc, împreunã cu funcţia de a sfinţi, şi funcţiile de a învãţa şi de a conduce, care totuşi din natura lor nu pot fi exercitate decât în comuniune ierarhicã cu capul şi cu membrii Colegiului. Can. 376 - Sunt numiţi diecezani Episcopii cãrora le-a fost încredinţatã grija unei dieceze; ceilalţi sunt numiţi titulari. Can. 377 - § 1. Suveranul Pontif îi numeşte în mod liber pe Episcopi sau îi confirmã pe cei care au fost aleşi în mod legitim. § 2. Cel puţin o datã la trei ani, Episcopii unei provincii ecleziastice sau, când acest lucru este recomandat de împrejurãri, Conferinţele Episcopilor sã întocmeascã de comun acord şi sub secret o listã cu preoţii, chiar şi membri ai institutelor de viaţã consacratã, care sunt mai apţi pentru episcopat, şi sã o trimitã Scaunului Apostolic, rãmânând inviolabil dreptul fiecãrui Episcop diecezan de a dezvãlui aparte Scaunului Apostolic numele preoţilor pe care îi considerã demni şi capabili pentru oficiul episcopal. § 3. Dacã nu a fost stabilit în mod legitim altfel, de fiecare datã când trebuie numit un Episcop diecezan sau un Episcop coadiutor, cât priveşte cei trei candidaţi care trebuie propuşi Scaunului Apostolic, Legatul pontifical trebuie sã se informeze despre fiecare dintre ei şi sã comunice Scaunului Apostolic, împreunã cu propriul vot, sugestiile Mitropolitului şi ale Sufraganilor provinciei la care aparţine dieceza în cauzã sau cu care este regrupatã, precum şi ale preşedintelui Conferinţei Episcopilor; în plus, Legatul pontifical sã-i audieze şi pe unii membri ai colegiului consultanţilor şi ai capitlului catedralei şi, dacã crede cã e oportun, sã cearã separat şi în secret şi pãrerea altora din ambele categorii de clerici, precum şi a unor laici care se disting prin înţelepciune. § 4. Dacã nu a fost prevãzut în mod legitim altfel, Episcopul diecezan, care considerã cã diecezei sale trebuie sã i se dea un auxiliar, sã propunã Scaunului Apostolic o listã cu cel puţin trei preoţi mai capabili pentru acest oficiu. § 5. De acum înainte, autoritãţilor civile nu li se acordã nici un drept şi privilegiu de alegere, de numire, de prezentare sau de desemnare a Episcopilor. Can. 378 - § 1. Cât priveşte aptitudinea candidaţilor la episcopat, este necesar ca fiecare din ei: 1° sã exceleze prin credinţã puternicã, moravuri bune, evlavie, zel pentru suflete, înţelepciune, prudenţã şi virtuţi umane şi sã fie înzestrat cu celelalte calitãţi care îl fac capabil sã exercite oficiul episcopal; 2° sã se bucure de reputaţie bunã; 3° sã aibã vârsta de cel puţin treizeci şi cinci de ani; 4° sã fie preot de cel puţin cinci ani; 5° sã aibã doctoratul, sau cel puţin licenţa, în sfânta Scripturã, teologie sau dreptul canonic, dobândit într-un institut de studii aprobat de Scaunul Apostolic, sau mãcar sã fie cu adevãrat expert în aceste discipline. § 2. Judecata definitivã asupra aptitudinii candidatului aparţine Scaunului Apostolic. Can. 379 - Dacã nu este împiedicat în mod legitim, oricine este promovat la episcopat trebuie sã primeascã consacrarea episcopalã în termen de trei luni de la primirea scrisorilor apostolice şi, desigur, înainte de a lua în primire oficiul. Can. 380 - Înainte de luarea în primire canonicã a oficiului sãu, cel promovat sã facã profesiunea de credinţã şi sã presteze jurãmânt de fidelitate faţã de Scaunul Apostolic dupã formula aprobatã de acelaşi Scaun Apostolic. ART. 2 Episcopii diecezani Can. 381 - § 1. În dieceza ce îi este încredinţatã, Episcopul diecezan are întreaga putere ordinarã, proprie şi nemijlocitã, necesarã pentru exercitarea funcţiei sale pastorale, cu excepţia acelor cauze pe care dreptul sau un decret al Suveranului Pontif le rezervã autoritãţii supreme sau unei alte autoritãţi ecleziastice. § 2. Cei care sunt în fruntea celorlalte comunitãţi de credincioşi, despre care vorbeşte can. 368, sunt echivalaţi în drept Episcopului diecezan, în afarã de cazul când din natura lucrului sau dintr-o dispoziţie a dreptului rezultã altfel. Can. 382 - § 1. Înainte de luarea în primire canonicã a diecezei, Episcopul promovat nu poate sã se amestece în exercitarea oficiului ce îi este încredinţat; poate totuşi sã exercite oficiile pe care le avea deja în diecezã în momentul promovãrii, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 409, § 2. § 2. Dacã nu este reţinut de un impediment legitim, cel promovat la oficiul de Episcop diecezan trebuie sã ia în primire canonicã dieceza în decurs de patru luni de la primirea scrisorilor apostolice, dacã nu este consacrat Episcop; dacã este deja consacrat, în decurs de douã luni de la primirea aceloraşi scrisori. § 3. Episcopul ia în primire canonicã dieceza îndatã ce a prezentat în diecezã, personal sau printr-un procurant, colegiului consultanţilor scrisorile apostolice, în prezenţa cancelarului curiei, care consemneazã faptul într-un proces verbal, sau în diecezele nou înfiinţate, îndatã ce a comunicat aceleaşi scrisori clerului şi poporului prezent în catedralã, iar preotul cel mai în vârstã dintre cei prezenţi consemneazã faptul într-un proces verbal. § 4. Se recomandã foarte mult ca luarea în primire canonicã sã aibã loc în timpul unei celebrãri liturgice în biserica catedralã, în prezenţa clerului şi a poporului. Can. 383 - § 1. În exercitarea funcţiei pastorale, Episcopul diecezan sã fie preocupat faţã de toţi credincioşii încredinţaţi grijii sale, oricare ar fi vârsta, condiţia sau naţionalitatea lor, atât faţã de cei care locuiesc în teritoriul respectiv, cât şi faţã de cei care se aflã acolo temporar, îndreptându-se cu spirit apostolic şi spre cei care, din cauza condiţiilor în care trãiesc, nu pot sã beneficieze suficient de o normalã îngrijire pastoralã, precum şi spre cei care au pãrãsit practica religioasã. § 2. Dacã în dieceza sa existã credincioşi de alt rit, sã se îngrijeascã de nevoile lor spirituale fie prin preoţi sau parohii care aparţin aceluiaşi rit, fie printr-un Vicar episcopal. § 3. Sã se poarte cu omenie şi caritate faţã de fraţii care nu sunt în comuniune deplinã cu Biserica Catolicã, încurajând, de asemenea, ecumenismul, aşa cum este el înţeles de Bisericã. § 4. Pe cei nebotezaţi sã-i considere ca fiind încredinţaţi lui în Domnul, pentru ca şi pentru ei sã strãluceascã dragostea lui Cristos, al cãrui martor Episcopul trebuie sã fie în faţa tuturor. Can. 384 - Episcopul diecezan sã-i însoţeascã cu o grijã deosebitã pe preoţi, pe care sã-i audieze ca pe nişte ajutãtori şi sfãtuitori, sã le apere drepturile şi sã vegheze ca ei sã-şi îndeplineascã corect îndatoririle propriei stãri şi sã beneficieze de mijloacele şi instituţiile de care au nevoie pentru a-şi îmbogãţi viaţa spiritualã şi intelectualã; de asemenea, sã se îngrijeascã, conform dreptului, ca ei sã aibã o întreţinere decentã şi sã beneficieze de asistenţã socialã. Can. 385 - Episcopul diecezan sã încurajeze cât mai mult posibil vocaţiile la diferitele slujiri şi la viaţa consacratã, acordând o atenţie specialã vocaţiilor preoţeşti şi misionare. Can. 386 - § 1. Episcopul diecezan este obligat sã propunã şi sã explice credincioşilor adevãrurile de credinţã ce trebuie crezute şi aplicate în viaţã, predicând el însuşi deseori; de asemenea, sã aibã grijã sã fie respectate în mod conştiincios dispoziţiile canoanelor referitoare la slujirea cuvântului, mai cu seamã cele privind omilia şi instruirea cateheticã, astfel încât sã fie transmisã tuturor întreaga învãţãturã creştinã. § 2. Sã apere cu tãrie, folosind mijloacele ce i se par mai potrivite, integritatea şi unitatea credinţei, recunoscând totuşi justa libertate în aprofundarea ulterioarã a adevãrurilor. Can. 387 - Amintindu-şi cã este obligat sã ofere pildã de sfinţenie prin dragoste, umilinţã şi simplitate vieţii sale, Episcopul diecezan sã se strãduiascã sã promoveze prin orice mijloc sfinţenia credincioşilor, conform chemãrii proprii a fiecãruia, şi, fiind principalul împãrţitor al tainelor lui Dumnezeu, sã se strãduiascã fãrã încetare încât credincioşii încredinţaţi grijii sale sã creascã în har prin celebrarea sacramentelor şi sã cunoascã şi sã trãiascã misterul pascal. Can. 388 - § 1. Dupã luarea în primire a diecezei, Episcopul diecezan trebuie sã aplice Liturghia pentru poporul ce i-a fost încredinţat, în fiecare duminicã şi în celelalte sãrbãtori care, în regiunea sa, sunt de poruncã. § 2. Episcopul trebuie sã celebreze şi sã aplice personal Liturghia pentru popor în zilele prevãzute de § 1; dacã, însã, dintr-un motiv legitim, nu o poate celebra, sã o aplice în aceleaşi zile prin altcineva, sau el personal în alte zile. § 3. Episcopul, cãruia, în afarã de dieceza sa, îi sunt încredinţate şi alte dieceze, chiar şi cu titlul de administraţie, îndeplineşte obligaţia aplicând o singurã Liturghie pentru tot poporul ce îi este încredinţat. § 4. Episcopul care nu a îndeplinit obligaţia despre care este vorba în §§ 1-3 sã aplice cât mai curând pentru popor atâtea Liturghii câte a omis. Can. 389 - Sã prezideze des celebrarea Preasfintei Euharistii în biserica catedralã sau într-o altã bisericã din dieceza sa, mai ales în sãrbãtorile de poruncã şi în alte solemnitãţi. Can. 390 - Episcopul diecezan poate sã celebreze slujbe pontificale în toatã dieceza sa, însã nu în afara diecezei fãrã consimţãmântul expres, sau cel puţin presupus în mod rezonabil, al Ordinariului locului. Can. 391 - § 1. Episcopului diecezan îi revine de drept datoria de a conduce Biserica particularã ce i-a fost încredinţatã, cu putere legislativã, executivã şi judecãtoreascã, conform dreptului. § 2. Episcopul exercitã personal puterea legislativã; exercitã puterea executivã fie personal, fie prin Vicarii generali sau episcopali, conform dreptului; exercitã puterea judecãtoreascã fie personal, fie prin Vicarul judecãtoresc şi prin judecãtori, conform dreptului. Can. 392 - § 1. Întrucât trebuie sã apere unitatea întregii Biserici, Episcopul este obligat sã promoveze disciplina comunã întregii Biserici şi, de aceea, sã solicite respectarea tuturor legilor ecleziastice. § 2. Sã vegheze sã nu se introducã abuzuri în disciplina ecleziasticã, mai cu seamã în ceea ce priveşte slujirea cuvântului, celebrarea sacramentelor şi a sacramentaliilor, cultul lui Dumnezeu şi al sfinţilor, precum şi administrarea bunurilor. Can. 393 - Episcopul diecezan reprezintã dieceza în toate problemele ei juridice. Can. 394 - § 1. Episcopul sã încurajeze în diecezã diferitele forme de apostolat şi sã aibã grijã ca în toatã dieceza, sau în circumscripţiile ei particulare, toate operele de apostolat sã fie coordonate sub conducerea sa, respectând natura proprie a fiecãreia. § 2. Sã stãruie asupra obligaţiei ce o au credincioşii de a face apostolat, conform condiţiei şi capacitãţii fiecãruia, şi sã-i îndemne sã participe la diferitele opere de apostolat şi sã le sprijine, în funcţie de nevoile locului şi timpului. Can. 395 - § 1. Chiar dacã are un coauditor sau un auxiliar, Episcopul diecezan este obligat prin lege la reşedinţã personalã în diecezã. § 2. Pe lângã absenţele motivate de vizita ad limina, de participarea obligatorie la Concilii, la sinodul Episcopilor, la Conferinţa Episcopilor, sau de un alt oficiu ce îi este încredinţat în mod legitim, Episcopul poate sã lipseascã din diecezã, dintr-un motiv just, nu mai mult de o lunã, fie continuã, fie cu întreruperi, cu condiţia sã fie sigur cã absenţa sa nu pricinuieşte vreo pagubã diecezei. § 3. Sã nu lipseascã din diecezã în zilele Crãciunului, ale Sãptãmânii Sfinte şi Învierii Domnului, ale Rusaliilor şi Trupului şi Sângelui lui Cristos, decât dintr-un motiv grav şi urgent. § 4. Dacã Episcopul a lipsit ilegal din diecezã mai mult de şase luni, Mitropolitul sã înştiinţeze Scaunul Apostolic despre aceastã absenţã; dacã, însã, este vorba de Mitropolit, sã facã acelaşi lucru Sufraganul mai vechi în numire. Can. 396 - § 1. Episcopul este obligat sã viziteze în fiecare an dieceza, în întregime sau parţial, astfel încât cel puţin o datã la cinci ani sã viziteze întreaga diecezã în mod personal sau, dacã este împiedicat în mod legitim, fie prin Episcopul coadiutor sau prin Episcopul auxiliar, fie prin Vicarul general sau prin Vicarul episcopal, fie printr-un alt preot. § 2. Episcopul îşi poate alege preoţii pe care îi preferã pentru a-l însoţi şi a-l ajuta cu ocazia vizitei, dezaprobându-se orice privilegiu contrar sau orice cutumã contrarã. Can. 397 - § 1. Sunt supuse vizitei obişnuite a Episcopului persoanele, instituţiile catolice, lucrurile şi locurile sacre, care se aflã în cadrul diecezei. § 2. Episcopul poate sã-i viziteze pe membrii institutelor cãlugãreşti de drept pontifical şi casele lor numai în cazurile prevãzute în mod expres de drept. Can. 398 - Episcopul sã se strãduiascã sã facã vizita pastoralã cu toatã conştiinciozitatea şi sã aibã grijã sã nu constituie pentru nimeni o povarã prin cheltuieli de prisos. Can. 399 - § 1. Episcopul diecezan trebuie sã prezinte Suveranului Pontif, o datã la cinci ani, un raport despre starea diecezei ce îi este încredinţatã, dupã forma şi timpul stabilite de Scaunul Apostolic. § 2. Dacã anul stabilit pentru prezentarea raportului cade în întregime sau în parte în primii doi ani de la începerea conducerii diecezei, Episcopul poate, de data aceasta, sã se abţinã de a întocmi şi de a prezenta raportul. Can. 400 - § 1. Dacã nu a fost stabilit altfel de cãtre Scaunul Apostolic, în anul în care trebuie sã prezinte Suveranului Pontif raportul, Episcopul diecezan sã se ducã la Roma pentru a venera mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul şi pentru a se prezenta la Pontiful Roman. § 2. Episcopul sã îndeplineascã personal obligaţia de mai sus, în afarã de cazul când este împiedicat în mod legitim; în acest caz, sã o îndeplineascã prin coadiutor, dacã are, sau prin auxiliar, sau printr-un preot capabil din rândul preoţimii sale, care locuieşte în dieceza sa. § 3. Vicarul apostolic poate sã îndeplineascã aceastã obligaţie printr-un procurant, chiar unul care locuieşte în Roma; Prefectul apostolic nu are aceastã obligaţie. Can. 401 - § 1. Episcopul diecezan, care a împlinit vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, este rugat sã prezinte renunţarea la oficiul sãu Suveranului Pontif, care va decide, analizând toate circumstanţele. § 2. Episcopul diecezan care, din cauza bolii sau unui alt motiv grav, s-ar dovedi mai puţin capabil în a-şi îndeplini oficiul, este rugat stãruitor sã prezinte renunţarea la oficiu. Can. 402 - § 1. Episcopul, a cãrui renunţare la oficiu a fost acceptatã, pãstreazã titlul de Episcop emerit al diecezei sale şi, dacã doreşte, poate sã locuiascã în diecezã, în afarã de cazul în care, ca urmare a unor circumstanţe speciale, este prevãzut altfel de cãtre Scaunul Apostolic. § 2. Conferinţa Episcopilor trebuie sã aibã grijã sã se asigure întreţinerea cuvenitã şi demnã a Episcopului care a renunţat, ţinând seama cã aceastã obligaţie îi revine, în primul rând, diecezei pe care el a slujit-o. ART. 3 Episcopii coadiutori şi auxiliari Can. 403 - § 1. Când nevoile pastorale ale diecezei reclamã aceasta, sã fie numiţi, la cererea Episcopului diecezan, unul sau mai mulţi Episcopi auxiliari. Episcopul auxiliar nu se bucurã de dreptul de succesiune. § 2. În circumstanţele mai grave, chiar de naturã personalã, Episcopului diecezan îi poate fi dat un Episcop auxiliar înzestrat cu facultãţi speciale. § 3. În cazul în care considerã cã este mai oportun, Sfântul Scaun poate sã numeascã din oficiu un Episcop coadiutor, înzestrat şi el cu facultãţi speciale. Episcopul coadiutor se bucurã de dreptul de succesiune. Can. 404 - § 1. Episcopul coadiutor îşi ia în primire oficiul când prezintã, personal sau prin procurant, Episcopului diecezan şi colegiului consultanţilor scrisorile apostolice de numire, fiind de faţã şi cancelarul curiei, care sã întocmeascã un proces verbal despre luarea în primire. § 2. Episcopul auxiliar îşi ia în primire oficiul când îi prezintã Episcopului diecezan scrisorile apostolice de numire, fiind de faţã cancelarul curiei, care sã întocmeascã un proces verbal despre luarea în primire. § 3. Dacã Episcopul diecezan este total împiedicat, este suficient ca atât Episcopul coadiutor, cât şi Episcopul auxiliar sã prezinte scrisorile apostolice de numire colegiului consultanţilor, fiind de faţã cancelarul curiei. Can. 405 - § 1. Episcopul coadiutor şi Episcopul auxiliar au obligaţiile şi drepturile ce sunt stabilite de dispoziţiile canoanelor care urmeazã, precum şi pe acelea ce sunt specificate în scrisorile de numire. § 2. Episcopul coadiutor şi Episcopul auxiliar, despre care vorbeşte can. 403, § 2, îl ajutã pe Episcopul diecezan în întreaga conducere a diecezei şi îi ţin locul în caz de absenţã sau de împiedicare. Can. 406 - § 1. Episcopul coadiutor, de asemenea, şi Episcopul auxiliar despre care vorbeşte can. 403, § 2, sã fie numit de Episcopul diecezan Vicar general; în plus, Episcopul diecezan sã-i încredinţeze cu precãdere lui, şi nu altora, tot ceea ce, conform dreptului, necesitã un mandat special. § 2. Dacã în scrisorile apostolice nu este stabilit altfel şi rãmânând neschimbatã dispoziţia din § 1, Episcopul diecezan sã-l numeascã pe auxiliar sau pe auxiliari Vicari generali sau cel puţin Vicari episcopali, care sã depindã numai de autoritatea sa sau de aceea a Episcopului coadiutor sau a Episcopului auxiliar despre care vorbeşte can. 403, § 2. Can. 407 - § 1. Ca sã fie favorizat în cel mai înalt grad binele prezent şi viitor al diecezei, Episcopul diecezan, Episcopul coadiutor şi Episcopul auxiliar, despre care vorbeşte can. 403, § 2, sã se consulte între ei cu privire la problemele de importanţã majorã. § 2. În evaluarea problemelor de importanţã majorã, mai ales a acelora de naturã pastoralã, Episcopul diecezan sã binevoiascã a-i consulta mai întâi pe Episcopii auxiliari. § 3. Tocmai pentru cã sunt chemaţi sã participe la grija pastoralã a Episcopului diecezan, Episcopul coadiutor şi Episcopul auxiliar sã-şi exercite atribuţiile în aşa fel încât sã fie uniţi cu el atât în fapte, cât şi în suflet. Can. 408 - § 1. Episcopul coadiutor şi Episcopul auxiliar, când nu sunt reţinuţi de un impediment just, sunt obligaţi, ori de câte ori Episcopul diecezan le cere aceasta, sã celebreze slujbele pontificale şi celelalte funcţiuni la care este ţinut Episcopul diecezan. § 2. Episcopul diecezan sã nu încredinţeze în mod obişnuit altuia acele drepturi episcopale şi funcţiuni pe care le poate exercita Episcopul coadiutor sau Episcopul auxiliar. Can. 409 - § 1. Când scaunul episcopal devine vacant, Episcopul coadiutor devine imediat Episcop al diecezei pentru care a fost numit, cu condiţia sã o fi luat în primire în mod legitim. § 2. Când scaunul episcopal devine vacant, iar autoritatea competentã nu a stabilit altfel, Episcopul auxiliar pãstreazã, pânã când noul Episcop ia în primire scaunul, numai puterile şi facultãţile de care se bucura ca Vicar general sau ca Vicar episcopal în timpul când scaunul era ocupat; dacã nu a fost desemnat pentru funcţia de Administrator diecezan, sã exercite aceeaşi putere a sa, care desigur îi este conferitã de drept, sub autoritatea Administratorului diecezan care se aflã în fruntea conducerii diecezei. Can. 410 - Episcopul coadiutor şi Episcopul auxiliar au obligaţia, ca şi Episcopul diecezan, de a locui în diecezã; nu pot pleca din ea decât pentru un timp scurt, cu excepţia cazului când trebuie sã îndeplineascã un oficiu în afara diecezei sau cu ocazia concediului, care nu trebuie sã depãşeascã o lunã de zile. Can. 411 - Cât priveşte renunţarea la oficiu a Episcopului coadiutor şi a Episcopului auxiliar, se aplicã dispoziţiile canoanelor 401 şi 402, § 2. CAP. III Scaunul împiedicat şi scaunul vacant ART. 1 Scaunul împiedicat Can. 412 - Scaunul episcopal este considerat împiedicat dacã Episcopul diecezan nu poate absolut deloc sã-şi exercite funcţia pastoralã în diecezã, nici mãcar sã comunice prin scrisori cu diecezanii sãi, din cauza încarcerãrii, a condamnãrii la domiciliu forţat, a exilãrii sau a incapacitãţii. Can. 413 - § 1. Când scaunul este împiedicat, dacã Sfântul Scaun nu a prevãzut altfel conducerea diecezei îi revine de drept Episcopului coadiutor, dacã existã; dacã nu existã sau este împiedicat, conducerea îi revine Episcopului auxiliar ori Vicarului general sau episcopal, ori altui preot, respectându-se ordinea persoanelor stabilitã în lista întocmitã de Episcopul diecezan imediat dupã ce a luat în primire dieceza; aceastã listã, care trebuie comunicatã Mitropolitului, sã fie reînnoitã cel puţin o datã la trei ani şi pãstratã sub secret de cancelar. § 2. Dacã nu existã Episcop coadiutor sau, dacã existã, este împiedicat şi lipseşte şi lista prevãzutã de § 1, îi revine colegiului consultanţilor datoria sã aleagã un preot care sã conducã dieceza. § 3. Cine a primit conducerea diecezei, în conformitate cu §§ 1 sau 2, sã informeze cât mai curând Sfântul Scaun despre împiedicarea scaunului şi despre funcţia primitã. Can. 414 - Cine este chemat în mod interimar, conform can. 413, sã-şi asume grija pastoralã a diecezei numai pentru perioada când scaunul este împiedicat, în exercitarea grijii pastorale a diecezei are obligaţiile şi se bucurã de puterea, care, conform dreptului, îi revin Administratorului diecezan. Can. 415 - Dacã Episcopul diecezan este oprit sã-şi exercite funcţia ca urmare a unei pedepse ecleziastice, Mitropolitul ori, dacã acesta lipseşte sau este vorba de el însuşi, Episcopul sufragan cel mai vechi în ordinea promovãrii, sã recurgã imediat la Sfântul Scaun, ca acesta sã ia mãsurile necesare. ART. 2 Scaunul vacant Can. 416 - Scaunul episcopal devine vacant prin moartea Episcopului diecezan, prin renunţarea acceptatã de Pontiful Roman, prin transferare şi prin privaţiune intimatã Episcopului. Can. 417 - Toate actele îndeplinite de Vicarul general sau de Vicarul episcopal sunt valabile pânã în momentul în care ei ajung la cunoaşterea sigurã a morţii Episcopului diecezan. De asemenea, sunt valabile toate actele îndeplinite fie de Episcopul diecezan, fie de Vicarul general sau episcopal pânã în momentul în care ei ajung la cunoaşterea sigurã a actelor pontificale amintite mai sus. Can. 418 - § 1. De la primirea ştirii sigure a transferãrii, Episcopul trebuie ca în termen de douã luni sã meargã în dieceza ad quam şi sã o ia în primire canonicã; din ziua luãrii în primire a noii dieceze, dieceza a qua devine vacantã. § 2. De la primirea ştirii sigure a transferãrii şi pânã la luarea în primire canonicã a noii dieceze, Episcopul transferat: 1° obţine în dieceza a qua puterea de Administrator diecezan şi este ţinut la obligaţiile acestui oficiu, în timp ce Vicarul general şi Vicarul episcopal pierd orice putere, rãmânând totuşi neschimbate dispoziţiile can. 409, § 2. 2° primeşte în dieceza a qua întreaga retribuţie proprie oficiului. Can. 419 - Când scaunul devine vacant, conducerea diecezei îi revine Episcopului auxiliar pânã la alegerea Administratorului diecezan; dacã sunt mai mulţi, îi revine celui mai vechi în ordinea promovãrii; dacã nu existã Episcop auxiliar, conducerea diecezei îi revine colegiului consultanţilor, dacã Sfântul Scaun nu a prevãzut altfel. Cine îşi asumã astfel conducerea diecezei sã convoace fãrã întârziere colegiul competent pentru a-l alege pe Administratorul diecezan. Can. 420 - Când într-un vicariat apostolic sau într-o prefecturã apostolicã scaunul devine vacant, conducerea o ia Pro-vicarul şi, respectiv, Pro-prefectul, numiţi numai pentru acest scop de Vicar şi de Prefect imediat dupã luarea în primire, în afarã de cazul când a fost stabilit altfel de cãtre Sfântul Scaun. Can. 421 - § 1. În termen de opt zile de la primirea ştirii despre vacanţa scaunului episcopal, trebuie sã fie ales de cãtre colegiul consultanţilor un Administrator diecezan care sã conducã interimar dieceza, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 502, § 3. § 2. Dacã, indiferent din ce motiv, Administratorul diecezan nu a fost ales în mod legitim în timpul stabilit, desemnarea lui îi revine Mitropolitului, iar dacã însãşi Biserica mitropolitanã este vacantã, sau concomitent mitropolitana şi sufragana, Episcopului sufragan mai vechi, în ordinea promovãrii. Can. 422 - Episcopul auxiliar, iar dacã acesta lipseşte, colegiul consultanţilor, sã informeze cât mai repede Scaunul Apostolic despre moartea Episcopului; tot astfel, cel ales Administrator diecezan sã-l informeze despre alegerea sa. Can. 423 - § 1. Sã fie desemnat un singur Administrator diecezan, dezaprobându-se orice cutumã contrarã, altminteri, alegerea este nulã. § 2. Administratorul diecezan sã nu fie în acelaşi timp şi econom; de aceea, dacã economul diecezei este ales Administrator diecezan, consiliul cu problemele economice sã aleagã temporar un alt econom. Can. 424 - Administratorul diecezan sã fie ales în conformitate cu dispoziţiile cann. 165-178. Can. 425 - § 1. Poate fi desemnat în mod valid pentru funcţia de Administrator diecezan numai un preot care a împlinit vârsta de treizeci şi cinci de ani şi care nu a fost ales deja, numit sau prezentat pentru acelaşi scaun vacant. § 2. Sã fie ales ca Administrator diecezan un preot care sã se remarce prin doctrinã şi prudenţã. § 3. Dacã nu au fost respectate dispoziţiile stabilite în § 1, Mitropolitul sau, dacã este vacantã însãşi Biserica mitropolitanã, Episcopul sufragan cel mai vechi în ordinea promovãrii, dupã ce a recunoscut adevãrul faptelor, prevalându-se de funcţia sa, sã numeascã un Administrator. Actele aceluia care a fost ales contrar dispoziţiilor din § 1 sunt nule ipso iure. Can. 426 - În timp ce scaunul este vacant, cine conduce dieceza înainte de desemnarea Administratorului diecezan, are aceeaşi putere pe care dreptul o recunoaşte Vicarului general. Can. 427 - § 1. Administratorul diecezan are obligaţiile şi se bucurã de puterea Episcopului diecezan, cu excepţia acelora care sunt excluse din natura lucrului sau ipso iure. § 2. Dupã ce a acceptat alegerea, Administratorul diecezan obţine puterea fãrã a mai fi necesarã confirmarea din partea cuiva, rãmânând inviolabilã obligaţia prevãzutã de can. 833, n. 4. Can. 428 - § 1. Cât timp scaunul este vacant, sã nu se schimbe nimic. § 2. Celor care se îngrijesc interimar de conducerea diecezei, le este interzis sã îndeplineascã vreun act care ar putea sã aducã un prejudiciu fie diecezei, fie drepturilor episcopale; în mod deosebit le este interzis lor şi oricãrei alte persoane de a sustrage, de a distruge sau de a schimba fie personal, fie prin alţii vreun document al curiei diecezane. Can. 429 - Administratorul diecezan are obligaţia de a locui în diecezã şi de a aplica Liturghia pentru popor în conformitate cu can. 388. Can. 430 - § 1. Funcţia Administratorului diecezan înceteazã prin luarea în primire a diecezei de cãtre noul Episcop. § 2. Înlãturarea Administratorului diecezan este rezervatã Sfântului Scaun; eventuala renunţare fãcutã de el însuşi trebuie sã fie prezentatã în formã autenticã în faţa colegiului competent pentru alegere şi nu are nevoie de acceptare; dacã Administratorul diecezan este înlãturat, dacã renunţã sau moare, sã fie ales un altul în conformitate cu can. 421. TITLUL II Grupãrile Bisericilor particulare CAP. I Provinciile ecleziastice şi regiunile ecleziastice Can. 431 - § 1. Pentru promovarea unei activitãţi pastorale comune a mai multor dieceze vecine, potrivit cu circumstanţele persoanelor şi locurilor, şi pentru favorizarea într-un mod mai adecvat a raporturilor dintre Episcopii diecezani, Bisericile particulare mai învecinate sã se reuneascã în provincii ecleziastice delimitate în mod precis din punct de vedere teritorial. § 2. De acum înainte, de regulã, sã nu existe dieceze exempte; aşadar, toate diecezele şi celelalte Biserici particulare, care se aflã înlãuntrul teritoriului unei provincii ecleziastice, trebuie sã fie incluse în aceastã provincie ecleziasticã. § 3. Exclusiv autoritãţii supreme a Bisericii îi aparţine de drept sã înfiinţeze, sã suprime sau sã modifice provinciile ecleziastice, audiind pãrerea Episcopilor interesaţi. Can. 432 - § 1. În cadrul provinciei ecleziastice, se bucurã de autoritate, conform normelor dreptului, conciliul provincial şi Mitropolitul. § 2. Provincia se bucurã ipso iure de personalitate juridicã. Can. 433 - § 1. Când se considerã cã este util, mai cu seamã în ţãrile în care Bisericile particulare sunt mai numeroase, provinciile ecleziastice mai apropiate pot fi regrupate de Sfântul Scaun, la propunerea Conferinţei Episcopilor, în regiuni ecleziastice. § 2. Regiunea ecleziasticã poate fi ridicatã la rangul de persoanã juridicã. Can. 434 - Adunãrii Episcopilor regiunii ecleziastice îi revine datoria sã sprijine cooperarea şi activitatea pastoralã comunã în regiune; totuşi, puterile, care în canoanele acestui Cod sunt atribuite Conferinţei Episcopilor, nu aparţin de drept acestei adunãri, în afarã de cazul când vreuna dintre ele i-a fost acordatã în mod special de Sfântul Scaun. CAP. II Mitropoliţii Can. 435 - Provincia ecleziasticã este condusã de un Mitropolit, care este Arhiepiscopul diecezei în fruntea cãreia este pus. Acest oficiu este anexat scaunului episcopal stabilit sau aprobat de Pontiful Roman. Can. 436 - § 1. În diecezele sufragane, Mitropolitul are datoria: 1° sã vegheze ca credinţa şi disciplina ecleziasticã sã fie respectate cu grijã şi sã-l informeze pe Pontiful Roman despre eventualele abuzuri; 2° sã facã vizita canonicã, dupã ce în prealabil motivul a fost aprobat de Scaunul Apostolic, dacã sufraganul a neglijat-o; 3° sã numeascã Administratorul diecezan, conform cann. 421, § 2 şi 425, § 3. § 2. Când circumstanţele cer aceasta, Scaunul Apostolic poate sã acorde Mitropolitului funcţii şi puteri speciale, care trebuie stabilite în dreptul particular. § 3. Mitropolitul nu are nici o altã putere de conducere în diecezele sufragane; totuşi, poate sã celebreze funcţiuni sacre în toate bisericile, ca şi Episcopul în dieceza proprie, dupã ce l-a avizat pe Episcopul diecezan, când este vorba de biserica catedralã. Can. 437 - § 1. În termen de trei luni de la consacrarea episcopalã sau, dacã a fost deja consacrat, de la atribuirea canonicã, Mitropolitul este obligat sã cearã de la Pontiful Roman, personal sau printr-un procurant, paliul, care este semnul puterii cu care Mitropolitul, în comuniune cu Biserica Romanã, este învestit de drept în provincia sa. § 2. Mitropolitul poate sã poarte paliul, conform legilor liturgice, în orice bisericã din provincia sa ecleziasticã, nu însã în afara ei, nici chiar cu consimţãmântul Episcopului diecezan. § 3. Dacã este transferat într-un alt scaun mitropolitan, Mitropolitul are nevoie de un nou paliu. Can. 438 - În Biserica Latinã, titlul de Patriarh şi cel de Primat, în afarã de o prerogativã de onoare, nu comportã nici o putere de conducere, dacã nu se constatã cã unii Patriarhi sau Primaţi au o anumitã putere în virtutea unui privilegiu apostolic sau a unei cutume aprobate. CAP. III Conciliile particulare Can. 439 - § 1. Conciliul plenar, adicã pentru toate Bisericile particulare ale aceleiaşi Conferinţe Episcopale, sã se celebreze ori de câte ori Conferinţa Episcopilor considerã cã acest lucru este necesar sau util, cu aprobarea Scaunului Apostolic. § 2. Norma stabilitã de § 1 este valabilã şi pentru celebrarea conciliului provincial în provincia ecleziasticã ale cãrei hotare coincid cu teritoriul unei ţãri. Can. 440 - § 1. Conciliul provincial, adicã pentru Bisericile particulare ale aceleiaşi provincii ecleziastice, sã se celebreze ori de câte ori, dupã aprecierea majoritãţii Episcopilor diecezani ai provinciei, acest lucru este considerat oportun, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 439, § 2. § 2. Când scaunul mitropolitan este vacant, sã nu se convoace conciliul provincial. Can. 441 - Îi revine de drept Conferinţei Episcopilor: 1° sã convoace conciliul plenar; 2° sã aleagã locul pentru a celebra conciliul, în cadrul teritoriului Conferinţei Episcopilor; 3° sã aleagã din rândul Episcopilor diecezani un preşedinte al conciliului plenar, care trebuie sã fie aprobat de Scaunul Apostolic; 4° sã hotãrascã ordinea lucrãrilor şi problemele ce trebuie tratate, sã stabileascã începutul şi durata conciliul plenar, sã transfere conciliul, sã-l prelungeascã şi sã-l dizolve. Can. 442 - § 1. Mitropolitul, cu consimţãmântul majoritãţii Episcopilor sufragani, are dreptul: 1° sã convoace conciliul provincial; 2° sã aleagã locul celebrãrii conciliului provincial în cadrul teritoriului provinciei; 3° sã hotãrascã ordinea lucrãrilor şi problemele ce trebuie tratate, sã stabileascã începutul şi durata conciliului, sã transfere conciliul, sã-l prelungeascã şi sã-l dizolve. § 2. Mitropolitul, iar când el este împiedicat în mod legitim, Episcopul sufragan ales de ceilalţi Episcopi sufragani, are datoria sã prezideze conciliul provincial. Can. 443 - § 1. La conciliile particulare trebuie sã fie convocaţi şi, în cadrul lor, au drept de vot deliberativ; 1° Episcopii diecezani; 2° Episcopii coadiutori şi auxiliari; 3° ceilalţi Episcopi titulari care exercitã în teritoriul respectiv o funcţie specialã încredinţatã lor de Scaunul Apostolic sau de Conferinţa Episcopilor. § 2. La conciliile particulare pot fi invitaţi şi alţi Episcopi titulari, chiar cei emeriţi, care trãiesc în teritoriul respectiv; şi ei au drept de vot deliberativ. § 3. La conciliile particulare trebuie sã fie convocaţi, dar numai cu vot consultativ: 1° Vicarii generali şi Vicarii episcopali ai tuturor Bisericilor particulare din teritoriul respectiv; 2° Superiorii majori ai institutelor cãlugãreşti şi ai societãţilor de viaţã apostolicã, al cãror numãr, atât pentru bãrbaţi, cât şi pentru femei, trebuie sã fie stabilit de Conferinţa Episcopilor sau de Episcopii provinciei, şi care sunt aleşi de toţi Superiorii majori ai institutelor şi ai societãţilor care îşi au sediul în teritoriul respectiv; 3° rectorii universitãţilor ecleziastice şi catolice, precum şi decanii facultãţilor de teologie şi de drept canonic, care îşi au sediul în teritoriu; 4° unii rectori de seminarii mari, al cãror numãr trebuie stabilit aşa cum este indicat la nr. 2, aleşi de rectorii seminariilor care se aflã în teritoriu. § 4. La conciliile particulare pot fi invitaţi, dar numai cu vot consultativ, preoţi şi alţi credincioşi; totuşi, numãrul lor sã nu depãşeascã jumãtate din numãrul celor care sunt indicaţi în §§ 1-3. § 5. În plus, la conciliile provinciale sã fie invitate capitlurile catedralelor, de asemenea consiliul prezbiteral şi consiliul pastoral ale fiecãrei Biserici particulare, astfel încât fiecare dintre ele sã trimitã doi membri proprii, desemnaţi de ele în mod colegial; aceştia au numai vot consultativ. § 6. La conciliile particulare pot fi invitaţi şi alţii, ca oaspeţi, dacã, dupã aprecierea Conferinţei Episcopilor, în cazul conciliului plenar, sau a Mitropolitului împreunã cu a Episcopilor sufragani, în cazul conciliului provincial, acest lucru este oportun. Can. 444 - § 1. Toţi cei care sunt convocaţi la conciliile particulare trebuie sã ia parte, dacã nu sunt împiedicaţi dintr-un motiv just, pe care trebuie sã-l aducã la cunoştinţa preşedintelui conciliului. § 2. Cei care sunt convocaţi la conciliile particulare şi au în ele vot deliberativ, când sunt reţinuţi de un impediment just, pot sã trimitã un procurant, care are însã numai vot consultativ. Can. 445 - Conciliul particular se îngrijeşte, pentru teritoriul sãu, de necesitãţile pastorale ale poporului lui Dumnezeu şi are putere de conducere, mai cu seamã legislativã, astfel încât, rãmânând mereu inviolabil dreptul universal, sã poatã decide tot ceea ce se considerã cã este oportun pentru creşterea credinţei, organizarea activitãţii pastorale comune, apãrarea moravurilor, respectarea, promovarea şi apãrarea disciplinei ecleziastice. Can. 446 - Dupã ce conciliul particular s-a încheiat, preşedintele sã aibã grijã ca toate actele conciliului sã fie transmise Scaunului Apostolic; decretele date de Conciliu sã nu fie promul-gate decât dupã ce au fost recunoscute de Scaunul Apostolic; este de datoria conciliului însuşi sã stabileascã modul de promulgare a decretelor şi data intrãrii lor în vigoare. CAP. IV Conferinţele Episcopilor Can. 447 - Conferinţa Episcopilor, instituţie cu caracter permanent, este adunarea Episcopilor unei ţãri sau a unui anumit teritoriu, care exercitã împreunã anumite funcţii pastorale în slujba credincioşilor din teritoriul lor, cu scopul de a promova cât mai mult posibil binele pe care Biserica îl oferã oamenilor, mai ales prin forme şi modalitãţi de apostolat, adaptate cum se cuvine circumstanţelor de timp şi de loc, conform dreptului. Can. 448 - § 1. Ca regulã generalã, Conferinţa Episcopilor cuprinde capii tuturor Bisericilor particulare din aceeaşi ţarã, conform can. 450. § 2. Dacã, dupã aprecierea Scaunului Apostolic, fiind audiatã pãrerea Episcopilor diecezani interesaţi, circumstanţele persoanelor sau lucrurilor recomandã aceasta, se poate înfiinţa o Conferinţã a Episcopilor pentru un teritoriu de o întindere mai micã sau mai mare, astfel încât ea sã-i cuprindã fie numai pe Episcopii unor Biserici particulare constituite într-un anumit teritoriu, fie pe capii Bisericilor particulare din diferite ţãri; este de datoria Scaunului Apostolic sã stabileascã norme speciale pentru fiecare dintre ele. Can. 449 - § 1. Exclusiv autoritãţii supreme a Bisericii îi aparţine de drept, ascultând pãrerea Episcopilor interesaţi, sã înfiinţeze, sã desfiinţeze sau sã modifice Conferinţele Episcopilor. § 2. Conferinţa Episcopilor, înfiinţatã în mod legitim, se bucurã ipso iure de personalitate juridicã. Can. 450 - § 1. Fac parte ipso iure din Conferinţa Episcopilor toţi Episcopii diecezani din teritoriul respectiv şi cei echivalaţi lor de cãtre drept; de asemenea, Episcopii coadiutori, Episcopii auxiliari şi toţi ceilalţi Episcopi titulari care îndeplinesc în acel teritoriu o funcţie specialã încredinţatã lor de Scaunul Apostolic sau de Conferinţa Episcopilor; pot fi invitaţi chiar şi Ordinarii de un alt rit, dar numai cu vot consultativ, în afarã de cazul când statutele Conferinţei Episcopilor stabilesc altfel. § 2. Ceilalţi Episcopi titulari şi Legatul Pontifului Roman nu sunt membri de drept ai Conferinţei Episcopilor. Can. 451 - Fiecare Conferinţã a Episcopilor sã-şi facã statute proprii, care trebuie sã fie recunoscute de Scaunul Apostolic, în care, printre altele, sã fie reglementate adunãrile plenare ale Conferinţei, care trebuie sã aibã loc, şi sã fie prevãzute Consiliul permanent al Episcopilor şi secretariatul general al Conferinţei, precum şi alte oficii şi comisii care, dupã aprecierea Conferinţei, contribuie într-un mod mai eficace la atingerea scopului. Can. 452 - § 1. Fiecare Conferinţã a Episcopilor sã-şi aleagã un preşedinte, sã stabileascã cine îndeplineşte funcţia de vicepreşedinte, când preşedintele este împiedicat în mod legitim, şi sã desemneze un secretar general, conform statutelor. § 2. Preşedintele Conferinţei, iar când el este împiedicat în mod legitim, vicepreşedintele, prezideazã nu numai adunãrile generale ale Conferinţei Episcopilor, ci şi consiliul permanent. Can. 453 - Adunarea plenarã a Conferinţei Episcopilor sã aibã loc cel puţin o datã pe an; în afarã de aceasta, de fiecare datã când o cer circumstanţele speciale, conform dispoziţiilor statutelor. Can. 454 - § 1. În adunãrile plenare ale Conferinţei Episcopilor au drept de vot ipso iure Episcopii diecezani şi cei care sunt echivalaţi lor de cãtre drept, precum şi Episcopii coadiutori. § 2. Episcopii auxiliari şi ceilalţi Episcopi titulari, care fac parte din Conferinţa Episcopilor, au drept de vot fie deliberativ, fie consultativ, în funcţie de dispoziţiile statutelor Conferinţei; totuşi, sã rãmânã inviolabil principiul cã, atunci când este vorba de elaborarea sau de modificarea statutelor, au drept de vot deliberativ numai cei despre care vorbeşte § 1. Can. 455 - § 1. Conferinţa Episcopilor poate sã dea decrete generale numai în cazurile în care acest lucru este prescris de dreptul universal sau este stabilit de Scaunul Apostolic printr-un mandat special, fie din iniţiativã proprie, fie la cererea Conferinţei însãşi. § 2. Pentru ca decretele, despre care vorbeşte § 1, sã fie emise în mod valid în adunarea generalã, trebuie sã fi obţinut cel puţin douã treimi din voturile Prelaţilor care fac parte din Conferinţã cu vot deliberativ, şi nu dobândesc putere de lege decât dacã, dupã ce au fost recunoscute de Scaunul Apostolic, au fost promulgate în mod legitim. § 3. Modul de promulgare şi data intrãrii în vigoare a decretelor sunt stabilite de însãşi Conferinţa Episcopilor. § 4. În cazurile în care nici dreptul universal, nici mandatul special al Scaunului Apostolic nu a acordat Conferinţei Episcopilor puterea despre care vorbeşte § 1, rãmâne inviolabilã competenţa fiecãrui Episcop diecezan; nici Conferinţa şi nici preşedintele ei nu pot acţiona în numele tuturor Episcopilor, decât dacã toţi Episcopii şi fiecare în parte şi-au dat consimţãmântul. Can. 456 - Dupã ce s-a încheiat adunarea plenarã a Conferinţei Episcopilor, preşedintele sã trimitã Scaunului Apostolic o relatare despre lucrãrile Conferinţei, precum şi decretele ei, dacã sunt, pentru ca Scaunul Apostolic sã cunoascã lucrãrile ce au avut loc şi sã aprobe eventualele decrete. Can. 457 - Consiliul permanent al Episcopilor are datoria sã se îngrijeascã de pregãtirea problemelor ce trebuie dezbãtute în adunarea plenarã a Conferinţei şi de punerea în aplicare a deciziilor luate în adunarea plenarã; tot lui îi revine obligaţia de a îndeplini celelalte activitãţi ce îi sunt încredinţate conform statutelor. Can. 458 - Secretariatul general are datoria: 1° sã pregãteascã relatarea cu privire la lucrãrile şi decretele adunãrii plenare a Conferinţei, precum şi cu privire la lucrãrile consiliului permanent a Episcopilor şi sã o trimitã în acelaşi timp tuturor membrilor Conferinţei; de asemenea, sã redacteze celelalte acte pe care le solicitã preşedintele Conferinţei sau consiliul permanent; 2° sã comunice Conferinţelor episcopale limitrofe actele şi documentele pe care Conferinţa în adunarea plenarã sau consiliul permanent al Episcopilor a stabilit sã le fie trimise. Can. 459 - § 1. Sã fie favorizate relaţiile între Conferinţele Episcopilor, mai ales între cele mai apropiate, pentru a promova şi a asigura un bine mai mare. § 2. De fiecare datã când Conferinţele întreprind activitãţi şi legãturi ce au un caracter internaţional, trebuie sã fie ascultatã pãrerea Scaunului Apostolic. TITLUL III Organizarea internã a bisericilor particulare CAP. I Sinodul diecezan Can. 460 - Sinodul diecezan este întrunirea delegaţilor preoţilor şi ai altor credincioşi ai unei Biserici particulare, care îl ajutã pe Episcop spre binele întregii comunitãţi diecezane, conform cu canoanele care urmeazã. Can. 461 - § 1. Sinodul diecezan sã se celebreze în fiecare Bisericã particularã când, dupã aprecierea Episcopului diecezan, audiind pãrerea consiliului prezbiteral, acest lucru este cerut de împrejurãri § 2. Dacã Episcopul are grija mai multor dieceze sau dacã pãstoreşte una în calitate de Episcop propriu, iar o alta în calitate de Administrator, poate sã convoace un singur sinod diecezan pentru toate diecezele ce îi sunt încredinţate. Can. 462 - § 1. Numai Episcopul diecezan convoacã sinodul; cine conduce dieceza în mod interimar nu are acest drept. § 2. Sinodul diecezan este prezidat de Episcopul diecezan; totuşi, Episcopul îl poate delega pe Vicarul general sau episcopal sã exercite aceastã funcţie, pentru fiecare sesiune a sinodului. Can. 463 - § 1. La sinodul diecezan trebuie sã fie chemaţi în calitate de membri sinodali şi au obligaţia de a participa la el: 1° Episcopul coadiutor şi Episcopii auxiliari; 2° Vicarii generali şi Vicarii episcopali, precum şi Vicarul judecãtoresc; 3° canonicii bisericii catedrale; 4° membrii consiliului prezbiteral; 5° credincioşii laici, precum şi membri ai institutelor de viaţã consacratã, care trebuie aleşi de consiliul pastoral; modul de alegere şi numãrul celor aleşi trebuie stabilite de Episcopul diecezan, iar când acest consiliu lipseşte, conform criteriului stabilit de Episcopul diecezan; 6° rectorul seminarului mare diecezan; 7° decanii; 8° cel puţin un preot din fiecare decanat care trebuie ales de cãtre toţi cei care au grija sufletelor; în plus, trebuie sã fie ales un alt preot care, în caz de împiedicare a celui dintâi, sã îl substituie; 9° unii superiori ai institutelor cãlugãreşti şi ai societãţilor de viaţã apostolicã, care au o casã în diecezã; numãrul lor şi modalitãţile de alegere sunt stabilite de Episcopul diecezan. § 2. Episcopul diecezan poate sã invite la sinodul diecezan, în calitate de membri ai sinodului, şi alte persoane, fie clerici, fie membri ai institutelor de viaţã consacratã, fie credincioşi laici. § 3. Când considerã cã acest lucru este oportun, Episcopul diecezan poate sã invite, în calitate de observatori, pe unii slujitori sau membri ai Bisericilor sau ai comunitãţilor ecleziale care nu sunt în comuniune deplinã cu Biserica Catolicã. Can. 464 - Dacã un membru al sinodului este împiedicat în mod legitim, el nu poate sã trimitã un procurant care sã participe în numele lui; sã-l informeze, însã, pe Episcopul diecezan despre acest impediment. Can. 465 - În sesiunile sinodului sã fie supuse discuţiei libere a membrilor toate problemele propuse. Can. 466 - În sinodul diecezan, singurul legislator este Episcopul diecezan, în timp ce ceilalţi membri ai sinodului au numai vot consultativ; numai el semneazã declaraţiile şi decretele sinodale, care pot fi fãcute publice tot numai sub autoritatea lui. Can. 467 - Episcopul diecezan sã comunice textul declaraţiilor şi al decretelor sinodale Mitropolitului şi Conferinţei Episcopilor. Can. 468 - § 1. Episcopul diecezan are dreptul, dupã aprecierea sa prudentã, sã întrerupã şi sã dizolve sinodul diecezan. § 2. Când scaunul episcopal devine vacant sau împiedicat, sinodul diecezan este întrerupt ipso iure, pânã când noul Episcop diecezan decide continuarea lui sau îl declarã închis. CAP. II Curia diecezanã Can. 469 - Curia diecezanã constã din acele organisme şi persoane care îl ajutã pe Episcop în conducerea întregii dieceze, mai ales în conducerea activitãţii pastorale, în administrarea diecezei şi în exercitarea puterii judecãtoreşti. Can. 470 - Numirea acelora care exercitã oficii în curia diecezanã aparţine de drept Episcopului diecezan. Can. 471 - Toţi cei care sunt admişi sã îndeplineascã oficii în curia diecezanã trebuie: 1° sã promitã cã îşi vor îndeplini funcţia cu fidelitate, dupã regulile stabilite de drept sau de Episcop; 2° sã pãstreze secretul în limitele şi conform modalitãţilor stabilite de drept sau de Episcop. Can. 472 - Cât priveşte cauzele şi persoanele care în curie ţin de exercitarea puterii judecãtoreşti, sã se respecte dispoziţiile Cãrţii a VII-a, Procesele; în schimb, cât priveşte administrarea diecezei (adicã exercitarea puterii executive în diecezã), sã se respecte dispoziţiile canoanelor care urmeazã. Can. 473 - § 1. Episcopul diecezan trebuie sã aibã grijã ca toate chestiunile referitoare la administrarea întregii dieceze (exercitarea puterii executive) sã fie coordonate cum trebuie şi organizate în aşa fel încât sã se asigure într-un mod mai eficace binele porţiunii poporului lui Dumnezeu încredinţate lui. § 2. Episcopului diecezan îi revine personal datoria sã coordoneze activitatea pastoralã a Vicarilor generali şi episcopali; când se considerã cã este util, poate fi numit un responsabil al curiei, care trebuie sã fie preot, şi care are misiunea de a coordona, sub autoritatea Episcopului, chestiunile de naturã executivã ce trebuie tratate, precum şi de a avea grijã ca ceilalţi angajaţi ai curiei sã-şi îndeplineascã în mod corect oficiul încredinţat lor. § 3. Dacã, dupã aprecierea Episcopului, circumstanţele locale nu sugereazã altfel, sã fie numit ca responsabil al curiei însuşi Vicarul general sau, dacã sunt mai mulţi, unul dintre Vicarii generali. § 4. Când se considerã cã este oportun, Episcopul, pentru a favoriza în chip mai potrivit activitatea pastoralã, poate sã înfiinţeze un consiliu episcopal, format din Vicarii generali şi Vicarii episcopali. Can. 474 - Actele curiei, care din natura lor sunt destinate sã aibã efect juridic, trebuie sã fie semnate de Ordinariul de la care provin, şi aceasta pentru validitate, precum şi de cancelarul sau notarul curiei; cancelarul este ţinut sã-l informeze pe responsabilul curiei despre aceste acte. ART. 1 Vicarii generali şi episcopali Can. 475 - § 1. În fiecare diecezã trebuie sã fie numit de cãtre Episcopul diecezan un Vicar general care, înzestrat cu putere ordinarã în conformitate cu canoanele care urmeazã, sã-l ajute pe Episcop în conducerea întregii dieceze. § 2. Ca regulã generalã, sã existe un singur Vicar general, în afarã de cazul când extinderea diecezei, numãrul locuitorilor sau alte motive pastorale cer contrarul. Can. 476 - Când acest lucru este necesar pentru buna conducere a diecezei, Episcopul diecezan poate sã numeascã unul sau mai mulţi Vicari episcopali care au, fie într-o anumitã parte a diecezei, fie într-un anumit fel de probleme, fie faţã de credincioşii unui rit determinat sau faţã de un anumit grup de persoane, aceeaşi putere ordinarã pe care o are, în virtutea dreptului universal, Vicarul general, conform canoanelor care urmeazã. Can. 477 - § 1. Vicarul general şi Vicarul episcopal sunt numiţi în mod liber de Episcopul diecezan şi tot de cãtre el pot fi înlãturaţi în mod liber, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 406; Vicarul episcopal care nu este Episcop auxiliar sã fie numit numai pentru un anumit timp, care trebuie stabilit în însuşi actul de numire. § 2. Când Vicarul general este absent sau împiedicat în mod legitim, Episcopul diecezan poate sã numeascã un altul care sã-l înlocuiascã; aceeaşi normã se aplicã şi în cazul Vicarului episcopal. Can. 478 - § 1. Vicarul general şi Vicarul episcopal sã fie preoţi, în vârstã de cel puţin treizeci de ani împliniţi, doctori sau licenţiaţi în dreptul canonic sau în teologie sau cel puţin cu adevãrat experţi în aceste discipline, vrednici de stimã pentru doctrina lor sãnãtoasã, pentru cinstea şi prudenţa lor, precum şi pentru experienţa lor în conducere. § 2. Funcţia de Vicar general şi episcopal este incompatibilã cu funcţia da canonic penitenţiar şi nici nu poate fi încredinţatã consangvinilor Episcopului pânã în al patrulea grad. Can. 479 - § 1. Vicarul general are, în virtutea oficiului, în întreaga diecezã puterea executivã ce o are prin drept Episcopul diecezan, adicã aceea de a îndeplini toate actele executive, cu excepţia acelora pe care Episcopul şi le-a rezervat sieşi sau care, conform dreptului, necesitã un mandat special din partea Episcopului. § 2. Vicarul episcopal are ipso iure aceeaşi putere prevãzutã în § 1, dar fie numai pentru o parte determinatã a teritoriului, fie numai pentru un anumit gen de probleme, fie numai pentru credincioşii unui anumit rit sau grup, pentru care a fost numit, cu excepţia acelor chestiuni pe care Episcopul şi le-a rezervat sieşi sau le-a rezervat Vicarului general, sau care, conform dreptului, necesitã un mandat special din partea Episcopului. § 3. Vicarul general şi Vicarul episcopal au, în cadrul competenţei lor, şi facultãţile habituale acordate Episcopului de cãtre Scaunul apostolic, precum şi posibilitatea de executare a rescriptelor, în afarã de cazul când dreptul stabileşte în mod expres altfel sau când a fost preferatã intervenţia personalã a Episcopului diecezan. Can. 480 - Vicarul general şi Vicarul episcopal trebuie sã raporteze Episcopului diecezan despre activitãţile mai importante ce trebuie îndeplinite şi despre acelea care au fost îndeplinite şi sã nu acţioneze niciodatã împotriva voinţei şi intenţiei Episcopului diecezan. Can. 481 - § 1. Puterea Vicarului general şi a Vicarului episcopal înceteazã prin expirarea timpului mandatului, prin renunţare, de asemenea, rãmânând neschimbate canoanele 406 şi 409, prin înlãturare, intimatã lor de Episcopul diecezan, precum şi prin vacanţa scaunului episcopal. § 2. Când oficiul Episcopului diecezan este suspendat, este suspendatã şi puterea Vicarului general şi a Vicarului episcopal, în afarã de cazul când au demnitate episcopalã. ART. 2 Cancelarul, ceilalţi notari şi arhivele Can. 482 - § 1. În fiecare curie sã fie numit un cancelar, a cãrui principalã funcţie constã, dacã nu este stabilit altfel de dreptul particular, în a avea grijã ca actele curiei sã fie redactate şi duse la bun sfârşit, iar copiile lor sã fie pãstrate în arhiva curiei. § 2. Dacã se considerã cã este necesar, cancelarului i se poate da un adjunct, care poartã denumirea de vicecancelar. § 3. Cancelarul şi vicecancelarul sunt totodatã notari şi secretari ai curiei. Can. 483 - § 1. În afarã de cancelar, pot fi numiţi şi alţi notari, al cãror scris sau semnãturã constituie o atestare oficialã fie cu privire la toate actele, fie numai cu privire la actele procesuale, fie numai cu privire la actele unei anumite cauze sau probleme. § 2. Cancelarul şi notarii trebuie sã fie persoane cu reputaţie neştirbitã şi în afara oricãrei suspiciuni; în cazurile în care poate fi pusã în pericol onoarea unui preot, notarul trebuie sã fie preot. Can. 484 - Notarii au datoria: 1° sã redacteze actele şi documentele privind decretele, dispoziţiile, obligaţiile sau celelalte practici care necesitã intervenţia lor; 2° sã noteze în scris cu fidelitate tot ceea ce se face sau se spune, iar la urmã sã semneze şi sã indice locul, ziua, luna şi anul; 3° sã arate, respectând necesarele precauţii şi formalitãţi, actele şi documentele înregistrate persoanelor care le cer în mod legitim, şi sã autentifice copiile, declarându-le conforme cu originalul. Can. 485 - Cancelarul şi ceilalţi notari pot fi înlãturaţi în mod liber de Episcopul diecezan, nu însã de Administratorul diecezan, decât cu consimţãmântul colegiului consultanţilor. Can. 486 - § 1. Toate documentele care privesc dieceza sau parohiile trebuie sã fie pãstrate cu cea mai mare grijã. § 2. În fiecare curie sã existe un loc sigur pentru arhiva diecezanã, în care sã fie pãstrate, bine clasificate şi închise cu grijã, documentele şi actele referitoare la activitatea spiritualã şi materialã a diecezei. § 3. Sã se întocmeascã un inventar sau un catalog al documentelor care sunt cuprinse în arhive, cu un scurt rezumat al fiecãrui act. Can. 487 - § 1. Arhiva trebuie sã fie închisã, iar cheia ei sã o aibã numai Episcopul şi cancelarul. Nimãnui nu-i este permis sã intre în arhivã decât cu permisiunea Episcopului sau a responsabilului curiei, împreunã cu a cancelarului. § 2. Cei interesaţi au dreptul sã primeascã, personal sau printr-un procurant, copia autenticã, scrisã sau fotocopiatã, a documentelor care, prin natura lor, sunt publice şi privesc starea persoanei ce le solicitã. Can. 488 - Nu este permis sã se scoatã documentele din arhivã, decât pentru un scurt timp şi cu consimţãmântul Episcopului sau al responsabilului curiei împreunã cu al cancelarului. Can. 489 - § 1. În curia diecezanã sã existe şi o arhivã secretã sau cel puţin, în arhiva obişnuitã, un dulap sau o casã de fier închisã cu cheie, care sã nu poatã fi mişcatã din loc, în care sã fie pãstrate cu cea mai mare precauţie documentele ce trebuie ţinute sub secret. § 2. Sã se distrugã în fiecare an documentele cauzelor penale privind comportarea moralã a împricinaţilor care au încetat din viaţã sau ale cauzelor penale care au fost rezolvate printr-o sentinţã de condamnare în urmã cu zece ani, pãstrându-se un scurt rezumat al faptului împreunã cu textul sentinţei definitive. Can. 490 - § 1. Numai Episcopul sã aibã cheia arhivei secrete. § 2. Când scaunul este vacant sã nu se deschidã arhiva secretã decât în caz de adevãratã necesitate, de cãtre Administratorul diecezan personal. § 3. Sã nu se scoatã documente din arhiva secretã. Can. 491 - § 1. Episcopul diecezan sã aibã grijã ca actele şi documentele din arhivele bisericilor catedrale, colegiate, parohiale şi ale altor biserici care se aflã pe teritoriul diecezei sale, sã fie pãstrate cu atenţie şi sã se întocmeascã inventare sau cataloage în douã exemplare, dintre care unul sã fie pãstrat în arhiva proprie a respectivei biserici, iar celãlalt în arhiva diecezanã. § 2. De asemenea, Episcopul diecezan sã aibã grijã sã existe şi o arhivã istoricã, în care sã fie pãstrate cu atenţie şi clasificate sistematic documentele care au valoare istoricã. § 3. Pentru a consulta sau a scoate actele şi documentele despre care vorbesc §§ 1 şi 2, sã se respecte normele stabilite de Episcopul diecezan. ART. 3 Consiliul cu problemele economice şi economul Can. 492 - § 1. În fiecare diecezã sã se instituie un consiliu cu problemele economice, prezidat de Episcopul diecezan sau de un delegat al sãu, alcãtuit din cel puţin trei credincioşi numiţi de Episcop, cu adevãrat experţi în economie şi în dreptul civil şi remarcabili prin onestitate. § 2. Membrii consiliului cu problemele economice sã fie numiţi pentru o perioadã de cinci ani, dar la expirarea acestui timp pot fi reconfirmaţi încã pentru alţi cinci ani. § 3. Din consiliul cu problemele economice nu pot face parte persoanele care sunt unite cu Episcopul pânã la gradul al patrulea de consangvinitate sau de afinitate. Can. 493 - Pe lângã sarcinile ce îi sunt încredinţate de Cartea a V-a, Bunurile materiale ale Bisericii, consiliului cu problemele economice îi revine datoria de a pregãti anual, conform indicaţiilor Episcopului diecezan, bugetul estimativ de venituri şi cheltuieli al întregii gestiuni a diecezei pentru anul urmãtor, precum şi de a controla la sfârşitul anului situaţia veniturilor şi cheltuielilor efectuate. Can. 494 - § 1. Dupã ce a fost audiatã pãrerea colegiului consultanţilor şi a consiliului cu problemele economice, în fiecare diecezã sã fie numit de Episcop un econom, realmente expert în economie şi remarcabil prin onestitate. § 2. Economul sã fie numit pentru o perioadã de cinci ani, dar la expirarea acestui timp poate fi numit încã pentru alţi cinci ani; pe durata funcţiei sã nu fie înlãturat decât dintr-un motiv grav, care trebuie evaluat de Episcop, fiind audiatã pãrerea colegiului consultanţilor şi a consiliului cu problemele economice. § 3. Economului îi revine sarcina - ţinând seama de modalitãţile stabilite de consiliul cu problemele economice - de a administra, sub autoritatea Episcopului, bunurile diecezei şi de a efectua din veniturile diecezei cheltuielile poruncite de Episcop sau de alţii pe care Episcopul i-a desemnat în mod legitim. § 4. La sfârşitul anului, economul trebuie sã dea socotealã consiliului cu problemele economice despre venituri şi cheltuieli. CAP. III Consiliul prezbiteral şi colegiul consultanţilor Can. 495 - § 1. În fiecare diecezã sã se instituie consiliul prezbiteral, adicã un grup de preoţi care, reprezentând preoţimea, sã fie un fel de senat al Episcopului, cãruia îi revine datoria de a-l ajuta pe Episcop în conducerea diecezei, conform dreptului, ca sã fie promovat în cel mai înalt grad binele pastoral al porţiunii poporului lui Dumnezeu încredinţate Episcopului. § 2. În vicariatele şi prefecturile apostolice, Vicarul şi Prefectul sã formeze un consiliu din cel puţin trei preoţi misionari, a cãror pãrere sã o asculte, chiar şi prin scrisori, în chestiunile mai importante. Can. 496 - Consiliul prezbiteral sã aibã statute proprii, aprobate de Episcopul diecezan, ţinându-se seama de normele date de Conferinţa Episcopilor. Can. 497 - Cât priveşte desemnarea membrilor consiliului prezbiteral: 1° aproximativ jumãtate din ei sã fie aleşi în mod liber de preoţii înşişi, în conformitate cu canoanele care urmeazã şi cu statutele; 2° unii preoţi, conform statutelor, trebuie sã fie membri de drept, adicã preoţi care fac parte din consiliu în virtutea oficiului încredinţat lor; 3° Episcopul are dreptul de a numi şi alţi preoţi. Can. 498 - § 1. Au dreptul activ şi pasiv de alegere pentru constituirea consiliului prezbiteral: 1° toţi preoţii seculari încardinaţi în diecezã; 2° preoţii seculari neîncardinaţi în diecezã şi preoţii membri ai unui institut cãlugãresc sau ai unei societãţi de viaţã apostolicã, dar care, locuind în diecezã, îndeplinesc un oficiu spre binele diecezei. § 2. Când statutele prevãd aceasta, acelaşi drept de alegere poate fi acordat şi altor preoţi care au domiciliul sau cvasidomiciliul în diecezã. Can. 499 - Modul de a alege membrii consiliului prezbiteral trebuie sã fie stabilit de statute, astfel încât, pe cât e posibil, sã fie într-adevãr reprezentaţi toţi preoţii, ţinându-se mai ales seama de diferitele slujiri şi de diferitele zone ale diecezei. Can. 500 - § 1. Episcopului diecezan îi revine datoria sã convoace consiliul prezbiteral, sã-l prezideze şi sã stabileascã problemele ce trebuie dezbãtute în cadrul lui sau sã le accepte pe cele propuse de cãtre membri. § 2. Consiliul prezbiteral are numai vot consultativ; Episcopul diecezan sã-l audieze în chestiunile de importanţã majorã, însã de consimţãmântul lui are nevoie numai în cazurile stabilite în mod expres de drept. § 3. Consiliul prezbiteral nu poate niciodatã sã acţioneze fãrã Episcopul diecezan, cãruia îi revine în exclusivitate şi grija de a da publicitãţii cele care au fost stabilite conform § 2. Can. 501 - § 1. Membrii consiliului prezbiteral sã fie numiţi pentru un timp determinat stabilit de statute, totuşi, în aşa fel încât în decurs de cinci ani sã fie reînnoit întregul consiliu sau o parte a lui. § 2. Când scaunul episcopal devine vacant, consiliul prezbiteral înceteazã, iar funcţiile lui sunt îndeplinite de colegiul consultanţilor; în decurs de un an de la luarea în primire, Episcopul trebuie sã formeze un nou consiliu prezbiteral. § 3. În cazul în care consiliul prezbiteral nu-şi îndeplineşte funcţia ce i-a fost încredinţatã pentru binele diecezei sau abuzeazã de ea în mod grav, Episcopul diecezan, dupã ce s-a consultat cu Mitropolitul, sau, dacã este vorba de însuşi scaunul mitropolitan, cu Episcopul sufragan cel mai vechi în ordinea promovãrii, poate sã-l dizolve, dar în decurs de un an trebuie sã-l formeze din nou. Can. 502 - § 1. Din rândul membrilor consiliului prezbiteral sã fie numiţi în mod liber de Episcopul diecezan unii preoţi, în numãr nu mai mic de şase şi nici mai mare de doisprezece, care sã formeze, pe o duratã de cinci ani, colegiul consultanţilor, cãruia îi revin funcţiile determinate de drept; totuşi, trecând cinci ani, el continuã sã-şi exercite funcţiile proprii pânã la constituirea unui nou colegiu. § 2. Colegiul consultanţilor este prezidat de Episcopul diecezan; când scaunul este împiedicat sau vacant, este prezidat de acela care ţine în mod interimar locul Episcopului sau, dacã acesta nu a fost încã numit, de preotul mai vechi în hirotonire şi care face parte din colegiu. § 3. Conferinţa Episcopilor poate sã decidã ca funcţiile colegiului consultanţilor sã fie încredinţate capitlului catedralei. § 4. În vicariatul apostolic şi în prefectura apostolicã, funcţiile colegiului consultanţilor revin de drept consiliului misiunii, despre care vorbeşte can. 495, § 2, dacã nu este stabilit altfel de cãtre drept. CAP. IV Capitlurile canonicilor Can. 503 - Capitlul canonicilor, fie catedral, fie colegial, este un colegiu de preoţi cãruia îi revine obligaţia de a celebra funcţiunile liturgice mai solemne în biserica catedralã sau colegialã; în plus, capitlului catedralei îi revine obligaţia de a îndeplini funcţiile ce îi sunt încredinţate de drept sau de Episcopul diecezan. Can. 504 - Înfiinţarea, înnoirea şi suprimarea capitlului catedralei sunt rezervate Scaunului Apostolic. Can. 505 - Fiecare capitlu, fie catedral, fie colegial, sã aibã statute proprii, stabilite printrun act capitular legitim şi aprobate de Episcopul diecezan; ele sã nu fie modificate, nici abrogate, decât cu aprobarea Episcopului diecezan. Can. 506 - § 1. Rãmânând mereu inviolabile legile de întemeiere, statutele sã stabileascã însãşi organizarea capitlului şi numãrul canonicilor, sarcinile capitlului şi ale fiecãrui canonic cu privire la celebrarea cultului divin şi la exercitarea ministeriului; sã reglementeze reuniunile în care sunt discutate activitãţile capitlului şi, respectând dispoziţiile dreptului universal, sã specifice condiţiile necesare pentru validitatea şi liceitatea diferitelor activitãţi. § 2. În statute sã fie stabilite şi veniturile, atât cele fixe, cât şi cele ce trebuie depuse cu ocazia îndeplinirii unei funcţii şi, respectându-se normele date de Scaunul Apostolic, care sunt însemnele canonicilor. Can. 507 - § 1. Între canonici sã existe unul care sã prezideze capitlul; de asemenea, sã se înfiinţeze şi alte oficii, conform statutelor, avându-se în vedere şi obiceiurile existente în regiune. § 2. Alte oficii pot fi încredinţate clericilor care nu fac parte din capitlu, prin care ei sã-i ajute pe canonici, conform statutelor. Can. 508 - § 1. Canonicul penitenţiar, atât al bisericii catedrale, cât şi al celei colegiale, are în virtutea oficiului facultatea ordinarã, pe care totuşi nu o poate delega altora, de a-i dezlega în forul intern sacramental de cenzurile latae sententiae, nedeclarate şi nici rezervate Scaunului Apostolic, pe aceia care se aflã în diecezã, chiar fãrã sã facã parte din ea, precum şi pe diecezani în afara teritoriului diecezei. § 2. Unde nu existã capitlu, Episcopul diecezan sã numeascã un preot care sã îndeplineascã aceastã funcţie. Can. 509 - § 1. Îi revine de drept Episcopului diecezan, dupã ce a audiat capitlul, nu însã şi Administratorului diecezan, de a conferi toate canonicatele şi pe fiecare în parte, atât în biserica catedralã, cât şi în biserica colegialã, abrogându-se orice privilegiu contrar. Este de datoria aceluiaşi Episcop sã-l confirme pe acela pe care capitlul l-a ales ca preşedinte. § 2. Episcopul diecezan sã confere canonicatele numai acelor preoţi care se remarcã prin doctrinã şi viaţã corectã şi care au exercitat în mod demn de laudã ministeriul sacerdotal. Can. 510 - § 1. Parohiile sã nu mai fie unite unui capitlu de canonici; cele care sunt deja unite unui capitlu sã fie despãrţite de capitlu de cãtre Episcopul diecezan. § 2. În biserica, în acelaşi timp, parohialã şi capitularã, sã fie numit un paroh ales din rândul capitularilor sau din rândul celorlalţi preoţi; el are toate obligaţiile şi se bucurã de toate drepturile şi facultãţile care, conform dreptului, sunt specifice parohului § 3. Este de datoria Episcopului diecezan sã stabileascã norme precise prin care îndatoririle pastorale ale parohului şi funcţiile proprii ale capitlului sã fie bine coordonate, avându-se grijã ca parohul sã nu împiedice funcţiile capitulare, iar capitlul pe cele parohiale; eventualele conflicte le rezolvã Episcopul diecezan, care sã aibã grijã ca, mai presus de toate, sã se ţinã seama de nevoile pastorale ale credincioşilor. § 4. Ofertele fãcute unei biserici, în acelaşi timp, parohiale şi capitulare, se presupune cã sunt fãcute parohiei, dacã nu se constatã contrarul. CAP. V Consiliul pastoral Can. 511 - Dacã circumstanţele pastorale cer acest lucru, în fiecare diecezã sã fie instituit un consiliu pastoral, cãruia îi revine sarcina, sub autoritatea Episcopului, sã caute sã descopere problemele privind activitãţile pastorale în diecezã, sã le examineze şi sã propunã soluţii practice. Can. 512 - § 1. Consiliul pastoral este format din credincioşi creştini care sunt în comuniune deplinã cu Biserica Catolicã, atât clerici şi membri ai institutelor de viaţã consacratã, cât mai ales laici, care sunt desemnaţi conform criteriilor stabilite de Episcopul diecezan. § 2. Credincioşii desemnaţi sã facã parte din consiliul pastoral sã fie astfel aleşi încât prin ei sã fie de fapt reprezentatã întreaga porţiune a poporului lui Dumnezeu, care constituie dieceza, ţinându-se seama de diferitele zone ale diecezei, de condiţiile sociale şi profesionale ale celor ce trebuie aleşi, precum şi de rolul pe care îl au în apostolat, atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv. § 3. Sã nu fie desemnaţi sã facã parte din consiliul pastoral decât credincioşii care se remarcã prin credinţã sigurã, moravuri bune şi prudenţã. Can. 513 - § 1. Consiliul pastoral este constituit pentru un anumit timp, conform dispoziţiilor statutelor date de Episcopul diecezan. § 2. Când scaunul devine vacant, consiliul pastoral înceteazã. Can. 514 - § 1. Numai Episcopului diecezan îi aparţine dreptul sã convoace, în funcţie de necesitãţile pastorale, şi sã prezideze consiliul pastoral care are numai vot consultativ; tot lui îi revine în mod exclusiv sã dea publicitãţii problemele examinate în consiliu. § 2. Sã fie convocat cel puţin o datã pe an. CAP. VI Parohiile, parohii şi vicarii parohiali Can. 515 - § 1. Parohia este o comunitate precisã de credincioşi, constituitã în mod stabil în cadrul Bisericii particulare, a cãrei grijã pastoralã, sub autoritatea Episcopului diecezan, este încredinţatã unui paroh în calitate de pãstor propriu al ei. § 2. Numai Episcopului diecezan îi revine de drept sã înfiinţeze, sã desfiinţeze sau sã modifice parohiile, dar sã nu le înfiinţeze, sã nu le desfiinţeze sau sã nu le modifice prea mult decât ascultând pãrerea consiliului prezbiteral. § 3. O parohie înfiinţatã în mod legitim se bucurã ipso iure de personalitate juridicã. Can. 516 - § 1. Dacã nu este stabilit altfel de cãtre drept, cvasiparohia este echivalatã parohiei, care, în Biserica particularã, este o comunitate precisã de credincioşi încredinţatã unui preot în calitate de pãstor propriu al ei, dar din cauza unor circumstanţe speciale nu a fost ridicatã la rangul de parohie. § 2. Când unele comunitãţi nu pot fi ridicate la rangul de parohie sau cvasiparohie, Episcopul diecezan sã prevadã în alt mod îngrijirea lor pastoralã. Can. 517 - § 1. Când circumstanţele impun acest lucru, grija unei parohii sau a diferitelor parohii împreunã poate fi încredinţatã mai multor preoţi în solidar, totuşi, cu condiţia cerutã de lege ca unul dintre ei sã fie responsabilul exercitãrii grijii pastorale, adicã unul care sã dirijeze activitatea comunã şi sã rãspundã de ea în faţa Episcopului. § 2. Dacã, din cauza lipsei de preoţi, Episcopul diecezan a socotit cã participarea la exercitarea grijii pastorale trebuie încredinţatã unui diacon sau altei persoane care e lipsitã de caracterul sacerdotal, sau unei comunitãţi de persoane, sã numeascã un preot care, înzestrat cu puterile şi facultãţile de paroh, sã dirijeze grija pastoralã Can. 518 - Ca regulã generalã, parohia sã fie teritorialã, adicã sã-i cuprindã pe toţi credincioşii unui teritoriu precis; unde acest lucru este util, sã fie constituite parohii personale, potrivit ritului, limbii şi naţionalitãţii credincioşilor dintr-un teritoriu, ca şi pe baza altor criterii precise. Can. 519 - Parohul este pãstorul propriu al parohiei încredinţate lui, exercitând grija pastoralã a acelei comunitãţi sub autoritatea Episcopului diecezan, împreunã cu care este chemat sã participe la ministeriul lui Cristos, ca sã sãvârşeascã în slujba aceleiaşi comunitãţi funcţia de a învãţa, de a sfinţi şi de a conduce, chiar cu colaborarea altor preoţi sau diaconi şi cu aportul credincioşilor laici, conform dreptului. Can. 520 - § 1. O persoanã juridicã sã nu fie paroh; totuşi, Episcopul diecezan, nu însã Administratorul diecezan, poate, cu consimţãmântul Superiorului competent, sã încredinţeze o parohie unui institut cãlugãresc clerical sau unei societãţi clericale de viaţã apostolicã, înfiinţând-o chiar pe lângã biserica institutului sau a societãţii, cu condiţia totuşi, cerutã de lege, ca numai un singur preot sã fie parohul parohiei sau, dacã grija pastoralã este încredinţatã mai multor preoţi în solidar, un singur preot sã fie responsabilul despre care vorbeşte can. 517, § 1. § 2. Parohia despre care vorbeşte § 1 poate fi încredinţatã fie pentru un timp nedeterminat, fie pentru un timp determinat; în ambele cazuri, încredinţarea sã se facã printr-o convenţie scrisã între Episcopul diecezan şi Superiorul competent al institutului sau al societãţii, în care, între altele, sã se stabileascã în mod explicit şi cu grijã tot ceea ce se referã la activitatea ce trebuie desfãşuratã, la persoanele care o desfãşoarã şi la aspectele economice. Can. 521 - § 1. Ca cineva sã fie numit paroh în mod valid, trebuie sã fi primit treapta presbiteratului. § 2. De asemenea, trebuie sã se distingã prin doctrinã sãnãtoasã şi corectitudine moralã, sã fie înzestrat cu zel faţã de suflete şi cu celelalte virtuţi şi, pe deasupra, sã aibã calitãţile cerute fie de dreptul universal, fie de dreptul particular, pentru a putea pãstori parohia respectivã. § 3. Pentru a se acorda cuiva oficiul de paroh, trebuie sã rezulte cu certitudine, conform modalitãţilor stabilite de Episcopul diecezan, nefiind exclusã nici posibilitatea unui examen, cã persoana propusã are calitãţile necesare. Can. 522 - Trebuie ca parohul sã se bucure de stabilitate, motiv pentru care sã fie numit pentru un timp nedeterminat; poate fi numit de Episcopul diecezan pentru un timp determinat numai dacã acest lucru a fost admis, prin decret, de Conferinţa Episcopilor. Can. 523 - Rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 682, § 1, atribuirea oficiului de paroh îi aparţine de drept Episcopului diecezan, prin libera conferire, în afarã de cazul când cineva are dreptul de prezentare sau de alegere. Can. 524 - Analizând toate circumstanţele, Episcopul diecezan sã încredinţeze parohia vacantã acelui preot pe care îl considerã capabil pentru a îndeplini în ea grija parohialã, evitând orice fel de favoritism. Ca sã-şi facã o pãrere mai exactã despre capacitatea cuiva, Episcopul sã-l audieze pe decan şi sã întreprindã investigaţii, audiind, dacã este cazul, anumiţi preoţi şi chiar credincioşi laici. Can. 525 - Când scaunul episcopal este vacant sau împiedicat, îi revine Administratorului diecezan sau celui care conduce dieceza în mod interimar: 1° sã acorde învestirea sau confirmarea acelor preoţi care au fost prezentaţi sau aleşi pentru o parohie; 2° sã numeascã parohi, dacã scaunul este vacant sau împiedicat de un an de zile. Can. 526 - § 1. Parohul sã aibã grija parohialã numai a unei singure parohii; totuşi, din cauza lipsei de preoţi sau din cauza altor împrejurãri, grija mai multor parohii învecinate poate fi încredinţatã aceluiaşi paroh. § 2. În aceeaşi parohie sã existe un singur paroh sau un singur responsabil despre care vorbeşte can. 517, § 1, dezaprobându-se orice cutumã contrarã şi revocându-se orice privilegiu contrar. Can. 527 - § 1. Cine a fost promovat sã aibã grija pastoralã a unei parohii o dobândeşte şi este obligat sã o exercite din momentul luãrii în primire. § 2. Cel care îi dã parohului în primire parohia este Ordinariul locului sau un preot delegat de acesta, respectându-se formalitãţile prevãzute de legea particularã sau de o cutumã legitimã; totuşi, dintr-un motiv just, acelaşi Ordinariu poate sã dispenseze de aceste formalitãţi; în acest caz, dispensa notificatã parohiei înlocuieşte luarea în primire. § 3. Ordinariul locului sã stabileascã spaţiul de timp în care trebuie luatã în primire parohia; dacã acest timp s-a scurs în mod inutil, poate sã declare parohia vacantã, dacã nu a existat un impediment just. Can. 528 - § 1. Parohul are obligaţia de a se îngriji încât Cuvântul lui Dumnezeu sã fie vestit în mod nealterat celor care se aflã în cadrul parohiei; de aceea, sã facã în aşa fel încât credincioşii laici sã cunoascã bine adevãrurile de credinţã, mai cu seamã prin omilie, ce trebuie sã aibã loc în zilele de duminicã şi sãrbãtori de poruncã, precum şi prin învãţãtura cateheticã ce trebuie transmisã; sã sprijine iniţiativele prin care este promovat, chiar şi cu privire la justiţia socialã, spiritul evanghelic; sã aibã o grijã specialã faţã de educaţia catolicã a copiilor şi a tinerilor, sã depunã tot efortul, apelând chiar la sprijinul credincioşilor, ca mesajul evanghelic sã ajungã şi la aceia care au pãrãsit trãirea credinţei sau nu profeseazã credinţa adevãratã. § 2. Parohul sã aibã grijã ca Preasfânta Euharistie sã fie centrul comunitãţii parohiale a credincioşilor; sã-şi dea silinţa ca credincioşii sã participe cu evlavie la celebrarea sacramentelor şi în chip deosebit sã se apropie des de sacramentul Preasfintei Euharistii şi al Pocãinţei; sã se strãduiascã apoi ca credincioşii sã fie atraşi la practicarea rugãciunii, chiar şi în familie, şi sã participe în mod conştient şi activ la liturgia sacrã, pe care parohul, în parohia lui, sub autoritatea Episcopului diecezan, trebuie sã o dirijeze şi, totodatã, sã vegheze ca sã nu se introducã în ea abuzuri. Can. 529 - § 1. Ca sã-şi îndeplineascã cu sârguinţã îndatorirea de pãstor, parohul sã se strãduiascã sã-i cunoascã pe credincioşii încredinţaţi grijii sale; de aceea, sã viziteze familiile, luând parte la preocupãrile credincioşilor, mai ales la neliniştile şi durerile lor, mângâindu-i în Domnul şi, dacã au greşit cu ceva, corijându-i cu prudenţã; sã-i ajute cu mare dragoste pe bolnavi, mai cu seamã pe aceia care sunt aproape de moarte, întãrindu-i cu sfintele sacramente şi încredinţând sufletul lor lui Dumnezeu; sã aibã o grijã deosebitã faţã de sãraci şi necãjiţi, faţã de cei care sunt singuri, faţã de imigranţi şi faţã de toţi aceia care sunt împovãraţi cu greutãţi deosebite; de asemenea, sã se strãduiascã sã-i sprijine pe soţi şi pe pãrinţi în îndeplinirea propriilor lor îndatoriri şi sã încurajeze dezvoltarea vieţii creştine în familie. § 2. Parohul sã recunoascã şi sã promoveze rolul propriu pe care îl au laicii în misiunea Bisericii, încurajând asociaţiile lor, care au finalitãţi religioase. Sã colaboreze cu Episcopul propriu şi cu toţi preoţii diecezei, strãduindu-se, de asemenea, ca toţi credincioşii sã pãstreze comuniunea parohialã şi sã se simtã membri atât ai diecezei, cât şi ai Bisericii întregi şi sã participe sau sã sprijine acţiunile care urmãresc promovarea acestei comuniuni. Can. 530 - Funcţiunile încredinţate în mod special parohului sunt urmãtoarele: 1° administrarea Botezului; 2° administrarea sacramentului Mirului celor care se aflã în pericol de moarte, conform can. 833, nr. 3. 3° administrarea Viaticului şi a Ungerii bolnavilor, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 1003, §§ 2 şi 3 şi împãrţirea binecuvântãrii apostolice; 4° asistenţa la cãsãtorii şi binecuvântarea cununiilor; 5° celebrarea înmormântãrilor; 6° binecuvântarea izvorului baptismal în timpul pascal, conducerea procesiunilor în afara bisericii, precum şi binecuvântãrile solemne în afara bisericii; 7° celebrarea în mod solemn a Euharistiei în zilele de duminicã şi în sãrbãtorile de poruncã. Can. 531 - Chiar dacã altcineva a îndeplinit un anumit serviciu parohial, ofertele primite de el de la credincioşi cu aceastã ocazie sã le depunã la casieria parohiei, în afarã de cazul când se constatã cã voinţa ofertantului este diferitã cu privire la ofertele benevole; este de datoria Episcopului diecezan, dupã ce a audiat pãrerea consiliului prezbiteral, sã stabileascã norme care sã reglementeze destinaţia acestor oferte, precum şi remuneraţia clericilor care îndeplinesc aceeaşi funcţie. Can. 532 - Parohul reprezintã parohia în toate treburile juridice, conform normelor dreptului; el sã aibã grijã ca bunurile parohiei sã fie administrate conform canoanelor 1281-1288. Can. 533 - § 1. Parohul are obligaţia sã locuiascã în casa parohialã, situatã în apropiere de bisericã; totuşi, în cazuri particulare, dacã existã un motiv just, Ordinariul locului îi poate permite sã locuiascã în altã parte, mai ales într-o casã comunã mai multor preoţi, cu condiţia sã fie asiguratã în mod corect şi adecvat îndeplinirea serviciilor parohiale. § 2. Dacã nu se opune un motiv grav, parohului îi este permis sã lipseascã din parohie în fiecare an cel mult o lunã continuã sau întreruptã, în vederea concediului; în acest timp de concediu nu intrã zilele în care parohul se dedicã o datã pe an reculegerii spirituale; totuşi, ca sã poatã lipsi din parohie mai mult de o sãptãmânã, este ţinut sã-l înştiinţeze de aceasta pe Ordinariul locului. § 3. Este de datoria Episcopului diecezan sã stabileascã norme prin care sã se prevadã ca, pe durata absenţei parohului, parohia sã fie îngrijitã de un preot înzestrat cu facultãţile necesare. Can. 534 - § 1. Dupã luarea în primire a parohiei, parohul are obligaţia de a aplica Liturghia pentru poporul ce îi este încredinţat, în toate duminicile şi în zilele de sãrbãtoare care, în dieceza sa, sunt de poruncã; cine este împiedicat în mod legitim de la aceastã celebrare sã aplice Liturghia în aceleaşi zile prin altcineva sau el personal în alte zile. § 2. Parohul care are grija mai multor parohii este obligat ca, în zilele despre care vorbeşte § 1, sã aplice o singurã Liturghie pentru tot poporul încredinţat lui. § 3. Parohul care nu a îndeplinit obligaţia prevãzutã de §§ 1 şi 2 sã aplice cât mai curând pentru popor atâtea Liturghii câte a omis. Can. 535 - § 1. În fiecare parohie sã existe registre parohiale, adicã registrul de botezaţi, de cãsãtorii, de decedaţi şi alte registre prescrise de Conferinţa Episcopilor sau de Episcopul diecezan; parohul sã aibã grijã ca aceste registre sã fie scrise cu exactitate şi pãstrate cu atenţie. § 2. În registrul de botezaţi sã se adnoteze şi Mirul, precum şi tot ceea ce are legãturã cu starea canonicã a credincioşilor în ce priveşte cãsãtoria - fãcând excepţie dispoziţia can. 1133 - adopţia, primirea unei trepte preoţeşti, profesiunea perpetuã într-un institut cãlugãresc şi schimbarea ritului; aceste adnotãri sã fie întotdeauna trecute şi în certificatul de Botez. § 3. Fiecare parohie sã aibã ştampila proprie; certificatele eliberate privind starea canonicã a credincioşilor, ca, de altfel, şi toate actele care pot avea o importanţã juridicã sã fie semnate de paroh sau de un delegat al sãu şi întãrite cu ştampila parohialã. § 4. În fiecare parohie sã existe o arhivã, în care sã fie pãstrate registrele parohiale, scrisorile Episcopilor şi celelalte documente a cãror pãstrare este necesarã sau folositoare; toate acestea trebuie sã fie inspectate de Episcopul diecezan sau de un delegat al sãu cu prilejul vizitei sau cu altã ocazie potrivitã, iar parohul sã aibã grijã ca ele sã nu cadã în mâini strãine. § 5. Şi registrele parohiale mai vechi sã fie pãstrate, conform dispoziţiilor dreptului particular. Can. 536 - § 1. Dacã, dupã aprecierea Episcopului diecezan, fiind ascultatã pãrerea consiliului prezbiteral, se considerã cã este oportun, în fiecare parohie sã fie constituit un consiliu pastoral, care este condus de paroh şi în care credincioşii, împreunã cu cei care participã în virtutea oficiului la grija pastoralã a parohiei, contribuie la creşterea activitãţii pastorale. § 2. Consiliul pastoral are numai vot consultativ şi funcţioneazã dupã normele stabilite de Episcopul diecezan. Can. 537 - În fiecare parohie sã existe un consiliu cu problemele economice, care funcţioneazã nu numai dupã normele dreptului universal, ci şi dupã normele date de Episcopul diecezan şi în care credincioşii, aleşi în conformitate cu aceleaşi norme, îl ajutã pe paroh în administrarea bunurilor parohiei, rãmânând inviolabilã dispoziţia can. 532. Can. 538 - § 1. Parohul pierde oficiul prin înlãturare sau prin transferare, efectuate de Episcopul diecezan conform normelor dreptului; prin renunţare, fãcutã dintr-un motiv just de parohul însuşi, şi care, pentru a fi validã, trebuie sã fie acceptatã de Episcop, precum şi prin expirarea timpului, dacã a fost numit pentru un timp determinat în conformitate cu dispoziţiile dreptului particular despre care vorbeşte can. 522. § 2. Parohul, care este membru al unui institut cãlugãresc sau este încardinat într-o societate de viaţã apostolicã, este înlãturat în conformitate cu can. 682, § 2. § 3. Împlinind vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, parohul este invitat sã prezinte renunţarea la oficiu Episcopului diecezan care, examinând toate circumstanţele referitoare la persoanã şi loc, va hotãrî dacã o acceptã sau o amânã; Episcopul diecezan trebuie sã se îngrijeascã de întreţinerea adecvatã şi de locuinţa aceluia care renunţã, respectându-se normele stabilite de Conferinţa Episcopilor. Can. 539 - Când parohia devine vacantã sau când parohul nu-şi poate exercita funcţia pastoralã în parohie din cauza arestãrii, exilãrii sau condamnãrii la domiciliu forţat, incapacitãţii sau îmbolnãvirii, sau din alte motive, Episcopul diecezan sã desemneze cât mai curând un administrator parohial, adicã un preot care sã-l înlocuiascã pe paroh conform can. 540. Can. 540 - § 1. Dacã nu este stabilit altfel de Episcopul diecezan, administratorul parohial are aceleaşi îndatoriri şi se bucurã de aceleaşi drepturi ca şi parohul. § 2. Administratorului parohial nu-i este permis sã facã nimic ce ar putea sã aducã prejudiciu drepturilor parohului sau sã cauzeze vreo pagubã bunurilor parohiale. § 3. La expirarea funcţiei sale, administratorul parohial sã prezinte parohului o dare se seamã. Can. 541 - § 1. Când parohia devine vacantã, precum şi în cazul în care parohul nu-şi poate exercita funcţia pastoralã, înainte de numirea administratorului parohial, vicarul parohial ia în mod interimar conducerea parohiei; dacã sunt mai mulţi vicari, ia conducerea vicarul care a fost numit mai întâi; dacã parohia nu are vicari, parohul indicat de dreptul particular. § 2. Cine a preluat conducerea parohiei conform § 1 sã-l înştiinţeze imediat pe Ordinariul locului despre vacanţa parohiei. Can. 542 - § 1. Preoţii cãrora le este încredinţatã în solidar grija pastoralã a unei parohii sau a mai multor parohii împreunã, conform can. 517, § 1: 1° trebuie sã aibã calitãţile prevãzute de can. 521; 2° sã fie numiţi sau învestiţi în conformitate cu dispoziţiile canoanelor 522 şi 524; 3° dobândesc grija pastoralã numai din momentul luãrii în primire; responsabilul lor ia în primire conform dispoziţiilor can. 527, § 2; în cazul celorlalţi preoţi, profesiunea de credinţã, fãcutã în mod legitim, înlocuieşte luarea în primire. Can. 543 - § 1. Dacã unor preoţi le este încredinţatã în solidar grija pastoralã a unei parohii sau a mai multor parohii împreunã, fiecare dintre ei este obligat, conform criteriilor stabilite de ei înşişi, sã îndeplineascã funcţiile şi sarcinile specifice parohului, despre care vorbesc canoanele 528, 529 şi 530; facultatea de a asista cãsãtoriile, precum şi puterile de a dispensa acordate parohului în virtutea dreptului, le revin de drept tuturor, dar trebuie exercitate sub conducerea responsabilului. § 2. Toţi preoţii care fac parte din grup: 1° sunt obligaţi la reşedinţã; 2° sã stabileascã de comun acord programul dupã care unul din ei sã celebreze Liturghia pentru popor, conform can. 534; 3° numai responsabilul reprezintã în treburile juridice parohia sau parohiile încredinţate grupului. Can. 544 - Când un preot care face parte din grupul despre care vorbeşte can. 517, § 1, sau responsabilul grupului, pierde oficiul, ca şi atunci când unul dintre ei devine incapabil pentru a exercita funcţia pastoralã, parohia sau parohiile a cãror grijã este încredinţatã grupului nu devin vacante; este datoria Episcopului diecezan sã numeascã un alt responsabil, dar înainte ca Episcopul sã numeascã un alt responsabil, sã îndeplineascã aceastã funcţie preotul din grup care are numirea cea mai veche. Can. 545 - § 1. Ori de câte ori este necesar sau oportun pentru a îndeplini cum se cuvine grija pastoralã a parohiei, parohul poate fi ajutat de unul sau mai mulţi vicari parohiali care, în calitate de colaboratori ai parohului şi de participanţi la preocupãrile lui pastorale, sã se dedice slujirii pastorale îndeplinind, sub autoritatea parohului, activitãţi şi iniţiative programate împreunã cu el. § 2. Vicarul parohial poate fi numit fie pentru a contribui la îndeplinirea întregii slujiri pastorale pentru toatã parohia, ori pentru o parte determinatã a ei, ori pentru un grup precis de credincioşi, fie pentru a-şi dedica activitatea unei slujiri precise ce trebuie desfãşuratã în acelaşi timp în parohii diferite. Can. 546 - Pentru ca cineva sã fie numit în mod valid vicar parohial, este necesar sã fi primit treapta presbiteralã. Can. 547 - Vicarul parohial este numit în mod liber de Episcopul diecezan, dupã ce i-a audiat, dacã a considerat cã e oportun acest lucru, pe parohul sau pe parohii parohiilor pentru care vicarul este numit, precum şi pe decan, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 682, § 1. Can. 548 - § 1. Obligaţiile şi drepturile vicarului parohial sunt stabilite, în afarã de canoanele acestui capitol, de statutele diecezane, precum şi de decretul de numire dat de Episcopul diecezan, dar într-un mod mai detaliat de dispoziţiile parohului. § 2. Dacã în decretul Episcopului diecezan nu existã în mod expres o prevedere contrarã, vicarul parohial are obligaţia, în virtutea oficiului, de a-l ajuta pe paroh în întreaga slujire parohialã, cu excepţia, desigur, a aplicãrii Liturghiei pentru popor şi, dacã este cazul, de a ţine locul parohului, conform dreptului. § 3. Vicarul parohial sã-l informeze cu regularitate pe paroh despre iniţiativele pastorale prevãzute şi asumate, astfel încât parohul şi vicarul sau vicarii sã poatã acţiona cu forţe unite la grija pastoralã a parohiei faţã de care sunt împreunã responsabili. Can. 549 - În lipsa parohului, dacã Episcopul diecezan nu a prevãzut altfel conform can. 533, § 3 şi nici nu a fost numit un administrator parohial, sã se respecte dispoziţiile can. 541, § 1; în acest caz, vicarul are şi toate obligaţiile parohului, cu excepţia aceleia de a aplica Liturghia pentru popor. Can. 550 - § 1. Vicarul parohial are obligaţia de a locui în parohie sau, dacã a fost numit pentru mai multe parohii împreunã, în una dintre ele; totuşi, dintr-un motiv just, Ordinariul locului îi poate permite sã locuiascã în altã parte, mai ales într-o casã comunã mai multor preoţi, cu condiţia ca din acest motiv sã nu aibã nimic de suferit îndeplinirea funcţiilor pastorale. § 2. Ordinariul locului sã aibã grijã ca, acolo unde e posibil, între paroh şi vicari sã fie promovatã o anumitã obişnuinţã de viaţã comunitarã în casa parohialã. § 3. Cât priveşte durata concediului, vicarul parohial are aceleaşi drepturi ca şi parohul. Can. 551 - Referitor la ofertele pe care credincioşii le fac vicarului cu ocazia îndeplinirii slujirii pastorale, sã se respecte dispoziţiile can. 531. Can. 552 - Vicarul parohial poate fi înlãturat de Episcopul diecezan sau de Administratorul diecezan, dintr-un motiv just, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 682, § 2. CAP. VII Decanii Can. 553 - § 1. Vicarul foran, care este numit şi decan sau protopop sau cu un alt titlu, este preotul pus în fruntea unui decanat. § 2. Dacã nu este stabilit altfel de cãtre dreptul particular, decanul este numit de Episcopul diecezan, dupã ce acesta a ascultat, dupã aprecierea sa prudentã, pãrerea preoţilor care îşi desfãşoarã slujirea în decanatul respectiv. Can. 554 - § 1. Pentru oficiul de decan, care nu este unit cu oficiul de paroh al unei anumite parohii, Episcopul sã aleagã un preot pe care îl considerã capabil, fiind analizate cu atenţie circumstanţele de timp şi de loc. § 2. Decanul sã fie numit pentru un timp determinat, stabilit de dreptul particular. § 3. Episcopul diecezan poate sã-l îndepãrteze în mod liber pe decan din oficiu, dintr-un motiv just, apreciat de el cu prudenţã. Can. 555 - § 1. Pe lângã facultãţile ce îi sunt atribuite în mod legitim de dreptul particular, decanul are datoria şi dreptul: 1° de a promova şi de a coordona în decanat activitatea pastoralã comunã; 2° de a se îngriji ca clericii din districtul sãu sã ducã o viaţã conformã cu starea lor şi sã-şi îndeplineascã în mod sârguincios datoriile; 3° de a avea grijã ca funcţiunile religioase sã fie celebrate conform dispoziţiilor liturgiei sacre; ca sã fie pãstrate cu grijã frumuseţea şi curãţenia bisericilor şi a obiectelor sacre, mai ales în celebrarea euharisticã şi în pãstrarea Preasfântului Sacrament; ca registrele parohiale sã fie scrise corect şi pãstrate cum se cuvine; ca bunurile ecleziastice sã fie administrate în mod conştiincios; în fine, casa parohialã sã fie pãstratã cu grija cuvenitã. § 2. În decanatul ce îi este încredinţat, decanul: 1° sã-şi dea silinţa ca, în conformitate cu dispoziţiile dreptului particular, clericii sã participe, la datele stabilite, la prelegerile, întrunirile teologice sau conferinţele despre care vorbeşte can. 279, § 2; 2° sã aibã grijã ca preoţii din districtul sãu sã dispunã de toate ajutoarele spirituale şi sã se preocupe într-un chip deosebit de aceia care se aflã în situaţii mai dificile sau au probleme speciale. § 3. Decanul sã aibã grijã ca parohii din districtul sãu, pe care îi ştie cã sunt grav bolnavi, sã nu fie lipsiţi de ajutoare spirituale şi materiale, iar acelora care au decedat sã li se celebreze în mod demn funeraliile; de asemenea, sã aibã grijã ca, în caz de îmbolnãvire sau de deces, sã nu fie distruse sau înstrãinate registrele, documentele, obiectele sacre şi altele de acest fel, care aparţin Bisericii. § 4. Decanul are obligaţia sã viziteze parohiile din districtul sãu în modul stabilit de Episcopul diecezan. CAP. VIII Rectorii de biserici şi capelanii ART. 1 Rectorii de biserici Can. 556 - Rectorii de biserici sunt preoţii cãrora le este încredinţatã grija unei biserici care nu este nici parohialã, nici capitularã, nici anexatã casei unei comunitãţi cãlugãreşti sau a unei societãţi de viaţã apostolicã care sã celebreze în ea oficiile sacre. Can. 557 - § 1. Rectorul unei biserici este numit în mod liber de Episcopul diecezan, rãmânând inviolabil dreptul de a alege sau de a prezenta pe care cineva îl are în mod legitim; în acest caz, îi revine de drept Episcopului diecezan sã-l confirme sau sã-l învesteascã pe rector. § 2. Chiar dacã biserica aparţine unui institut cãlugãresc clerical de drept pontifical, Episcopului diecezan îi revine de drept sã-l învesteascã pe rectorul prezentat de Superior. § 3. Dacã Episcopul diecezan nu a stabilit altfel, rectorul unei biserici anexate unui seminar sau unui colegiu este rectorul seminarului sau al colegiului. Can. 558 - Rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 262, nu-i este permis rectorului sã îndeplineascã în biserica ce îi este încredinţatã funcţiunile parohiale despre care este vorba în can. 530, nr. 1-6, dacã nu are consimţãmântul sau, când este cazul, delegaţia parohului. Can. 559 - În biserica ce îi este încredinţatã, rectorul poate sã efectueze chiar şi celebrãri liturgice solemne, rãmânând inviolabile legile legitime ale fundaţiei, şi cu condiţia ca, dupã aprecierea Ordinariului locului, ele sã nu lezeze în nici un fel funcţiile parohiale. Can. 560 - Când considerã cã este oportun, Ordinariul locului poate sã-i impunã rectorului ca sã celebreze în biserica sa funcţiuni precise, chiar parohiale, pentru popor şi sã deschidã biserica anumitor grupuri de credincioşi care vor sãvârşi aici celebrãri liturgice. Can. 561 - Fãrã permisiunea rectorului sau a altor superiori legitimi, nimãnui nu-i este îngãduit sã celebreze în bisericã Euharistia, sã administreze sacramentele sau sã îndeplineascã alte funcţiuni sacre; aceastã permisiune trebuie sã fie datã sau negatã conform dreptului. Can. 562 - Rectorul unei biserici, sub autoritatea Ordinariului locului şi respectând statutele legitime şi drepturile câştigate, are obligaţia sã vegheze ca funcţiunile sacre sã fie celebrate în bisericã în mod demn, conform normelor liturgice şi dispoziţiilor canoanelor, ca obligaţiile pe care biserica le are sã fie îndeplinite cu fidelitate, ca bunurile sã fie administrate în mod conştiincios, ca sã se ia mãsuri cu privire la întreţinerea şi înfrumuseţarea obiectelor sacre şi a edificiilor, şi sã nu se facã nimic ce ar putea sã contravinã în vreun fel sfinţeniei locului şi respectului datorat casei lui Dumnezeu. Can. 563 - Dupã aprecierea sa prudentã, dintr-un motiv just, Ordinariul locului poate sã-l îndepãrteze din oficiu pe rectorul unei biserici, chiar dacã a fost ales sau prezentat de alţii, rãmânând inviolabilã dispoziţia can. 682, § 2. ART. 2 Capelanii Can. 564 - Capelanul este preotul cãruia i se încredinţeazã în mod stabil grija pastoralã, cel puţin parţialã, a unei comunitãţi sau a unui grup special de credincioşi, pe care trebuie sã o exercite conform dreptului universal şi particular. Can. 565 - Dacã nu este prevãzut altfel de cãtre drept sau dacã altcuiva nu-i revin în mod legitim drepturi speciale, capelanul este numit de Ordinariul locului, cãruia îi revine şi dreptul de a-l învesti pe cel care a fost prezentat sau de a-l confirma pe cel care a fost ales. Can. 566 - § 1. Capelanul trebuie sã fie înzestrat cu toate facultãţile necesare pentru buna exercitare a grijii pastorale. Pe lângã facultãţile ce îi sunt acordate de dreptul particular sau printr-o delegare specialã, capelanul are în virtutea oficiului facultatea de a asculta mãrturisirile credincioşilor încredinţaţi grijii sale, de a le predica cuvântul lui Dumnezeu, de a le administra Viaticul şi Ungerea bolnavilor, precum şi de a conferi Mirul celor care se aflã în pericol de moarte. § 2. În spitale, în închisori şi în cãlãtoriile pe mare, capelanul are, în plus, facultatea, care poate fi exercitatã numai în aceste locuri, de a dezlega de cenzurile latae sententiae nerezervate şi nedeclarate, rãmânând totuşi inviolabilã dispoziţia can. 976. Can. 567 - § 1. Ordinariul locului sã nu procedeze la numirea capelanului unei case a unui institut cãlugãresc laical decât dupã ce l-a consultat pe Superior, care are dreptul, audiind pãrerea comunitãţii, sã propunã un anumit preot. § 2. Capelanul are datoria sã celebreze sau sã organizeze funcţiunile liturgice; totuşi, nu-i este permis sã se amestece în conducerea internã a comunitãţii. Can. 568 - În mãsura posibilitãţilor, sã fie numiţi capelani pentru acele persoane care, din cauza condiţiilor de viaţã, nu pot sã beneficieze de slujirea obişnuitã a parohilor, cum sunt imigranţii, exilaţii, refugiaţii, nomazii, marinarii. Can. 569 - Capelanii militari au legi speciale. Can. 570 - Dacã o bisericã neparohialã este anexatã sediului unei comunitãţi sau al unui grup, capelanul sã fie numit rector al acelei biserici, în afarã de cazul când grija comunitãţii sau a bisericii cere contrarul. Can. 571 - În exercitarea funcţiei sale pastorale, capelanul sã pãstreze legãtura necesarã cu parohul. Can. 572 - Cât priveşte înlãturarea capelanului din oficiu, sã se respecte dispoziţia can. 563. PARTEA A III-A Institutele de viaţã consacratã şi societãţile de viaţã apostolicã SECŢIUNEA I Institutele de viaţã consacratã TITLUL I Norme comune tuturor institutelor de viaţã consacratã Can. 573 - § 1. Viaţa consacratã prin profesiunea sfaturilor evanghelice este o formã stabilã de viaţã în care credincioşii, urmându-l pe Cristos mai îndeaproape sub acţiunea Duhului Sfânt, se consacrã cu totul lui Dumnezeu, iubit mai presus de toate, pentru ca, închinaţi cu un titlu nou şi deosebit cinstirii sale, edificãrii Bisericii şi mântuirii sufletelor, sã dobândeascã desãvârşirea dragostei în slujba Împãrãţiei lui Dumnezeu şi, deveniţi în Bisericã un semn luminos, sã prevesteascã gloria cereascã. § 2. Aceastã formã de a trãi în institutele de viaţã consacratã, înfiinţate în mod canonic de cãtre autoritatea competentã a Bisericii, este îmbrãţişatã în mod liber de cãtre credincioşii care, prin voturi sau alte legãminte sacre prescrise de legile proprii ale institutelor, profeseazã sfaturile evanghelice ale castitãţii, sãrãciei şi ascultãrii şi, prin dragostea la care acestea conduc, se unesc în mod special cu Biserica şi misterul ei. Can. 574 - § 1. Starea celor care profeseazã sfaturile evanghelice în astfel de institute face parte din viaţa şi sfinţenia Bisericii şi, de aceea, trebuie încurajatã şi promovatã de toţi în Bisericã. § 2. Unii credincioşi sunt chemaţi în mod special de Dumnezeu la aceastã stare, ca sã beneficieze în viaţa Bisericii de un dar deosebit şi, conform scopului şi spiritului institutului, sã contribuie la misiunea salvificã a Bisericii. Can. 575 - Sfaturile evanghelice, care îşi au fundamentul în învãţãtura şi exemplele lui Cristos Învãţãtorul, sunt un dar dumnezeiesc pe are Biserica l-a primit de la Domnul şi, prin harul lui, îl pãstreazã necontenit. Can. 576 - Este de datoria autoritãţii competente a Bisericii sã interpreteze sfaturile evanghelice, sã le reglementeze prin legi practicarea şi sã le stabileascã apoi prin aprobarea canonicã formele stabile de a le trãi; de asemenea, sã se îngrijeascã dupã puterile ei ca institutele sã creascã şi sã înfloreascã în conformitate cu spiritul fondatorilor şi cu tradiţiile sãnãtoase. Can. 577 - Existã în Bisericã un numãr foarte mare de institute de viaţã consacratã, care, potrivit cu harul ce le-a fost dat, au diferite daruri: ele într-adevãr îl urmeazã mai îndeaproape de Cristos care se roagã, care vesteşte împãrãţia lui Dumnezeu, care face bine oamenilor sau care trãieşte cu ei în lume, dar îndeplinind mereu voinţa Tatãlui. Can. 578 - Intenţia şi planurile fondatorilor, ratificate de autoritatea competentã a Bisericii, cu privire la natura, scopul, spiritul şi caracterul institutului, precum şi tradiţiile lui sãnãtoase, care toate împreunã constituie patrimoniul aceluiaşi institut, trebuie sã fie respectate de toţi cu fidelitate. Can. 579 - Episcopii diecezani, fiecare în teritoriul propriu, pot sã întemeieze prin decret formal institute de viaţã consacratã, cu condiţia sã fi fost consultat Scaunul Apostolic. Can. 580 - Asocierea unui institut de viaţã consacratã la un alt institut este rezervatã autoritãţii competente a institutului care asociazã, rãmânând mereu neatinsã autonomia canonicã a institutului asociat. Can. 581 - Este dreptul autoritãţii competente a institutului, conform constituţiilor, sã divizeze institutul în pãrţi, indiferent cum s-ar numi ele, sã înfiinţeze alte pãrţi noi, sã le uneascã pe cele deja înfiinţate sau sã le delimiteze în alt mod. Can. 582 - Fuzionãrile şi unirile institutelor de viaţã consacratã sunt rezervate exclusiv Scaunului Apostolic; tot Scaunului Apostolic îi sunt rezervate confederaţiile şi federaţiile. Can. 583 - Ceea ce în institutele de viaţã consacratã a fost aprobat de Scaunul Apostolic nu poate fi modificat fãrã permisiunea lui. Can. 584 - Suprimarea unui institut ţine exclusiv de competenţa Scaunului Apostolic, cãruia îi este rezervatã şi decizia cu privire la bunurile materiale ale institutului. Can. 585 - Suprimarea unei pãrţi a institutului aparţine autoritãţii competente a aceluiaşi institut. Can. 586 - § 1. Fiecãrui institut îi este recunoscutã o justã autonomie de viaţã, îndeosebi de conducere, prin care sã se bucure în Bisericã de o disciplinã proprie şi sã-şi poatã pãstra intact propriul patrimoniu, despre care vorbeşte can. 578. § 2. Este datoria Ordinariilor locurilor sã respecte şi sã asigure aceastã autonomie. Can. 587 - § 1. Pentru a pãstra cu mai mare fidelitate vocaţia proprie şi identitatea fiecãrui institut, codul fundamental sau constituţiile fiecãrui institut, pe lângã cele stabilite în can. 578 şi care trebuie respectate, trebuie sã conţinã şi norme fundamentale privind conducerea institutului şi disciplina membrilor sãi, încorporarea şi formarea lor, precum şi obiectul propriu al legãmintelor sacre. § 2. Acest cod este aprobat de autoritatea competentã a Bisericii şi numai cu consimţãmântul ei poate fi modificat. § 3. În acest cod, elementele spirituale şi cele juridice sã fie bine armonizate; totuşi, sã nu fie stabilite norme mai mult decât este necesar. § 4. Celelalte norme prescrise de autoritatea competentã a institutului sã fie adunate cum se cuvine în alte coduri, care totuşi pot fi revizuite şi adaptate în mod adecvat în funcţie de cerinţele locurilor şi timpurilor. Can. 588 - § 1. Prin natura sa, starea de viaţã consacratã nu este nici clericalã, nici laicalã. § 2. Este numit institut clerical acela care, potrivit scopului sau planului voit de fondator, sau în virtutea unei tradiţii legitime, este condus de clerici, îşi asumã exercitarea Preoţiei şi este recunoscut ca atare de autoritatea Bisericii. § 3. Este numit institut laical acela care, recunoscut ca atare de autoritatea Bisericii, are, în virtutea naturii, a caracterului şi a scopului lui, o funcţie proprie, stabilitã de fondator, sau de o tradiţie legitimã, care nu include exercitarea Preoţiei. Can. 589 - Un institut de viaţã consacratã se numeşte de drept pontifical dacã a fost înfiinţat de Scaunul Apostolic sau a fost aprobat de acesta prin decret formal; se numeşte de drept diecezan dacã, înfiinţat de Episcopul diecezan, nu a primit de la Scaunul Apostolic decretul de aprobare. Can. 590 - § 1. Întrucât se dedicã în mod deosebit slujirii lui Dumnezeu şi a Bisericii întregi, institutele de viaţã consacratã sunt supuse special autoritãţii supreme a Bisericii. § 2. Fiecare membru este ţinut sã asculte de Suveranul Pontif ca de superiorul sãu suprem, chiar şi în virtutea legãmântului sacru al ascultãrii. Can. 591 - Ca sã fie ocrotit în mod mai eficient binele institutelor şi ca sã se facã faţã mai bine necesitãţilor apostolatului, Suveranul Pontif, în virtutea primatului sãu asupra Bisericii întregi, în vederea interesului comun, poate sã scoatã institutele de viaţã consacratã de sub conducerea Ordinariilor locului şi sã le supunã lui însuşi sau altei autoritãţi ecleziastice. Can. 592 - § 1. Ca sã fie promovatã mai bine comuniunea institutelor cu Scaunul Apostolic, fiecare Superior general sã trimitã aceluiaşi Scaun Apostolic, în modul şi la timpul fixate de acesta, un scurt raport cu privire la starea şi viaţa institutului. § 2. Superiorii fiecãrui institut sã favorizeze cunoaşterea documentelor Scaunului Apostolic, care se referã la membrii încredinţaţi lor, şi sã aibã grijã ca ele sã fie respectate. Can. 593 - Rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 586, institutele de drept pontifical depind direct şi exclusiv, cu privire la conducerea internã şi la disciplinã, de autoritatea Scaunului Apostolic. Can. 594 - Rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 586, institutul de drept diecezan rãmâne sub grija specialã a Episcopului diecezan. Can. 595 - § 1. Îi aparţine de drept Episcopului sediului principal sã aprobe constituţiile şi sã confirme schimbãrile introduse în ele în mod legitim, cu excepţia modificãrilor fãcute de Scaunul Apostolic, precum şi sã trateze chestiunile mai importante privind întregul institut, care depãşesc puterea autoritãţii interne, dupã ce totuşi i-a consultat pe ceilalţi Episcopi diecezani, dacã institutul s-a rãspândit în mai multe dieceze. § 2. Episcopul diecezan poate sã dispenseze de la constituţii, în cazuri particulare. Can. 596 - § 1. Superiorii şi capitlurile institutelor au asupra membrilor acea putere care este stabilitã de dreptul universal şi de constituţii. § 2. Însã, în institutele cãlugãreşti clericale de drept pontifical, ei se bucurã în plus şi de puterea ecleziasticã de conducere, atât în forul extern, cât şi în cel intern. § 3. În cazul puterii despre care vorbeşte § 1, sã se aplice dispoziţiile cann. 131, 133 şi 137-144. Can. 597 - § 1. Într-un institut de viaţã consacratã poate fi admis orice catolic care, înzestrat cu intenţie dreaptã, are calitãţile cerute de dreptul universal şi de cel propriu şi este liber de orice impediment. § 2. Nimeni nu poate fi admis fãrã o pregãtire adecvatã. Can. 598 - § 1. Fiecare institut, având în vedere specificul sãu şi finalitãţile proprii, sã stabileascã în constituţiile sale modul în care, potrivit cu programul sãu de viaţã, trebuie respectate sfaturile evanghelice ale castitãţii, sãrãciei şi ascultãrii. § 2. Toţi membrii trebuie nu numai sã respecte cu fidelitate şi în întregime sfaturile evanghelice, ci sã-şi cãlãuzeascã şi viaţa potrivit cu dreptul propriu al institutului şi sã tindã astfel la desãvârşirea stãrii proprii. Can. 599 - Sfatul evanghelic al castitãţii, asumat pentru împãrãţia cerurilor, care este semn al vieţii viitoare şi izvor al unei rodnicii mai bogate într-o inimã nedivizatã, comportã obligaţia perfectei stãpâniri de sine în celibat. Can. 600 - Sfatul evanghelic al sãrãciei, ca imitare a lui Cristos care, bogat fiind, s-a fãcut sãrac pentru noi, pe lângã viaţa sãracã în realitate şi în spirit, care trebuie trãitã cu grijã în sobrietate şi sã rãmânã strãinã de bogãţiile pãmânteşti, comportã dependenţa şi limitarea în folosirea şi dispunerea de bunuri conform cu dreptul propriu al fiecãrui institut. Can. 601 - Sfatul evanghelic al ascultãrii, asumat cu spirit de credinţã şi de iubire în urmarea lui Cristos ascultãtor pânã la moarte, obligã la supunerea voinţei faţã de Superiorii legitimi care, când poruncesc conform constituţiilor, îl reprezintã pe Dumnezeu. Can. 602 - Viaţa frãţeascã, specificã fiecãrui institut, prin care toţi membri sunt uniţi în Cristos ca într-o familie specialã, trebuie sã fie astfel reglementatã încât sã constituie pentru toţi un ajutor reciproc în îndeplinirea vocaţiei personale a fiecãruia. Prin comuniunea frãţeascã, înrãdãcinatã în dragoste şi bazatã pe dragoste, membrii sã fie un exemplu de reconciliere universalã în Cristos. Can. 603 - § 1. În afarã de institutele de viaţã consacratã, Biserica recunoaşte viaţa eremiticã sau anahoreticã prin care credincioşii, într-o retragere mai strictã din lume, în tãcerea singurãtãţii, în rugãciune asiduã şi pocãinţã, îşi închinã viaţa spre lauda lui Dumnezeu şi mântuirea lumii. § 2. Eremitul este recunoscut de drept ca persoanã închinatã lui Dumnezeu în viaţa consacratã, dacã profeseazã în mod public cele trei sfaturi evanghelice, întãrite prin vot sau printr-un alt legãmânt sacru, în mâinile Episcopului diecezan şi, cãlãuzit de acesta, trãieşte conform propriei stãri. Can. 604 - § 1. Acestor forme de viaţã consacratã li se adaugã ordinul fecioarelor care, exprimându-şi hotãrârea sfântã de a-l urma pe Cristos mai îndeaproape, sunt consacrate lui Dumnezeu de Episcopul diecezan dupã ritul liturgic aprobat, se logodesc mistic cu Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi se dedicã slujirii Bisericii. § 2. Pentru a-şi pãstra cu mai multã fidelitate hotãrârea şi pentru a desãvârşi prin ajutorul reciproc slujirea Bisericii, specificã stãrii lor, fecioarele se pot asocia. Can. 605 - Aprobarea unor forme noi de viaţã consacratã este rezervatã exclusiv Scaunului Apostolic. Episcopii diecezani sã se strãduiascã sã discearnã noile daruri de viaţã consacratã, încredinţate de Duhul Sfânt Bisericii, şi sã-i ajute pe promotori sã-şi exprime cât mai bine cu putinţã planurile şi sã le apere prin statute adecvate, folosind mai ales normele generale conţinute în aceastã parte a Codului. Can. 606 - Ceea ce este stabilit despre institutele de viaţã consacratã şi despre membrii lor valoreazã în drept deopotrivã pentru ambele sexe, dacã nu rezultã altfel din contextul celor afirmate sau din natura lucrului. TITLUL II Institutele cãlugãreşti Can. 607 - § 1. Viaţa cãlugãreascã, consacrare a întregii persoane, vãdeşte în Bisericã admirabila unire nupţialã creatã de Dumnezeu, semn al vieţii viitoare. În felul acesta, cãlugãrul îşi îndeplineşte deplina dãruire de sine ca pe o jertfã oferitã lui Dumnezeu, prin care întreaga sa existenţã devine un cult continuu adus lui Dumnezeu în dragoste. § 2. Institutul cãlugãresc este o societate în care membrii depun, conform dreptului propriu, voturile publice, perpetue sau temporare, ce trebuie totuşi reînnoite la expirarea timpului, şi duc în comun viaţã frãţeascã. § 3. Mãrturia publicã pe care cãlugãrii trebuie sã o dea lui Cristos şi Bisericii comportã acea separare de lume, care e specificã naturii şi scopului fiecãrui institut. CAP. I Casele cãlugãreşti, înfiinţarea şi desfiinţarea lor Can. 608 - O comunitate cãlugãreascã trebuie sã trãiascã într-o casã constituitã în mod legitim, sub autoritatea unui Superior desemnat conform dreptului. Fiecare casã sã aibã cel puţin un oratoriu, în care sã se celebreze şi sã se pãstreze Euharistia, ca aceasta sã fie cu adevãrat centrul comunitãţii. Can. 609 - § 1. Casele unui institut cãlugãresc sunt înfiinţate de autoritatea competentã, conform constituţiilor, cu consimţã-mântul prealabil al Episcopului diecezan, dat în scris. § 2. Pentru a înfiinţa o mãnãstire de monahii (maici), este necesarã în plus permisiunea Scaunului Apostolic. Can. 610 - § 1. Înfiinţarea caselor se face ţinându-se seama de utilitatea lor pentru Bisericã şi pentru institut şi asigurându-se ceea ce este necesar pentru ca membrii sã ducã viaţa cãlugãreascã în mod normal, potrivit cu finalitãţile proprii ale institutului şi cu spiritul lui. § 2. Nici o casã sã nu se înfiinţeze dacã nu se poate aprecia cu prudenţã cã se va face faţã în mod corespunzãtor nevoilor vieţii membrilor. Can. 611 - Consimţãmântul Episcopului diecezan pentru înfiinţarea unei case cãlugãreşti a unui institut cuprinde dreptul: 1° de a duce o viaţã conformã cu caracterul şi scopurile proprii institutului; 2° de a îndeplini activitãţile proprii institutului conform dreptului, respectându-se condiţiile adãugate în acord; 3° de a avea, în cazul institutelor clericale, o bisericã, rãmânând inviolabilã dispoziţia can. 1215, § 3, şi de a sãvârşi în ea slujirea sacrã, respectându-se dispoziţiile dreptului. Can. 612 - Pentru ca o casã cãlugãreascã sã fie destinatã unor activitãţi apostolice diferite de cele pentru care a fost întemeiatã, este necesar consimţãmântul Episcopului diecezan; în schimb, nu este necesar acest consimţãmânt când este vorba de o schimbare care, respectându-se întotdeauna legile de întemeiere, priveşte numai conducerea internã şi disciplina. Can. 613 - § 1. O casã cãlugãreascã a canonicilor regulari şi a monahilor, sub conducerea şi grija unui Superior propriu, este autonomã (sui iuris), în afarã de cazul când constituţiile stabilesc altfel. § 2. Superiorul unei case autonome este de drept Superior major. Can. 614 - Mãnãstirile de monahii (maici), asociate unui institut de bãrbaţi, îşi au propriul mod de viaţã şi o conducere proprie, potrivit cu constituţiile. Drepturile şi obligaţiile proprii sã fie astfel definite încât din asociere sã derive un bine spiritual. Can. 615 - O mãnãstire autonomã care în afarã de propriul Superior nu are alt Superior major, şi nici nu este în aşa fel asociatã unui alt institut de cãlugãri încât Superiorul acestuia sã aibã asupra unei astfel de mãnãstiri o adevãratã putere de conducere determinatã de constituţii, este încredinţatã, conform dreptului, supravegherii speciale a Episcopului diecezan. Can. 616 - § 1. O casã cãlugãreascã înfiinţatã în mod legitim poate fi desfiinţatã de Superiorul general, conform constituţiilor, dupã ce a fost consultat Episcopul diecezan. Cu privire la bunurile casei desfiinţate, sã decidã dreptul propriu al institutului, respectându-se voinţa fondatorilor sau a donatorilor şi drepturile câştigate în mod legitim. § 2. Desfiinţarea unicei case a unui institut este de competenţa Scaunului Apostolic cãruia, în acest caz, îi este rezervatã şi decizia asupra bunurilor. § 3. Desfiinţarea unei case autonome, despre care vorbeşte can. 613, aparţine de drept capitlului general, dacã nu este prevãzut altfel de constituţii. § 4. Desfiinţarea unei mãnãstiri autonome de monahii (maici) este de competenţa Scaunului Apostolic, respectând, cu privire la bunuri, dispoziţiile constituţiilor. CAP. II Conducerea institutelor ART. 1 Superiorii şi consiliile Can. 617 - Superiorii sã-şi îndeplineascã funcţia şi sã-şi exercite puterea conform dreptului universal şi propriu. Can. 618 - Superiorii sã-şi exercite în spirit de slujire puterea primitã de la Dumnezeu prin mijlocirea Bisericii. Aşadar, ascultãtori faţã de voinţa lui Dumnezeu în îndeplinirea funcţiei, sã-i conducã pe cei supuşi lor ca pe nişte fii ai lui Dumnezeu şi, promovându-le cu respect faţã de persoana umanã ascultarea de bunãvoie, sã-i audieze cu plãcere şi sã sprijine armonia dintre ei spre binele institutului şi al Bisericii, rãmânând inviolabilã autoritatea lor de a decide şi de a porunci ceea ce trebuie îndeplinit. Can. 619 - Superiorii sã se dedice cu sârguinţã îndatoririlor proprii şi, împreunã cu membrii încredinţaţi lor, sã se strãduiascã sã creeze, în Cristos, o comunitate frãţeascã, în care Dumnezeu sã fie cãutat şi iubit mai presus de orice. Prin urmare, sã-i hrãneascã pe membri la masa bogatã a cuvântului lui Dumnezeu şi sã-i atragã la celebrarea liturgiei sacre. Sã fie pentru ei exemplu în practicarea virtuţilor şi în respectarea legilor şi a tradiţiilor institutului lor; sã se îngrijeascã cum se cuvine de nevoile personale ale membrilor; sã aibã grijã de cei bolnavi şi sã-i viziteze; sã-i dojeneascã pe cei turbulenţi, sã-i încurajeze pe cei timizi şi sã fie rãbdãtori faţã de toţi. Can. 620 - Sunt Superiori majori aceia care conduc întregul institut sau o provincie a institutului sau o parte echivalatã provinciei sau o casã autonomã (sui iuris); la fel şi vicarii lor. Tuturor acestora li se adaugã Abatele Primat şi Superiorul unei congregaţii monahale, care totuşi nu deţin întreaga putere pe care dreptul universal o atribuie Superiorilor majori. Can. 621 - Unirea mai multor case care, sub acelaşi Superior, constituie o parte imediatã a institutului şi este înfiinţatã în mod canonic de autoritatea legitimã, poartã denumirea de provincie. Can. 622 - Superiorul general are putere asupra tuturor provinciilor, caselor şi membrilor institutului, ce trebuie exercitatã conform dreptului propriu; ceilalţi Superiori au putere în limitele funcţiei lor. Can. 623 - Pentru ca membrii sã fie numiţi sau aleşi în mod valid în funcţia de Superior, este necesar sã treacã un anumit timp de la profesiunea perpetuã sau definitivã, care trebuie determinat de dreptul propriu sau, dacã este vorba de Superiorii majori, de constituţii. Can. 624 - § 1. Superiorii sã fie constituiţi pentru un timp determinat şi corespunzãtor, conform naturii şi nevoilor institutului, în afarã de cazul când constituţiile dispun altfel pentru Superiorul general şi pentru Superiorii unei case autonome. § 2. Dreptul propriu sã prevadã prin norme adecvate ca Superiorii constituiţi pentru un timp determinat sã nu ocupe funcţii de conducere în mod neîntrerupt mai mult timp. § 3. Totuşi, în timpul funcţiei, ei pot fi înlãturaţi din oficiul lor sau transferaţi într-un altul, din motive stabilite de dreptul propriu. Can. 625 - § 1. Superiorul general al unui institut sã fie desemnat prin alegerea canonicã, conform constituţiilor. § 2. Episcopul scaunului principal prezideazã alegerea Superiorului mãnãstirii autonome despre care vorbeşte can. 615 şi a Superiorului general al unui institut de drept diecezan. § 3. Ceilalţi Superiori sã fie constituiţi conform constituţiilor, totuşi, astfel încât, dacã sunt aleşi, sã aibã nevoie de confirmare din partea Superiorului major competent; dacã, însã, sunt numiţi de Superior, sã aibã loc în prealabil o consultare adecvatã. Can. 626 - Superiorii, când acordã oficii, şi membrii, când participã la alegeri, sã respecte normele dreptului universal şi ale dreptului propriu, sã se abţinã de la orice fel de abuz şi favorizare de persoanã şi, având în faţa ochilor numai pe Dumnezeu şi binele institutului, sã-i numeascã sau sã-i aleagã pe cei pe care îi ştiu, în Domnul, cu adevãrat vrednici şi capabili. În afarã de aceasta, în alegeri, sã evite de a solicita, direct sau indirect, voturi, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru alţii. Can. 627 - § 1. Conform constituţiilor, Superiorii sã aibã propriul consiliu, de a cãrui activitate trebuie sã se foloseascã în exercitarea funcţiei. § 2. Pe lângã cazurile prescrise în dreptul universal, dreptul propriu sã le stabileascã şi pe acelea în care, pentru a se acţiona în mod valid, este necesar consimţãmântul sau pãrerea, conform can. 127. Can. 628 - § 1. Superiorii, desemnaţi în aceastã funcţie de dreptul propriu al institutului, sã viziteze, în timpurile stabilite, casele şi membrii încredinţaţi lor, conform normelor aceluiaşi drept propriu § 2. Episcopul diecezan are dreptul şi datoria sã viziteze, chiar şi cu privire la disciplina cãlugãreascã: 1° mãnãstirile autonome, despre care este vorba în can. 615; 2° fiecare casã a unui institut de drept diecezan situatã în teritoriul propriu. § 3. Membrii sã discute cu încredere cu vizitatorul, la ale cãrui întrebãri adresate în mod legitim sunt ţinuţi sã rãspundã, în dragoste, conform cu adevãrul; nimãnui nu-i este permis sã-i înlãture în vreun fel pe membri de la aceastã obligaţie sau sã împiedice altfel scopul vizitei. Can. 629 - Fiecare Superior sã locuiascã în propria casã şi sã nu se îndepãrteze de ea decât conform dreptului propriu. Can. 630 - § 1. Superiorii sã recunoascã confraţilor lor libertatea necesarã cu privire la sacramentul Pocãinţei şi la direcţiunea spiritualã, rãmânând totuşi inviolabilã disciplina institutului. § 2. Superiorii sã se preocupe, conform dreptului propriu, ca membrii sã aibã la dispoziţie confesori capabili, la care sã se poatã mãrturisi des. § 3. În mãnãstirile de monahii (maici), în casele de formare şi în comunitãţile laicale mai numeroase, sã existe confesori ordinari aprobaţi de Ordinariul locului, dupã un schimb de pãreri cu comunitatea, dar fãrã sã se impunã obligaţia de a se recurge la ei. § 4. Superiorii sã nu asculte mãrturisirile supuşilor, în afarã de cazul când membrii cer acest lucru de bunãvoie. § 5. Membrii sã meargã cu încredere la Superiori, în faţa cãrora îşi pot deschide în mod liber şi benevol sufletul. Îi este, însã, interzis Superiorilor sã-i determine în vreun fel ca ei sã-şi dezvãluie conştiinţa în faţa lor. ART. 2 Capitlurile Can. 631 - § 1. Capitlul general, care deţine, conform constituţiilor, autoritatea supremã în institut, astfel trebuie sã fie compus încât, reprezentând întregul institut, sã fie un adevãrat semn al unitãţii acestuia în dragoste. Lui îi revine mai ales datoria: de a ocroti patrimoniul institutului, despre care vorbeşte can. 578, şi de a promova o reînnoire adecvatã în conformitate cu acest patrimoniu, de a alege Superiorul general şi de a promulga norme pe care toţi trebuie sã le respecte. § 2. Compoziţia şi cadrul puterii capitlului sã fie stabilite în constituţii; la rândul sãu, dreptul propriu sã stabileascã regulile ce trebuie respectate în celebrarea capitlului, mai ales cu privire la alegeri şi la modul de desfãşurare a lucrãrilor. § 3. Potrivit cu normele stabilite în dreptul propriu, nu numai provinciile şi comunitãţile locale, ci şi fiecare membru poate sã trimitã în mod liber capitlului general dorinţe personale şi sugestii. Can. 632 - Dreptul propriu sã stabileascã cu grijã tot ceea ce ţine de celelalte capitluri ale institutului şi de alte adunãri asemãnãtoare, adicã natura lor, autoritatea lor, compoziţia lor, modul lor de a proceda şi timpul când trebuie sã aibã loc. Can. 633 - § 1. Organismele de participare şi cele consultative sã îndeplineascã cu fidelitate funcţia încredinţatã lor, conform dreptului universal şi propriu, şi fiecare dintre ele sã exprime în felul sãu interesul şi participarea tuturor membrilor pentru binele întregului institut sau al comunitãţii. § 2. În stabilirea acestor mijloace de participare şi de consultare, precum şi în folosirea lor, sã se observe un discernãmânt înţelept, iar modul lor de a acţiona sã fie conform cu natura şi scopul institutului. ART. 3 Bunurile materiale şi administrarea lor Can. 634 - § 1. Institutele, provinciile şi casele, în calitatea lor de persoane juridice în virtutea dreptului însuşi, au capacitatea de a achiziţiona, de a poseda, de a administra şi de a înstrãina bunurile materiale, dacã aceastã capacitate nu este exclusã sau limitatã de constituţii. § 2. Totuşi, ele sã evite orice fel de lux, de câştig fãrã mãsurã şi de acumulare de bunuri. Can. 635 - § 1. Fiind bunuri ecleziastice, bunurile materiale ale institutelor cãlugãreşti sunt reglementate de dispoziţiile Cãrţii a V-a, Bunurile materiale ale Bisericii, în afarã de cazul când este stabilit în mod expres altfel. § 2. Totuşi, orice institut sã stabileascã norme corespunzãtoare despre folosirea şi administrarea bunurilor, prin care sã fie favorizatã, ocrotitã şi exprimatã sãrãcia ce îi este proprie. Can. 636 - § 1. În fiecare institut şi, de asemenea, în fiecare provincie care este condusã de un Superior major, sã existe un econom, altul decât Superiorul major, şi desemnat conform dreptului propriu, care sã administreze bunurile sub direcţiunea Superiorului respectiv. Chiar şi în comunitãţile locale sã fie instituit, pe cât este posibil, un econom, diferit de Superiorul local. § 2. La data şi în modul stabilite de dreptul propriu, economii şi ceilalţi administratori sã prezinte autoritãţii competente o dare de seamã cu privire la administrarea efectuatã. Can. 637 - Mãnãstirile autonome, despre care vorbeşte can. 615, trebuie sã prezinte anual Ordinariului locului darea de seamã cu privire la administrare; în plus, Ordinariul locului are dreptul sã cunoascã situaţia economicã a unei case cãlugãreşti de drept diecezan. Can. 638 - § 1. E de datoria dreptului propriu sã specifice, fãrã a depãşi cadrul dreptului universal, care sunt actele ce depãşesc limita şi modalitãţile administraţiei ordinare şi sã le stabileascã pe cele ce sunt necesare pentru a se îndeplini în mod valid un act de administraţie extraordinarã. § 2. În afarã de Superiori, chiar şi oficialii, desemnaţi pentru aceasta de dreptul propriu, efectueazã în mod valid, în limitele funcţiei lor, cheltuieli şi acte juridice de administraţie ordinarã. § 3. Pentru validitatea unei înstrãinãri şi a oricãrei operaţii în urma cãreia situaţia patrimonialã a unei persoane juridice poate sã se înrãutãţeascã, este necesarã permisiunea scrisã a Superiorului competent, fãcutã cu consimţãmântul consiliului sãu. Dacã însã este vorba de o operaţiune care depãşeşte suma fixatã pentru regiunea fiecãruia de cãtre Sfântul Scaun, precum şi de lucruri dãruite ex voto Bisericii, sau de obiecte de mare valoare artisticã şi istoricã, este necesarã în plus permisiunea Sfântului Scaun. § 4. Pentru mãnãstirile autonome, despre care vorbeşte can. 615, şi pentru institutele de drept diecezan, este necesar şi consimţãmântul scris al Ordinariului locului. Can. 639 - § 1. Dacã o persoanã juridicã a contractat, chiar cu permisiunea Superiorilor, debite şi obligaţii, ea însãşi este ţinutã sã rãspundã de ele. § 2. Dacã le-a contractat, cu permisiunea Superiorului, un membru, angajând bunurile personale, trebuie sã rãspundã el personal; în schimb, dacã a îndeplinit, cu mandatul Superiorului, o operaţiune care priveşte institutul, trebuie sã rãspundã institutul. § 3. Dacã le-a contractat un cãlugãr, fãrã permisiunea Superiorului, trebuie sã rãspundã el însuşi, nu persoana juridicã. § 4. Sã rãmânã întotdeauna intactã posibilitatea de a se deschide acţiune împotriva celui care a tras vreun avantaj personal din încheierea unui contact. § 5. Superiorii cãlugãreşti sã aibã grijã sã nu permitã contractarea de debite, dacã nu se constatã cu certitudine cã dobânzile pot fi plãtite din veniturile obişnuite şi cã, într-o perioadã de timp nu prea lungã, capitalul poate fi rambursat printr-o amortizare legitimã. Can. 640 - Ţinând seama de situaţiile fiecãrui loc, institutele sã se strãduiascã sã dea mãrturie aproape colectivã despre caritate şi sãrãcie şi dupã posibilitãţile lor, sã dãruiascã ceva din bunurile proprii pentru nevoile Bisericii şi pentru a contribui la întreţinerea sãracilor. CAP. III Admiterea candidaţilor şi educarea membrilor ART. 1 Admiterea la noviciat Can. 641 - Dreptul de a admite candidaţi la noviciat aparţine Superiorilor majori, conform dreptului propriu. Can. 642 - Superiorii sã-i admitã cu o grijã atentã numai pe aceia care, pe lângã vârsta necesarã, sunt sãnãtoşi, au un caracter corespunzãtor şi sunt suficient de maturi pentru a îmbrãţişa viaţa proprie a institutului; sãnãtatea, caracterul şi maturitatea sã fie dovedite, recurgându-se, dacã este necesar, şi la ajutorul specialiştilor, rãmânând inviolabilã dispoziţia can. 220. Can. 643 - § 1. Este admis în mod invalid la noviciat: 1° cine nu a împlinit încã vârsta de şaptesprezece ani; 2° cine este cãsãtorit, câtã vreme dureazã cãsãtoria; 3° cine este legat printr-un legãmânt sacru de un institut de viaţã consacratã sau este încorporat într-o societate de viaţã apostolicã, rãmânând valabilã dispoziţia can. 684. 4° cine intrã în institut cu forţa, din fricã gravã sau prin înşelãtorie sau cine este admis de un Superior constrâns în acelaşi mod; 5° cine a tãinuit încorporarea sa într-un institut de viaţã consacratã sau într-o societate de viaţã apostolicã. § 2. Dreptul propriu poate sã stabileascã şi alte impedimente sau sã adauge şi alte condiţii, chiar pentru validitatea admiterii. Can. 644 - Superiorii sã nu admitã la noviciat clerici seculari fãrã sã-l fi consultat pe Ordinariul propriu al acestora, nici persoane împovãrate de datorii pe care nu le pot achita. Can. 645 - § 1. Înainte de a fi admişi la noviciat, candidaţii trebuie sã prezinte certificatul de Botez şi Mir, precum şi de stare liberã. § 2. Dacã este vorba de admiterea clericilor, sau de persoane care au fost admise într-un alt institut de viaţã consacratã sau într-o societate de viaţã apostolicã, sau într-un seminar, este nevoie în plus de o dovadã din partea Ordinariului locului, a Superiorului major al institutului sau al societãţii, a Rectorului seminarului. § 3. Dreptul propriu poate sã cearã şi alte dovezi privind necesara capacitate a candidaţilor şi absenţa de impedimente. § 4. Superiorii pot sã cearã, dacã socotesc necesar, şi alte informaţii, chiar sub secret. ART. 2 Noviciatul şi instruirea novicilor Can. 646 - Noviciatul, prin care se începe viaţa în institut, îşi propune ca novicii sã cunoascã mai bine vocaţia lor divinã, specificã institutului, sã experimenteze modul de a trãi al institutului, sã-şi modeleze gândirea şi inima cu spiritul acestuia şi sã li se confirme hotãrârea şi capacitatea. Can. 647 - § 1. Înfiinţarea, transferarea şi desfiinţarea unei case de noviciat sã fie fãcute prin decret, dat în scris, al Superiorului general, cu consimţãmântul consiliului sãu. § 2. Ca sã fie valid, noviciatul trebuie sã fie fãcut într-o casã destinatã în mod reglementar acestui scop. În cazuri particulare şi în mod excepţional, Superiorul general poate permite, cu consimţãmântul consiliului sãu, ca un candidat sã facã noviciatul în altã casã a institutului, sub conducerea unui cãlugãr priceput, care sã-l înlocuiascã pe maestrul de novici. § 3. Superiorul major poate permite ca grupul de novici sã locuiascã, pentru anumite perioade din an, într-o altã casã a institutului desemnatã de el. Can. 648 - § 1. Ca sã fie valid, noviciatul trebuie sã dureze douãsprezece luni, ce trebuie trãite în însãşi comunitatea noviciatului, rãmânând valabilã dispoziţia can. 647, § 3. § 2. Pentru a desãvârşi instruirea novicilor, pe lângã timpul prevãzut de § 1, constituţiile pot sã stabileascã una sau mai multe perioade de activitate apostolicã, ce trebuie îndeplinite în afara comunitãţii noviciatului. § 3. Noviciatul sã nu dureze mai mult de doi ani. Can. 649 - § 1. Rãmânând valabile dispoziţiile can. 647, § 3 şi ale can. 648, § 2, absenţa din casa de noviciat, care depãşeşte trei luni, continue sau întrerupte, invalideazã noviciatul. Absenţa care depãşeşte cincisprezece zile trebuie sã fie recuperatã. § 2. Cu permisiunea Superiorului major competent, prima profesiune poate fi anticipatã cu cel mult cincisprezece zile. Can. 650 - § 1. Scopul noviciatului pretinde ca novicii sã fie instruiţi, sub conducerea unui maestru de novici, dupã un plan de educare ce trebuie stabilit de dreptul propriu. § 2. Conducerea novicilor, sub autoritatea Superiorilor majori, este rezervatã unui singur maestru. Can. 651 - § 1. Maestrul de novici sã fie un membru al institutului, care a fãcut voturile perpetue şi a fost desemnat în mod legitim. § 2. Dacã este necesar, maestrului i se pot da colaboratori care depind de el în ceea ce priveşte conducerea noviciatului şi planul de educare. § 3. Pentru instruirea novicilor sã fie desemnaţi membri bine pregãtiţi, care, liberi de alte obligaţii, sã-şi poatã îndeplini funcţia cu folos şi în mod stabil. Can. 652 - § 1. Maestrul de novici şi colaboratorii lui au datoria sã discearnã şi sã confirme vocaţia novicilor şi sã-i formeze în mod treptat pentru a trãi cum trebuie viaţa de perfecţiune specificã institutului. § 2. Novicii sã fie atraşi sã cultive virtuţile umane şi creştine; prin rugãciune şi renunţarea la ei înşişi, sã fie îndreptaţi pe calea unei mai mari perfecţiuni; sã fie instruiţi sã contemple misterul mântuirii, sã citeascã şi sã mediteze Sfânta Scripturã; sã fie pregãtiţi pentru a celebra cultul lui Dumnezeu în liturgia sacrã; sã înveţe modul de a trãi viaţa consacratã lui Dumnezeu şi oamenilor prin sfaturile evanghelice; sã fie învãţaţi cu privire la natura, spiritul, scopul, disciplina, istoria şi viaţa institutului lor şi sã fie pãtrunşi de iubire faţã de Bisericã şi faţã de Pãstorii ei sacri. § 3. Conştienţi de propria responsabilitate, novicii sã colaboreze în mod activ cu maestrul lor, încât sã poatã sã rãspundã cu fidelitate la harul vocaţiei divine. § 4. Membrii institutului sã se îngrijeascã dupã puterile lor sã colaboreze la opera de instruire a novicilor, prin exemplul vieţii şi prin rugãciune. § 5. Timpul de noviciat, despre care vorbeşte can. 648, § 1, sã fie dedicat în mod special muncii de formare; de aceea, novicii sã nu se ocupe cu studii şi munci care nu contribuie direct la aceastã formare. Can. 653 - § 1. Novicele poate sã pãrãseascã în mod liber noviciatul; dar şi autoritatea competentã a institutului poate sã-l elimine. § 2. La terminarea noviciatului, novicele, dacã este judecat capabil, sã fie admis la profesiunea temporarã, altminteri, sã fie eliminat; dacã mai rãmâne un dubiu cu privire la capacitate, Superiorul major poate sã prelungeascã timpul de probã, conform dreptului propriu, dar nu mai mult de şase luni. ART. 3 Profesiunea cãlugãreascã Can. 654 - Prin profesiunea cãlugãreascã, membrii îşi asumã prin vot public cele trei sfaturi ce trebuie respectate, sunt consacraţi lui Dumnezeu prin slujirea Bisericii şi sunt încorporaţi în institut cu drepturile şi obligaţiile stabilite de drept. Can. 655 - Profesiunea temporarã sã fie fãcutã pentru o perioadã de timp stabilitã de dreptul propriu, care sã nu fie mai scurtã de trei ani, nici mai lungã de şase ani. Can. 656 - Pentru validitatea profesiunii temporare este necesar ca: 1° persoana care o face sã fi împlinit cel puţin vârsta de optsprezece ani; 2° noviciatul sã fi fost fãcut în mod valid; 3° sã fi avut loc în mod liber admiterea din partea Superiorului competent, cu votul consiliului sãu, conform dreptului; 4° profesiunea sã fie exprimatã şi fãcutã fãrã violenţã, fricã gravã sau înşelãtorie; 5° profesiunea sã fie primitã de Superiorul legitim, personal sau prin altcineva. Can. 657 - § 1. Dupã ce a trecut timpul pentru care a fost fãcutã profesiunea, cãlugãrul care face de bunãvoie cerere şi este judecat capabil sã fie admis la reînnoirea profesiunii sau la profesiunea perpetuã, altminteri sã plece din institut. § 2. Însã, dacã se considerã cã este oportun, perioada de profesiune temporarã poate fi prelungitã de superiorul competent, conform dreptului propriu, totuşi, astfel încât întreaga perioadã de timp în care cãlugãrul este legat de voturile temporare sã nu depãşeascã nouã ani. § 3. Dintr-un motiv just, profesiunea perpetuã poate fi anticipatã, totuşi nu mai mult cu un trimestru. Can. 658 - Pe lângã condiţiile stabilite în can. 656, nr. 3, 4 şi 5 şi pe lângã altele adãugate de dreptul propriu, pentru validitatea profesiunii perpetue este necesarã: 1° vârsta de cel puţin douãzeci şi unu de ani împliniţi; 2° prealabila profesiune temporarã pentru cel puţin trei ani, rãmânând inviolabilã dispoziţia can. 657, § 3. ART. 4 Instruirea cãlugãrilor Can. 659 - § 1. În fiecare institut, dupã prima profesiune, sã se desãvârşeascã instruirea tuturor membrilor, pentru a se trãi mai din plin viaţa proprie a institutului şi pentru a se îndeplini mai bine misiunea lui. § 2. De aceea, dreptul propriu trebuie sã stabileascã planul şi durata acestei instruiri, ţinând seama de nevoile Bisericii, de condiţiile oamenilor şi de împrejurãrile timpurilor, dupã cum este cerut de scopul şi natura institutului. § 3. Instruirea membrilor care se pregãtesc sã primeascã hirotonirile este reglementatã de dreptul universal şi de propriul plan de studii al institutului. Can. 660 - § 1. Instruirea sã fie sistematicã, adaptatã capacitãţii membrilor, spiritualã şi apostolicã, doctrinarã şi practicã totodatã, dobândindu-se chiar, în mãsura în care sunt utile, titluri academice adecvate, atât ecleziastice, cât şi civile. § 2. În perioada acestei instruiri, sã nu se încredinţeze membrilor oficii şi activitãţi care sã o stânjeneascã. Can. 661 - Cãlugãrii sã continue cu sârguinţã toatã viaţa instruirea lor spiritualã, doctrinarã şi practicã; superiorii sã le punã la dispoziţie mijloacele şi timpurile necesare pentru atingerea acestui scop. CAP. IV Obligaţiile şi drepturile institutelor şi ale membrilor lor Can. 662 - Cãlugãrii sã aibã ca regulã supremã de viaţã urmarea lui Cristos, propusã de Evanghelie şi exprimatã în constituţiile institutului lor. Can. 663 - § 1. Contemplarea realitãţilor divine şi unirea asiduã cu Dumnezeu în rugãciune sã fie cea dintâi şi principala îndatorire a tuturor cãlugãrilor. § 2. Cãlugãrii sã participe zilnic, dupã posibilitãţile lor, la Jertfa euharisticã, sã primeascã Trupul Preasfânt al lui Cristos şi sã-l adore pe Domnul prezent în Preasfântul Sacrament. § 3. Sã se ocupe cu citirea Sfintei Scripturi şi cu meditaţia; sã celebreze cum se cuvine liturgia orelor, potrivit cu dispoziţiile dreptului propriu, rãmânând inviolabilã pentru preoţi obligaţia prevãzutã în can. 276, § 2, nr. 3; sã îndeplineascã şi alte practici de pietate. § 4. Sã o cinsteascã cu un cult special pe Preasfânta Fecioarã Nãscãtoare de Dumnezeu, modelul şi ocrotitoarea oricãrei vieţi consacrate, chiar şi prin rozariul marian. § 5. Sã respecte cu fidelitate perioadele anuale dedicate retragerii sacre. Can. 664 - Cãlugãrii sã stãruie în convertirea sufletului lor la Dumnezeu, sã-şi examineze chiar zilnic conştiinţa şi sã se apropie des de sacramentul Pocãinţei. Can. 665 - § 1. Cãlugãrii sã locuiascã în casa lor cãlugãreascã, respectând viaţa comunitarã, şi sã nu plece din ea decât cu permisiunea Superiorului lor. Dacã însã este vorba de o absenţã mai îndelungatã, Superiorul major, cu consimţãmântul consiliului sãu şi dintr-un motiv just, poate permite unui membru sã locuiascã în afara casei institutului, dar nu mai mult de un an, dacã nu este vorba de îngrijirea sãnãtãţii, de studii sau de apostolat de exercitat în numele institutului. § 2. Cãlugãrul care lipseşte în mod nelegitim din casa cãlugãreascã, cu intenţia de a se sustrage autoritãţii Superiorilor, sã fie cãutat cu grijã de cãtre aceştia şi ajutat sã se întoarcã şi sã persevereze în vocaţie. Can. 666 - În folosirea mijloacelor de comunicare socialã, sã se respecte discernãmântul necesar şi sã se evite tot ceea ce este vãtãmãtor propriei vocaţii şi primejdios pentru castitatea unei persoane consacrate. Can. 667 - § 1. În toate casele sã se respecte clauzura, adaptatã naturii şi misiunii institutului, potrivit cu dispoziţiile dreptului propriu, rãmânând întotdeauna o parte din casa cãlugãreascã rezervatã numai membrilor. § 2. În mãnãstirile destinate vieţii contemplative, trebuie sã se respecte o disciplinã mai strictã a clauzurii. § 3. În mãnãstirile de monahii (maici), care sunt destinate în întregime vieţii contemplative, trebuie sã se respecte clauzura papalã, adicã în conformitate cu normele date de Scaunul Apostolic. Celelalte mãnãstiri de monahii sã respecte o clauzurã adaptatã naturii proprii şi definitã în constituţii. § 4. Episcopul diecezan are facultatea de a intra, dintr-un motiv just, înlãuntrul clauzurii mãnãstirilor de monahii ridicate în dieceza sa şi de a permite, dintr-un motiv grav şi cu consimţãmântul Superioarei, ca şi alţii sã fie admişi în clauzurã şi monahiile sã poatã ieşi din ea pentru un timp cu adevãrat necesar. Can. 668 - § 1. Înainte de prima profesiune, membrii sã lase administrarea bunurilor lor celor pe care îi preferã şi, în cazul când constituţiile nu prescriu altfel, sã dispunã în mod liber de uzul şi uzufructul acestor bunuri. Cel puţin înainte de profesiunea perpetuã, sã facã testamentul, care sã fie valid şi dupã dreptul civil. § 2. Pentru a schimba dintr-un motiv just aceste dispoziţii şi pentru a îndeplini orice act privind bunurile materiale, membrii au nevoie de permisiunea Superiorului competent, conform dreptului propriu. § 3. Tot ceea ce un cãlugãr câştigã prin munca personalã sau în numele institutului, câştigã pentru institut. Bunurile ce îi revin în vreun fel oarecare din pensie, dintr-o subvenţie sau dintr-o asigurare, sunt câştigate pentru institut, dacã nu este stabilit altfel în dreptul propriu. § 4. Persoana care, datã fiind natura institutului, trebuie sã renunţe complet la bunurile sale, sã facã aceastã renunţare într-o formã, pe cât e posibil, validã şi din punct de vedere al dreptului civil, înainte de profesiunea perpetuã, şi care va valora din ziua emiterii profesiunii. Acelaşi lucru sã-l facã şi profesul cu voturi perpetue, care, conform dreptului propriu, ar vrea sã renunţe parţial sau total la bunurile sale, cu permisiunea Superiorului general. § 5. Profesul care, datoritã naturii institutului, a renunţat total la bunurile sale pierde capacitatea de a câştiga şi de a poseda şi, prin urmare, îndeplineşte în mod invalid actele contrare votului de sãrãcie. Bunurile care îi revin dupã renunţare revin institutului, conform dreptului propriu. Can. 669 - § 1. Cãlugãrii sã poarte haina institutului, confecţionatã potrivit cu normele dreptului propriu, ca semn al consacrãrii lor şi ca mãrturie a sãrãciei. § 2. Cãlugãrii clerici ai unui institut care nu are hainã proprie sã poarte haina clericalã prevãzutã de can. 284. Can. 670 - Institutul trebuie sã ofere membrilor tot ceea ce, conform constituţiilor, este necesar pentru atingerea scopului vocaţiei lor. Can. 671 - Cãlugãrul sã nu accepte funcţii şi oficii în afara institutului propriu, dacã nu are permisiunea Superiorului legitim. Can. 672 - Cãlugãrii sunt obligaţi sã respecte dispoziţiile cann. 277, 285, 286, 287 şi 289, iar cãlugãrii clerici, şi dispoziţiile can. 279, § 2; în institutele laicale de drept pontifical, permisiunea despre care este vorba în can. 285, § 4 poate fi acordatã de Superiorul major propriu. CAP. V Apostolatul institutelor Can. 673 - Apostolatul tuturor cãlugãrilor constã, în primul rând, în mãrturia vieţii lor consacrate, pe care trebuie sã o întreţinã prin rugãciune şi pocãinţã. Can. 674 - Institutele care se dedicã în întregime contemplaţiei deţin întotdeauna un rol minunat în Trupul mistic al lui Cristos; ele oferã lui Dumnezeu o excelentã jertfã de laudã, îmbogãţesc poporul lui Dumnezeu cu cele mai îmbelşugate roade de sfinţenie şi, prin exemplul vieţii lor, îl mişcã sufleteşte, iar printr-o tainicã rodnicie apostolicã, îl ajutã sã creascã. De aceea, oricât de urgentã ar fi necesitatea apostolatului activ, membrii acestor institute nu pot fi chemaţi ca sã contribuie în exercitarea diferitelor slujiri pastorale Can. 675 - § 1. În institutele dedicate operelor de apostolat, activitatea apostolicã face parte din însãşi natura lor. Prin urmare, întreaga viaţã a membrilor sã fie pãtrunsã de spirit apostolic, iar întreaga lor activitate apostolicã sã fie însufleţitã de spiritul religios. § 2. Activitatea apostolicã sã izvorascã întotdeauna din unirea intimã cu Dumnezeu, sã consolideze aceastã unire şi sã o sprijine. § 3. Activitatea apostolicã, ce trebuie exercitatã în numele Bisericii şi din însãrcinarea ei, sã fie îndeplinitã în comuniune cu ea. Can. 676 - Institutele laicale, atât de bãrbaţi, cât şi de femei, participã la funcţia pastoralã a Bisericii prin opere de milostenie, spirituale şi trupeşti, şi fac oamenilor servicii foarte variate; de aceea, ele sã persevereze cu fidelitate în harul vocaţiei lor. Can. 677 - § 1. Superiorii şi membrii sã pãstreze cu fidelitate misiunea şi activitãţile proprii ale institutului; totuşi, ţinând seama de nevoile timpurilor şi locurilor, sã le adapteze cu prudenţã, folosind chiar şi mijloace noi şi corespunzãtoare. § 2. Dacã institutele au asociaţii de credincioşi unite lor, sã le ajute cu grijã ca sã fie impregnate cu spiritul autentic al familiei lor. Can. 678 - § 1. În ceea ce priveşte grija faţã de suflete, exercitarea publicã a cultului divin şi celelalte opere de apostolat, cãlugãrii sunt sub autoritatea Episcopilor, cãrora trebuie sã le dovedeascã supunere devotatã şi respect. § 2. În îndeplinirea apostolatului extern, cãlugãrii sunt supuşi şi Superiorilor proprii şi trebuie sã rãmânã fideli disciplinei institutului; Episcopii înşişi sã nu omitã sã solicite, când este cazul, aceastã obligaţie. § 3. În reglementarea activitãţilor apostolice ale cãlugãrilor, Episcopii diecezani şi Superiorii cãlugãreşti trebuie sã procedeze de comun acord. Can. 679 - Dintr-un motiv foarte grav şi urgent, Episcopul diecezan poate sã interzicã unui membru al unui institut cãlugãresc ca sã locuiascã în diecezã, dacã Superiorul major, deşi a fost informat, a neglijat sã ia mãsuri; în acest caz, chestiunea trebuie adusã îndatã la cunoştinţa Sfântului Scaun. Can. 680 - Între diferitele institute, precum şi între ele şi clerul secular, sã se favorizeze o colaborare ordonatã şi, sub conducerea Episcopului diecezan, o coordonare a tuturor operelor şi activitãţilor apostolice, rãmânând inviolabile natura, scopul şi legile de fondare ale fiecãrui institut. Can. 681 - § 1. Activitãţile ce sunt încredinţate cãlugãrilor de Episcopul diecezan sunt supuse autoritãţii şi conducerii aceluiaşi Episcop, rãmânând neatins dreptul Superiorilor cãlu-gãreşti, prevãzut de can. 678, §§ 2 şi 3. § 2. În aceste cazuri, sã se încheie o convenţie scrisã între Episcopul diecezan şi Superiorul competent al institutului, în care, între altele, sã se stabileascã în mod expres şi cu grijã activitatea ce trebuie îndeplinitã, membrii care se dedicã acestei activitãţi şi chestiunile de ordin economic. Can. 682 - § 1. În cazul când i se conferã unui cãlugãr un oficiu ecleziastic în diecezã, cãlugãrul este numit de Episcopul diecezan în urma prezentãrii sau, cel puţin, cu consimţãmântul Superiorului competent. § 2. Cãlugãrul poate fi înlãturat din oficiul încredinţat fie la ordinul autoritãţii ce i l-a încredinţat, dupã ce l-a informat despre acest lucru pe Superiorul cãlugãresc, fie la ordinul Superiorului, dupã ce l-a avertizat pe cel care a încredinţat oficiul; nici unul dintre cei doi nu are nevoie de consimţãmântul celuilalt. Can. 683 - § 1. Cu prilejul vizitei pastorale, ca şi în caz de necesitate, Episcopul diecezan poate sã viziteze, personal sau prin altcineva, bisericile şi oratoriile pe care credincioşii le frecventeazã în mod obişnuit, şcolile şi celelalte opere religioase sau caritative, fie spirituale, fie temporale, încredinţate cãlugãrilor, însã nu şcolile ce sunt deschise exclusiv elevilor proprii ai institutului. § 2. Dacã Episcopul descoperã eventualele abuzuri, poate lua el însuşi mãsuri în virtutea propriei autoritãţi, dupã ce l-a avertizat fãrã succes pe Superiorul cãlugãresc. CAP. VI Separarea membrilor de institut ART. 1 Trecerea la un alt institut Can. 684 - § 1. Un cãlugãr cu voturi perpetue nu poate trece de la propriul institut la un alt institut cãlugãresc decât cu promisiunea Superiorilor generali ai ambelor institute şi cu consimţãmântul respectivelor consilii. § 2. Dupã o perioadã de probã care trebuie sã dureze cel puţin trei ani, cãlugãrul poate fi admis la profesiunea perpetuã în noul institut. Dacã refuzã sã facã aceastã profesiune sau nu este admis de Superiorii competenţi sã o facã, sã se întoarcã la institutul de unde a venit, dacã nu a obţinut indultul de secularizare. § 3. Pentru ca un cãlugãr sã poatã trece de la o mãnãstire autonomã la o alta a aceluiaşi institut sau a unei federaţii sau confederaţii, este necesar şi suficient consimţãmântul Superiorilor majori ai celor douã mãnãstiri şi al capitlului mãnãstirii care primeşte, respectându-se celelalte condiţii necesare stabilite de dreptul propriu; nu este necesarã o nouã profesiune. § 4. Dreptul propriu sã stabileascã perioada şi modalitatea probei ce trebuie sã preceadã profesiunea unui membru în noul institut. § 5. Ca sã aibã loc trecerea la un institut secular sau la o societate de viaţã apostolicã, ori de la aceasta la un institut cãlugãresc, este necesarã permisiunea Sfântului Scaun, de ale cãrui directive trebuie sã se ţinã seama. Can. 685 - § 1. Pânã la efectuarea profesiunii în noul institut, rãmânând voturile, sunt suspendate drepturile şi obligaţiile pe care cãlugãrul le avea în vechiul institut; totuşi, de la începutul perioadei de probã, este ţinut la respectarea dreptului propriu al noului institut. § 2. Prin profesiunea în noul institut, cãlugãrul este încorporat acestuia, încetând voturile, drepturile şi obligaţiile anterioare. ART. 2 Ieşirea din institut Can. 686 - § 1. Superiorul general, cu consimţãmântul consiliului sãu, poate sã acorde unui membru cu voturi perpetue indult de exclaustrare, dintr-un motiv grav, pentru o perioadã nu mai mare de trei ani, iar dacã este vorba de un cleric, cu consimţãmântul prealabil al Ordinariului locului în care trebuie sã locuiascã. Prelungirea indultului sau acordarea lui pentru o perioadã mai mare de trei ani sunt rezervate Sfântu-lui Scaun, ori, dacã este vorba de un institut de drept diecezan, Episcopului diecezan. § 2. Acordarea indultului de exclaustrare pentru monahii aparţine de drept exclusiv Scaunului Apostolic. § 3. La cererea Superiorului general, fãcutã cu consimţãmântul consiliului sãu, exclaustrarea poate fi impusã de Sfântul Scaun pentru un membru al unui institut de drept pontifical, sau de Episcopul diecezan pentru un membru al unui institut de drept diecezan, din motive grave, respectându-se echitatea şi caritatea. Can. 687 - Cãlugãrul exclaustrat este considerat liber de obligaţiile ce sunt incompatibile cu noua stare de viaţã, dar rãmâne dependent de Superiorii sãi şi în grija lor, precum şi de Ordinariul locului, mai ales dacã este cleric. Poate purta haina institutului, dacã nu este stabilit altfel în indult. Este totuşi lipsit de voce activã şi pasivã. Can. 688 - § 1. Cine vrea sã iasã din institut la expirarea timpului profesiunii, îl poate pãrãsi. § 2. Cine cere, dintr-un motiv grav, sã pãrãseascã institutul în perioada profesiunii temporare într-un institut de drept pontifical, poate sã obţinã indultul de plecare de la Superiorul general, cu consimţãmântul consiliului; în institutele de drept diecezan şi în mãnãstirile despre care vorbeşte can. 615, indultul, pentru a fi valid, trebuie confirmat de Episcopul casei la care aparţine cãlugãrul. Can. 689 - § 1. La expirarea profesiunii temporare, dacã au survenit motive juste, un membru poate fi exclus de la depunerea profesiunii urmãtoare de cãtre Superiorul major competent, audiind pãrerea consiliului sãu. § 2. O boalã fizicã sau psihicã, chiar survenitã dupã profesiune, care, dupã pãrerea specialiştilor, îl face pe cãlugãrul despre care vorbeşte § 1 inapt sã ducã viaţa în institut constituie un motiv ca el sã nu fie admis la reînnoirea profesiunii sau la depunerea profesiunii perpetue, în afarã de cazul când boala a survenit din neglijenţa institutului sau ca urmare a muncii efectuate în institut. § 3. Dacã un cãlugãr devine dement în perioada voturilor temporare, deşi nu poate sã depunã o nouã profesiune, totuşi nu poate fi îndepãrtat din institut. Can. 690 - § 1. Cine a ieşit în mod legitim din institut dupã noviciat sau dupã profesiune poate fi admis din nou de cãtre Superiorul general, cu consimţãmântul consiliului, fãrã obligaţia de a repeta noviciatul; este totuşi de datoria aceluiaşi Superior sã stabileascã o perioadã corespunzãtoare de probã înainte de profesiunea temporarã şi durata voturilor înainte de profesiunea perpetuã, conform cann. 655 şi 657. § 2. Superiorul unei mãnãstiri autonome se bucurã de aceeaşi facultate, cu consimţãmântul consiliului sãu. Can. 691 - § 1. Profesul cu voturi perpetue sã nu cearã indult de a pleca din institut decât din motive foarte grave, cântãrite cu atenţie în faţa lui Dumnezeu; sã înainteze cererea la Superiorul general al institutului, care, împreunã cu votul propriu şi cu cel al consiliului sãu, sã o transmitã autoritãţii competente. § 2. În cazul institutelor de drept pontifical, acest indult este rezervat Scaunului Apostolic; în cazul institutelor de drept diecezan, îl poate acorda şi Episcopul diecezei în care se aflã casa cãreia îi aparţine cãlugãrul. Can. 692 - Indultul de a pãrãsi institutul, acordat în mod legitim şi notificat respectivului cãlugãr, dacã în momentul notificãrii nu a fost refuzat de acesta, include ipso iure dispensa de voturi, precum şi de toate obligaţiile ce decurg din profesiune. Can. 693 - Dacã respectivul cãlugãr este cleric, indultul nu este acordat pânã când clericul nu gãseşte un Episcop care sã-l încardineze în diecezã sau cel puţin sã-l primeascã pentru încercare. Dacã este primit pentru încercare, dupã cinci ani este încardinat ipso iure în diecezã, dacã Episcopul nu l-a refuzat. ART. 3 Eliminarea din institut Can. 694 - § 1. Trebuie considerat eliminat ipso facto din institut cãlugãrul care: 1° a abandonat în mod notoriu credinţa catolicã; 2° a încheiat cãsãtorie sau a atentat cãsãtoria, chiar şi numai civil. § 2. În aceste cazuri, Superiorul major, împreunã cu consiliul sãu, fãrã nici o întârziere, adunând dovezile, sã întocmeascã o declaraţie asupra faptului, ca sã se constate din punct de vedere juridic cã eliminarea a fost efectuatã. Can. 695 - § 1. Un membru trebuie sã fie eliminat pentru delictele prevãzute în cann. 1397, 1398 şi 1395, cu excepţia cazului când, pentru delictele despre care vorbeşte can. 1395, § 2, Superiorul considerã cã eliminarea nu este numaidecât necesarã şi cã pot fi luate în alt mod mãsuri suficiente pentru corijarea cãlugãrului, precum şi pentru restaurarea justiţiei şi repararea scandalului. § 2. În cazurile de mai sus, Superiorul major, adunând dovezile cu privire la faptele sãvârşite şi la imputabilitate, sã aducã la cunoştinţa cãlugãrului care trebuie eliminat motivul şi dovezile, dându-i posibilitatea de a se apãra. Toate actele, semnate de Superiorul major şi de notar, împreunã cu rãspunsurile scrise şi semnate de cãlugãrul respectiv, sã fie trimise Superiorului general. Can. 696 - § 1. Un cãlugãr poate fi eliminat şi din alte motive, cu condiţia ca ele sã fie grave, externe, imputabile şi dovedite, din punct de vedere juridic, cum sunt: neglijarea continuã a obligaţiilor vieţii consacrate; repetatele încãlcãri ale legãmintelor sacre; neascultarea încãpãţânatã faţã de dispoziţiile legitime ale Superiorilor în lucru grav; scandalul grav cauzat de comportamentul culpabil al respectivului cãlugãr; susţinerea cu încãpãţânare sau rãspândirea de învãţãturi condamnate de magisteriul Bisericii; aderarea publicã la ideologii infectate de materialism şi ateism; absenţa nelegitimã, despre care vorbeşte can. 665, § 2, timp de un semestru; alte motive de aceeaşi gravitate stabilite de dreptul propriu al institutului. § 2. Pentru eliminarea unui cãlugãr cu voturi temporare, sunt suficiente chiar şi motive mai puţin grave, stabilite de dreptul propriu. Can. 697 - În cazurile despre care vorbeşte can. 696, dacã Superiorul major, audiind pãrerea consiliului sãu, a apreciat cã trebuie întreprins procesul de eliminare: 1° sã adune sau sã completeze dovezile; 2° sã-l avertizeze pe cãlugãrul respectiv, în scris sau în faţa a doi martori, cã va avea loc eliminarea în cazul cã nu se îndreaptã, arãtându-i în mod clar motivul eliminãrii şi acordândui deplina posibilitate de a se apãra; în cazul când avertismentul s-a dovedit zadarnic, sã procedeze la al doilea avertisment, dupã ce au trecut cel puţin cincisprezece zile; 3° dacã şi acest al doilea avertisment s-a dovedit zadarnic, iar Superiorul împreunã cu consiliul sãu a apreciat cã necorijarea este destul de evidentã, şi cã apãrãrile cãlugãrului sunt insuficiente dupã cincisprezece zile de la ultimul avertisment, sã trimitã Superiorului general toate actele, semnate de Superiorul însuşi şi de notar, împreunã cu rãspunsurile cãlugãrului, semnate de el însuşi. Can. 698 - În toate cazurile despre care vorbesc cann. 695 şi 696, rãmâne întotdeauna inviolabil dreptul cãlugãrului de a comunica cu Superiorul general şi de a-i prezenta direct apãrãrile proprii. Can. 699 - § 1. Superiorul general, împreunã cu consiliul sãu care, pentru validitate, trebuie sã fie format din cel puţin patru membri, sã procedeze în mod colegial la evaluarea cu atenţie a probelor, a argumentelor şi a apãrãrilor şi, dacã printr-o votare secretã a fost decisã eliminarea, sã emitã decretul în care, pentru validitate, sã fie expuse cel puţin în mod sumar motivele în drept şi în fapt. § 2. În mãnãstirile autonome, despre care vorbeşte can. 615, decizia de eliminare îi aparţine de drept Episcopului diecezan, cãruia Superiorul trebuie sã-i prezinte actele aprobate de consiliul sãu. Can. 700 - Decretul de eliminare nu are valoare decât dacã a fost confirmat de Sfântul Scaun, cãruia trebuie sã i se trimitã decretul şi toate actele; dacã este vorba de institute de drept diecezan, confirmarea o dã Episcopul diecezei unde se aflã casa în care cãlugãrul este înscris. Totuşi, ca sã fie valid, decretul trebuie sã menţioneze dreptul de care se bucurã cel eliminat de a recurge la autoritatea competentã în termen de zece zile de la primirea notificãrii. Recursul are efect suspensiv. Can. 701 - Prin eliminarea legitimã, înceteazã ipso facto voturile, precum şi drepturile şi obligaţiile care decurg din profesiune. Totuşi, dacã membrul este cleric, nu poate sã exercite ordinele sacre pânã când nu va gãsi un Episcop care sã-l primeascã sau cel puţin sã-i permitã exercitarea ordinelor sacre, dupã o perioadã corespunzãtoare de probã, conform can. 693. Can. 702 - § 1. Cei care ies în mod legitim din institut sau au fost eliminaţi din el în mod legitim nu pot sã revendice nimic de la institut pentru vreo activitate desfãşuratã în el. § 2. Totuşi, institutul sã respecte echitatea şi caritatea evanghelicã faţã de cãlugãrul care se separã. Can. 703 - În caz de grav scandal extern sau de daunã foarte gravã care ameninţã institutul, Superiorul major sau, dacã amânarea ar fi riscantã, Superiorul local, cu consimţãmântul consiliului sãu, poate elimina imediat un membru din casa cãlugãreascã. Dacã este necesar, Superiorul major sã aibã grijã sã iniţieze procedura de eliminare conform dreptului sau sã supunã totul judecãţii Scaunului Apostolic. Can. 704 - În raportul care trebuie trimis Scaunului Apostolic, aşa cum prevede can. 592, § 1, sã se facã menţiune despre acei membri care, într-un mod sau altul, s-au separat de institut. CAP. VII Cãlugãrii înãlţaţi la episcopat Can. 705 - Cãlugãrul înãlţat la episcopat continuã sã fie membru al institutului sãu, dar, în virtutea votului de ascultare, este supus exclusiv Pontifului Roman şi nu este legat de acele obligaţii pe care el le apreciazã cu prudenţã cã sunt incompatibile cu noua sa stare. Can. 706 - Cãlugãrul menţionat mai sus: 1° dacã prin profesiune a pierdut dreptul de proprietate asupra bunurilor sale, are uzul, uzufructul şi administrarea bunurilor care îi revin; Episcopul diecezan şi ceilalţi, despre care este vorba în can. 381, § 2, dobândesc proprietatea în folosul Bisericii particulare; toţi ceilalţi, în folosul institutului sau al Sfântului Scaun, dupã cum institutul are sau nu capacitatea de a poseda; 2° dacã prin profesiune nu a pierdut dreptul de proprietate asupra bunurilor sale, recupereazã uzul, uzufructul şi administrarea bunurilor pe care le avea; acelea care îi revin ulterior le câştigã pe deplin pentru sine; 3° în ambele cazuri, însã, trebuie sã dispunã conform voinţei donatorilor de bunuri pe care nu le primeşte în vederea persoanei sale. Can. 707 - § 1. Cãlugãrul Episcop emerit îşi poate alege sediul de locuinţã chiar şi în afara caselor institutului sãu, dacã nu a fost prevãzut altfel de Scaunul Apostolic. § 2. Cât priveşte întreţinerea sa adecvatã şi demnituoasã, dacã a slujit unei dieceze, sã se respecte can. 402, § 2, dacã institutul propriu nu a voit sã se îngrijeascã el de aceastã întreţinere; în caz contrar, Scaunul Apostolic sã prevadã altfel. CAP. VIII Conferinţele superiorilor majori Can. 708 - Superiorii majori se pot asocia cu folos în conferinţe sau consilii pentru ca, prin forţe unite, sã se strãduiascã fie pentru a atinge mai din plin scopul propriu al fiecãrui institut, rãmânând inviolabile autonomia, caracterul şi spiritul propriu ale fiecãruia, fie pentru a trata chestiuni comune, fie pentru a instaura o coordonare adecvatã şi o colaborare cu Conferinţele Episcopilor şi chiar cu fiecare Episcop. Can. 709 - Conferinţele Superiorilor majori sã aibã statute proprii aprobate de Sfântul Scaun, singurul care poate sã le acorde şi personalitate juridicã şi sub a cãrui direcţiune supremã rãmân. TITLUL III Institutele seculare Can. 710 - Institutul secular este un institut de viaţã consacratã în care credincioşii, trãind în lume, tind la desãvârşirea dragostei şi se strãduiesc sã contribuie la sfinţirea lumii mai ales lucrând în interiorul ei. Can. 711 - Un membru al unui institut secular nu-şi schimbã, în virtutea consacrãrii sale, starea canonicã, fie laicalã, fie clericalã, în cadrul poporului lui Dumnezeu, respectându-se dispoziţiile dreptului care privesc institutele de viaţã consacratã. Can. 712 - Rãmânând neschimbate dispoziţiile cann. 598-601, constituţiile sã stabileascã legãmintele sacre prin care sunt asumate sfaturile evanghelice în institut şi sã determine obligaţiile pe care le produc aceste legãminte, respectându-se întotdeauna în modul de viaţã secularitatea proprie a institutului. Can. 713 - § 1. Membrii acestor institute îşi manifestã şi îşi exercitã consacrarea în activitatea apostolicã şi, asemenea unui ferment, se strãduiesc sã pãtrundã toate realitãţile cu spiritul evanghelic, pentru consolidarea şi dezvoltarea Trupului lui Cristos. § 2. Membrii laici participã, în lume şi din lume, la funcţia Bisericii de a evangheliza fie prin mãrturia vieţii creştine şi a fidelitãţii faţã de consacrarea proprie, fie prin sprijinul pe care îl dau pentru a orândui realitãţile temporale potrivit cu planul lui Dumnezeu şi a face ca lumea sã fie pãtrunsã de puterea Evangheliei. Colaboreazã apoi, potrivit cu modul lor de viaţã secularã, şi la slujirea comunitãţii ecleziale. § 3. Membrii clerici, prin mãrturia vieţii lor consacrate, mai ales în preoţie, îi ajutã pe confraţii lor cu o caritate deosebitã, iar în rândul poporului lui Dumnezeu, lucreazã la sfinţirea lumii prin slujirea lor sacrã. Can. 714 - Membrii institutelor seculare sã-şi ducã viaţa în condiţiile obişnuite ale lumii, fie singuri, fie fiecare în familia sa, fie într-un grup de viaţã frãţeascã, conform constituţiilor. Can. 715 - § 1. Membrii clerici încardinaţi în diecezã depind de Episcopul diecezan, cu excepţia acelor lucruri care privesc viaţa consacratã în institutul propriu. § 2. În schimb, cei care, conform can. 266, § 3, sunt încardinaţi în institut, dacã sunt destinaţi activitãţilor proprii ale institutului sau conducerii institutului, depind de Episcop aşa cum depind cãlugãrii. Can. 716 - § 1. Toţi membrii sã participe activ la viaţa institutului, conform dreptului propriu. § 2. Membrii aceluiaşi institut sã pãstreze comuniunea între ei, veghind cu grijã la unitatea de spirit şi la fraternitatea autenticã. Can. 717 - § 1. Constituţiile sã stabileascã modul propriu de conducere, durata oficiului Superiorilor şi felul în care aceştia sunt desemnaţi. § 2. Nimeni sã nu fie desemnat Superior general dacã nu a fost încorporat definitiv în institut. § 3. Cei care deţin conducerea institutului sã aibã grijã sã fie pãstratã unitatea de spirit a acestuia şi sã promoveze participarea activã a membrilor. Can. 718 - Administrarea bunurilor institutului, care trebuie sã exprime şi sã stimuleze sãrãcia evanghelicã, este reglementatã de normele Cãrţii a V-a, Bunurile materiale ale Bisericii, precum şi de dreptul propriu al institutului. De asemenea, dreptul propriu sã precizeze obligaţiile, mai ales de naturã economicã, ale institutului faţã de membrii care lucreazã în cadrul lui. Can. 719 - § 1. Ca sã poatã rãspunde cu fidelitate vocaţiei lor şi ca activitatea lor apostolicã sã derive din unirea lor cu Cristos, membrii sã se consacre cu sârguinţã rugãciunii, sã depunã mult zel în citirea Sfintelor Scripturi, sã respecte perioadele anuale de reculegere şi sã facã exerciţii spirituale în conformitate cu dreptul propriu. § 2. Celebrarea Euharistiei, pe cât posibil zilnicã, sã fie izvorul şi forţa întregii lor vieţi consacrate. § 3. Sã se apropie în mod liber de sacramentul Pocãinţei, pe care sã-l primeascã des. § 4. Sã beneficieze în mod liber de necesara direcţiune spiritualã şi sã cearã, dacã vor, sfaturi de acest gen chiar de la Superiorii lor. Can. 720 - Dreptul de a admite în institut pentru perioada de probã ori pentru asumarea legãmintelor sacre, fie temporare, fie perpetue sau definitive, aparţine Superiorilor majori împreunã cu consiliul lor, conform constituţiilor. Can. 721 - § 1. Este admis în mod invalid la probaţia iniţialã: 1° cine nu a împlinit încã vârsta de optsprezece ani; 2° cine este deja legat printr-un legãmânt sacru într-un institut de viaţã consacratã sau este încorporat într-o societate de viaţã apostolicã; 3° cine este cãsãtorit, cât timp dureazã cãsãtoria. § 2. Constituţiile pot sã stabileascã şi alte impedimente, chiar pentru validitatea admiterii, sau sã adauge alte condiţii. § 3. În plus, ca cineva sã fie primit, trebuie sã aibã maturitatea necesarã pentru a trãi corect viaţa proprie a institutului. Can. 722 - § 1. Probaţia iniţialã sã fie instituitã cu scopul ca toţi candidaţii sã cunoascã mai bine vocaţia lor divinã, îndeosebi aceea specificã a institutului, şi sã fie formaţi în spiritul şi în modul de viaţã ale institutului. § 2. Candidaţii sã fie instruiţi cum se cuvine pentru a duce viaţa conform cu sfaturile evanghelice şi sã fie învãţaţi sã transforme în întregime aceastã viaţã în apostolat, folosind acele forme de evanghelizare care corespund mai mult scopului, spiritului şi caracterului institutului. § 3. În constituţii sã fie stabilite modul şi durata acestei probaţii ce nu trebuie sã fie mai scurtã de doi ani, înainte de a fi asumate pentru prima datã în institut legãmintele sacre. Can. 723 - § 1. La expirarea timpului destinat probaţiei iniţiale, candidatul, care este socotit apt, sã-şi asume cele trei sfaturi evanghelice, întãrite de un legãmânt sacru, sau sã plece din institut. § 2. Aceastã primã încorporare, nu mai micã de cinci ani, potrivit constituţiilor, sã fie temporarã. § 3. La expirarea timpului acestei încorporãri, membrul judecat apt sã fie admis la încorporarea perpetuã sau definitivã, adicã fãcutã prin legãminte temporare ce trebuie reînnoite mereu. § 4. Cu privire la anumite efecte juridice ce trebuie stabilite în constituţii, încorporarea definitivã este echivalentã celei perpetue. Can. 724 - § 1. Dupã prima asumare a legãmintelor sacre, instruirea trebuie sã continue fãrã întrerupere, conform constituţiilor. § 2. Membrii sã fie instruiţi în egalã mãsurã în lucrurile divine şi umane; însã Superiorii institutului sã aibã o grijã deosebitã cu privire la formarea lor spiritualã. Can. 725 - Institutul îşi poate asocia, printr-un legãmânt stabilit de constituţii, alţi credincioşi, care sã tindã la perfecţiunea evanghelicã potrivit cu spiritul institutului şi sã participe la misiunea lui. Can. 726 - § 1. La expirarea timpului încorporãrii temporare, un membru poate sã pãrãseascã în mod liber institutul sau poate fi exclus de la reînnoirea legãmintelor sacre, dintr-un motiv just, de cãtre Superiorul major, ascultând pãrerea consiliului. § 2. Un membru încorporat temporar, care cere de bunãvoie aceasta, poate sã obţinã, dintrun motiv grav, de la Superiorul general, cu consimţãmântul consiliului, indultul de a pleca din institut. Can. 727 - § 1. Un membru încorporat în mod perpetuu, care ar vrea sã pãrãseascã institutul, chibzuind în mod serios motivele în faţa lui Dumnezeu, sã cearã de la Scaunul Apostolic, prin Superiorul general, indultul de a pleca, dacã institutul este de drept pontifical; altminteri, chiar de la Episcopul diecezan, dupã cum este stabilit în constituţii. § 2. Dacã este vorba de un cleric încardinat în institut, sã se respecte dispoziţia can. 693. Can. 728 - Acordându-se în mod legitim indultul de a pleca, înceteazã toate legãmintele, precum şi drepturile şi obligaţiile care provin din încorporare. Can. 729 - Un membru este eliminat din institut conform cann. 694 şi 695; în plus, constituţiile sã stabileascã şi alte motive de eliminare, cu condiţia sã fie în mod proporţional grave, externe, imputabile şi dovedite juridiceşte, şi sã se respecte procedura stabilitã în cann. 687-700. Celui eliminat i se aplicã dispoziţia can. 701. Can. 730 - Ca un membru al unui institut secular sã treacã la un alt institut secular, sã se respecte dispoziţiile cann. 694, §§ 1, 2, 4 şi 685; însã pentru trecerea la un institut cãlugãresc sau la o societate de viaţã apostolicã ori de la acestea la un institut secular, este necesarã permisiunea Scaunului Apostolic, la ale cãrui dispoziţii trebuie sã se rãmânã. SECŢIUNEA A II-A Societãţile de viaţã apostolicã Can. 731 - § 1. Institutelor de viaţã consacratã li se aseamãnã societãţile de viaţã apostolicã, ai cãror membri, fãrã voturi cãlugãreşti, urmãresc scopul apostolic propriu al societãţii şi, ducând viaţa frãţeascã în comun conform unui stil propriu, tind la desãvârşirea dragostei prin respectarea constituţiilor. § 2. Între aceste societãţi, existã unele ai cãror membri îşi asumã sfaturile evanghelice printr-un legãmânt stabilit de constituţii. Can. 732 - Dispoziţiile stabilite în cann. 578-597 şi 606 se aplicã şi societãţilor de viaţã apostolicã, rãmânând totuşi neatinsã natura fiecãrei societãţi; societãţilor despre care vorbeşte can. 731, § 2 li se aplicã în plus şi cann. 598-602. Can. 733 - § 1. O casã este înfiinţatã şi o comunitate localã este constituitã de cãtre autoritatea competentã a societãţii cu consimţãmântul prealabil, dat în scris, al Episcopului diecezan care trebuie consultat atunci când are loc desfiinţarea lor. § 2. Consimţãmântul pentru a înfiinţa o casã include şi dreptul de a avea cel puţin un oratoriu în care sã se celebreze şi sã se pãstreze Preasfânta Euharistie. Can. 734 - Conducerea societãţii este determinatã de constituţii, respectându-se, în funcţie de natura fiecãrei societãţi, cann. 617-633. Can. 735 - § 1. Admiterea, probaţia, încorporarea şi instruirea membrilor sunt stabilite de dreptul propriu al fiecãrei societãţi. § 2. Cât priveşte admiterea într-o societate, sã se respecte condiţiile stabilite în cann. 642-645. § 3. Dreptul propriu trebuie sã stabileascã modul cum se face probaţia şi instruirea, mai cu seamã intelectualã, spiritualã şi apostolicã, adaptatã scopului şi caracterului societãţii, astfel încât membrii, cunoscând vocaţia divinã, sã fie pregãtiţi în mod adecvat pentru misiunea şi viaţa societãţii. Can. 736 - § 1. În societãţile clericale, clericii sunt încardinaţi în societatea însãşi, în afarã de cazul când constituţiile stabilesc altfel. § 2. Cât priveşte planul de studii şi primirea hirotonirilor, sã se respecte normele date pentru clericii seculari, rãmânând neschimbat § 1. Can. 737 - Încorporarea comportã pentru membri obligaţiile şi drepturile stabilite în constituţii; pentru societate, însã, grija de a-i cãlãuzi pe membrii ei la scopul vocaţiei lor, conform constituţiilor. Can. 738 - § 1. Toţi membrii sunt supuşi propriilor lor Superiori, conform constituţiilor, în lucrurile ce privesc viaţa internã şi disciplina societãţii. § 2. Ei sunt supuşi şi Episcopului diecezan în lucrurile care privesc cultul public, grija faţã de suflete şi celelalte activitãţi apostolice, ţinându-se seama de cann. 679-683. § 3. Legãturile dintre un membru încardinat în diecezã şi Episcopul sãu propriu sunt reglementate de constituţii şi de convenţii particulare. Can. 739 - Pe lângã obligaţiile la care sunt supuşi în calitate de membri, conform constituţiilor, membrii unei societãţi sunt supuşi şi obligaţiilor comune ale clericilor, dacã nu rezultã altfel din natura lucrului sau din context. Can. 740 - Membrii trebuie sã locuiascã în casa sau comunitatea constituitã în mod legitim şi sã respecte viaţa comunã, conform dreptului propriu, de cãtre care sunt reglementate şi absenţele din casã sau comunitate. Can. 741 - § 1. Societãţile şi, dacã în constituţii nu este prevãzut altfel, pãrţile şi casele lor sunt persoane juridice şi, ca atare, capabile de a dobândi, de a poseda, de a administra şi de a înstrãina bunuri materiale, în conformitate cu normele Cãrţii a V-a, Bunurile materiale ale Bisericii, cu cann. 636, 638 şi 639, precum şi cu normele dreptului propriu § 2. Chiar şi membrii sunt capabili, conform dreptului propriu, de a dobândi, de a poseda şi de a administra bunurile materiale şi de a dispune de ele, însã tot ceea ce le este dat în virtutea apartenenţei la societate este dobândit pentru societate. Can. 742 - Ieşirea şi eliminarea unui membru care nu este încã încorporat definitiv sunt reglementate de constituţiile fiecãrei societãţi. Can. 743 - Un membru încorporat definitiv poate obţine de la Superiorul general, cu consimţãmântul consiliului, indultul de a ieşi din societate, încetând drepturile şi obligaţiile ce provin din încorporare şi rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 693, în afarã de cazul când acest lucru, conform constituţiilor, este rezervat Scaunului Apostolic. Can. 744 - § 1. Tot Superiorului general, cu consimţãmântul consiliului, îi este rezervat şi dreptul de a acorda unui membru încorporat definitiv permisiunea de a trece la o altã societate de viaţã apostolicã, rãmânând totuşi inviolabil dreptul de a reveni înainte de încorporarea definitivã în noua societate. § 2. Pentru trecerea la un institut de viaţã consacratã sau de la acesta la o societate de viaţã apostolicã, este necesarã permisiunea Scaunului Apostolic, la ale cãrui directive trebuie sã se rãmânã. Can. 745 - Superiorul general, cu consimţãmântul consiliului sãu, poate acorda unui membru încorporat definitiv indultul de a trãi în afara societãţii, dar nu pentru o perioadã mai mare de trei ani, suspendându-i-se drepturile şi obligaţiile incompatibile cu noua lui stare; rãmâne totuşi sub grija Superiorilor. Dacã este vorba de un cleric, este necesar în plus consimţãmântul Ordinariului locului în a cãrui circumscripţie trebuie sã locuiascã şi sub a cãrui grijã şi dependenţã rãmâne. Can. 746 - Pentru eliminarea unui membru încorporat definitiv, sã se respecte, cu adaptãrile necesare, cann. 694-704. CARTEA A III-A FUNCŢIA BISERICII DE A ÎNVĂŢA Can. 747 - § 1. Biserica, cãreia Cristos Domnul i-a încredinţat tezaurul credinţei, pentru ca, asistatã de Duhul Sfânt, sã pãstreze cu sfinţenie adevãrul revelat, sã-l cerceteze mai profund, sã-l vesteascã şi sã-l expunã cu fidelitate, are datoria şi dreptul înnãscut, independent de orice putere omeneascã, de a predica evanghelia tuturor oamenilor, folosind chiar mijloace de comunicare socialã proprii. § 2. Biserica are datoria de a vesti întotdeauna şi pretutindeni principiile morale, chiar şi cele referitoare la ordinea socialã, precum şi sã-şi exprime pãrerea despre toate realitãţile umane, în mãsura în care o pretind drepturile fundamentale ale persoanei umane sau mântuirea sufletelor. Can. 748 - § 1. Toţi oamenii sunt ţinuţi sã caute adevãrul cu privire la Dumnezeu şi Biserica sa şi, cunoscându-l, au, în virtutea legii divine, obligaţia şi dreptul de a-l îmbrãţişa şi de a-l pãstra. § 2. Nimãnui nu-i este permis vreodatã sã-i constrângã pe alţii sã accepte credinţa catolicã împotriva conştiinţei lor. Can. 749 - § 1. În virtutea funcţiei sale, Pontiful Suprem se bucurã de infailibilitate în magisteriu când, în calitate de Pãstor şi Învãţãtor suprem al tuturor credincioşilor, cãruia îi revine datoria de a-i întãri în credinţã pe fraţii sãi, proclamã printr-un act definitiv o învãţãturã de credinţã sau de moralã, ce trebuie respectatã. § 2. Şi Colegiul Episcopilor se bucurã de infailibilitate în magisteriu când Episcopii, adunaţi în Conciliul Ecumenic, îşi exercitã magisteriul şi, în calitate de învãţãtori şi judecãtori ai credinţei şi moralei, declarã pentru toatã Biserica o învãţãturã cu privire la credinţã sau moralã, ce trebuie consideratã ca fiind definitivã; sau când, rãspândiţi în lume, pãstrând legãtura comuniunii între ei şi cu urmaşul lui Petru, învãţând în mod autentic împreunã cu acelaşi Pontif Roman adevãruri de credinţã sau de moralã, iau de comun acord o decizie ce trebuie consideratã ca fiind definitivã. § 3. Nici o învãţãturã nu este consideratã ca fiind definitã în mod infailibil dacã nu se constatã acest lucru în mod clar. Can. 750 - § 1. Trebuie crezute cu credinţã divinã şi catolicã toate adevãrurile ce sunt cuprinse în cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis prin Tradiţie, adicã în unicul tezaur al credinţei încredinţat Bisericii, şi care totodatã sunt propuse ca fiind revelate de Dumnezeu fie de cãtre magisteriul solemn al Bisericii, fie de cãtre magisteriul ei obişnuit şi universal, care, de fapt, este fãcut cunoscut de adeziunea comunã a credincioşilor sub îndrumarea magisteriului sacru; prin urmare, toţi au obligaţia de a evita orice învãţãturã contrarã acestor adevãruri. § 2. De asemenea, trebuie primite şi ţinute cu tãrie şi toate adevãrurile şi fiecare în parte care sunt propuse definitiv de cãtre magisteriul Bisericii cu privire la credinţã şi moralã, adicã cele ce sunt cerute pentru a pãzi cu sfinţenie şi a expune cu fidelitate însuşi tezaurul credinţei; prin urmare, cel care refuzã aceste propoziţii care trebuie sã fie ţinute definitiv se opune doctrinei Bisericii Catolice. Can. 751 - Se numeşte erezie negarea cu încãpãţânare, dupã primirea Botezului, a unui adevãr ce trebuie crezut cu credinţã divinã şi catolicã, sau îndoiala perseverentã faţã de el; apostazie, respingerea totalã a credinţei creştine; schismã, refuzul de a se supune Suveranului Pontif sau de a fi în comuniune cu membrii Bisericii supuşi lui. Can. 752 - Unei învãţãturi de credinţã sau de moralã, pe care o enunţã fie Suveranul Pontif, fie Colegiul Episcopilor, când ei îşi exercitã magisteriul autentic, deşi nu intenţioneazã sã o proclame printr-un act definitiv, trebuie sã i se acorde nu un consimţãmânt de credinţã, ci supunerea religioasã a intelectului şi a voinţei; aşadar, credincioşii sã aibã grijã sã evite tot ceea ce nu concordã cu aceastã învãţãturã. Can. 753 - Episcopii, care sunt în comuniune cu capul şi cu membrii Colegiului, deşi nu se bucurã de infailibilitate în învãţãtura lor, atât fiecare în parte, cât şi reuniţi în Conferinţele episcopale sau în conciliile particulare, sunt totuşi doctori şi învãţãtori autentici ai credinţei pentru credincioşii încredinţaţi grijii lor; credincioşii sunt obligaţi sã adere cu supunere religioasã a spiritului la acest magisteriu al Episcopilor lor. Can. 754 - Toţi credincioşii au obligaţia de a respecta constituţiile şi decretele pe care le dã autoritatea legitimã a Bisericii, pentru a propune o învãţãturã şi pentru a condamna opinii greşite, în special cele promulgate de Pontiful Roman sau de Colegiul Episcopilor. Can. 755 - § 1. În primul rând, este de datoria întregului Colegiu al Episcopilor şi a Scaunului Apostolic sã favorizeze şi sã dirijeze în rândul catolicilor mişcarea ecumenicã, al cãrei scop este refacerea unitãţii între toţi creştinii, pe care Biserica, din voinţa lui Cristos, este ţinutã sã o promoveze. § 2. De asemenea, este de datoria Episcopilor şi, conform dreptului, a Conferinţelor Episcopilor sã promoveze aceastã unitate şi sã dea, în funcţie de diferitele necesitãţi sau prilejuri, norme practice, ţinând seama de dispoziţiile autoritãţii supreme a Bisericii. TITLUL I Slujirea cuvântului divin Can. 756 - § 1. În Biserica universalã, funcţia de a vesti Evanghelia a fost încredinţatã îndeosebi Pontifului Roman şi Colegiului Episcopilor. § 2. În Biserica particularã încredinţatã lui, exercitã aceastã funcţie fiecare Episcop care, evident, în cadrul ei este modera-torul întregii slujiri a cuvântului; uneori, însã, unii Episcopi îndeplinesc împreunã aceastã funcţie pentru diferitele Biserici în acelaşi timp, conform dreptului. Can. 757 - Este datoria specificã a preoţilor, care sunt adevãraţi colaboratori ai Episcopilor, sã vesteascã Evanghelia lui Dumnezeu; mai ales sunt ţinuţi la aceastã obligaţie, faţã de poporul încredinţat lor, parohii şi ceilalţi cãrora le este încredinţatã grija sufletelor; şi diaconii au datoria de a sluji, în comuniune cu Episcopul şi cu presbiteriul sãu, poporul lui Dumnezeu în slujirea cuvântului. Can. 758 - În virtutea consacrãrii lor lui Dumnezeu, membrii institutelor de viaţã consacratã dau mãrturie despre Evanghelie într-o manierã specialã şi e oportun ca Episcopul sã-i coopteze pentru a-l ajuta în vestirea Evangheliei. Can. 759 - În virtutea Botezului şi a Mirului, credincioşii laici sunt martori ai mesajului evanghelic prin cuvânt şi prin exemplul vieţii lor creştine; pot fi chiar chemaţi sã colaboreze cu Episcopul şi cu presbiteriul sãu în exercitarea slujirii cuvântului. Can. 760 - În slujirea cuvântului, care trebuie sã fie bazatã pe Sfânta Scripturã, pe Tradiţie, pe liturgie, pe magisteriul şi pe viaţa Bisericii, sã fie prezentat în întregime şi cu fidelitate misterul lui Cristos. Can. 761 - Pentru a propovãdui doctrina creştinã, sã fie folosite diferitele mijloace ce stau la dispoziţie, în primul rând, predica şi instruirea cateheticã, care, fãrã îndoialã, deţin întotdeauna primul loc, dar şi prezentarea doctrinei în şcoli, în academii, în conferinţe şi reuniuni de orice fel, precum şi rãspândirea ei prin declaraţii publice fãcute prin presã sau prin alte instrumente de comunicare socialã de cãtre autoritatea legitimã, cu ocazia unor evenimente. CAP. I Predicarea cuvântului lui Dumnezeu Can. 762 - Deoarece poporul lui Dumnezeu este adunat, în primul rând, de cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi e întru totul legitim ca acest cuvânt sã fie cerut din gura preoţilor, slujitorii sacri sã acorde o înaltã preţuire funcţiei de a predica, iar vestirea Evangheliei lui Dumnezeu tuturor oamenilor sã fie una dintre principalele lor îndatoriri. Can. 763 - Episcopii au dreptul sã predice cuvântul lui Dumnezeu pretutindeni, inclusiv în bisericile şi în oratoriile institutelor cãlugãreşti de drept pontifical, dacã Episcopul locului nu a interzis în mod expres, în cazuri particulare, acest lucru. Can. 764 - Rãmânând inviolabilã dispoziţia can. 765, preoţii şi diaconii se bucurã de facultatea de a predica pretutindeni, însã trebuie sã o exercite cu consimţãmântul, cel puţin presupus, al rectorului bisericii, dacã aceeaşi facultate nu a fost limitatã sau retrasã de Ordinariul competent sau dacã o lege particularã nu a stabilit cã este necesarã o permisiune expresã. Can. 765 - Pentru a predica cãlugãrilor în bisericile sau în oratoriile lor, este necesarã permisiunea Superiorului competent conform constituţiilor. Can. 766 - Laicii pot fi admişi sã predice într-o bisericã sau într-un oratoriu dacã, în anumite circumstanţe, acest lucru este necesar sau, în cazuri particulare, este util, conform dispoziţiilor Conferinţei Episcopilor, rãmânând neatins can. 767, § 1. Can. 767 - § 1. Între diferitele forme de predicã exceleazã omilia, care este o parte a însãşi liturgiei şi este rezervatã preotului sau diaconului; în ea sã fie expuse de-a lungul anului liturgic, din textul sacru, misterele credinţei şi normele vieţii creştine. § 2. Omilia trebuie sã fie ţinutã la toate Liturghiile din zilele de duminicã şi sãrbãtori de poruncã, care se celebreazã cu participarea poporului, şi nu poate fi omisã decât dintr-un motiv grav. § 3. Se recomandã foarte mult ca, în cazul când existã o participare suficientã a poporului, sã se ţinã omilie şi la Liturghiile care se celebreazã în cursul sãptãmânii, mai cu seamã în timpul Adventului şi Postului Mare sau cu ocazia unei sãrbãtori sau a unui eveniment trist. § 4. Este de datoria parohului sau a rectorului bisericii sã aibã grijã ca aceste dispoziţii sã fie respectate cu religiozitate. Can. 768 - § 1. Vestitorii cuvântului divin sã prezinte credincioşilor, în primul rând, ceea ce trebuie crezut şi fãcut pentru slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. § 2. Sã împãrtãşeascã credincioşilor şi învãţãtura magisteriului Bisericii cu privire la demnitatea şi libertatea persoanei umane, cu privire la unitatea şi stabilitatea familiei şi la rolurile şi îndatoririle acesteia, cu privire la obligaţiile ce le revin oamenilor în societate, precum şi cu privire la lucrurile vremelnice care trebuie rânduite dupã planul stabilit de Dumnezeu. Can. 769 - Învãţãtura creştinã sã fie prezentã într-o manierã adecvatã condiţiei ascultãtorilor şi adaptatã necesitãţilor timpului. Can. 770 - În anumite timpuri, conform dispoziţiilor Episcopului diecezan, parohii sã organizeze acele forme de predicã ce se numesc exerciţii spirituale şi sfinte misiuni sau alte forme adaptate necesitãţilor. Can. 771 - § 1. Pãstorii sufleteşti, îndeosebi Episcopii şi parohii, sã aibã o grijã deosebitã ca cuvântul lui Dumnezeu sã fie vestit şi acelor credincioşi care, din cauza condiţiilor lor de viaţã, nu beneficiazã suficient de îngrijirea pastoralã comunã şi obişnuitã sau sunt lipsiţi total de ea. § 2. De asemenea, sã prevadã ca vestirea Evangheliei sã ajungã şi la cei necredincioşi, care trãiesc pe teritoriul respectiv, deoarece grija faţã de suflete trebuie sã-i cuprindã şi pe aceştia, aşa cum îi cuprinde pe cei credincioşi. Can. 772 - § 1. În ce priveşte îndeplinirea funcţiei de a predica, toţi trebuie sã respecte normele stabilite de Episcopul diecezan. § 2. În ce priveşte expunerea învãţãturii creştine la radio şi televiziune, sã se respecte dispoziţiile stabilite de Conferinţa Episcopilor. CAP. II Instruirea cateheticã Can. 773 - Îndeosebi pãstorii sufleteşti au datoria proprie şi gravã de a se îngriji de cateheza poporului creştin, pentru ca, prin instruirea în doctrinã şi prin experienţa de viaţã creştinã, credinţa credincioşilor sã devinã vie, conştientã şi activã. Can. 774 - § 1. Grija deosebitã faţã de catehezã, sub conducerea autoritãţii ecleziastice legitime, este o problemã care îi priveşte pe toţi membrii Bisericii, fiecare potrivit cu rolul sãu. § 2. În primul rând, pãrinţii au obligaţia de a-i instrui pe copiii lor, prin cuvânt şi exemplu, în credinţã şi în practicarea vieţii creştine; aceeaşi obligaţie o au şi cei care ţin locul pãrinţilor, precum şi naşii. Can. 775 - § 1. Respectând dispoziţiile date de Scaunului Apostolic, Episcopul diecezan are datoria sã dea norme cu privire la catehezã şi, de asemenea, sã se îngrijeascã sã fie la îndemânã mijloace adecvate pentru catehezã, elaborând chiar, dacã se considerã oportun, un catehism, precum şi sã încurajeze şi sã coordoneze iniţiativele catehetice. § 2. Este de datoria Conferinţei Episcopilor, dacã se considerã cã e util, sã se îngrijeascã sã fie editate catehisme pentru teritoriul propriu, cu aprobarea prealabilã a Scaunului Apostolic. § 3. La Conferinţa Episcopilor poate fi înfiinţat un oficiu catehetic, a cãrui funcţie principalã sã fie aceea de a ajuta fiecare diecezã în materie de catehezã. Can. 776 - Parohul este ţinut în virtutea oficiului sãu sã se îngrijeascã de instruirea cateheticã a adulţilor, a tinerilor şi a copiilor, apelând pentru aceasta la colaborarea clericilor desemnaţi parohiei, a membrilor institutelor de viaţã consacratã, ţinând seama de natura fiecãrui institut, precum şi la colaborarea credincioşilor laici, mai cu seamã a cateheţilor; toţi aceştia, dacã nu sunt împiedicaţi în mod legitim, sã nu refuze sã contribuie de bunãvoie. Parohul sã promoveze şi sã încurajeze rolul pãrinţilor în cateheza familialã la care se referã can. 774, § 2. Can. 777 - În mod special parohul, respectând normele date de Episcopul diecezan, sã aibã grijã: 1° sã se facã o catehezã adecvatã pentru celebrarea sacramentelor; 2° ca, printr-o instruire cateheticã fãcutã pe o perioadã suficientã de timp, copiii sã fie pregãtiţi corect la primirea pentru prima datã a sacramentelor Pocãinţei şi Preasfintei Euharistii, precum şi pentru primirea sacramentului Mirului; 3° ca, dupã prima Împãrtãşanie, copiii sã fie educaţi printr-o învãţãturã cateheticã mai dezvoltatã şi mai aprofundatã; 4° sã se dea o instruire cateheticã şi celor care sunt handicapaţi trupeşte sau mental, în mãsura în care ei sunt capabili; 5° ca credinţa tinerilor şi a adulţilor sã fie întãritã, luminatã şi dezvoltatã prin diferite forme şi iniţiative. Can. 778 - Superiorii cãlugãreşti şi cei ai societãţilor de viaţã apostolicã sã aibã grijã ca în bisericile lor, în şcolile şi celelalte instituţii încredinţate lor în orice mod, instruirea cateheticã sã fie fãcutã cu râvnã. Can. 779 - Instruirea cateheticã sã fie fãcutã folosindu-se toate ajutoarele, mijloacele didactice şi instrumentele de comunicare socialã, care sunt considerate mai eficiente, pentru ca credincioşii, ţinându-se seama de caracterul, de capacitatea şi de vârsta lor, ca şi de condiţiile lor de viaţã, sã-şi poatã însuşi mai temeinic învãţãtura catolicã şi sã o punã mai bine în practicã. Can. 780 - Ordinariii locului sã aibã grijã ca aceia care catehizeazã sã fie pregãtiţi cum trebuie, pentru a-şi îndeplini bine misiunea, adicã sã beneficieze de o instruire continuã, sã cunoascã bine învãţãtura Bisericii şi sã înveţe principiile pe care se bazeazã teoretic şi practic disciplinele pedagogice. TITLUL II Activitatea misionarã a Bisericii Can. 781 - Deoarece întreaga Bisericã este, prin natura sa, misionarã, iar munca de evanghelizare trebuie consideratã o datorie fundamentalã a poporului lui Dumnezeu, toţi credincioşii, conştienţi de propria responsabilitate, sã participe la activitatea misionarã. Can. 782 - § 1. Conducerea supremã şi coordonarea iniţiativelor şi a acţiunilor privind activitatea misionarã şi cooperarea pentru misiuni revin de drept Pontifului Roman şi Colegiului Episcopilor. § 2. Fiecare Episcop, responsabil al întregii Biserici şi al tuturor Bisericilor, sã aibã o preocupare deosebitã pentru activitatea misionarã, mai cu seamã suscitând, încurajând şi susţinând iniţiativele misionare în propria Bisericã particularã. Can. 783 - Deoarece, în virtutea consacrãrii lor, se dedicã slujirii Bisericii, membrii institutelor de viaţã consacratã au obligaţia de a lucra într-un chip special în domeniul misionar, conform specificului institutului lor. Can. 784 - Misionarii, adicã aceia care sunt trimişi de autoritatea ecleziasticã competentã sã desfãşoare activitate misionarã, pot fi aleşi atât din rândul autohtonilor, cât şi dintre strãini, atât din rândul clericilor seculari, cât şi din rândul membrilor institutelor de viaţã consacratã sau ai societãţilor de viaţã apostolicã, precum şi din rândul credincioşilor laici. Can. 785 - § 1. La îndeplinirea activitãţii misionare sã fie cooptaţi cateheţii, adicã credincioşi laici instruiţi cum se cuvine şi remarcabili prin viaţa creştinã, care, sub îndrumarea unui misionar, sã se consacre prezentãrii învãţãturii evanghelice, organizãrii celebrãrilor liturgice şi a operelor de caritate. § 2. Cateheţii sã fie formaţi în şcoli destinate special pentru aceasta sau, acolo unde acestea lipsesc, sub îndrumarea misionarilor. Can. 786 - Acţiunea propriu-zisã misionarã, prin care Biserica este implantatã în rândul popoarelor sau al grupurilor umane în care nu este încã înrãdãcinatã, este îndeplinitã de Bisericã mai ales prin trimiterea de vestitori ai Evangheliei, pânã când noile Biserici sunt complet formate, adicã pânã când sunt dotate cu forţe proprii şi cu mijloace suficiente, cu ajutorul cãrora sã poatã desfãşura ele singure activitatea evanghelizatoare. Can. 787 - § 1. Prin mãrturia vieţii şi a cuvântului, misionarii sã stabileascã un dialog sincer cu oamenii care nu cred în Cristos, pentru ca şi acestora sã li se deschidã, într-o manierã adecvatã mentalitãţii şi culturii lor, cãile prin care sã poatã fi conduşi la cunoaşterea mesajului evanghelic. § 2. Sã se îngrijeascã sã-i înveţe adevãrurile de credinţã pe cei pe care îi considerã pregãtiţi pentru a primi mesajul evanghelic, astfel încât aceştia sã poatã fi admişi la Botez, când îl cer în mod liber. Can. 788 - § 1. Cei care, la terminarea precatecumenatului, îşi vor fi manifestat voinţa de a îmbrãţişa credinţa în Cristos, sã fie admişi prin ceremonii liturgice la catecumenat, iar numele lor sã fie trecute într-un registru destinat special pentru aceasta. § 2. Prin instruire şi ucenicie în viaţa creştinã, catecumenii sã fie iniţiaţi în chip adecvat în misterul mântuirii şi introduşi în viaţa credinţei, a liturgiei şi a caritãţii poporului lui Dumnezeu, şi în viaţa de apostolat. § 3. Este de datoria Conferinţei Episcopilor sã întocmeascã statute prin care sã reglementeze catecumenatul, stabilind obligaţiile pe care catecumenii trebuie sã le îndeplineascã şi care sunt prerogativele ce trebuie sã li se recunoascã. Can. 789 - Neofiţii sã fie instruiţi printr-o învãţãturã adecvatã, pentru a cunoaşte mai profund adevãrul evanghelic şi pentru a îndeplini obligaţiile asumate prin Botez; sã fie pãtrunşi de iubire sincerã faţã de Cristos şi Biserica sa. Can. 790 - § 1. În teritoriile de misiune, este de datoria Episcopului diecezan: 1° sã promoveze, sã conducã şi sã coordoneze iniţiativele şi activitãţile din domeniul misionar; 2° sã aibã grijã sã se încheie convenţiile necesare cu Superiorii institutelor care se dedicã activitãţii misionare, iar relaţiile cu acestea sã fie spre binele misiunii. § 2. Sunt supuşi dispoziţiilor date de Episcopul diecezan, despre care vorbeşte § 1, nr. 1, toţi misionarii, inclusiv cãlugãrii şi cei care îi ajutã, care se aflã în circumscripţia supusã. Can. 791 - Pentru a face în fiecare diecezã colaborarea misionarã: 1° sã fie promovate vocaţiile misionare; 2° sã fie desemnat un preot care sã promoveze în mod eficient iniţiativele în favoarea misiunilor, mai ales Operele Misionare Pontificale; 3° sã se celebreze ziua anualã pentru misiuni; 4° sã se verse în fiecare an o contribuţie suficientã pentru misiuni, care trebuie trimisã Sfântului Scaun. Can. 792 - Conferinţele Episcopilor sã creeze şi sã promoveze opere prin care cei ce vin din ţãrile de misiune ca sã lucreze sau sã studieze în teritoriul Conferinţelor sã fie primiţi frãţeşte şi sã beneficieze de o grijã pastoralã adecvatã. TITLUL III Educaţia catolicã Can. 793 - § 1. Pãrinţii, precum şi cei care le ţin locul, au obligaţia şi dreptul de a-şi educa copiii; pãrinţii catolici au, în plus, datoria şi dreptul de a alege acele mijloace şi instituţii prin care, în funcţie de circumstanţele locale, sã se poatã îngriji mai bine de educaţia catolicã a copiilor lor. § 2. Pãrinţii au şi dreptul de a beneficia de ajutoarele pe care societatea civilã trebuie sã le punã la dispoziţie şi de care ei au nevoie pentru a da educaţie catolicã copiilor lor. Can. 794 - § 1. Datoria şi dreptul de a educa îi revin dintr-un motiv special Bisericii, cãreia Dumnezeu i-a încredinţat misiunea de a-i ajuta pe oameni sã poatã ajunge la plinãtatea vieţii creştine. § 2. Pãstorii sufleteşti au datoria de a orândui tot ceea ce este necesar ca toţi credincioşii sã beneficieze de educaţia catolicã. Can. 795 - Deoarece adevãrata educaţie trebuie sã urmãreascã formarea integralã a persoanei umane în perspectiva scopului ei ultim şi, totodatã, a binelui comun al societãţii, copiii şi tinerii sã fie astfel educaţi încât sã-şi poatã dezvolta în mod armonios calitãţile fizice, morale şi intelectuale, sã dobândeascã un desãvârşit simţ de responsabilitate şi o folosire corectã a libertãţii şi sã fie pregãtiţi sã participe activ la viaţa socialã. CAP. I Şcolile Can. 796 - § 1. Între mijloacele de realizare a educaţiei, credincioşii sã acorde o mare importanţã şcolilor care, fãrã îndoialã, sunt pentru pãrinţi principalul ajutor în îndeplinirea misiunii lor educative. § 2. Pãrinţii trebuie sã coopereze strâns cu profesorii, cãrora le încredinţeazã educaţia copiilor; profesorii, la rândul lor, sã colaboreze din toatã inima cu pãrinţii, care trebuie ascultaţi cu plãcere; sã se organizeze întâlniri sau şedinţe cu pãrinţii, cãrora sã li se dea o mare importanţã. Can. 797 - Pãrinţii trebuie sã se bucure de libertate adevãratã în alegerea şcolilor; de aceea, credincioşii trebuie sã acţioneze ca societatea civilã sã le recunoascã pãrinţilor aceastã libertate şi, respectând dreptatea distributivã, sã o ocroteascã chiar prin subvenţii. Can. 798 - Pãrinţii sã-şi încredinţeze copiii acelor şcoli în care este prevãzutã educaţia catolicã; dacã nu pot face acest lucru, au obligaţia de a se îngriji sã li se asigure copiilor în afara şcolii educaţia catolicã necesarã. Can. 799 - Credincioşii sã facã tot posibilul ca, în societatea civilã, legile care reglementeazã formarea tinerilor sã aibã în vedere şi educaţia lor religioasã şi moralã în şcoalã, dupã conştiinţa pãrinţilor. Can. 800 - § 1. Biserica are dreptul de a înfiinţa şi de a conduce şcoli pentru orice disciplinã, de orice gen şi de orice grad. § 2. Credincioşii sã favorizeze şcolile catolice, contribuind, dupã posibilitãţi, la întemeierea şi susţinerea lor. Can. 801 - Institutele cãlugãreşti care au ca misiune specificã educaţia, rãmânând fidele acestei misiuni, sã se dedice cu mult zel educaţiei catolice, inclusiv prin şcoli proprii, înfiinţate cu consimţãmântul Episcopului diecezan. Can. 802 - § 1. Dacã nu existã şcoli în care sã se dea o educaţie pãtrunsã de spirit creştin, este datoria Episcopului diecezan sã se îngrijeascã sã fie create. § 2. Când se considerã cã e oportun, Episcopul diecezan sã prevadã sã fie create chiar şi şcoli profesionale şi tehnice, precum şi altele ce sunt impuse de necesitãţi speciale. Can. 803 - § 1. Şcoala catolicã este şcoala condusã de autoritatea ecleziasticã competentã sau de o persoanã juridicã ecleziasticã publicã, ori şcoala recunoscutã ca atare de autoritatea ecleziasticã, printr-un document scris. § 2. Într-o şcoalã catolicã, învãţãmântul şi educaţia trebuie sã se bazeze pe principiile doctrinei catolice, iar profesorii sã se remarce prin doctrinã dreaptã şi prin viaţã moralã. § 3. Nici o şcoalã, chiar dacã e catolicã de fapt, sã nu poarte denumirea de şcoalã catolicã decât cu consimţãmântul autoritãţii ecleziastice competente. Can. 804 - § 1. Învãţãtura şi educaţia religioasã catolicã date în orice şcoalã sau transmise prin diferite instrumente de comunicare socialã sunt supuse autoritãţii Bisericii; este de datoria Conferinţei Episcopilor sã dea norme generale cu privire la aceastã sferã de activitate, iar datoria Episcopului diecezan este de a o organiza şi de a o supraveghea. § 2. Ordinariul locului sã aibã o grijã deosebitã ca profesorii de religie, chiar şi cei care predau aceastã disciplinã în şcolile necatolice, sã se remarce prin doctrinã dreaptã, prin mãrturie de viaţã creştinã şi prin competenţã pedagogicã. Can. 805 - Ordinariul locului are dreptul, în dieceza sa, sã numeascã sau sã aprobe profesorii de religie; de asemenea, sã-i îndepãrteze sau sã cearã sã fie îndepãrtaţi, dacã acest lucru se impune din motive religioase sau morale. Can. 806 - § 1. Episcopul diecezan are dreptul şi datoria sã supravegheze şi sã viziteze şcolile situate pe teritoriul sãu, inclusiv şcolile întemeiate sau conduse de membrii institutelor cãlugãreşti; tot lui îi revine obligaţia sã dea norme cu privire la organizarea generalã a şcolilor catolice; aceste dispoziţii sunt valabile şi pentru şcolile conduse de cãlugãri, rãmânând inviolabilã autonomia acestora cu privire la conducerea internã a acestor şcoli. § 2. Superiorii şcolilor catolice, sub supravegherea atentã a Ordinariului locului, sã aibã grijã ca instruirea datã în ele sã se situeze din punct de vedere ştiinţific cel puţin la nivelul celorlalte şcoli din regiunea respectivã. CAP. II Universitãţile catolice şi alte instituţii de studii superioare Can. 807 - Biserica are dreptul sã înfiinţeze şi sã conducã universitãţi care sã contribuie la dobândirea de cãtre oameni a unei culturi superioare, la promovarea mai completã a persoanei umane, precum şi la îndeplinirea de cãtre Bisericã a funcţiei proprii de a învãţa. Can. 808 - Nici o universitate, chiar dacã de fapt e catolicã, sã nu poarte titlul sau denumirea de universitate catolicã decât cu consimţãmântul autoritãţii ecleziastice competente. Can. 809 - Conferinţele Episcopilor sã se îngrijeascã sã existe, dacã acest lucru e posibil şi convenabil, universitãţi sau cel puţin facultãţi repartizate corespunzãtor pe teritoriul respectiv, în care diferitele discipline sã fie predate şi aprofundate în conformitate cu doctrina catolicã, respectându-li-se, desigur, autonomia ştiinţificã. Can. 810 - § 1. Autoritatea competentã prevãzutã în statute are datoria de a se îngriji ca în universitãţile catolice sã fie numiţi profesori acele persoane care se remarcã atât prin capacitate ştiinţificã şi pedagogicã, cât şi prin integritatea doctrinei şi moralitatea vieţii, iar când aceste condiţii nu se mai verificã, profesorii sã fie înlãturaţi din funcţie, respectându-se procedura stabilitã în statute. § 2. Conferinţele Episcopilor şi Episcopii diecezani, pe teritoriul cãrora existã astfel de universitãţi, au datoria şi dreptul de a veghea ca în ele sã fie pãstrate cu fidelitate principiile doctrinei catolice. Can. 811 - § 1. Autoritatea ecleziasticã competentã sã aibã grijã ca în cadrul universitãţilor catolice sã se înfiinţeze fie o facultate, fie un institut, fie cel puţin o catedrã de teologie, unde sã li se predea cursuri şi studenţilor laici. § 2. În fiecare universitate catolicã sã existe cursuri unde sã fie tratate mai ales acele probleme teologice care au legãturã cu disciplinele facultãţilor ei. Can. 812 - Cei care predau orice fel de discipline teologice în cadrul institutelor de studii superioare trebuie sã aibã mandatul autoritãţii ecleziastice competente. Can. 813 - Episcopul diecezan sã aibã o grijã pastoralã deosebitã faţã de studenţi, înfiinţând chiar o parohie sau cel puţin numind preoţi stabili pentru aceastã misiune, şi sã prevadã ca, pe lângã universitãţile chiar necatolice, sã existe centre universitare catolice care sã ofere tineretului, mai ales, ajutor spiritual. Can. 814 - Dispoziţiile stabilite pentru universitãţi se aplicã în egalã mãsurã şi altor institute de studii superioare. CAP. III Universitãţile şi facultãţile ecleziastice Can. 815 - Biserica, în virtutea funcţiei sale de a vesti adevãrul revelat, are universitãţi proprii sau facultãţi ecleziastice pentru a aprofunda disciplinele sacre sau conexe cu cele sacre şi pentru a-i instrui în mod ştiinţific pe studenţi în aceste discipline. Can. 816 - § 1. Universitãţile şi facultãţile ecleziastice pot exista numai dacã sunt înfiinţate sau aprobate de Scaunul Apostolic; tot lui îi revine de drept şi conducerea lor superioarã. § 2. Toate universitãţile şi facultãţile ecleziastice sã aibã statute proprii şi un plan de studii, aprobate de Scaunul Apostolic. Can. 817 - Nici o universitate sau facultate, care nu este înfiinţatã sau aprobatã de Scaunul Apostolic, nu poate sã acorde grade academice care sã aibã efecte canonice în Bisericã. Can. 818 - Dispoziţiile stabilite de cann. 810, 812 şi 813 pentru universitãţile catolice sunt valabile şi pentru universitãţile şi facultãţile ecleziastice. Can. 819 - Când binele diecezei sau al institutului cãlugãresc sau, şi mai mult, al Bisericii întregi pretinde aceasta, Episcopii diecezani sau Superiorii competenţi ai institutelor trebuie sã trimitã la universitãţile sau facultãţile ecleziastice tineri, clerici şi cãlugãri care se remarcã prin caracter, virtute şi capacitate intelectualã. Can. 820 - Superiorii şi profesorii universitãţilor şi facultãţilor ecleziastice sã aibã grijã ca diferitele facultãţi ale universitãţii sã se ajute reciproc, în mãsura în care materia o permite, şi sã existe o colaborare reciprocã între propria universitate sau facultate şi alte universitãţi sau facultãţi, chiar şi neecleziastice, pentru ca, muncind împreunã prin sesiuni, cercetãri ştiinţifice coordonate şi prin alte mijloace, sã se contribuie la dezvoltarea mai mare a ştiinţelor. Can. 821 - Conferinţa Episcopilor şi Episcopul diecezan sã ia mãsuri ca, acolo unde este posibil, sã se înfiinţeze institute superioare de ştiinţe religioase, adicã institute unde sã fie învãţate disciplinele teologice şi altele care privesc cultura creştinã. TITLUL IV Instrumentele de comunicare socialã şi, în special, cãrţile Can. 822 - § 1. Pãstorii Bisericii, folosindu-se în exercitarea misiunii lor de un drept propriu al Bisericii, sã se strãduiascã sã recurgã la instrumentele de comunicare socialã. § 2. Aceiaşi Pãstori sã aibã grijã sã-i informeze pe credincioşi asupra datoriei pe care aceştia o au de a colabora ca utilizarea instrumentelor de comunicare socialã sã fie însufleţitã de spirit uman şi creştin. § 3. Toţi credincioşii, mai ales aceia care participã în vreun fel la organizarea sau la utilizarea acestor instrumente, sã fie prompţi în a contribui la activitatea pastoralã, astfel încât Biserica sã-şi poatã exercita cu eficienţã propria funcţie şi cu ajutorul acestor instrumente. Can. 823 - § 1. Ca sã fie pãstratã integritatea adevãrurilor de credinţã şi de moralã, Pãstorii Bisericii au datoria şi dreptul de a veghea sã nu se aducã vreo daunã credinţei sau vieţii morale a credincioşilor prin scrieri sau prin folosirea instrumentelor de comunicare socialã. De asemenea, au datoria şi dreptul de a cere sã fie judecate de cãtre ei scrierile referitoare la credinţã şi moralã şi pe care credincioşii vor sã le publice, precum şi de a condamna scrierile care vatãmã dreapta credinţã şi bunele moravuri. § 2. Datoria şi dreptul despre care vorbeşte § 1 le revin Episcopilor, atât fiecãruia în parte, cât şi tuturor împreunã, adunaţi în concilii particulare sau în Conferinţele Episcopale, faţã de credincioşii încredinţaţi grijii lor, şi autoritãţii supreme a Bisericii, faţã de întregul popor al lui Dumnezeu. Can. 824 - § 1. Dacã nu este stabilit altfel, Ordinariul locului, cãruia trebuie sã i se cearã, conform canoanelor acestui titlu, permisiunea sau aprobarea pentru publicarea cãrţilor, este Ordinariul locului propriu al autorului ori Ordinariul locului în care cãrţile vor fi publicate. § 2. Dacã nu se constatã altfel, cele stabilite în canoanele acestui titlu cu privire la cãrţi trebuie sã se aplice şi în cazul oricãrei scrieri destinate difuzãrii publice. Can. 825 - § 1. Cãrţile Sfintei Scripturi nu pot fi publicate decât cu aprobarea Scaunului Apostolic sau a Conferinţei Episcopilor; de asemenea, ca sã poatã fi publicate traducerile lor într-o limbã naţionalã, este necesar sã fie aprobate de aceeaşi autoritate şi, totodatã, sã fie prevãzute cu explicaţii necesare şi suficiente. § 2. Cu permisiunea Conferinţei Episcopilor, credincioşii catolici pot sã pregãteascã şi sã publice traduceri ale Sfintei Scripturi, prevãzute cu explicaţii adecvate, chiar în colaborare cu fraţii separaţi. Can. 826 - § 1. În ce priveşte cãrţile liturgice, sã se respecte dispoziţiile can. 838. § 2. Pentru reeditarea cãrţilor liturgice, precum şi a traducerilor lor într-o limbã naţionalã sau a anumitor pãrţi din ele, este necesar sã rezulte, pe baza unui atestat al Ordinariului locului în care sunt publicate, concordanţa lor cu ediţia aprobatã. § 3. Cãrţile de rugãciune pentru uzul public sau privat al credincioşilor sã nu fie publicate decât cu permisiunea Ordinariului locului. Can. 827 - § 1. Pentru publicarea catehismelor şi a altor scrieri destinate instruirii catehetice, precum şi pentru traducerile lor, este necesarã aprobarea Ordinariului locului, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 775, § 2. § 2. În şcolile fie elementare, fie medii, fie superioare, cãrţile care trateazã problemele referitoare la Sfânta Scripturã, la teologie, la dreptul canonic, la istoria Bisericii şi la alte discipline religioase sau morale nu pot fi folosite ca manuale dacã nu au fost publicate cu aprobarea autoritãţii ecleziastice competente sau dacã nu au fost aprobate ulterior de aceeaşi autoritate. § 3. Se recomandã ca acele cãrţi care trateazã materiile menţionate de § 2, chiar dacã nu sunt folosite în învãţãmânt ca manuale, de asemenea, scrierile care conţin elemente referitoare în mod special la religie sau la moralã, sã fie supuse judecãţii Ordinariului locului. § 4. În biserici sau oratorii nu pot fi expuse, vândute sau dãruite cãrţi sau alte scrieri care trateazã probleme de religie sau de moralã, dacã nu au fost publicate cu permisiunea autoritãţii ecleziastice competente sau dacã nu au fost aprobate ulterior de aceeaşi autoritate. Can. 828 - Nu este permisã reeditarea colecţiilor de decrete sau de acte publicate de o autoritate ecleziasticã, dacã nu a fost obţinutã permisiunea din partea acelei autoritãţi, respectându-se condiţiile impuse de ea. Can. 829 - Aprobarea sau permisiunea de a publica o operã valoreazã pentru textul original, însã nu pentru noile ei ediţii sau pentru traduceri. Can. 830 - § 1. Rãmânând inviolabil dreptul fiecãrui Ordinariu al locului de a încredinţa unor persoane de încredere misiunea de a-şi da pãrerea asupra cãrţilor, poate fi alcãtuitã de Conferinţa Episcopilor o listã de cenzori, remarcabili prin ştiinţã, doctrinã dreaptã şi prudenţã, care sã stea la dispoziţia curiilor diecezane, sau poate fi chiar constituitã o comisie de cenzori, pe care Ordinariii locului sã o poatã consulta. § 2. În îndeplinirea oficiului sãu, cenzorul, înlãturând orice preferinţã personalã, sã ţinã seama numai de doctrina Bisericii cu privire la credinţã şi moralã, aşa cum este ea propusã de magisteriul ecleziastic. § 3. Cenzorul trebuie sã-şi dea pãrerea în scris; dacã aceasta este favorabilã, Ordinariul sã acorde, dupã judecata sa prudentã, permisiunea de publicare, punându-şi semnãtura şi indicând data şi locul acordãrii permisiunii; dacã nu este de acord, Ordinariul sã-i comunice autorului lucrãrii motivele refuzului. Can. 831 - § 1. Credincioşii sã nu scrie în vreun fel în ziarele, în reviste sau în alte publicaţii periodice care obişnuiesc sã atace deschis religia catolicã sau bunele moravuri, decât dintr-un motiv just şi raţional; în schimb, clericii şi membrii institutelor cãlugãreşti, numai cu permisiunea Ordinariului locului. § 2. Este de datoria Conferinţei Episcopilor sã stabileascã norme privind condiţiile necesare ca clericii şi membrii institutelor cãlugãreşti sã poatã participa la emisiunile radiofonice sau televizate care dezbat probleme privind doctrina catolicã şi morala. Can. 832 - Ca sã poatã publica scrieri care trateazã probleme de religie sau de moralã, membrii institutelor cãlugãreşti au nevoie şi de permisiunea Superiorului lor major, conform constituţiilor. TITLUL V Profesiunea de credinţã Can. 833 - Au obligaţia de a face personal profesiunea de credinţã, dupã formula aprobatã de Scaunul Apostolic: 1° în faţa preşedintelui sau a unui delegat al acestuia, toţi cei care participã cu vot fie deliberativ, fie consultativ, la Conciliul Ecumenic sau la conciliul particular, la Sinodul Episcopilor şi la sinodul diecezan; preşedintele, însã, în faţa Conciliului sau a sinodului; 2° cei promovaţi la demnitatea de cardinal, conform statutelor Colegiului sacru; 3° în faţa delegatului Scaunului Apostolic, toţi cei promovaţi la episcopat, precum şi cei echivalaţi Episcopului diecezan; 4° în faţa colegiului consultanţilor, Administratorul diecezan; 5° în faţa Episcopului diecezan sau a unui delegat al sãu, Vicarii generali şi Vicarii episcopali, precum şi Vicarii judecãtoreşti; 6° în faţa Ordinariului locului sau a unui delegat al sãu, parohii, rectorul, profesorii de teologie şi filozofie din seminarii, la începutul funcţiei primite; cei care trebuie promovaţi la diaconat; 7° în faţa Marelui Cancelar sau, dacã acesta nu existã, în faţa Ordinariului locului sau a delegaţilor lor, rectorul unei universitãţi ecleziastice şi cel al unei universitãţi catolice, la începutul exercitãrii funcţiei primite; în faţa rectorului, dacã este preot, sau în faţa Ordinariului locului sau a delegaţilor lor, profesorii care predau în orice fel de universitate discipline care privesc credinţa şi morala, la începutul exercitãrii funcţiei primite; 8° Superiorii din institutele cãlugãreşti şi societãţile de viaţã apostolicã clericale, conform constituţiilor. CARTEA A IV-A FUNCŢIA BISERICII DE A SFINŢI Can. 834 - § 1. Biserica îndeplineşte funcţia de a sfinţi în special prin liturgia sacrã, care pe bunã dreptate este consideratã exercitarea funcţiei sacerdotale a lui Isus Cristos, în care sfinţirea oamenilor este arãtatã prin semne perceptibile şi realizatã conform cu condiţia proprie a fiecãruia, şi în care se sãvârşeşte cultul public integral al lui Dumnezeu de cãtre Trupul mistic al lui Isus Cristos, adicã de cãtre Cap şi membre. § 2. Acest cult este adus atunci când este oferit în numele Bisericii de persoane desemnate în mod legitim şi prin acte aprobate de autoritatea Bisericii. Can. 835 - § 1. Funcţia de a sfinţi o exercitã, în primul rând, Episcopii, care sunt mari preoţi, principalii împãrţitori ai tainelor lui Dumnezeu şi, în Biserica încredinţatã lor, responsabilii, promotorii şi supraveghetorii întregii vieţi liturgice. § 2. Şi preoţii exercitã aceastã funcţie, cãci participând şi ei la preoţia lui Cristos ca slujitori ai sãi, sub autoritatea Episcopului, sunt consacraţi pentru a celebra cultul divin şi pentru a sfinţi poporul. § 3. Diaconii participã la celebrarea cultului divin conform dispoziţiilor dreptului. § 4. Şi ceilalţi credincioşi îşi au rolul lor în funcţia de a sfinţi, participând activ, fiecare dupã condiţia sa, la celebrãrile liturgice, mai cu seamã la celebrarea euharisticã; participã în mod special la aceastã funcţie pãrinţii, ducând viaţa de cãsãtorie în spirit creştin şi dând o educaţie creştinã copiilor lor. Can. 836 - Deoarece cultul creştin, în care este exercitatã preoţia comunã credincioşilor, este o lucrare ce provine din credinţã şi se bazeazã pe credinţã, slujitorii sacri sã depunã tot zelul în a trezi credinţa şi în a o lumina, îndeosebi prin slujirea cuvântului prin care credinţa se naşte şi se hrãneşte. Can. 837 - § 1. Acţiunile liturgice nu sunt acţiuni private, ci celebrãri ale Bisericii însãşi, care este "sacrament al unitãţii", adicã popor sfânt reunit şi organizat sub conducerea Episcopilor; de aceea, ele privesc întregul trup al Bisericii, îl manifestã şi îl îmbogãţesc, şi fiecare dintre mãdularele lui este implicat într-un fel sau altul în aceste acţiuni, potrivit cu diversitatea treptelor preoţeşti, a funcţiilor şi a participãrii actuale. § 2. Deoarece, prin natura lor, acţiunile liturgice comportã o celebrare comunitarã, ele sã fie celebrate, când este posibil, cu participarea numeroasã şi activã a credincioşilor. Can. 838 - § 1. Organizarea liturgiei sacre depinde exclusiv de autoritatea Bisericii, adicã de Scaunul Apostolic şi, în conformitate cu normele dreptului, de Episcopul diecezan. § 2. Este de datoria şi competenţa Scaunului Apostolic sã rânduiascã liturgia sacrã a Bisericii întregi, sã publice cãrţile liturgice, sã autorizeze traducerile lor în limbile naţionale şi sã vegheze ca normele liturgice sã fie respectate pretutindeni cu fidelitate. § 3. Conferinţelor episcopale le revine datoria sã pregãteascã traducerile cãrţilor liturgice în limbile naţionale, adaptate în chip potrivit în limitele stabilite de aceleaşi cãrţi liturgice, şi sã le publice dupã ce au primit autorizaţia de la Sfântul Scaun. § 4. În Biserica ce i-a fost încredinţatã şi în limitele competenţei proprii, Episcopul diecezan are autoritatea sã dea norme în materie liturgicã, pe care toţi sunt obligaţi sã le respecte. Can. 839 - § 1. Biserica îndeplineşte funcţia de a sfinţi şi prin alte mijloace, adicã prin rugãciuni, în care se cere lui Dumnezeu sfinţirea sufletelor în adevãr, prin fapte de caritate şi de pocãinţã, care, desigur, contribuie foarte mult la înrãdãcinarea şi întãrirea împãrãţiei lui Dumnezeu în suflete şi sunt de ajutor pentru mântuirea lumii. § 2. Ordinariii locurilor sã vegheze ca rugãciunile şi practicile de pietate ale poporului creştin sã fie perfect conforme cu normele Bisericii. PARTEA I Sacramentele Can. 840 - Sacramentele Noului Testament, instituite de Cristos Domnul şi încredinţate Bisericii, ca acţiuni ale lui Cristos şi ale Bisericii, sunt semne şi mijloace prin care credinţa se manifestã şi se întãreşte, se aduce lui Dumnezeu cult public şi se realizeazã sfinţirea oamenilor şi, de aceea, contribuie la crearea, întãrirea şi manifestarea comuniunii ecleziastice; prin urmare, atât slujitorii sacri, cât şi ceilalţi credincioşi, celebrându-le, trebuie sã aibã cea mai mare veneraţie şi zelul necesar. Can. 841 - Deoarece sacramentele sunt aceleaşi pentru întreaga Bisericã şi fac parte din tezaurul divin, autoritatea supremã a Bisericii are dreptul exclusiv sã aprobe sau sã stabileascã cele ce sunt necesare pentru validitatea lor, şi tot aceeaşi autoritate, sau o altã autoritate despre care vorbeşte can. 838, §§ 3 şi 4, are dreptul sã decidã şi cele cu privire la celebrarea, administrarea şi primirea lor licitã, precum şi cu privire la rânduiala ce trebuie respectatã în celebrarea lor. Can. 842 - § 1. Cine nu a primit Botezul nu poate fi admis în mod valid la celelalte sacramente. § 2. Botezul, Mirul şi Preasfânta Euharistie sunt sacramente atât de strâns unite între ele încât sunt necesare pentru deplina iniţiere creştinã. Can. 843 - § 1. Slujitorii sacri nu pot refuza sacramentele celor care le cer la momentul oportun, sunt dispuşi cum se cuvine şi nu sunt opriţi de cãtre drept sã le primeascã. § 2. Pãstorii de suflete şi ceilalţi credincioşi, fiecare dupã propria funcţie eclezialã, au datoria de a se îngriji ca aceia care cer sacramentele sã se pregãteascã pentru a le primi printro evanghelizare necesarã, precum şi printr-o instruire cateheticã, respectându-se normele date de autoritatea competentã. Can. 844 - § 1. Slujitorii sacri catolici administreazã în mod licit sacramentele numai credincioşilor catolici, iar aceştia le primesc în mod licit numai de la slujitorii catolici, cu excepţia cazurilor prevãzute în §§ 2, 3 şi 4 ale acestui canon şi ale can. 861, § 2. § 2. Ori de câte ori necesitatea cere aceasta, sau adevãrata utilitate spiritualã o sugereazã, şi cu condiţia sã fie evitat pericolul de eroare sau de indiferentism, se permite credincioşilor, cãrora le este imposibil din punct de vedere fizic sau moral sã meargã la un slujitor catolic, sã primeascã sacramentele Pocãinţei, Euharistiei, şi Ungerii bolnavilor de la slujitori necatolici în a cãror Bisericã aceste sacramente sunt valide. § 3. Slujitorii sacri catolici administreazã în mod licit sacramentele Pocãinţei, Euharistiei şi Ungerii bolnavilor membrilor Bisericilor orientale care nu sunt în comuniune deplinã cu Biserica Catolicã, dacã aceştia le cer de bunãvoie şi sunt dispuşi cum se cuvine; acelaşi lucru este valabil şi pentru membrii altor Biserici care, dupã aprecierea Scaunului Apostolic, se aflã cu privire la sacramentele respective în aceeaşi situaţie ca şi Bisericile orientale menţionate mai sus. § 4. Dacã existã pericolul de moarte sau dacã, dupã aprecierea Episcopului diecezan sau a Conferinţei Episcopilor, intervine o altã necesitate gravã, slujitorii catolici administreazã în mod licit aceleaşi sacramente şi celorlalţi creştini care nu sunt în comuniune deplinã cu Biserica Catolicã, dar care nu pot sã se ducã la slujitorul comunitãţii lor, cer aceste sacramente de bunãvoie, manifestã faţã de ele credinţa catolicã şi sunt dispuşi cum se cuvine. § 5. Episcopul diecezan sau Conferinţa Episcopilor sã nu dea norme generale cu privire la cazurile prevãzute de §§ 2, 3 şi 4 decât dupã ce au consultat autoritatea competentã cel puţin a Bisericii locale sau a comunitãţii necatolice interesate. Can. 845 - § 1. Deoarece imprimã un caracter, sacramentele Botezului, Mirului şi Preoţiei nu pot fi repetate. § 2. Dacã, dupã ce a fost fãcutã o cercetare atentã, persistã un dubiu prudent cu privire la conferirea realã sau cu privire la validitatea sacramentelor despre care vorbeşte § 1, ele sã fie date sub condiţie. Can. 846 - § 1. În celebrarea sacramentelor sã se urmeze cu fidelitate cãrţile liturgice aprobate de autoritatea competentã; de aceea, nimeni sã nu adauge, sã nu elimine şi sã nu schimbe ceva din proprie iniţiativã. § 2. Slujitorul sã celebreze sacramentele dupã propriul rit. Can. 847 - § 1. În administrarea sacramentelor care necesitã folosirea de uleiuri sacre, slujitorul trebuie sã foloseascã uleiuri extrase din mãsline sau din alte plante şi, cu excepţia dispoziţiei din can. 999, nr. 2, consacrate sau binecuvântate recent de Episcop; sã nu se foloseascã cele vechi decât în caz de necesitate. § 2. Parohul sã cearã uleiurile sacre de la Episcopul propriu şi sã le pãstreze cu grijã întrun loc decent şi sigur. Can. 848 - În afarã de ofertele stabilite de autoritatea competentã, slujitorul sã nu cearã nimic pentru administrarea sacramentelor, având întotdeauna grijã ca cei nevoiaşi sã nu fie lipsiţi de ajutorul sacramentelor din cauza sãrãciei lor. TITLUL I Botezul Can. 849 - Botezul, poartã a sacramentelor, necesar pentru mântuire în fapt sau cel puţin în dorinţã, prin care oamenii sunt eliberaţi de pãcate, renãscuţi ca fii ai lui Dumnezeu, configuraţi lui Cristos printr-un caracter de neşters şi încorporaţi în Bisericã, este conferit în mod valid numai prin baia cu apã adevãratã şi prin rostirea formulei necesare. CAP. I Celrarea Botezului Can. 850 - Botezul este administrat dupã ritualul stabilit de cãrţile liturgice aprobate, cu excepţia cazului de necesitate urgentã, când trebuie sã fie respectate numai cele necesare pentru validitate. Can. 851 - Celebrarea Botezului trebuie pregãtitã cum se cuvine; de aceea: 1° adultul care intenţioneazã sã primeascã Botezul sã fie admis la catecumenat şi, pe cât posibil, sã fie adus la iniţierea sacramentalã parcurgând diferitele trepte în conformitate cu ritualul iniţierii, adaptat de Conferinţa Episcopilor şi cu normele speciale date de aceasta; 2° pãrinţii unui copil care trebuie botezat, precum şi cei care îşi vor asuma funcţia de naşi, sã fie bine instruiţi asupra semnificaţiei acestui sacrament şi a obligaţiilor ce sunt strâns legate de el; parohul, personal sau prin alţii, sã aibã grijã ca pãrinţii sã fie instruiţi cum trebuie prin îndemnuri pastorale, ba chiar şi prin rugãciune fãcutã în comun, adunând mai multe familii şi, unde este posibil, vizitându-le. Can. 852 - § 1. Dispoziţiile canoanelor cu privire la Botezul adulţilor se aplicã tuturor celor care, împlinind şapte ani, au ajuns la uzul raţiunii. § 2. Este asimilatã pruncului (infanti), chiar şi în ce priveşte Botezul, persoana care nu este responsabilã de actele sale. Can. 853 - Apa ce trebuie folositã în conferirea Botezului trebuie sã fie binecuvântatã dupã dispoziţiile cãrţilor liturgice, cu excepţia cazului de necesitate. Can. 854 - Botezul sã fie conferit fie prin scufundare, fie prin turnare, respectându-se dispoziţiile Conferinţei Episcopilor. Can. 855 - Pãrinţii, naşii şi parohul sã aibã grijã sã nu se dea un nume strãin de sentimentul creştin. Can. 856 - Deşi Botezul poate fi celebrat în orice zi, se recomandã totuşi ca în mod obişnuit sã fie celebrat duminica sau, dacã e posibil, în noaptea Învierii. Can. 857 - § 1. Cu excepţia cazului de necesitate, locul specific pentru celebrarea Botezului este biserica sau oratoriul. § 2. De regulã, adultul sã fie botezat în biserica parohialã proprie, iar copilul, în biserica parohialã a pãrinţilor, dacã un motiv just nu sugereazã altfel. Can. 858 - § 1. Fiecare bisericã parohialã sã aibã izvor baptismal, rãmânând inviolabil dreptul cumulativ câştigat deja de alte biserici. § 2. Ordinariul locului, ascultând pãrerea parohului, poate permite ori porunci ca, pentru comoditatea credincioşilor, sã existe izvor baptismal şi într-o altã bisericã sau într-un oratoriu din teritoriul parohiei. Can. 859 - Dacã, din cauza distanţei sau altor împrejurãri, cel care trebuie botezat nu poate sã meargã sau sã fie dus fãrã un neajuns grav la biserica parohialã sau la o altã bisericã sau la un oratoriu, despre care vorbeşte can. 858, § 2, Botezul poate şi trebuie sã fie administrat în altã bisericã mai apropiatã sau oratoriu sau chiar într-un alt loc decent. Can. 860 - § 1. În afara cazului de necesitate, Botezul sã nu se administreze în case particulare, decât dacã Ordinariul locului a permis aceasta dintr-un motiv grav. § 2. Dacã Episcopul diecezan nu a stabilit altfel, Botezul sã nu se celebreze în spitale decât în caz de necesitate sau dintr-un alt motiv pastoral imperios. CAP. II Celebrantul Botezului Can. 861 - § 1. Celebrantul obişnuit al Botezului este Episcopul, preotul şi diaconul, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 530, nr. 1. § 2. Când lipseşte sau este împiedicat celebrantul obişnuit, administreazã în mod licit Botezul un catehet sau o altã persoanã desemnatã pentru aceasta de Ordinariul locului, ba chiar, în caz de necesitate, orice om care are intenţia necesarã pentru aceasta; pãstorii sufleteşti, îndeosebi parohul, sã aibã grijã ca credincioşii sã fie instruiţi asupra modului corect de a boteza. Can. 862 - Cu excepţia cazului de necesitate, nimeni nu poate, fãrã permisiunea necesarã, sã administreze Botezul în teritoriu strãin, nici chiar propriilor supuşi. Can. 863 - Botezul adulţilor, cel puţin al celor care au împlinit vârsta de paisprezece ani, sã fie adus la cunoştinţa Episcopului diecezan pentru ca, dacã apreciazã cã este bine, sã-l administreze personal. CAP. III Persoanele care trebuie botezate Can. 864 - Este capabil sã primeascã Botezul orice om încã nebotezat, şi numai el. Can. 865 - § 1. Ca un adult sã poatã fi botezat, trebuie sã-şi fi manifestat voinţa de a primi Botezul, sã fie instruit suficient asupra adevãrurilor de credinţã şi a obligaţiilor creştine şi sã fie probat în viaţa creştinã prin catecumenat; sã fie îndemnat sã se cãiascã de pãcatele sale. § 2. Adultul care se aflã în pericol de moarte poate fi botezat dacã, având o oarecare cunoştinţã despre principalele adevãruri de credinţã, şi-a manifestat în vreun fel intenţia de a primi Botezul şi sã promitã cã va respecta poruncile religiei creştine. Can. 866 - Dacã nu se opune vreun motiv grav, adultul care se boteazã sã fie miruit îndatã dupã Botez şi sã participe la celebrarea euharisticã, primind chiar Împãrtãşania. Can. 867 - § 1. Pãrinţii au obligaţia de a se îngriji ca proprii lor copii sã fie botezaţi în primele sãptãmâni; îndatã dupã naştere, sau chiar înainte de naştere, sã meargã la paroh spre a cere sacramentul pentru copil şi sã se pregãteascã aşa cum trebuie pentru primirea lui. § 2. Dacã un copil se aflã în pericol de moarte, sã fie botezat fãrã întârziere. Can. 868 - § 1. Ca un copil sã fie botezat în mod licit, trebuie ca: 1° pãrinţii, cel puţin unul dintre ei, sau cine le ţine locul sã fie de acord; 2° sã existe speranţa întemeiatã cã el va fi educat în religia catolicã; dacã aceastã speranţã lipseşte întru totul, Botezul sã fie amânat conform dispoziţiilor dreptului particular, explicându-se pãrinţilor motivul amânãrii. § 2. În pericol de moarte, un copil din pãrinţi catolici, ba chiar şi cel din pãrinţi necatolici, este botezat în mod licit chiar împotriva voinţei pãrinţilor lui. Can. 869 - § 1. Când existã îndoiala dacã cineva a fost botezat sau dacã a fost botezat în mod valid, iar dupã o investigaţie serioasã dubiul totuşi persistã, sã se confere Botezul sub condiţie. § 2. Cei botezaţi într-o comunitate eclezialã necatolicã nu trebuie botezaţi sub condiţie, în afarã de cazul când, dupã ce au fost examinate materia şi forma folosite în administrarea Botezului, precum şi intenţia botezatului adult şi a oficiantului care a botezat, existã un motiv serios de dubiu asupra validitãţii Botezului. § 3. Dacã în cazurile prevãzute de §§ 1 şi 2 persistã dubiul cu privire la administrarea Botezului sau la validitatea lui, sã nu se confere Botezul decât dupã ce i se expune celui care se boteazã, dacã este adult, doctrina despre sacramentul Botezului şi dupã ce i se aratã acestuia sau, dacã este vorba de un copil, pãrinţilor, motivele validitãţii nesigure a Botezului deja celebrat. Can. 870 - Un copil expus sau gãsit sã fie botezat dacã, dupã o investigaţie atentã, nu rezultã cã a fost deja botezat. Can. 871 - În mãsura posibilitãţilor, fetuşii avortaţi, dacã sunt vii, sã primeascã Botezul. CAP. IV Naşii Can. 872 - Pe cât e posibil, celui ce se boteazã sã i se dea un naş care are datoria sã-l asiste pe adult în iniţierea creştinã şi sã-l prezinte la Botez, împreunã cu pãrinţii, pe copilul care trebuie botezat, şi, de asemenea, sã-şi dea silinţa ca cel botezat sã ducã o viaţã creştinã conformã cu Botezul şi sã îndeplineascã cu fidelitate obligaţiile inerente acestui sacrament. Can. 873 - Sã se ia numai un naş sau o naşã, ori un naş şi o naşã împreunã. Can. 874 - § 1. Ca cineva sã fie admis sã îndeplineascã funcţia de naş, trebuie: 1° sã fie desemnat de cãtre cel care se boteazã sau de pãrinţii acestuia, ori, în lipsa acestora, de cãtre paroh sau de cãtre celebrantul Botezului şi sã aibã capacitatea şi intenţia de a îndeplini aceastã funcţie; 2° sã fi împlinit vârsta de şaisprezece ani, dacã Episcopul diecezan nu a stabilit o altã vârstã, ori dacã parohul sau celebrantul nu considerã cã, dintr-un motiv just, se poate admite o excepţie; 3° sã fie catolic, sã fi primit Mirul şi Preasfântul Sacrament al Euharistiei şi, totodatã, sã ducã o viaţã conformã cu credinţa şi cu funcţia ce trebuie sã şi-o asume; 4° sã nu fie împiedicat de vreo pedeapsã canonicã impusã sau declaratã în mod legitim; 5° sã nu fie tatãl sau mama celui care se boteazã. § 2. Un botezat care aparţine la o comunitate eclezialã necatolicã sã fie admis numai împreunã cu un naş catolic şi numai în calitate de martor al Botezului. CAP. V Dovedirea şi înregistrarea botezului administrat Can. 875 - Cine administreazã Botezul sã aibã grijã ca, în cazul când nu este prezent un naş, sã fie de faţã cel puţin un martor prin care sã poatã fi doveditã conferirea Botezului. Can. 876 - Pentru a dovedi conferirea Botezului, dacã nu se aduce nimãnui vreun prejudiciu, este suficientã declaraţia unui singur martor mai presus de orice bãnuialã sau jurãmântul botezatului însuşi, dacã el a primit Botezul ca adult. Can. 877 - § 1. Parohul locului unde se celebreazã Botezul trebuie sã înregistreze în mod conştiincios şi fãrã nici o întârziere în registrul de botezaţi numele celor botezaţi, menţionând numele celebrantului, al pãrinţilor, al naşilor şi, dacã existã, al martorilor, precum şi locul şi ziua conferirii Botezului, indicând totodatã ziua şi locul naşterii. § 2. În cazul unui copil nãscut dintr-o mamã necãsãtoritã, trebuie înregistrat numele mamei, dacã maternitatea ei este cunoscutã în mod public sau dacã ea cere acest lucru de bunãvoie în scris sau în faţa a doi martori; de asemenea, trebuie înregistrat numele tatãlui, dacã paternitatea sa este doveditã printr-un înscris public sau printr-o declaraţie din partea lui, fãcutã în faţa parohului şi a doi martori; în celelalte cazuri, cel botezat sã fie înregistrat fãrã a se fi menţionat numele tatãlui sau al pãrinţilor. § 3. Dacã este vorba de un copil care este adoptat, sã se înregistreze numele celor care îl adoptã, precum şi, cel puţin dacã astfel se procedeazã în actul civil al regiunii respective, numele pãrinţilor naturali, conform §§ 1 şi 2, respectându-se dispoziţiile Conferinţei Episcopilor. Can. 878 - Dacã Botezul nu a fost administrat de paroh şi nici în prezenţa sa, celebrantul Botezului, oricine ar fi el, trebuie sã-l informeze de aceasta pe parohul parohiei în care a fost administrat Botezul, ca sã înregistreze Botezul conform cu can. 877, § 1. TITLUL II Sacramentul Mirului Can. 879 - Sacramentul Mirului, care imprimã un caracter, şi prin care cei botezaţi, continuând itinerarul iniţierii creştine, sunt îmbogãţiţi de darul Duhului Sfânt şi legaţi mai strâns de Bisericã, îi întãreşte şi îi obligã mai puternic sã fie martori ai lui Cristos prin cuvinte şi fapte şi sã rãspândeascã şi sã apere credinţa. CAP. I Celebrarea Mirului Can. 880 - § 1. Sacramentul Mirului este conferit prin ungerea cu crismã pe frunte, fãcutã cu impunerea mâinii şi prin cuvintele stabilite în cãrţile liturgice aprobate. § 2. Crisma ce trebuie folositã în sacramentul Mirului trebuie sã fie consacratã de Episcop, chiar dacã sacramentul este administrat de un preot. Can. 881 - Este bine ca sacramentul Mirului sã se celebreze în bisericã, în cadrul Liturghiei; totuşi, dintr-un motiv just şi raţional, poate fi celebrat în afara Liturghiei şi în orice loc decent. CAP. II Celebrantul Mirului Can. 882 - Celebrantul obişnuit al Mirului este Episcopul; conferã în mod valid acest sacrament şi preotul care a primit aceastã facultate în virtutea dreptului universal sau în virtutea unei concesiuni din partea autoritãţii competente. Can. 883 - Se bucurã ipso iure de facultatea de a administra Mirul: 1° în cadrul jurisdicţiei proprii, cei care sunt echivalenţi în drept Episcopului diecezan; 2° faţã de persoana interesatã, preotul care în virtutea oficiului sau a mandatului Episcopului diecezan, boteazã pe cineva care a împlinit şapte ani sau admite în comuniunea deplinã cu Biserica Catolicã o persoanã deja botezatã; 3° faţã de cei care se aflã în pericol de moarte, parohul, ba chiar orice preot. Can. 884 - § 1. Episcopul diecezan sã administreze personal Mirul sau sã aibã grijã sã fie administrat de un alt Episcop; dacã este necesar, poate sã acorde unuia sau mai multor preoţi, bine precizaţi, facultatea sã administreze ei acest sacrament. § 2. Dintr-un motiv grav, Episcopul şi preotul înzestrat cu facultatea de a mirui în virtutea dreptului sau a unei concesiuni speciale din partea autoritãţii competente pot, în cazuri particulare, sã ia ca asociaţi alţi preoţi, ca sã administreze şi ei Mirul. Can. 885 - § 1. Episcopul diecezan are obligaţia de a se îngriji ca sacramentul Mirului sã fie conferit credincioşilor sãi, care îl cer dupã rânduialã şi în mod raţional. § 2. Preotul care se bucurã de aceastã facultate trebuie sã o foloseascã în favoarea persoanelor pentru care i-a fost acordatã. Can. 886 - § 1. În dieceza sa, Episcopul administreazã în mod legal sacramentul Mirului şi credincioşilor care nu sunt sub jurisdicţia lui, dacã nu existã o oprelişte expresã din partea Ordinariului lor. § 2. Ca sã administreze în mod licit Mirul în altã diecezã, Episcopul are nevoie de permisiunea, cel puţin presupusã în mod raţional, a Episcopului diecezan, în afarã de cazul când este vorba de credincioşii proprii. Can. 887 - Preotul care are facultatea de a administra Mirul conferã în mod licit acest sacrament, în teritoriul ce îi este desemnat, chiar şi persoanelor strãine, dacã nu existã o interzicere din partea Ordinariului lor propriu; într-un teritoriu strãin, nu poate sã-l administreze în mod valid nimãnui, cu excepţia cazului prevãzut de can. 883, nr. 3. Can. 888 - În teritoriul în care pot sã confere în mod valid Mirul, slujitorii sacri îl pot administra şi în locurile exempte. CAP. III Persoanele ce trebuie miruite Can. 889 - § 1. Este capabil sã primeascã Mirul orice botezat, şi numai el, care nu este încã miruit. § 2. Cu excepţia pericolului de moarte, ca cineva sã primeascã în mod licit Mirul este necesar, dacã are uzul raţiunii, sã fie instruit în mod adecvat, sã fie dispus cum se cuvine şi sã poatã reînnoi fãgãduinţele de la Botez. Can. 890 - Credincioşii au obligaţia sã primeascã acest sacrament la timpul potrivit; pãrinţii, pãstorii sufleteşti, îndeosebi parohii, sã aibã grijã ca credincioşii sã fie bine instruiţi pentru a-l primi şi sã se apropie de el la timpul cuvenit. Can. 891 - Sacramentul Mirului sã fie conferit credincioşilor ajunşi în jurul vârstei priceperii, dacã nu s-a stabilit o altã vârstã de cãtre Conferinţa Episcopilor, sau nu existã pericolul morţii, sau dacã, dupã aprecierea slujitorului sacru, un motiv grav nu sugereazã altfel. CAP. IV Naşii Can. 892 - Pe cât e posibil, cine se miruieşte sã fie asistat de un naş care are datoria de a se îngriji ca cel miruit sã se comporte ca un adevãrat martor al lui Cristos şi sã îndeplineascã în mod fidel obligaţiile inerente acestui sacrament. Can. 893 - § 1. Ca cineva sã poatã fi naş, trebuie sã îndeplineascã condiţiile despre care vorbeşte can. 874. § 2. Este bine sã fie luat ca naş cel ce şi-a asumat aceeaşi funcţie şi la Botez. CAP. V Dovedirea şi înregistrarea Mirului conferit Can. 894 - Pentru dovedirea administrãrii Mirului sã se respecte dispoziţiile can. 876. Can. 895 - Numele celor miruiţi, menţionându-se numele celebrantului, al pãrinţilor şi al naşilor, locul şi ziua conferirii Mirului, sã fie înscrise în registrul de miruiţi al Curiei diecezane sau, unde acest lucru a fost stabilit de Conferinţa Episcopilor sau de Episcopul diecezan, în registrul ce trebuie pãstrat în arhiva parohialã; parohul trebuie sã-l informeze pe parohul locului Botezului despre administrarea Mirului, pentru a se face adnotarea în registrul de botezaţi, conform can. 535, § 2. Can. 896 - Dacã parohul locului nu a fost prezent, celebrantul sã-l informeze, personal sau prin alţii, cât mai curând despre administrarea Mirului. TITLUL III Preasfânta Euharistie Can. 897 - Cel mai sublim sacrament este Preasfânta Euharistie, în care este conţinut, oferit şi primit însuşi Cristos Domnul, şi prin care Biserica trãieşte şi creşte fãrã încetare. Jertfa euharisticã, memorialul morţii şi învierii Domnului, în care se perpetueazã de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii, este culmea şi izvorul întregului cult şi al întregii vieţi creştine, prin care se manifestã şi se realizeazã unitatea poporului lui Dumnezeu şi se sãvârşeşte zidirea Trupului lui Cristos. Celelalte sacramente şi toate operele de apostolat ale Bisericii sunt strâns unite cu Preasfânta Euharistie şi converg spre ea. Can. 898 - Credincioşii sã cinsteascã în cel mai înalt grad Preasfânta Euharistie, participând activ la celebrarea Sfintei Jertfe, primind cu cea mai mare evlavie şi des acest sacrament şi venerând-o cu cea mai mare adoraţie; explicând doctrina referitoare la acest sacrament, pãstorii sufleteşti sã-i înveţe cu zel pe credincioşi asupra acestor obligaţii. CAP. I Celebrarea euharisticã Can. 899 - § 1. Celebrarea euharisticã este acţiunea lui Cristos însuşi şi a Bisericii, în care Cristos Domnul, prin slujirea preotului, se oferã lui Dumnezeu Tatãl pe sine însuşi prezent în mod substanţial sub speciile pâinii şi vinului şi se dã ca hranã spiritualã credincioşilor uniţi în oferirea sa. § 2. În Adunarea euharisticã, prezidatã de Episcop sau, sub autoritatea acestuia, de preot, care acţioneazã în persoana lui Cristos, poporul lui Dumnezeu este chemat împreunã şi toţi credincioşii prezenţi, atât clericii, cât şi laicii, participã activ, fiecare în felul sãu, potrivit cu diversitatea treptelor preoţeşti şi a funcţiilor liturgice. § 3. Celebrarea euharisticã sã fie astfel rânduitã încât toţi cei care iau parte la ea sã beneficieze de roade îmbelşugate, pentru a cãror dobândire Cristos Domnul a instituit Jertfa euharisticã. ART. 1 Slujitorul Preasfintei Euharistii Can. 900 - § 1. Numai preotul hirotonit în mod valid este slujitorul sacru care, acţionând în persoana lui Cristos, poate sã celebreze sacramentul Euharistiei. § 2. Celebreazã în mod licit Euharistia preotul care nu este împiedicat de o lege canonicã, respectând dispoziţiile canoanelor care urmeazã. Can. 901 - Preotul este liber sã aplice Liturghia pentru oricine, atât pentru cei vii cât şi pentru cei morţi. Can. 902 - Dacã interesul credincioşilor nu impune sau nu recomandã contrarul, preoţii pot sã concelebreze Euharistia, rãmânând totuşi inviolabilã libertatea fiecãruia de a celebra în mod individual, dar nu în timp ce se celebreazã în aceeaşi bisericã sau în acelaşi oratoriu. Can. 903 - Un preot sã fie admis sã celebreze chiar dacã nu este cunoscut de responsabilul bisericii, cu condiţia fie sã prezinte "celebretul" dat de Ordinariul sau de Superiorul propriu, eliberat cel mult de un an, fie cã se poate aprecia cu prudenţã cã nu este împiedicat sã celebreze. Can. 904 - Amintindu-şi mereu cã în misterul Jertfei euharistice este înfãptuitã necontenit opera mântuirii, preoţii sã celebreze des; ba, mai mult, se recomandã stãruitor celebrarea în fiecare zi, care, chiar dacã nu este posibilã prezenţa credincioşilor, este cu adevãrat o acţiune a lui Cristos şi a Bisericii, pe care sãvârşind-o, preoţii îşi îndeplinesc principala lor funcţie. Can. 905 - § 1. Cu excepţia cazurilor când, conform dreptului, Euharistia poate fi celebratã sau concelebratã de mai multe ori în aceeaşi zi, nu i se permite preotului sã celebreze decât o singurã datã pe zi. § 2. Dacã este lipsã de preoţi, Ordinariul locului poate permite ca preoţii sã celebreze, dintr-un motiv just, de douã ori pe zi, ba chiar, când o cere necesitatea pastoralã, de trei ori în zilele de duminicã şi sãrbãtori de poruncã. Can. 906 - Preotul sã nu celebreze Jertfa euharisticã fãrã participarea cel puţin a unui credincios, în afarã doar de cazul când existã un motiv just şi raţional. Can. 907 - La celebrarea euharisticã, nu le este permis diaconilor şi laicilor sã recite rugãciunile, mai ales rugãciunea euharisticã, sau sã sãvârşeascã acţiuni ce sunt proprii preotului celebrant. Can. 908 - Preoţilor catolici le este interzis sã concelebreze Euharistia cu preoţii Bisericilor sau cu slujitorii comunitãţilor ecleziale, care nu sunt în comuniune deplinã cu Biserica Catolicã. Can. 909 - Preotul sã nu omitã de a se pregãti cum se cuvine, prin rugãciune, la celebrarea Jertfei euharistice, nici de a aduce mulţumiri lui Dumnezeu la terminarea ei. Can. 910 - § 1. Slujitorul obişnuit al Sfintei Împãrtãşanii este Episcopul, preotul şi diaconul. § 2. Slujitorul extraordinar al Sfintei Împãrtãşanii este acolitul, precum şi un alt credincios desemnat în conformitate cu can. 230, § 3. Can. 911 - § 1. Au obligaţia şi dreptul de a duce Preasfânta Euharistie la bolnavi, ca Viatic, parohul şi vicarii parohiali, capelanii, precum şi Superiorul comunitãţii în institutele cãlugãreşti clericale sau în societãţile de viaţã apostolicã clericale, tuturor celor care se aflã în casã. § 2. În caz de necesitate sau cu permisiunea cel puţin presupusã a parohului, a capelanului sau a Superiorului, care ulterior trebuie informaţi, trebuie sã ducã Viaticul orice preot sau un alt slujitor al Sfintei Împãrtãşanii. ART. 2 Participarea la Preasfânta Euharistie Can. 912 - Fiecare botezat care nu este oprit de cãtre drept poate şi trebuie sã fie admis la Sfânta Împãrtãşanie. Can. 913 - § 1. Pentru ca Preasfânta Euharistie sã poatã fi administratã copiilor, este necesar ca ei sã aibã o cunoaştere suficientã şi o pregãtire fãcutã cu grijã, astfel încât, dupã capacitatea lor, sã înţeleagã misterul lui Cristos şi sã poatã primi Trupul Domnului cu credinţã şi evlavie. § 2. Preasfânta Euharistie poate fi totuşi administratã şi copiilor care se aflã în pericol de moarte, dacã sunt capabili sã deosebeascã Trupul lui Cristos de hrana obişnuitã şi sã primeascã Împãrtãşania cu respect. Can. 914 - În primul rând, pãrinţii şi cei care le ţin locul, precum şi parohul, au obligaţia de a se îngriji ca toţi copiii care au ajuns la uzul raţiunii sã fie pregãtiţi cum trebuie şi, dupã ce au fãcut mãrturisirea sacramentalã, sã fie întãriţi cu aceastã hranã dumnezeiascã; parohului îi revine şi obligaţia de a veghea sã nu fie admişi la Sfânta Împãrtãşanie acei copii care nu au ajuns la uzul raţiunii sau aceia pe care nu-i considerã suficient de dispuşi. Can. 915 - Sã nu fie admişi la Sfânta Împãrtãşanie excomunicaţii şi interzişii, dupã aplicarea sau declararea pedepsei, precum şi cei care persistã cu încãpãţânare într-un pãcat grav şi public. Can. 916 - Cine este conştient de un pãcat grav sã nu celebreze Liturghia, nici sã nu se împãrtãşeascã cu Trupul Domnului, fãrã sã fi fãcut în prealabil mãrturisirea sacramentalã, în afarã de cazul când existã un motiv grav şi imposibilitatea de a se mãrturisi; în acest caz, sã-şi aducã aminte cã are obligaţia sã facã un act de cãinţã desãvârşitã, însoţit de hotãrârea de a se mãrturisi cât mai curând posibil. Can. 917 - Cine a primit deja Sfânta Împãrtãşanie o poate primi încã o datã în aceeaşi zi în timpul celebrãrii euharistice la care participã, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 921, § 2. Can. 918 - Se recomandã foarte mult ca credincioşii sã primeascã Sfânta Împãrtãşanie în timpul celebrãrii euharistice; totuşi, celor care o cer dintr-un motiv just sã le fie administratã şi în afara Liturghiei, respectându-se riturile liturgice. Can. 919 - § 1. Cine are de gând sã primeascã Preasfânta Euharistie sã se abţinã de la orice fel de mâncare şi bãuturã, cu excepţia apei şi a medicamentelor, cel puţin o orã înainte de a se împãrtãşi. § 2. Preotul care celebreazã în aceeaşi zi de douã sau de trei ori Preasfânta Euharistie poate sã consume ceva înainte de a doua sau a treia celebrare, chiar dacã nu a trecut intervalul de o orã. § 3. Persoanele în vârstã şi cele bolnave, ca şi cele care le îngrijesc, pot sã primeascã Preasfânta Euharistie chiar dacã au consumat ceva cu mai puţin de o orã înainte. Can. 920 - § 1. Fiecare credincios, dupã ce a fãcut prima Împãrtãşanie, are obligaţia de a o primi cel puţin o datã de an. § 2. Aceastã poruncã trebuie îndeplinitã în timpul pascal, în afarã de cazul când, dintr-un motiv just, este îndeplinitã în alt timp al anului. Can. 921 - § 1. Credincioşii care se aflã în pericol de moarte, indiferent care ar fi motivul, sã fie întãriţi cu Sfânta Împãrtãşanie ca Viatic. § 2. Chiar dacã au fost întãriţi în aceeaşi zi cu Sfânta Împãrtãşanie, se recomandã foarte mult ca cei care ajung în pericol de a-şi pierde viaţa sã se împãrtãşeascã din nou. § 3. Persistând pericolul de moarte, se recomandã primirea Sfintei Împãrtãşanii de mai multe ori, în zile diferite. Can. 922 - Sã nu se amâne prea mult bolnavilor Sfântul Viatic; cei care au grija sufletelor sã vegheze cu râvnã ca bolnavii sã fie întãriţi cu el câtã vreme sunt în posesia deplinã a facultãţilor lor. Can. 923 - Credincioşii pot sã participe la Jertfa euharisticã şi sã primeascã Sfânta Împãrtãşanie în orice rit catolic, rãmânând inviolabilã dispoziţia can. 844. ART. 3 Riturile şi ceremoniile celebrãrii euharistice Can. 924 - § 1. Preasfânta Jertfã euharisticã trebuie oferitã cu pâine şi vin; în vin trebuie sã se toarne puţinã apã. § 2. Pâinea trebuie sã fie numai din grâu şi fãcutã recent, astfel încât sã nu existe nici un pericol de alterare. § 3. Vinul trebuie sã fie natural, produs din rodul viţei-de-vie, şi nealterat. Can. 925 - Sfânta Împãrtãşanie sã fie datã numai sub specia pâinii sau, respectându-se legile liturgice, sub ambele specii; totuşi, în caz de necesitate, poate fi datã chiar numai sub specia vinului. Can. 926 - Conform vechii tradiţii a Bisericii Latine, preotul sã foloseascã în celebrarea euharisticã pâine azimã, oriunde ar celebra. Can. 927 - Este absolut interzis, chiar şi în caz de extremã necesitate, de a se consacra o specie fãrã cealaltã sau de a consacra ambele specii în afara celebrãrii euharistice. Can. 928 - Celebrarea euharisticã sã fie fãcutã în limba latinã, sau într-o altã limbã, dar cu condiţia ca textele liturgice sã fi fost aprobate în mod legitim. Can. 929 - Celebrând şi administrând Euharistia, preoţii şi diaconii sã poarte veşmintele sacre stabilite de rubrici. Can. 930 - § 1. Dacã nu poate sã stea în picioare, preotul bolnav sau în vârstã poate sã celebreze Jertfa euharisticã stând pe scaun, respectând legile liturgice, totuşi nu în faţa poporului, în afarã de cazul când are permisiunea Ordinariului locului. § 2. Preotul orb sau afectat de o altã boalã celebreazã licit Jertfa euharisticã folosind orice text de Liturghie dintre cele aprobate şi, dacã este cazul, având lângã el un alt preot sau un diacon, sau chiar un laic bine instruit, care sã-l ajute. ART. 4 Timpul şi locul celebrãrii Euharistiei Can. 931 - Celebrarea şi distribuirea Euharistiei pot fi sãvârşite în orice zi şi la orice orã, cu excepţia acelora care sunt excluse de normele liturgice. Can. 932 - § 1. Celebrarea Euharistiei sã fie sãvârşitã într-un loc sacru, dacã, într-un caz particular, necesitatea nu cere altfel; în acest caz, celebrarea sã fie sãvârşitã într-un loc decent. § 2. Jertfa euharisticã trebuie sãvârşitã pe un altar dedicat sau binecuvântat; când este sãvârşitã în afara locului sacru, poate fi folositã o masã corespunzãtoare, rãmânând mereu necesare faţa de altar şi corporalul. Can. 933 - Dintr-un motiv just şi cu permisiunea expresã a Ordinariului locului, îi este permis unui preot sã celebreze Euharistia în lãcaşul de cult al unei Biserici sau al unei comunitãţi ecleziale, care nu sunt în comuniune deplinã cu Biserica Catolicã, cu condiţia sã nu se dea scandal. CAP. II Pãstrarea şi adorarea Preasfintei Euharistii Can. 934 - § 1. Preasfânta Euharistie: 1° trebuie pãstratã în biserica catedralã sau în biserica echivalatã bisericii catedrale, în biserica parohialã, precum şi în biserica sau oratoriul anexat casei unui institut cãlugãresc sau a unei societãţi de viaţã apostolicã; 2° poate fi pãstratã în capela Episcopului şi, cu permisiunea Ordinariului locului, în alte biserici, oratorii şi capele. § 2. În locurile sacre în care este pãstratã Preasfânta Euharistie, trebuie întotdeauna sã existe cineva care sã aibã grijã de ea şi, pe cât se poate, preotul sã celebreze acolo Liturghia cel puţin de douã ori pe lunã. Can. 935 - Nimãnui nu-i este permis sã pãstreze la el Preasfânta Euharistie sau sã o poarte în cãlãtorie, în afarã de cazul când existã o necesitate pastoralã urgentã, respectându-se dispoziţiile Episcopului diecezan. Can. 936 - În casa unui institut cãlugãresc sau într-o casã religioasã, Preasfânta Euharistie sã fie pãstratã numai în bisericã sau în oratoriul principal anexat casei; totuşi, dintr-un motiv just, Ordinariul poate permite sã fie pãstratã şi într-un alt oratoriu al aceleiaşi case. Can. 937 - Dacã nu se opune un motiv grav, biserica unde se pãstreazã Preasfânta Euharistie sã rãmânã deschisã credincioşilor cel puţin câteva ore pe zi, ca ei sã se poatã ruga în faţa Preasfântului Sacrament. Can. 938 - § 1. În mod obişnuit, Preasfânta Euharistie sã fie pãstratã într-un singur tabernacol din bisericã sau oratoriu. § 2. Tabernacolul în care este pãstratã Preasfânta Euharistie sã fie aşezat într-un loc însemnat al bisericii sau al oratoriului, vizibil, frumos, împodobit, potrivit pentru rugãciune. § 3. Tabernacolul în care este pãstratã în mod obişnuit Preasfânta Euharistie sã fie fix, confecţionat din material solid netransparent şi închis în aşa fel încât sã se evite cât mai mult posibil pericolul de profanare. § 4. Dintr-un motiv grav, este permis ca Preasfânta Euharistie sã fie pãstratã, mai ales în timpul nopţii, într-un alt loc mai sigur şi demn. § 5. Cine are grija bisericii sau a oratoriului sã prevadã ca cheia de la tabernacolul unde este pãstratã Preasfânta Euharistie sã fie pãzitã cu cea mai mare atenţie. Can. 939 - Ostiile consacrate, în cantitate suficientã pentru trebuinţele credincioşilor, sã fie pãstrate în pixidã sau într-un vas mic şi, dupã consumarea celor vechi conform ritualului, sã fie reînnoite des. Can. 940 - În faţa tabernacolului unde este pãstratã Preasfânta Euharistie, sã lumineze tot timpul o lampã specialã prin care sã fie indicatã şi cinstitã prezenţa lui Cristos. Can. 941 - § 1. În bisericile sau în oratoriile în care este permisã pãstrarea Preasfintei Euharistii, pot fi fãcute expuneri fie cu pixida, fie cu ostensorul, respectându-se normele stabilite de cãrţile liturgice. § 2. În timpul celebrãrii Liturghiei, sã nu aibã loc expunerea cu Preasfântul Sacrament în aceeaşi bisericã sau în acelaşi oratoriu. Can. 942 - Se recomandã ca în aceleaşi biserici sau oratorii sã aibã loc în fiecare an expunerea solemnã a Preasfântului Sacrament pentru un timp suficient, chiar dacã nu continuu, ca acea comunitate localã sã mediteze mai profund misterul euharistic şi sã-l adore; totuşi aceastã expunere sã aibã loc numai dacã se prevede o afluenţã suficientã de credincioşi şi dacã sunt pãstrate normele stabilite. Can. 943 - Slujitorul expunerii Preasfântului Sacrament şi al binecuvântãrii euharistice este preotul sau diaconul; în circumstanţe speciale, dar numai pentru expunere şi repunere, nu şi pentru binecuvântare, este acolitul, slujitorul extraordinar al Sfintei Împãrtãşanii sau o altã persoanã desemnatã de Ordinariul locului, respectându-se dispoziţiile Episcopului diecezan. Can. 944- § 1. Unde Episcopul diecezan apreciazã cã este posibil, sã aibã loc o procesiune pe strãzile publice, mai ales în solemnitatea Trupului şi Sângelui lui Cristos, ca mãrturie publicã de cinstire faţã de Preasfânta Euharistie. § 2. Este de datoria Episcopului diecezan sã stabileascã directive cu privire la procesiuni, unde sã se prevadã participarea la ele şi modul demnituos în care sã se desfãşoare. CAP. III Ofertele pentru celebrarea Liturghiei Can. 945 - § 1. Conform unui obicei aprobat al Bisericii, orice preot care celebreazã sau concelebreazã Liturghia poate primi o ofertã ca sã aplice Liturghia dupã o intenţie precisã. § 2. Se recomandã foarte mult ca preoţii sã celebreze Liturghia la intenţia credincioşilor, mai cu seamã a celor nevoiaşi, chiar dacã nu primesc nici o ofertã. Can. 946 - Credincioşii care fac o ofertã ca sã se aplice Liturghia la intenţia lor contribuie la binele Bisericii şi participã cu acea ofertã la grija Bisericii în susţinerea slujitorilor şi a activitãţilor proprii. Can. 947 - În materie de oferte pentru Liturghii, sã fie eliminat absolut orice aspect de negoţ sau de comerţ. Can. 948 - Trebuie sã fie aplicate separat atâtea Liturghii la intenţiile ofertanţilor câte au fost ofertele, chiar mici, date şi acceptate. Can. 949 - Cine are obligaţia de a celebra şi de a aplica Liturghia la intenţia acelora care au fãcut oferta are aceeaşi obligaţie şi în cazul în care ofertele primite s-au pierdut, chiar fãrã vina lui. Can. 950 - Dacã se oferã o sumã de bani pentru aplicarea de Liturghii, nespecificându-se numãrul Liturghiilor ce trebuie celebrate, acesta se calculeazã ţinându-se seama de oferta stabilitã în locul unde locuieşte donatorul, dacã nu trebuie sã se presupunã în mod legitim cã intenţia sa a fost alta. Can. 951 - § 1. Preotul care celebreazã mai multe Liturghii în aceeaşi zi poate sã le aplice pe fiecare la intenţia pentru care a fost fãcutã oferta, cu condiţia cerutã de lege ca, în afarã de ziua de Crãciun, el sã reţinã pentru sine numai oferta unei singure Liturghii, iar celelalte sã le dea în scopurile stabilite de Ordinariu, admiţându-se, desigur, o anumitã recompensã pentru un motiv extrinsec. § 2. Preotul care concelebreazã în aceeaşi zi o a doua liturghie nu poate, sub nici un motiv, sã primeascã ofertã pentru ea. Can. 952 - § 1. Este de datoria conciliului provincial sau a adunãrii Episcopilor provinciei sã stabileascã, prin decret, pentru întreaga provincie, suma ofertei ce trebuie fãcutã pentru celebrarea şi aplicarea Liturghiei, iar preotului nu-i este permis sã cearã o sumã mai mare; i se permite totuşi sã primeascã pentru aplicarea Liturghiei o ofertã mai mare decât cea stabilitã, dacã este datã benevol, precum şi una mai micã. § 2. În lipsa unui astfel de decret, sã se respecte obiceiul în vigoare în diecezã. § 3. Chiar şi membrii institutelor cãlugãreşti, oricare ar fi ele, trebuie sã se conformeze aceluiaşi decret sau obiceiului local, despre care vorbesc §§ 1 şi 2. Can. 953 - Nimãnui nu-i este permis sã primeascã atâtea oferte de Liturghii ce trebuie aplicate personal, pe care nu le poate îndeplini în decurs de un an. Can. 954 - Dacã în anumite biserici sau oratorii cererea de Liturghii ce trebuie celebrate depãşeşte numãrul celor ce pot fi celebrate acolo, este permisã celebrarea lor în alt loc, în afarã de cazul când donatorii şi-au manifestat în mod expres voinţa contrarã. Can. 955 - § 1. Cine intenţioneazã sã încredinţeze altora celebrarea Liturghiilor ce trebuie aplicate sã încredinţeze cât mai curând celebrarea lor preoţilor pe care îi preferã, cu condiţia sã fie sigur cã ei sunt mai presus de orice bãnuialã; trebuie sã încredinţeze întreaga sumã primitã, în afarã de cazul când este sigur cã partea ce depãşeşte suma fixatã în diecezã a fost datã intuitu personae; de asemenea, are obligaţia de a se îngriji de celebrarea Liturghiilor pânã când are dovada acceptãrii obligaţiei şi a ofertei primite. § 2. Perioada de timp în care Liturghiile trebuie sã fie celebrate începe din ziua când preotul care va trebui sã le celebreze le-a primit, dacã nu se constatã altfel. § 3. Cine încredinţeazã altora Liturghii ce trebuie celebrate, sã noteze fãrã întârziere întrun registru atât Liturghiile pe care le-a primit, cât şi pe acelea pe care le-a dat altora, indicând şi ofertele lor. § 4. Fiecare preot trebuie sã noteze cu grijã atât Liturghiile pe care le-a primit şi pe care trebuie sã le celebreze, cât şi pe acelea pe care le-a celebrat. Can. 956 - Toţi administratorii, şi fiecare în parte, ai cauzelor pioase sau cei obligaţi în vreun fel sã se îngrijeascã de celebrarea Liturghiilor, fie clerici, fie laici, sã predea Ordinariilor lor, conform modalitãţilor stabilite de aceştia, obligaţiile Liturghiilor ce nu au fost îndeplinite în rãstimp de un an. Can. 957 - Datoria şi dreptul de a veghea ca sã fie îndeplinite obligaţiile de Liturghii revin, în bisericile clerului secular, Ordinariului locului, iar în bisericile institutelor cãlugãreşti sau ale societãţilor de viaţã apostolicã, Superiorilor lor. Can. 958 - § 1. Parohul, precum şi rectorul unei biserici sau al altui loc sacru, în care se obişnuieşte sã se primeascã oferte de Liturghii, sã aibã un registru special în care sã noteze cu grijã numãrul Liturghiilor ce trebuie celebrate, intenţia, oferta fãcutã şi celebrarea sãvârşitã. § 2. Ordinariul are obligaţia de a controla anual aceste registre, personal sau prin alţii. TITLUL IV Sacramentul Pocãinţei Can. 959 - În sacramentul Pocãinţei, credincioşii care îşi mãrturisesc pãcatele unui slujitor sacru legitim, se cãiesc de ele şi au hotãrârea de a se îndrepta, dobândesc de la Dumnezeu, prin dezlegarea datã de acelaşi slujitor, iertarea pãcatelor sãvârşite dupã Botez şi totodatã, se reconciliazã cu Biserica, pe care, pãcãtuind, au rãnit-o. CAP. I Celebrarea sacramentului Can. 960 - Mãrturisirea, individualã şi completã, şi dezlegarea constituie unicul mod obişnuit în care un credincios, conştient de un pãcat grav, se reconciliazã cu Dumnezeu şi cu Biserica; numai o imposibilitate fizicã sau moralã scuteşte de la aceastã mãrturisire, în care caz reconcilierea poate fi dobânditã şi în alte moduri. Can. 961 - § 1. Nu poate fi datã mai multor credincioşi împreunã dezlegarea generalã fãrã o prealabilã mãrturisire individualã, decât dacã: 1° existã un iminent pericol de moarte, iar preotul sau preoţii nu au timpul necesar pentru a asculta mãrturisirea fiecãrui penitent; 2° existã o necesitate gravã, adicã în cazul când, existând un numãr mare de penitenţi, nu sunt la dispoziţie suficienţi confesori pentru a asculta dupã rânduialã mãrturisirea fiecãruia într-un timp adecvat, astfel încât penitenţii ar fi nevoiţi, fãrã vina lor, sã rãmânã mult timp lipsiţi de harul sacramental sau de Sfânta Împãrtãşanie; necesitatea, însã, nu se considerã cã este suficientã în cazul când nu se poate dispune de confesori numai din cauza unei mari afluenţe de penitenţi, cum s-ar putea întâmpla cu ocazia unei sãrbãtori sau a unui pelerinaj. § 2. Este de datoria Episcopului diecezan sã aprecieze condiţiile cerute de § 1, nr. 2, care, ţinând seama de criteriile fixate împreunã cu ceilalţi membri ai Conferinţei Episcopilor, poate stabili cazurile când se verificã aceastã necesitate. Can. 962 - § 1. Ca un credincios sã beneficieze în mod valid de dezlegarea sacramentalã datã simultan mai multor credincioşi, este necesar nu numai sã fie dispus cum se cuvine, dar, totodatã, sã se şi hotãrascã sã facã la timpul potrivit mãrturisirea individualã a pãcatelor grave, pe care deocamdatã nu a putut sã o facã. § 2. Pe cât e posibil, chiar cu ocazia primirii unei dezlegãri generale, credincioşii sã fie instruiţi asupra condiţiilor impuse de § 1 şi, dacã este timp, chiar şi în caz de pericol de moarte, sã fie îndemnaţi ca fiecare sã facã un act de cãinţã înainte de dezlegarea generalã. Can. 963 - Rãmânând în vigoare obligaţia despre care vorbeşte can. 989, persoana, cãreia i se iartã pãcatele grave prin dezlegarea generalã, când se iveşte ocazia, sã meargã îndatã sã facã mãrturisirea individualã, înainte de a primi o altã dezlegare generalã, dacã nu intervine un motiv just. Can. 964 - § 1. Locul specific pentru ascultarea mãrturisirilor sacramentale este biserica sau oratoriul. § 2. În ceea ce priveşte confesionalul, sã se stabileascã norme de cãtre Conferinţa Episcopilor, prevãzând totuşi sã existe mereu, într-un loc vizibil, confesionale cu gratie fixã între penitent şi confesor, pe care sã le poatã folosi în mod liber credincioşii care doresc acest lucru. § 3. Sã nu se asculte mãrturisirile în afara confesionalului decât dintr-un motiv just. CAP. II Slujitorul sacru al sacramentului Pocãinţei Can. 965 - Slujitorul sacramentului Pocãinţei este numai preotul. Can. 966 - § 1. Pentru a dezlega în mod valid de pãcate, este necesar ca slujitorul sacru, pe lângã puterea preoţeascã, sã aibã şi facultatea de a exercita aceastã putere asupra credincioşilor cãrora le dã dezlegarea. § 2. Preotul poate fi înzestrat cu aceastã facultate fie ipso iure, fie prin concesiune din partea autoritãţii competente conform can. 969. Can. 967 - § 1. Nu numai Pontiful Roman, ci şi Cardinalii au ipso iure facultatea de a asculta mãrturisirile sacramentale în toatã lumea; de asemenea, şi Episcopii o folosesc în mod licit pretutindeni, dacã Episcopul diecezan nu a interzis, într-un caz particular, acest lucru. § 2. Cei care se bucurã în mod habitual de facultatea de a asculta mãrturisirile, fie în virtutea oficiului, fie în virtutea acordãrii ei de cãtre Ordinariul locului încardinãrii sau al locului în care îşi au domiciliul, o pot exercita pretutindeni, dacã Ordinariul locului nu a interzis, într-un caz particular, acest lucru, rãmânând neschimbate dispoziţiile can. 974, §§ 2 şi 3. § 3. Ipso iure au pretutindeni aceastã facultate asupra membrilor şi a celorlalte persoane care trãiesc zi şi noapte în casa institutului sau a societãţii, cei care sunt înzestraţi cu facultatea de a asculta mãrturisirile în virtutea oficiului sau a concesiunii din partea Superiorului competent conform cann. 968, § 2 şi 969, § 2; aceştia o folosesc şi licit dacã, într-un caz particular, un Superior major nu a interzis-o faţã de supuşii sãi. Can. 968 - § 1. În cadrul circumscripţiei lor, au facultatea de a asculta mãrturisirile, în virtutea oficiului, Ordinariul locului, canonicul penitenţiar, precum şi parohul şi cei care sunt în locul parohului. § 2. În virtutea oficiului, se bucurã de facultatea de a asculta mãrturisirile supuşilor lor şi ale celor care trãiesc zi şi noapte în casã, Superiorii unui institut cãlugãresc sau ai unei societãţi de viaţã apostolicã, dacã sunt clericale de drept pontifical, care au, conform constituţiilor, puterea executivã de conducere, rãmânând totuşi valabilã dispoziţia can. 630, § 4. Can. 969 - § 1. Numai Ordinariul locului este competent sã acorde oricãrui preot facultatea de a asculta mãrturisirile tuturor credincioşilor, însã preoţii care sunt membri ai institutelor cãlugãreşti sã nu o foloseascã fãrã permisiunea, cel puţin presupusã, a Superiorului lor. § 2. Superiorul unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã apostolicã, despre care vorbeşte can. 968, § 2, este competent sã acorde oricãrui preot facultatea de a asculta mãrturisirile supuşilor proprii şi ale celor care trãiesc zi şi noapte în casã. Can. 970 - Facultatea de a asculta mãrturisirile sã nu fie acordatã decât preoţilor care au fost recunoscuţi capabili în urma unui examen, sau a cãror aptitudine este doveditã prin alte mijloace. Can. 971 - Ordinariul locului sã nu acorde unui preot facultatea de a asculta în mod habitual mãrturisirile, chiar unuia care are domiciliul sau cvasidomiciliul în cadrul circumscripţiei sale, dacã nu a ascultat mai întâi, în limita posibilitãţilor, pãrerea Ordinariului acelui preot. Can. 972 - Facultatea de a asculta mãrturisirile poate fi acordatã de autoritatea competentã, despre care vorbeşte can. 969, fie pentru un timp determinat, fie pentru un timp nedeterminat. Can. 973 - Facultatea de a asculta în mod habitual mãrturisirile sã fie acordatã în scris. Can. 974 - § 1. Ordinariului locului, la fel şi Superiorul competent, sã nu revoce facultatea de a asculta în mod habitual mãrturisirile, decât dintr-un motiv grav. § 2. Dacã facultatea de a asculta mãrturisirile a fost revocatã de Ordinariul locului care a acordat-o, despre care vorbeşte can. 967 § 2, preotul rãmâne lipsit de aceastã facultate pretutindeni; dacã aceeaşi facultate a fost revocatã de un alt Ordinariu al locului, o pierde numai în teritoriul acestui Ordinariu. § 3. Oricare Ordinariu al locului care ar fi revocat unui preot facultatea de a asculta mãrturisirile, sã-l informeze pe Ordinariul propriu al preotului, adicã pe Ordinariul locului încardinãrii preotului, sau dacã este vorba de un membru al unui institut cãlugãresc, pe Superiorul competent al acestuia. § 4. Dacã facultatea de a asculta mãrturisirile a fost revocatã de Superiorul major propriu, preotul pierde pretutindeni facultatea de a asculta mãrturisirile membrilor institutului; însã dacã aceastã facultate a fost revocatã de un alt Superior competent, o pierde numai asupra membrilor de sub jurisdicţia acestuia. Can. 975 - Facultatea despre care vorbeşte can. 967, § 2 se pierde nu numai prin revocare, ci şi prin pierderea oficiului, prin excardinare şi prin pierderea domiciliului. Can. 976 - Orice preot, chiar dacã este lipsit de facultatea de a asculta mãrturisirile, dezleagã valid şi licit pe toţi credincioşii care se aflã în pericol de moarte, de orice fel de cenzurã şi pãcat, chiar dacã este prezent un preot aprobat. Can. 977 - Dezlegarea complicelui în pãcatul împotriva poruncii a şasea a Decalogului este invalidã, în afarã de cazul când este datã în pericol de moarte. Can. 978 - § 1. În ascultarea mãrturisirilor, preotul sã aibã mereu în vedere faptul cã îndeplineşte rolul şi de judecãtor şi de medic şi cã a fost orânduit de Dumnezeu ca slujitor şi al dreptãţii şi al milei divine, ca sã aibã grijã de onoarea divinã şi de mântuirea sufletelor. § 2. Administrând sacramentul, confesorul, în calitate de slujitor al Bisericii, sã fie fidel faţã de învãţãtura Magisteriului şi faţã de normele date de autoritatea competentã. Can. 979 - Punând întrebãri, preotul sã procedeze cu prudenţã şi discreţie, ţinând desigur seama de condiţia şi de vârsta penitentului şi sã se abţinã de a cãuta sã afle numele complicelui. Can. 980 - Dacã confesorul nu se îndoieşte de dispoziţia penitentului, iar acesta cere dezlegarea, sã nu refuze, nici sã nu amâne dezlegarea. Can. 981 - În funcţie de natura şi numãrul pãcatelor, ţinând seama şi de condiţia penitentului, confesorul sã impunã pocãinţe salutare şi potrivite, pe care penitentul trebuie sã le îndeplineascã personal. Can. 982 - Cine mãrturiseşte cã a denunţat în mod fals autoritãţii ecleziastice un confesor nevinovat, de delictul de solicitare la pãcat împotriva poruncii a şasea a Decalogului, sã nu fie dezlegat decât dupã ce a retractat în mod formal denunţul fals şi este dispus sã repare eventualele daune cauzate. Can. 983 - § 1. Sigiliul sacramental este inviolabil; de aceea, confesorului îi este interzis de legea divinã sã îl trãdeze câtuşi de puţin pe penitent, prin cuvinte sau în oricare alt mod, şi din nici un motiv. § 2. Obligaţia de a pãstra secretul sacramental o au interpreţii, dacã existã, precum şi toţi ceilalţi care cunosc în vreun fel oarecare pãcatele din spovadã. Can. 984 - Chiar dacã ar fi exclus orice pericol de dezvãluire, îi este interzis cu desãvârşire confesorului sã se foloseascã de cunoştinţele dobândite din spovadã în defavoarea penitentului. § 2. Cine îndeplineşte o funcţie care implicã autoritate nu poate în nici un fel sã se foloseascã, în conducerea externã, de cunoaşterea pãcatelor dobânditã vreodatã în cadrul unei spovezi. Can. 985 - Maestrul de novici şi asistentul sãu, rectorul seminarului sau al unui institut de educaţie sã nu asculte mãrturisirile sacramentale ale elevilor lor, care locuiesc în aceeaşi casã, decât dacã, în cazuri particulare, elevii cer aceasta de bunã voie. Can. 986 - § 1. Toţi cei cãrora li s-a încredinţat, în virtutea funcţiei, grija faţã de suflete au obligaţia de a lua mãsuri ca sã fie ascultate mãrturisirile credincioşilor încredinţaţi lor, care cer în mod raţional sã fie ascultate, şi ca sã li se ofere posibilitatea sã vinã la mãrturisirea individualã în zilele şi la orele stabilite dupã felul cum le convine credincioşilor înşişi. § 2. În caz de necesitate, fiecare confesor are obligaţia de a asculta mãrturisirile credincioşilor, iar în pericol de moarte, fiecare preot. CAP. III Penitentul Can. 987 - Ca sã primeascã remediul salvator al sacramentului Pocãinţei, credinciosul trebuie sã fie astfel dispus încât, respingând pãcatele ce le-a sãvârşit şi având hotãrârea de a se îndrepta, sã se întoarcã la Dumnezeu. Can. 988 - § 1. Credinciosul are obligaţia de a mãrturisi, dupã specia şi numãrul lor, toate pãcatele grave sãvârşite dupã Botez şi încã neiertate direct prin puterea cheilor Bisericii şi nici acuzate într-o mãrturisire individualã, de care îşi dã seama dupã un serios examen de conştiinţã. § 2. Se recomandã credincioşilor sã-şi mãrturiseascã şi pãcatele veniale. Can. 989 - Fiecare credincios, dupã ce a ajuns la vârsta priceperii, are obligaţia de a mãrturisi cu fidelitate pãcatele grave, cel puţin o datã pe an. Can. 990 - Nimeni nu este oprit sã se mãrturiseascã cu ajutorul unui traducãtor, evitânduse, desigur, abuzurile şi scandalurile şi rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 983, § 2. Can. 991 - Fiecare credincios este liber sã-şi mãrturiseascã pãcatele oricãrui confesor aprobat în mod legitim, chiar de alt rit, pe care el îl preferã. CAP. IV Indulgenţele Can. 992 - Indulgenţa este iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei temporare cauzatã de pãcatele, deja iertate în ce priveşte vina, pe care un credincios, dispus cum se cuvine şi îndeplinind anumite condiţii stabilite, o dobândeşte prin mijlocirea Bisericii care, în calitate de slujitoare a rãscumpãrãrii, împarte şi aplicã cu autoritatea ei tezaurul meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor. Can. 993 - Indulgenţa este parţialã sau plenarã, dupã cum elibereazã în parte sau în totalitate de pedeapsa vremelnicã cauzatã de pãcate. Can. 994 - Oricare credincios poate sau sã câştige pentru sine, sau sã aplice pentru cei rãposaţi atât indulgenţele parţiale, cât şi plenare. Can. 995 - § 1. În afarã de autoritatea supremã a Bisericii, pot sã acorde indulgenţe numai cei cãrora le este recunoscutã aceastã putere de cãtre drept sau le este datã de Pontiful Roman. § 2. Nici o autoritate inferioarã Pontifului Roman nu poate sã încredinţeze altora puterea de a acorda indulgenţe, dacã nu i-a fost datã în mod expres aceastã facultate de cãtre Scaunul Apostolic. Can. 996 - § 1. Ca cineva sã fie capabil sã câştige indulgenţe trebuie sã fie botezat, neexcomunicat, în stare de har sfinţitor cel puţin la terminarea faptelor stabilite. § 2. Dar, ca sã le câştige cu adevãrat, persoana capabilã trebuie sã aibã cel puţin intenţia de a le dobândi şi sã îndeplineascã faptele prescrise în timpul stabilit şi în modul cuvenit, conform dispoziţiilor concesiunii. Can. 997 - În ce priveşte acordarea şi folosirea indulgenţelor, trebuie sã se respecte şi celelalte dispoziţii conţinute în legile speciale ale Bisericii. TITLUL V Sacramentul Ungerii Bolnavilor Can. 998 - Ungerea bolnavilor, prin care Biserica îi recomandã pe credincioşii grav bolnavi Domnului care suferã şi este glorificat, ca el sã le uşureze suferinţele şi sã-i mântuiascã, le este conferitã prin ungerea cu ulei şi prin rostirea cuvintelor prescrise de cãrţile liturgice. CAP. I Celebrarea sacramentului Can. 999 - În afarã de Episcop, pot sã binecuvânteze uleiul ce trebuie folosit la Ungerea bolnavilor: 1° cei care sunt echivalaţi în drept Episcopului diecezan; 2° în caz de necesitate, orice preot, dar numai în cadrul celebrãrii sacramentului. Can. 1000 - § 1. Ungerile sã fie sãvârşite cu grijã, rostindu-se cuvintele şi respectându-se ordinea şi modul prescrise în cãrţile liturgice; totuşi, în caz de necesitate, este suficientã o singurã ungere, pe frunte sau pe o altã parte a corpului, rostindu-se în întregime formula. § 2. Celebrantul sã facã ungerile cu mâna proprie, dacã un motiv grav nu recomandã folosirea unui instrument. Can. 1001 - Pãstorii sufleteşti şi rudele bolnavilor sã aibã grijã ca cei bolnavi sã primeascã la timp ajutorul acestui sacrament. Can. 1002 - Celebrarea comunitarã a Ungerii bolnavilor, pentru mai mulţi bolnavi în acelaşi timp, pregãtiţi în mod adecvat şi dispuşi cum se cuvine, poate fi sãvârşitã în conformitate cu dispoziţiile Episcopului diecezan. CAP. II Slujitorul sacru al Ungerii bolnavilor Can. 1003 - § 1. Orice preot, şi numai el, administreazã în mod valid Ungerea bolnavilor. § 2. Toţi preoţii, cãrora le este încredinţatã grija faţã de suflete, au datoria şi dreptul de a administra Ungerea bolnavilor credincioşilor încredinţaţi oficiului lor pastoral; dintr-un motiv raţional, oricare alt preot poate administra acest sacrament, cu consimţãmântul, cel puţin presupus, al preoţilor menţionaţi mai sus. § 3. Este permis oricãrui preot sã poarte cu el uleiul binecuvântat, pentru ca, în caz de necesitate, sã poatã administra Ungerea bolnavilor. CAP. III Cei cãrora trebuie sã li se dea Ungerea bolnavilor Can. 1004 - § 1. Ungerea bolnavilor poate fi administratã credinciosului care, dupã ce a ajuns la uzul raţiunii, începe sã se afle în pericol de a-şi pierde viaţa din cauza îmbolnãvirii sau bãtrâneţii. § 2. Acest sacrament poate fi repetat dacã bolnavul, dupã ce s-a însãnãtoşit, cade din nou într-o boalã gravã sau dacã, în cursul aceleaşi boli, pericolul devine mai grav. Can. 1005 - Când existã îndoiala dacã bolnavul a ajuns la uzul raţiunii, dacã este bolnav în mod periculos sau dacã este mort, acest sacrament sã fie administrat. Can. 1006 - Sacramentul sã fie administrat acelor bolnavi care, atunci când erau conştienţi, l-au cerut cel puţin în mod implicit. Can. 1007 - Sã nu se confere Ungerea bolnavilor acelor persoane care persevereazã cu încãpãţânare într-un pãcat grav şi public. TITLUL VI Preoţia Can. 1008 - Din orânduire divinã, prin sacramentul Preoţiei, unii credincioşi sunt constituiţi slujitori sacri în virtutea caracterului de neşters cu care sunt însemnaţi, adicã sunt consacraţi şi destinaţi sã pãstoreascã poporul lui Dumnezeu, îndeplinind, în persoana lui Cristos Capul, fiecare conform gradului sãu, funcţiile de a învãţa, de a sfinţi şi de a conduce. Can. 1009 - § 1. Treptele preoţeşti sunt episcopatul, presbiteratul şi diaconatul. § 2. Ele sunt conferite prin impunerea mâinilor şi rugãciunea de consacrare, prescrisã pentru fiecare treaptã de cãrţile liturgice. CAP.I Celebrarea şi slujitorul sacru al sacramentului Preoţiei Can. 1010 - Sacramentul Preoţiei sã fie celebrat în timpul Liturghiei solemne, în zi de duminicã sau într-o sãrbãtoare de poruncã, dar, din motive pastorale, poate fi celebrat şi în alte zile, inclusiv în zilele de lucru. Can. 1011 - § 1. De regulã, sacramentul Preoţiei sã fie celebrat în catedralã; totuşi, din motive pastorale, poate fi celebrat într-o altã bisericã sau într-un oratoriu. § 2. Cu prilejul unei hirotoniri, trebuie ca clericii şi ceilalţi credincioşi sã fie invitaţi sã participe în numãr cât mai mare la celebrare. Can. 1012 - Slujitorul sacru al Preoţiei este Episcopul consacrat. Can. 1013 - Nici unui Episcop nu-i este permis sã consacre pe cineva Episcop, dacã nu rezultã cu certitudine cã existã deja mandatul papal. Can. 1014 - Dacã nu existã dispensã din partea Scaunului Apostolic, la consacrarea episcopalã, Episcopul consacrant principal sã fie însoţit de cel puţin doi Episcopi consacranţi; dar e foarte potrivit ca, împreunã cu ei, toţi Episcopii prezenţi sã-l consacre pe cel ales. Can. 1015 - § 1. Candidaţii la preoţie şi la diaconat sã fie hirotoniţi fiecare în parte de cãtre Episcopul propriu sau pe baza dimisorialelor legitime ale acestuia. § 2. Dacã nu este împiedicat dintr-un motiv just, Episcopul propriu sã-i hirotoneascã personal pe supuşii sãi; însã, fãrã indult apostolic, nu poate sã-l hirotoneascã licit pe un supus de rit oriental. § 3. Cine poate da dimisoriale pentru primirea hirotonirilor poate conferi şi personal aceste hirotoniri, dacã are caracterul episcopal. Can. 1016 - În ce priveşte hirotonirea diaconalã a acelora care intenţioneazã sã se înscrie în rândul clerului secular, Episcopul propriu este Episcopul diecezei în care candidatul îşi are domiciliul, sau al diecezei în slujba cãreia el a decis sã se dedice; în ce priveşte hirotonirea presbiteralã a clericilor seculari, este Episcopul diecezei în care candidatul s-a încardinat prin diaconat. Can. 1017 - Un Episcop nu poate sã confere hirotonirile în afara cadrului jurisdicţiei sale decât numai cu permisiunea Episcopului diecezan. Can. 1018 - § 1. Pot sã dea dimisoriale pentru seculari: 1° Episcopul propriu, despre care vorbeşte can. 1016; 2° Administratorul apostolic şi, cu consimţãmântul colegiului consultanţilor, Administratorul diecezan; Provicarul şi Proprefectul apostolic, cu consimţãmântul consiliului despre care vorbeşte can. 495, § 2. § 2. Adminstratorul diecezan, Provicarul şi Proprefectul apostolic sã nu acorde dimisoriale celor cãrora le-a fost refuzat accesul la hirotoniri de cãtre Episcopul diecezan, Vicarul apostolic şi Prefectul apostolic. Can. 1019 - § 1. Îi aparţine de drept Superiorului major al unui institut cãlugãresc clerical de drept pontifical sau al unei societãţi clericale de viaţã apostolicã de drept pontifical sã acorde dimisorialele pentru diaconat şi presbiterat supuşilor proprii care, conform constituţiilor, sunt înscrişi perpetuu sau definitiv în institut sau în societate. § 2. Hirotonirea tuturor celorlalţi seminarişti ai oricãrui institut sau ai oricãrei societãţi este reglementatã de normele pentru clericii seculari, revocându-se orice indult acordat Superiorilor. Can. 1020 - Sã nu se dea dimisoriale decât dacã în prealabil existã toate mãrturiile şi documentele impuse de drept prin cann. 1050 şi 1051. Can. 1021 - Dimisorialele pot fi trimise oricãrui Episcop care este în comuniune cu Scaunul Apostolic, cu excepţia numai a Episcopului ce aparţine unui rit diferit de cel al candidatului şi care nu are indult apostolic. Can. 1022 - Dupã ce a primit dimisorialele legitime, Episcopul consacrant sã nu procedeze la hirotonire decât dacã rezultã clar cã dimisorialele sunt autentice. Can. 1023 - Dimisorialele pot fi limitate de condiţii sau revocate de cãtre acela care le-a dat sau de cãtre succesorul lui, dar, o datã acordate, nu înceteazã prin încetarea dreptului aceluia care le-a dat. CAP. II Candidaţii la hirotonire Can. 1024 - Numai un bãrbat botezat primeşte în mod valid hirotonirea. Can. 1025 - § 1. Pentru a conferi în mod licit hirotonirea prezbiteralã sau diaconalã, este necesar ca respectivul candidat, dupã ce a terminat perioada de probã, dupã normele dreptului, sã fie înzestrat, dupã aprecierea Episcopului propriu sau a Superiorului major competent, cu calitãţile trebuincioase, sã fie liber de orice iregularitate şi de orice impediment şi sã fi îndeplinit condiţiile prevãzute de cann. 1033-1039; în afarã de aceasta, sã existe documentele despre care vorbeşte can. 1050 şi sã fi fost fãcutã investigaţia despre care vorbeşte can. 1051. § 2. În plus, este necesar ca, dupã aprecierea Superiorului legitim, candidatul sã fie considerat util în slujba Bisericii. § 3. Episcopul care hirotoneşte un supus al sãu destinat slujirii unei alte dieceze trebuie sã fie sigur cã acesta va fi atribuit acestei dieceze. ART. 1 Condiţiile necesare din partea candidaţilor la hirotonire Can. 1026 - Ca cineva sã fie hirotonit, trebuie sã se bucure de libertatea necesarã; este absolut interzis a constrânge pe cineva, indiferent în ce mod sau din ce motiv, sã primeascã hirotonirile sau a îndepãrta de la primirea lor pe cineva care este apt din punct de vedere canonic. Can. 1027 - Aspiranţii la diaconat şi prezbiterat sã fie formaţi printr-o pregãtire fãcutã cu grijã, conform normelor dreptului. Can. 1028 - Episcopul diecezan sau Superiorul competent sã aibã grijã ca respectivii candidaţi, înainte de a fi promovaţi la o hirotonire, sã fie instruiţi cum se cuvine cu privire la acea hirotonire şi la obligaţiile ce decurg din ea. Can. 1029 - Sã fie promovaţi la hirotoniri numai aceia care, dupã aprecierea prudentã a Episcopului propriu sau a Superiorului major competent, analizându-se toate cu grijã, au credinţã intactã, sunt însufleţiţi de intenţie dreaptã, posedã ştiinţa necesarã, se bucurã de reputaţie bunã, sunt înzestraţi cu moravuri ireproşabile, cu virtuţi dovedite şi cu celelalte calitãţi fizice şi psihice corespunzãtoare hirotonirii pe care o primesc. Can. 1030 - Numai dintr-un motiv canonic, chiar ocult, Episcopul propriu sau Superiorul major competent poate interzice diaconilor supuşi lor, destinaţi la prezbiterat, sã primeascã aceastã sfinţire, rãmânând posibilitatea de recurs, conform dreptului. Can. 1031 - § 1. Preoţia sã nu se confere decât acelora care au împlinit vârsta de douãzeci şi cinci de ani şi dispun de o maturitate suficientã, respectându-se în plus interstiţiul de cel puţin şase luni între diaconat şi prezbiterat; cei care sunt destinaţi la prezbiterat sã fie admişi la diaconat numai dupã ce au împlinit vârsta de douãzeci şi trei de ani. § 2. Candidatul la diaconatul permanent, care nu este cãsãtorit, sã nu fie admis la diaconat decât dupã ce a împlinit cel puţin vârsta de douãzeci şi cinci de ani; cel cãsãtorit, decât dupã ce a împlinit cel puţin vârsta de treizeci şi cinci de ani şi cu consimţãmântul soţiei. § 3. Conferinţele Episcopilor pot sã stabileascã o normã conform cãreia vârsta necesarã pentru prezbiterat şi diaconatul permanent sã fie mai mare. § 4. Dispensa de la vârstã impusã de §§ 1 şi 2, pentru mai mult de un an, este rezervatã Scaunului Apostolic. Can. 1032 - § 1. Aspiranţii la prezbiterat pot fi promovaţi la diaconat numai dupã terminarea anului cinci al ciclului de studii filozofico-teologice. § 2. Dupã terminarea întregului ciclu de studii, înainte de a fi promovat la prezbiterat, diaconul sã participe la grija pastoralã, exercitând hirotonirea diaconalã pentru un timp adecvat, ce trebuie stabilit de Episcop sau de Superiorul major. § 3. Aspirantul la diaconatul permanent sã nu fie promovat la aceastã hirotonire decât dupã terminarea timpului de instruire. ART. 2 Condiţiile necesare anterioare hirotonirii Can. 1033 - Este promovat în mod licit la hirotoniri numai cine a primit sacramentul Mirului. Can. 1034 - § 1. Un aspirant la diaconat sau la prezbiterat sã nu fie hirotonit dacã mai întâi nu a obţinut, prin ritul liturgic al admiterii, de la autoritatea despre care este vorba în cann. 1016 şi 1019, înscrierea în rândul candidaţilor, în urma unei cereri personale, scrisã şi semnatã cu mâna proprie şi aprobatã în scris de aceeaşi autoritate. § 2. Nu este ţinut la obţinerea acestei admiteri cel care, prin voturi, a fost primit în rândul unui institut cãlugãresc clerical. Can. 1035 - § 1. Înainte ca cineva sã fie promovat fie la diaconatul permanent, fie la cel tranzitoriu, este necesar sã fi primit şi sã fi exercitat o perioadã adecvatã de timp slujirile de lector şi de acolit. § 2. Între conferirea acolitatului şi a diaconatului sã existe un interstiţiu de cel puţin şase luni. Can. 1036 - Candidatul, ca sã poatã fi promovat la hirotonirea diaconalã sau prezbiteralã, sã prezinte Episcopului propriu sau Superiorului major competent o declaraţie scrisã şi semnatã cu mâna proprie, prin care sã depunã mãrturie cã va primi de bunãvoie şi în mod liber hirotonirea şi cã se va dedica pentru totdeauna slujirii ecleziastice, cerând totodatã sã fie admis sã primeascã hirotonirea. Can. 1037 - Candidatul la diaconatul permanent şi care nu este cãsãtorit, precum şi cel care trebuie promovat la presbiterat sã nu fie admişi la hirotonirea diaconalã decât dacã şi-au asumat, prin ritul stabilit, în mod public, în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii, obligaţia celibatului, sau dacã au depus voturile perpetue într-un institut cãlugãresc. Can. 1038 - Diaconul care refuzã sã fie promovat la presbiterat nu poate fi oprit de la exercitarea hirotonirii primite, în afarã de cazul când este reţinut de un impediment canonic sau de un alt motiv grav, care trebuie evaluate de Episcopul diecezan sau de Superiorul major competent. Can. 1039 - Toţi cei care trebuie promovaţi la o hirotonire sã facã cel puţin cinci zile de exerciţii spirituale, în locul şi în modul stabilite de Ordinariu; înainte de a proceda la hirotonire, Episcopul sã fie înştiinţat cã respectivii candidaţi au fãcut în mod reglementar aceste exerciţii. ART. 3 Iregularitãţile şi celelalte impedimente Can. 1040 - Sunt opriţi de la primirea hirotonirilor cei care au un impediment perpetuu, numit şi iregularitate, sau un impediment simplu; nu existã alte impedimente decât cele care sunt menţionate în canoanele ce urmeazã. Can. 1041 - Este iregular, cu privire la primirea hirotonirilor: 1° cine suferã de vreo formã de demenţã sau de o altã boalã psihicã, din cauza cãreia, dupã ce au fost consultaţi specialişti, este judecat incapabil sã desfãşoare în mod corect slujirea; 2° cine a comis delictul de apostazie, erezie sau schismã; 3° cine a atentat, chiar şi numai civil, cãsãtoria, fiind el însuşi împiedicat sã o încheie fie datoritã legãmântului matrimonial, fie datoritã unei hirotoniri, fie datoritã votului perpetuu de castitate, sau pentru cã a atentat cãsãtoria cu o femeie cãsãtoritã valid sau cu una legatã de acelaşi vot; 4° cine a sãvârşit omor voluntar sau a procurat avort urmat de efect, şi toţi aceia care au cooperat pozitiv; 5° cine s-a automutilat sau a mutilat pe altcineva, în mod grav şi culpabil, sau cine a încercat sã se sinucidã; 6° cine a îndeplinit un act sacerdotal rezervat Episcopului sau preotului, fie cã el nu avea aceste hirotoniri, fie cã îi era interzisã exercitarea lor ca urmare a unei pedepse canonice declarate sau impuse. Can. 1042 - Este împiedicat în mod simplu sã primeascã hirotonirile: 1° bãrbatul care este cãsãtorit, dacã nu este destinat în mod legitim la diaconatul permanent; 2° cine exercitã un oficiu sau un serviciu administrativ interzise clericilor, conform cann. 285 şi 286, care comportã dãri de seamã, pânã când, pãrãsind oficiul şi serviciul administrativ şi fãcând darea de seamã, devine liber; 3° neofitul, dacã, dupã aprecierea Ordinariului, nu a fost probat suficient. Can. 1043 - Credincioşii au obligaţia de a dezvãlui, înainte de hirotonire, Ordinariului sau parohului impedimentele la hirotonirile sacre, pe care eventual le cunosc. Can. 1044 - § 1. Este iregular pentru a exercita hirotonirile primite: 1° cine a primit în mod nelegitim hirotonirile în timp ce era împiedicat de o iregularitate sã le primeascã; 2° cine a comis delictul despre care vorbeşte can. 1041, nr. 2, dacã delictul este public; 3° cine a comis unul dintre delictele prevãzute de can. 1041, nr. 3, 4, 5, 6. § 2. Este împiedicat de la exercitarea hirotonirilor: 1° cine a primit în mod nelegitim hirotonirile în timp ce avea un impediment care îl oprea sã le primeascã; 2° cine este afectat de demenţã sau de o altã boalã psihicã despre care vorbeşte can. 1041, nr. 1, pânã când Ordinariul, consultând un specialist, îi va permite exercitarea hirotonirii. Can. 1045 - Necunoaşterea iregularitãţilor şi a impedimentelor nu scuteşte de ele. Can. 1046 - Iregularitãţile şi impedimentele se multiplicã din diferitele lor cauze, nu însã din repetarea aceleiaşi cauze, cu excepţia iregularitãţii provenite din omorul voluntar sau din avortul procurat, urmat de efect. Can. 1047 - § 1. Dispensa de toate iregularitãţile este rezervatã exclusiv Scaunului Apostolic, dacã faptul pe care ele se bazeazã a fost deferit forului judecãtoresc. § 2. Este rezervatã aceluiaşi Scaun şi dispensa de urmãtoarele iregularitãţi şi impedimente de a primi hirotonirile: 1° de iregularitãţile provenite din delicte publice, despre care este vorba în can. 1041, nr. 2 şi 3; 2° de iregularitatea provenitã dintr-un delict fie public, fie ocult, despre care vorbeşte can. 1041, nr. 4; 3° de impedimentul despre care vorbeşte can. 1042, nr. 1. § 3. Tot Scaunului Apostolic îi este rezervatã dispensa de iregularitãţile pentru exercitarea hirotonirii primite, prevãzute în can. 1041, nr. 3, numai în cazurile publice, şi în nr. 4 al aceluiaşi canon, chiar şi în cazurile oculte. § 4. Ordinariul poate sã dispenseze de iregularitãţile şi impedimentele care nu sunt rezervate Sfântului Scaun. Can. 1048 - În cazurile oculte mai urgente, dacã nu se poate recurge la Ordinariu, ori, pentru iregularitãţile despre care vorbeşte can. 1041, nr. 3 şi 4, la Penitenţiarie, şi existã pericolul iminent al unei daune grave sau defãimãri, cine este împiedicat de o iregularitate de a exercita hirotonirea poate sã o exercite, rãmânând valabilã obligaţia de a se recurge cât mai curând la Ordinariu sau la Penitenţiarie, fãrã a se menţiona numele şi prin intermediul unui confesor. Can. 1049 - § 1. În cererile pentru obţinerea dispensei de iregularitãţi şi impedimente, trebuie sã fie indicate toate iregularitãţile şi toate impedimentele; totuşi, dispensa generalã valoreazã şi pentru cele omise cu bunã credinţã, cu excepţia iregularitãţilor despre care vorbeşte can. 1041, nr. 4, sau a acelora deferite forului judecãtoresc, însã nu pentru cele trecute cu rea credinţã sub tãcere. § 2. Dacã este vorba de iregularitatea ce derivã din omorul voluntar sau din avortul procurat, pentru validitatea dispensei trebuie sã se indice exact şi numãrul delictelor. § 3. Dispensa generalã de iregularitãţile şi impedimentele de a primi hirotonirile valoreazã pentru toate hirotonirile. ART. 4 Documentele necesare şi investigaţia Can. 1050 - Ca cineva sã poatã fi promovat la hirotoniri, sunt necesare urmãtoarele documente: 1° certificatul de studii fãcute în mod regulamentar, conform can. 1032; 2° în cazul candidaţilor la prezbiterat, certificatul de primire a diaconatului; 3° în cazul candidaţilor la diaconat, certificatul de primire a Botezului şi a Mirului şi de primire a slujirilor despre care vorbeşte can. 1035; de asemenea, o dovadã privind efectuarea declaraţiei despre care vorbeşte can. 1036, iar în cazul când candidatul ce trebuie promovat la diaconatul permanent este cãsãtorit, certificatul de cãsãtorie şi o dovadã privind consimţãmântul soţiei. Can. 1051 - În ce priveşte investigaţia asupra calitãţilor necesare ale candidatului la hirotonire, trebuie respectate urmãtoarele dispoziţii: 1° rectorul seminarului sau al casei de formare sã ateste cã respectivul candidat posedã calitãţile necesare pentru a primi hirotonirea, adicã doctrinã dreaptã, evlavie autenticã, moravuri bune, capacitate pentru a exercita slujirea; de asemenea, în urma unei investigaţii corecte, sã ateste cu privire la sãnãtatea fizicã şi psihicã a candidatului; 2° pentru ca investigaţia sã fie fãcutã cum trebuie, Episcopul diecezan sau Superiorul major pot recurge şi la alte mijloace pe care le considerã utile, în funcţie de circumstanţele de timp şi loc, cum sunt scrisorile testimoniale, vestirile sau alte informaţii. Can. 1052 - § 1. Ca Episcopul care conferã hirotonirea în virtutea dreptului propriu sã o poatã începe, trebuie sã fie sigur cã au fost prezentate documentele prevãzute de can. 1050, şi cã, dupã ce s-a fãcut investigaţia conform normelor dreptului, aptitudinea candidatului este doveditã cu argumente pozitive. § 2. Ca Episcopul sã procedeze la hirotonirea unui candidat care este supusul altui Superior, este suficient ca dimisorialele sã menţioneze cã au fost prezentate documentele de mai sus, cã investigaţia a fost fãcutã conform dreptului şi cã aptitudinea candidatului este evidentã; dacã cel care trebuie promovat este membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã apostolicã, dimisorialele trebuie, în plus, sã ateste cã el a fost cooptat definitiv în institut sau în societate şi cã depinde de Superiorul care a dat dimisorialele. § 3. Dacã, în ciuda tuturor acestora, Episcopul, ca urmare a unor motive precise, se îndoieşte cu privire la aptitudinea candidatului de a primi hirotonirile, sã nu-l promoveze. CAP. III Înregistrarea şi certificatul efectuãrii hirotonirii Can. 1053 - § 1. Dupã ce s-a sãvârşit o hirotonire, numele fiecãrui hirotonit şi al Episcopului care a conferit hirotonirea, locul şi ziua hirotonirii sã fie înscrise într-un registru special, ce trebuie pãstrat cu atenţie în curia locului unde a fost efectuatã hirotonirea şi sã se pãstreze cu grijã şi documentele fiecãrei hirotoniri. § 2. Episcopul care conferã hirotonirea sã dea fiecãrui hirotonit un certificat autentic de hirotonire; dacã cineva a fost hirotonit de un Episcop strãin pe bazã de dimisoriale, sã prezinte certificatul Ordinariului propriu, pentru adnotarea hirotonirii în registrul special ce trebuie pãstrat în arhivã. Can. 1054 - Ordinariul locului - dacã este vorba de clerici seculari - sau Superiorul major competent - dacã este vorba de supuşi ai sãi - sã înştiinţeze despre fiecare hirotonire celebratã pe parohul locului Botezului, care sã o adnoteze în registrul botezaţilor, conform can. 535, § 2. TITLUL VII Cãsãtoria Can. 1055 - § 1. Legãmântul matrimonial, prin care un bãrbat şi o femeie stabilesc între ei o comunitate a întregii vieţi, rânduit prin caracterul sãu natural spre binele soţilor şi spre naşterea şi educarea copiilor, a fost ridicat de Cristos Domnul, între cei botezaţi, la demnitatea de sacrament. § 2. De aceea, între botezaţi nu poate sã existe un contract matrimonial valid care sã nu fie, în acelaşi timp, şi sacrament. Can. 1056 - Proprietãţile esenţiale ale cãsãtoriei sunt unitatea şi indisolubilitatea, care în cãsãtoria creştinã dobândesc, în virtutea sacramentului, o stabilitate deosebitã. Can. 1057 - § 1. Actul care creeazã cãsãtoria este consimţãmântul pãrţilor, manifestat în mod legitim între persoane capabile din punct de vedere juridic, care nu poate fi suplinit de nici o putere omeneascã. § 2. Consimţãmântul matrimonial este actul voinţei prin care un bãrbat şi o femeie se dãruiesc şi se primesc reciproc, printr-un pact irevocabil, pentru a forma cãsãtoria. Can. 1058 - Pot sã încheie cãsãtoria toţi aceia care nu sunt opriţi de cãtre drept. Can. 1059 - Cãsãtoria catolicilor, chiar dacã numai una dintre pãrţi este catolicã, este reglementatã nu numai de dreptul divin, ci şi de dreptul canonic, rãmânând valabilã competenţa autoritãţii civile cu privire la efectele exclusiv civile ale aceleiaşi cãsãtorii. Can. 1060 - Cãsãtoria se bucurã de ocrotirea dreptului; de aceea, în caz de dubiu, ea trebuie consideratã validã pânã la proba contrarã. Can. 1061 - § 1. Cãsãtoria validã între botezaţi este numitã numai validã dacã nu este consumatã; validã şi consumatã, dacã soţii au sãvârşit împreunã, în mod uman, actul conjugal, capabil în sine pentru naşterea copiilor şi în vederea cãruia cãsãtoria este rânduitã din natura sa şi prin care soţii devin un singur trup. § 2. Dupã ce cãsãtoria a fost celebratã, dacã soţii au locuit împreunã, pânã la proba contrarã, se presupune cã a avut loc consumarea. § 3. Cãsãtoria invalidã este numai putativã, dacã a fost celebratã cu bunã credinţã de cãtre cel puţin una dintre pãrţi, pânã când ambele pãrţi ajung la certitudinea nulitãţii ei. Can. 1062 - § 1. Promisiunea de cãsãtorie, fie unilateralã, fie bilateralã, numitã logodnã, este reglementatã de dreptul particular stabilit de Conferinţa Episcopilor, ţinând seama de cutumele şi legile civile, dacã existã. § 2. Promisiunea de cãsãtorie nu dã dreptul de a cere în tribunal celebrarea cãsãtoriei; dã totuşi dreptul de a cere repararea daunelor, dacã este necesar. CAP. I Grija pastoralã şi actele preliminare celebrãrii cãsãtoriei Can. 1063 - Pãstorii sufleteşti au obligaţia de a se îngriji ca propria lor comunitate eclezialã sã ofere credincioşilor acea asistenţã prin care starea cãsãtoreascã sã se pãstreze în spiritul creştin şi sã înainteze în perfecţiune. Aceastã asistenţã trebuie acordatã mai ales: 1° prin predicã, prin catehezã adaptatã minorilor, tinerilor şi adulţilor, ba chiar prin folosirea instrumentelor de comunicare socialã, prin care credincioşii sã fie instruiţi asupra semnificaţiei cãsãtoriei creştine şi asupra rolului soţilor şi pãrinţilor creştini; 2° prin pregãtirea personalã la cãsãtoria ce trebuie încheiatã, prin care mirii sã fie dispuşi sã accepte sfinţenia şi îndatoririle noii lor stãri; 3° prin celebrarea liturgicã fructuoasã a cãsãtoriei, prin care sã aparã clar cã soţii semnificã misterul de unire şi iubire rodnicã dintre Cristos şi Bisericã şi cã participã la el; 4° prin ajutorul dat soţilor, pentru ca ei, respectând şi apãrând cu fidelitate legãmântul conjugal, sã ajungã sã ducã o viaţã de familie din zi în zi mai sfântã şi mai deplinã. Can. 1064 - E de datoria Ordinariului locului de a se îngriji ca aceastã asistenţã sã fie organizatã cum trebuie, dupã ce a ascultat pãrerea, dacã i se pare oportun, a unor bãrbaţi şi femei, apreciaţi pentru experienţa şi competenţa lor. Can. 1065 - § 1. Catolicii care nu au primit sacramentul Mirului sã-l primeascã înainte de a fi admişi la cãsãtorie, dacã acest lucru este posibil fãrã un neajuns grav. § 2. Pentru ca sacramentul Cãsãtoriei sã fie primit cu rodnicie, se recomandã foarte mult ca mirii sã se apropie de sacramentele Pocãinţei şi Preasfintei Euharistii. Can. 1066 - Înainte de a se celebra cãsãtoria, trebuie sã se constate cã nu se opune nimic celebrãrii ei valide şi licite. Can. 1067 - Conferinţa Episcopilor sã stabileascã norme cu privire la examenul mirilor, precum şi cu privire la vestirile matrimoniale şi la alte mijloace pentru efectuarea investigaţiilor necesare dinainte de cãsãtorie; dupã ce s-au respectat toate acestea, parohul poate proceda la asistarea cãsãtoriei. Can. 1068 - În pericol de moarte, dacã nu pot fi avute alte dovezi, nici nu existã indicii contrare, este suficient ca pãrţile sã declare, dacã e cazul, chiar sub jurãmânt, cã sunt botezate şi cã nu au nici un impediment. Can. 1069 - Toţi credincioşii au obligaţia de a dezvãlui parohului sau Ordinariului locului, înainte de celebrarea cãsãtoriei, impedimentele pe care le-ar cunoaşte. Can. 1070 - Dacã investigaţiile au fost fãcute de altcineva decât de parohul care este competent sã asiste cãsãtoria, sã-l informeze cât mai curând, printr-un document autentic, pe acest paroh despre rezultatul investigaţiilor. Can. 1071 - § 1. Cu excepţia cazului de necesitate, nimeni sã nu asiste fãrã permisiunea Ordinariului locului: 1° cãsãtoria pribegilor (vagi); 2° cãsãtoria care nu poate fi recunoscutã sau celebratã dupã legea civilã; 3° cãsãtoria celui care are obligaţii naturale, izvorâte dintr-o unire anterioarã, faţã de o altã parte sau faţã de copii; 4° cãsãtoria celui care a abandonat în mod notoriu credinţa catolicã; 5° cãsãtoria celui care a cãzut într-o cenzurã; 6° cãsãtoria unui minor, dacã pãrinţii nu ştiu despre ea sau este fãcutã împotriva voinţei lor; 7° cãsãtoria ce trebuie încheiatã printr-un procurator, despre care vorbeşte can. 1105. § 2. Ordinariul locului sã nu acorde permisiunea de a se asista cãsãtoria celui care a abandonat în mod notoriu credinţa catolicã, decât dacã s-au respectat normele prevãzute de can. 1125, fãcându-se adaptãrile de rigoare. Can. 1072 - Pãstorii sufleteşti sã aibã grijã sã-i îndepãrteze pe tineri de la celebrarea cãsãtoriei înainte de vârsta la care se obişnuieşte a se încheia potrivit uzanţelor regiunii. CAP. II Impedimentele dirimante în general Can. 1073 - Impedimentul dirimant face persoana incapabilã sã încheie în mod valid cãsãtoria. Can. 1074 - Impedimentul este considerat public dacã poate fi dovedit în forul extern; altminteri, este ocult. Can. 1075 - § 1. Numai autoritatea supremã a Bisericii are puterea sã declare în mod autentic când dreptul divin interzice sau invalideazã o cãsãtorie. § 2. Tot numai autoritatea supremã are dreptul exclusiv sã stabileascã alte impedimente pentru cei botezaţi. Can. 1076 - Este dezaprobatã cutuma care introduce un nou impediment sau care este contrarã celor deja existente. Can. 1077 - § 1. Într-un caz particular, Ordinariul locului poate interzice propriilor supuşi cãsãtoria, oriunde s-ar afla ei, precum şi tuturor celor care locuiesc de fapt pe teritoriul sãu, dar numai temporar, dintr-un motiv grav şi câtã vreme dureazã acest motiv. § 2. Numai autoritatea supremã a Bisericii poate adãuga acestei interziceri o clauzã dirimantã. Can. 1078 - § 1. Ordinariul locului îi poate dispensa pe supuşii sãi, oriunde s-ar afla ei, precum şi pe toţi cei care de fapt locuiesc pe teritoriul sãu, de toate impedimentele de drept ecleziastic, cu excepţia impedimentelor a cãror dispensã este rezervatã Scaunului Apostolic. § 2. Impedimentele a cãror dispensã este rezervatã Scaunului Apostolic sunt: 1° impedimentul care provine din hirotonirile sacre sau din votul public perpetuu de castitate într-un institut cãlugãresc de drept pontifical; 2° impedimentul de crimã, despre care e vorba în can. 1090. § 3. Nu se acordã niciodatã dispensa de impedimentul de consangvinitate în linie dreaptã, nici în gradul al doilea în linie colateralã. Can. 1079 - § 1. Când pericolul de moarte este iminent, Ordinariul locului îi poate dispensa pe supuşii proprii, oriunde s-ar afla ei, şi pe toţi cei care de fapt locuiesc pe teritoriul sãu, atât de la forma ce trebuie respectatã în celebrarea cãsãtoriei, cât şi de toate, şi de fiecare în parte, impedimentele de drept ecleziastic, publice şi oculte, cu excepţia impedimentului ce provine din hirotonirea prezbiteralã. § 2. În aceleaşi circumstanţe prevãzute de § 1, dar numai în cazurile când nu se poate recurge la Ordinariul locului, au aceeaşi facultate de a dispensa: parohul, slujitorul sacru delegat în mod reglementar şi preotul sau diaconul care asistã la cãsãtorie conform can. 1116, § 2. § 3. În pericol de moarte, confesorul are facultatea de a dispensa de impedimentele oculte în forul intern, fie în cadrul actului mãrturisirii sacramentale, fie în afara lui. § 4. În cazul despre care vorbeşte § 2, se considerã cã nu se poate recurge la Ordinariul locului, dacã acest lucru poate fi fãcut numai prin telegramã sau prin telefon. Can. 1080 - § 1. Ori de câte ori se descoperã un impediment când toate sunt deja pregãtite pentru cununie şi nu este posibil, fãrã un probabil pericol de rãu grav, sã se amâne cãsãtoria pânã se obţine dispensa de la autoritatea competentã, au facultatea de a dispensa de toate impedimentele, cu excepţia celor indicate în can. 1078, § 2, nr. 1, Ordinariul locului şi numai când cazul este ocult, toţi cei despre care vorbeşte can. 1079, §§ 2 şi 3, respectându-se condiţiile prescrise acolo. § 2. Aceastã facultate valoreazã şi pentru convalidarea cãsãtoriei, când existã acelaşi pericol cauzat de aşteptare şi nici nu este timp de a se recurge la Scaunul Apostolic sau la Ordinariul locului, dacã este vorba de impedimente pe care el le poate dispensa. Can. 1081 - Parohul, ori preotul sau diaconul despre care vorbeşte can. 1079, § 2, sã-l informeze imediat pe Ordinariul locului despre dispensa acordatã în forul extern; dispensa sã fie adnotatã în registrul de cãsãtorii. Can. 1082 - Dacã rescriptul Penitenţiariei nu prevede altfel, dispensa de un impediment ocult, acordatã în forul intern extrasacramental sã fie adnotatã în registrul ce se pãstreazã în arhiva secretã a curiei, iar dacã impedimentul ocult devine ulterior public, nu este necesarã o altã dispensã pentru forul extern. CAP. III Impedimentele dirimante în speţã Can. 1083 - § 1. Bãrbatul care nu a împlinit vârsta de şaisprezece ani şi femeia care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani nu pot sã încheie cãsãtorie validã. § 2. Conferinţa Episcopilor poate stabili o vârstã superioarã pentru celebrarea licitã a cãsãtoriei. Can. 1084 - § 1. Impotenţa, adicã incapacitatea de a sãvârşi actul sexual, antecedentã şi perpetuã, fie din partea bãrbatului, fie din partea femeii, fie absolutã, fie relativã, prin însãşi natura sa face cãsãtoria invalidã. § 2. Dacã impedimentul de impotenţã este nesigur, fie cã e vorba de un dubiu de drept, fie cã e vorba de un dubiu de fapt, cãsãtoria nu trebuie împiedicatã şi nici declaratã nulã, atât timp cât dureazã dubiul. § 3. Sterilitatea nu interzice cãsãtoria, nici nu o face nulã, rãmânând valabilã dispoziţia can. 1098. Can. 1085 - § 1. Cine este ţinut de legãmântul unei cãsãtorii anterioare, chiar neconsumate, atenteazã invalid cãsãtoria. § 2. Deşi cãsãtoria anterioarã este invalidã sau desfãcutã, indiferent din ce motiv, nu urmeazã de aici cã este permis sã încheie o alta înainte de a se fi constatat în mod legal şi cert nulitatea sau desfacerea cãsãtoriei anterioare. Can. 1086 - § 1. Este invalidã cãsãtoria între douã persoane, dintre care una a fost botezatã în Biserica Catolicã, sau a fost primitã în sânul ei, şi nu s-a îndepãrtat de ea printr-un act formal, iar cealaltã este nebotezatã. § 2. Sã nu se dispenseze de acest impediment dacã nu au fost îndeplinite condiţiile prevãzute de can. 1125 şi 1126. § 3. Dacã în momentul încheierii cãsãtoriei una dintre pãrţi era, în general, consideratã botezatã sau Botezul ei era îndoielnic, trebuie sã se presupunã, conform can. 1060, validitatea cãsãtoriei, pânã când se dovedeşte în mod cert cã una dintre pãrţi era botezatã, iar cealaltã parte, nebotezatã. Can. 1087 - Cei care au primit hirotonirile sacre atenteazã invalid cãsãtoria. Can. 1088 - Atenteazã invalid cãsãtoria cei care sunt legaţi de votul public perpetuu de castitate într-un institut cãlugãresc. Can. 1089 - Nu poate avea loc cãsãtoria între un bãrbat şi o femeie rãpitã sau cel puţin reţinutã cu scopul de a încheia cu ea cãsãtorie, decât dacã ulterior femeia, separatã de cel care a rãpit-o, aflându-se într-un loc sigur şi liber, alege de bunãvoie cãsãtoria. Can. 1090 - § 1. Persoana care, cu scopul de a se cãsãtori cu o anumitã persoanã, pricinuieşte moartea soţului (soţiei) acestei persoane, ori moartea propriului soţ (soţii), atenteazã invalid cãsãtoria. § 2. De asemenea, atenteazã invalid cãsãtoria între ei cei care au pricinuit moartea soţului (soţiei), acţionând împreunã fiziceşte sau moraliceşte. Can. 1091 - § 1. Consangvinitatea în linie dreaptã face cãsãtoria nulã între toţi ascendenţii şi descendenţii, atât legitimi, cât şi naturali. § 2. În linia colateralã, cãsãtoria este nulã pânã la al patrulea grad inclusiv. § 3. Impedimentul de consangvinitate nu se multiplicã. § 4. Sã nu se permitã niciodatã cãsãtoria dacã existã vreun dubiu cã pãrţile sunt consangvine în vreun grad al liniei drepte sau în gradul al doilea al liniei colaterale. Can. 1092 - Afinitatea în linie dreaptã în orice grad invalideazã cãsãtoria. Can. 1093 - Impedimentul de onestitate publicã derivã din cãsãtoria invalidã, dupã ce s-a instaurat viaţa în comun, sau din concubinajul notoriu şi public; invalideazã cãsãtoria, în primul grad al liniei drepte, între bãrbat şi consangvinii femeii şi invers. Can. 1094 - Nu pot încheia în mod valid cãsãtorie între ei cei care sunt uniţi prin rudenie legalã provenitã din adopţie, în linie dreaptã şi în gradul al doilea al liniei colaterale. CAP. IV Consimţãmântul matrimonial Can. 1095 - Sunt incapabili sã încheie cãsãtorie: 1° cei care sunt lipsiţi de uzul suficient al raţiunii; 2° cei care suferã de un grav defect de discernãmânt cu privire la drepturile şi obligaţiile matrimoniale esenţiale, ce trebuie date şi acceptate reciproc; 3° cei care, din motive de naturã psihicã, nu pot sã-şi asume obligaţiile esenţiale ale cãsãtoriei. Can. 1096 - § 1. Pentru ca sã poatã exista un consimţãmânt matrimonial, este necesar ca pãrţile cel puţin sã nu ignore cã o cãsãtorie este o permanentã comunitate de viaţã între un bãrbat şi o femeie, rânduitã pentru procreare printr-o anumitã cooperare de ordin sexual. § 2. Aceastã ignoranţã nu se presupune dupã pubertate. Can. 1097 - § 1. Eroarea cu privire la persoanã invalideazã cãsãtoria. § 2. Eroarea cu privire la o calitate a persoanei, chiar dacã este cauzã a contractului, nu invalideazã cãsãtoria, dacã aceastã calitate nu este voitã în mod direct şi principal. Can. 1098 - Cine încheie cãsãtoria indus în eroare prin dol provocat pentru a obţine consimţãmântul, cu privire la o calitate a celeilalte pãrţi, care prin natura sa poate perturba în mod grav comunitatea conjugalã, o încheie în mod invalid. Can. 1099 - Eroarea cu privire fie la unitatea sau indisolubilitatea cãsãtoriei, fie la demnitatea sacramentalã, nu viciazã consimţãmântul matrimonial, cu condiţia sã nu determine voinţa. Can. 1100 - Cunoaşterea ori presupunerea nulitãţii cãsãtoriei nu exclude în mod necesar consimţãmântul matrimonial. Can. 1101 - § 1. Consimţãmântul intern al voinţei se presupune cã este conform cu cuvintele sau semnele folosite în celebrarea cãsãtoriei. § 2. Totuşi, dacã una sau ambele pãrţi exclud printr-un act pozitiv de voinţã cãsãtoria însãşi, ori un element esenţial sau o proprietate esenţialã a cãsãtoriei, încheie cãsãtoria în mod invalid. Can. 1102 - § 1. Nu poate fi încheiatã în mod valid cãsãtoria sub o condiţie ce se referã la un lucru viitor. § 2. Cãsãtoria încheiatã sub condiţie ce se referã la un lucru trecut sau la un lucru prezent este validã sau nu, în funcţie de existenţa sau inexistenţa acelui lucru pus sub condiţie. § 3. Totuşi, condiţia despre care vorbeşte § 2 nu poate fi pusã în mod licit, decât cu permisiunea, datã în scris, a Ordinariului locului. Can. 1103 - Este invalidã cãsãtoria încheiatã sub violenţã sau fricã gravã externã, chiar dacã nu este provocatã în mod intenţionat, de care cineva nu se poate elibera fãrã a fi nevoit sã aleagã cãsãtoria. Can. 1104 - § 1. Pentru încheierea validã a cãsãtoriei, este necesar ca cele douã pãrţi sã fie prezente împreunã în acelaşi timp, personal sau prin procurator. § 2. Mirii sã exprime consimţãmântul matrimonial prin cuvinte; dacã însã nu pot vorbi, prin semne echivalente. Can. 1105 - § 1. Pentru a încheia în mod valid cãsãtoria prin procurator, este necesar: 1° sã existe un mandat special pentru a o încheia cu o persoanã precisã; 2° ca procuratorul sã fie desemnat de însuşi mandantul şi sã-şi îndeplineascã funcţia personal. § 2. Pentru ca mandatul sã fie valid, trebuie sã fie semnat de mandant şi, în plus, fie de cãtre parohul sau Ordinariul locului în care este dat mandatul, fie de cãtre preotul delegat de unul dintre ei, fie cel puţin de cãtre doi martori; sau sã fie fãcut printr-un înscris autentic, conform dispoziţiilor dreptului civil. § 3. Dacã mandantul nu poate sã scrie, acest fapt trebuie consemnat în mandatul însuşi şi sã se adauge un alt martor, care sã semneze şi el mandatul; altminteri, mandatul este invalid. § 4. Dacã mandantul, înainte ca procuratorul sã încheie în numele lui, a revocat mandatul sau a devenit alienat mintal, cãsãtoria este invalidã, chiar dacã procuratorul sau cealaltã parte contractantã nu ştia acest lucru. Can. 1106 - Cãsãtoria poate fi încheiatã cu ajutorul unui traducãtor; totuşi, parohul sã nu asiste la ea, dacã nu este sigur cã traducãtorul este vrednic de crezare. Can. 1107 - Chiar dacã o cãsãtorie a fost încheiatã în mod invalid din cauza unui impediment sau a unui defect de formã, se presupune cã rãmâne consimţãmântul dat, pânã se constatã revocarea lui. CAP. V Forma celebrãrii cãsãtoriei Can. 1108 - § 1. Sunt valide numai acele cãsãtorii care sunt încheiate în faţa Ordinariului locului sau a parohului locului, ori în faţa unui preot sau diacon delegat de unul dintre ei ca sã asiste şi, în plus, în faţa a doi martori, conform dispoziţiilor canoanelor care urmeazã, rãmânând în vigoare excepţiile prevãzute în cann. 144, 1112, § 1, 1116 şi 1127, §§ 1 şi 2. § 2. Asistent la cãsãtorie este numai acela care, fiind prezent, cere manifestarea consimţãmântului contractanţilor şi o primeşte în numele Bisericii. Can. 1109 - Dacã nu au fost excomunicaţi sau interzişi sau suspendaţi de la oficiu, ori declaraţi ca atare, printr-o sentinţã sau printr-un decret, Ordinariul locului şi parohul asistã valid în virtutea oficiului, în cadrul teritoriului lor, nu numai cãsãtoriile supuşilor, dar şi cãsãtoriile acelora care nu sunt supuşii lor, cu condiţia ca unul dintre aceştia sã fie de rit latin. Can. 1110 - Ordinariul personal şi parohul personal asistã în mod valid, în virtutea oficiului, numai cãsãtoria acelor miri dintre care cel puţin unul este supus în cadrul jurisdicţiei lor. Can. 1111 - § 1. Atât timp cât îşi exercitã în mod valid oficiul, Ordinariul locului şi parohul pot delega, în cadrul teritoriului propriu, preoţilor şi diaconilor facultatea, chiar generalã, de a asista cãsãtoriile. § 2. Pentru ca delegarea facultãţii de a asista cãsãtoriile sã fie validã, trebuie datã în mod expres unor persoane precise; dacã este vorba de o delegare specialã, trebuie datã pentru o cãsãtorie precisã; dacã însã este vorba de o delegare generalã, trebuie datã în scris. Can. 1112 - § 1. Unde nu existã nici preoţi, nici diaconi, Episcopul diecezan, având pãrerea favorabilã a Conferinţei Episcopilor şi obţinând permisiunea de la Sfântul Scaun, poate delega unii laici sã asiste cãsãtoriile. § 2. Sã fie un laic apt, capabil de a-i instrui pe viitorii soţi, şi bine pregãtit, pentru a celebra cum se cuvine liturgia cãsãtoriei. Can. 1113 - Înainte de a se acorda delegaţia specialã, sã se întreprindã tot ceea ce dreptul stabileşte pentru dovedirea stãrii libere. Can. 1114 - Asistentul la cãsãtorie acţioneazã în mod ilicit dacã nu are certitudinea cu privire la starea liberã a contractanţilor, conform dreptului, şi, când e posibil, cu privire la permisiunea parohului, ori de câte ori asistã în virtutea delegaţiei generale. Can. 1115 - Cãsãtoriile sã se celebreze în parohia în care una dintre pãrţile contractante îşi are domiciliul sau cvasidomiciliul, sau în parohia în care locuieşte de o lunã de zile, iar dacã este vorba de pribegi, în parohia în care ei locuiesc de fapt; cu permisiunea Ordinariului propriu sau a parohului propriu, pot fi celebrate şi în altã parte. Can. 1116 - § 1. Dacã nu este posibil sã se aibã, fãrã un neajuns grav, un asistent competent conform dreptului sau la care sã se poatã merge, cei care intenţioneazã sã încheie cãsãtorie o pot încheia valid şi licit numai în faţa martorilor: 1° în pericol de moarte; 2° în afara pericolului de moarte, cu condiţia sã se prevadã în mod prudent cã aceastã situaţie va dura o lunã de zile. § 2. În ambele cazuri, dacã existã un alt preot sau diacon care poate fi prezent, trebuie sã fie chemat şi, împreunã cu martorii, sã fie prezent la celebrarea cãsãtoriei, rãmâ-nând validã cãsãtoria încheiatã numai în faţa martorilor. Can. 1117 - Forma stabilitã în canoanele de mai sus trebuie respectatã dacã cel puţin una dintre pãrţile care încheie cãsãtoria este botezatã în Biserica Catolicã, sau a fost primitã în aceastã Bisericã, şi nu s-a îndepãrtat de ea printr-un act formal, rãmânând neschimbate dispoziţiile can. 1127, § 2. Can. 1118 - § 1. Cãsãtoria între catolici sau o parte catolicã şi o parte necatolicã botezatã sã se celebreze în biserica parohialã; va putea fi celebratã într-o altã bisericã sau într-un oratoriu cu permisiunea Ordinariului locului sau a parohului. § 2. Ordinariul locului poate permite ca o cãsãtorie sã fie celebratã într-un alt loc potrivit. § 3. Cãsãtoria între o parte catolicã şi o parte nebotezatã va putea fi celebratã într-o bisericã sau într-un alt loc potrivit. Can. 1119 - Cu excepţia cazului de necesitate, în celebrarea cãsãtoriei sã se respecte rânduielile prescrise de cãrţile liturgice aprobate de Bisericã sau introduse de cutume legitime. Can. 1120 - Conferinţa Episcopilor poate sã redacteze un ritual propriu pentru cãsãtorie, care va trebui sã fie recunoscut de Sfântul Scaun, adaptat obiceiurilor locurilor şi popoarelor, potrivite cu spiritul creştin, rãmânând totuşi neatinsã legea conform cãreia cel care asistã la cãsãtorie, fiind prezent personal, sã cearã şi sã primeascã manifestarea consimţãmântului contractanţilor. Can. 1121 - § 1. Dupã celebrarea cãsãtoriei, parohul locului celebrãrii sau cel care îl înlocuieşte, chiar dacã nici unul dintre ei nu a fost de faţã, sã înregistreze cât mai curând în registrul de cãsãtorii numele soţilor, al asistentului şi al martorilor, locul şi ziua celebrãrii cãsãtoriei, dupã modelul stabilit de Conferinţa Episcopilor sau de Episcopul diecezan. § 2. Ori de câte ori se încheie o cãsãtorie în conformitate cu can. 1116, preotul sau diaconul, dacã a fost prezent la celebrare, sau, în caz contrar, martorii au obligaţia în mod solidar cu contractanţii de a informa cât mai urgent parohul sau Ordinariul locului despre cãsãtoria încheiatã. § 3. Cât priveşte cãsãtoria încheiatã cu dispensã de la forma canonicã, Ordinariul locului care a acordat dispensa sã aibã grijã ca dispensa şi celebrarea sã fie înregistrate în registrul de cãsãtorii, atât în cel al curiei, cât şi în cel al parohiei proprii a pãrţii catolice, al cãrei paroh a fãcut investigaţiile cu privire la starea liberã; partea catolicã are obligaţia de a-l informa cât mai curând pe acelaşi Ordinariu şi pe paroh despre celebrarea cãsãtoriei, indicând şi locul celebrãrii, precum şi forma publicã ce a fost respectatã. Can. 1122 - § 1. Cãsãtoria încheiatã sã fie notatã şi în registrul de botezaţi, în care este înregistrat Botezul soţilor. § 2. Dacã un soţ nu a încheiat cãsãtoria în parohia în care a fost botezat, parohul locului celebrãrii sã-l informeze cât mai curând despre cãsãtoria încheiatã pe parohul locului unde a fost administrat Botezul. Can. 1123 - Când o cãsãtorie este convalidatã în forul extern, sau este declaratã nulã, sau este desfãcutã în mod legitim din alt motiv decât moartea, sã fie informat despre aceasta parohul locului celebrãrii cãsãtoriei, pentru a face notarea necesarã în registrele de cãsãtorii şi de botezaţi. CAP. VI Cãsãtoriile mixte Can. 1124 - Fãrã permisiunea expresã a autoritãţii competente, este interzisã cãsãtoria între douã persoane botezate, dintre care una a fost botezatã în Biserica Catolicã, sau a fost primitã în sânul ei dupã Botez, şi nu a pãrãsit-o printr-un act formal, iar cealaltã este înscrisã la o Bisericã sau o comunitate eclezialã ce nu este în comuniune deplinã cu Biserica Catolicã. Can. 1125 - Ordinariul locului poate acorda permisiunea dacã existã un motiv just şi raţional; sã o acorde numai dupã ce au fost îndeplinite urmãtoarele condiţii: 1° partea catolicã sã declare cã este gata sã evite pericolele de a pãrãsi credinţa şi sã promitã cu sinceritate cã va face tot ce-i stã în putinţã ca toţi copiii sã fie botezaţi şi educaţi în Biserica Catolicã; 2° cealaltã parte sã fie informatã la momentul potrivit despre promisiunile ce trebuie sã le facã partea catolicã, astfel încât sã existe certitudinea cã ea este cu adevãrat conştientã de promisiunea şi de obligaţiile pãrţii catolice; 3° ambele pãrţi sã fie instruite cu privire la scopurile şi proprietãţile esenţiale ale cãsãtoriei, care nu trebuie sã fie excluse de nici unul dintre cei doi contractanţi. Can. 1126 - Este datoria Conferinţei Episcopilor de a stabili atât modul cum trebuie fãcute aceste declaraţii şi promisiuni, care sunt mereu necesare, cât şi modul prin care sã se constate despre ele în forul extern, precum şi modul în care sã fie informatã partea necatolicã. Can. 1127 - § 1. În ce priveşte forma ce trebuie folositã la cãsãtoria mixtã, sã se respecte dispoziţiile can. 1108; totuşi, dacã partea catolicã încheie cãsãtorie cu o parte necatolicã de rit oriental, forma canonicã a celebrãrii trebuie respectatã numai pentru liceitate; pentru validitate, însã, e necesarã intervenţia slujitorului sacru, respectându-se celelalte norme prescrise de drept. § 2. Dacã dificultãţi grave împiedicã respectarea formei canonice, Ordinariul locului pãrţii catolice are dreptul de a dispensa de la ea în fiecare caz aparte, dupã ce totuşi l-a consultat pe Ordinariul locului în care se celebreazã cãsãtoria, rãmânând necesarã, pentru validitate, o anumitã formã publicã de celebrare; îi revine Conferinţei Episcopilor datoria de a stabili norme dupã care sus numita dispensã sã fie acordatã, urmându-se criterii comune. § 3. Este interzis, atât înainte, cât şi dupã celebrarea canonicã prevãzutã de § 1, de a se sãvârşi o altã celebrare religioasã a aceleiaşi cãsãtorii pentru a da sau a reînnoi consimţãmântul matrimonial; de asemenea, sã nu aibã loc o celebrare religioasã în care asistentul catolic şi slujitorul necatolic, îndeplinind fiecare ritul propriu, sã cearã consimţãmântul pãrţilor. Can. 1128 - Ordinariii locului şi ceilalţi pãstori sufleteşti sã aibã grijã ca soţului catolic şi copiilor nãscuţi dintr-o cãsãtorie mixtã sã nu le lipseascã asistenţa spiritualã, necesarã pentru îndeplinirea obligaţiilor proprii, şi sã-i ajute pe soţi sã pãstreze unitatea vieţii conjugale şi familiale. Can. 1129 - Dispoziţiile cann. 1127 şi 1129 trebuie aplicate şi în cazul cãsãtoriilor cãrora li se opune impedimentul de disparitate de cult, despre care vorbeşte can. 1086, § 1. CAP. VII Celebrarea secretã a cãsãtoriei Can. 1130 - Dintr-un motiv grav şi urgent, Ordinariul locului poate permite ca o cãsãtorie sã fie celebratã în secret. Can. 1131 - Permisiunea de a celebra cãsãtoria în secret comportã: 1° obligaţia de a se face în secret investigaţiile ce trebuie sã aibã loc înainte de cãsãtorie; 2° obligaţia ca secretul privind celebrarea cãsãtoriei sã fie pãstrat de Ordinariul locului, de asistent, de martori şi de soţi. Can. 1132 - Obligaţia de a pãstra secretul, despre care vorbeşte can. 1131, nr. 2, înceteazã pentru Ordinariul locului în cazul când pãstrarea secretului poate cauza un scandal grav sau o ofensã gravã faţã de sfinţenia cãsãtoriei, iar acest lucru sã fie adus la cunoştinţa pãrţilor înainte de celebrarea cãsãtoriei. Can. 1133 - Cãsãtoria celebratã în secret sã fie înscrisã numai în registrul special, ce trebuie pãstrat în arhiva secretã a curiei. CAP. VIII Efectele cãsãtoriei Can. 1134 - Din cãsãtoria validã ia naştere între soţi un legãmânt, prin natura sa perpetuu şi exclusiv; în plus, în cãsãtoria creştinã, soţii sunt întãriţi şi într-un fel consacraţi printr-un sacrament special pentru îndatoririle şi demnitatea stãrii lor. Can. 1135 - Ambii soţi au drepturi şi îndatoriri egale cu privire la tot ceea ce ţine de comunitatea vieţii conjugale. Can. 1136 - Pãrinţii au obligaţia foarte gravã şi dreptul primar de a se îngriji, dupã puterile lor, de educaţia copiilor, atât fizicã, socialã şi culturalã, cât şi moralã şi religioasã. Can. 1137 - Sunt legitimi copiii zãmisliţi ori nãscuţi dintr-o cãsãtorie validã sau din una putativã. Can. 1138 - § 1. Este tatã acela care e dovedit de cãsãtoria legitimã, dacã nu se constatã contrariul cu argumente evidente. § 2. Se presupune cã sunt legitimi copiii nãscuţi cel puţin dupã 180 de zile de la data celebrãrii cãsãtoriei, sau în decurs de 300 zile de la data încetãrii vieţii conjugale. Can. 1139 - Copiii ilegitimi devin legitimi prin cãsãtoria ulterioarã a pãrinţilor, fie validã, fie putativã, sau prin rescript de la Sfântul Scaun. Can. 1140 - Cu privire la efectele canonice, copiii deveniţi legitimi sunt echivalaţi în toate copiilor legitimi, dacã nu este prevãzut în mod expres altfel de cãtre drept. CAP. IX Separarea soţilor ART. 1 Desfacerea legãmântului Can. 1141 - Cãsãtoria validã şi consumatã nu poate fi desfãcutã de nici o putere omeneascã şi din nici un motiv, decât de moarte. Can. 1142 - Cãsãtoria neconsumatã, încheiatã între botezaţi sau între o parte botezatã şi o parte nebotezatã, poate fi desfãcutã, dintr-un motiv just, de Pontiful Roman, la cererea ambelor pãrţi sau a uneia dintre ele, chiar dacã cealaltã parte nu este de acord. Can. 1143 - § 1. Cãsãtoria încheiatã de doi nebotezaţi se desface, în virtutea privilegiului paulin, în favoarea credinţei pãrţii care a primit Botezul, prin însuşi faptul cã aceastã parte încheie o nouã cãsãtorie, cu condiţia ca partea nebotezatã sã se separe. § 2. Se considerã cã partea nebotezatã se separã, dacã nu vrea sã coabiteze cu partea botezatã în mod paşnic fãrã a-l ofensa pe Creator, în afarã de cazul când partea botezatã i-a dat, dupã primirea Botezului, pãrţii nebotezate un motiv just de a se separa. Can. 1144 - § 1. Ca partea botezatã sã încheie în mod valid o nouã cãsãtorie, partea nebotezatã trebuie întrebatã dacã nu cumva: 1° vrea şi ea sã primeascã Botezul; 2° vrea cel puţin sã coabiteze în mod paşnic cu partea botezatã, fãrã sã-l ofenseze pe Creator. § 2. Aceastã interpelare trebuie fãcutã dupã Botez; totuşi, Ordinariul locului poate permite, dintr-un motiv grav, ca interpelarea sã aibã loc înainte de Botez; mai mult, poate dispensa de interpelare, fie înainte fie dupã Botez, numai sã rezulte, pe baza unei proceduri cel puţin sumare şi extrajudiciare, cã interpelarea nu poate fi fãcutã sau cã e inutilã. Can. 1145 - § 1. În mod normal, interpelarea sã fie fãcutã sub autoritatea Ordinariului locului al pãrţii convertite; acest Ordinariu sã acorde celeilalte pãrţi, dacã ea cere acest lucru, un termen pentru a rãspunde, avertizând-o totuşi cã, dacã acest termen a trecut în mod inutil, tãcerea ei va fi consideratã rãspuns negativ. § 2. Interpelarea este validã chiar dacã este fãcutã în mod particular de însãşi partea convertitã; mai mult, este şi licitã, dacã forma prescrisã mai sus nu poate fi respectatã. § 3. În ambele cazuri, trebuie sã se constate în mod legitim în forul extern cã interpelarea a avut loc şi care a fost rezultatul ei. Can. 1146 - Partea botezatã are dreptul de a încheia o cãsãtorie nouã cu o parte catolicã: 1° dacã cealaltã parte a rãspuns negativ la interpelare sau interpelarea a fost omisã în mod legitim; 2° dacã partea nebotezatã, consultatã deja sau nu, mai întâi a perseverat în coabitarea paşnicã fãrã sã-l ofenseze pe Creator, dar ulterior s-a separat fãrã un motiv just, rãmânând valabile dispoziţiile cann. 1144 şi 1145. Can. 1147 - Ordinariul locului poate totuşi permite, dintr-un motiv grav, ca partea botezatã, prevalându-se de privilegiul paulin, sã încheie cãsãtorie cu o parte necatolicã, botezatã sau nebotezatã, respectându-se dispoziţiile canoanelor despre cãsãtoriile mixte. Can. 1148 - § 1. Dacã bãrbatului nebotezat care a avut în acelaşi timp mai multe femei nebotezate îi este greu sã rãmânã cu prima dintre ele dupã ce a primit Botezul în Biserica Catolicã, poate reţine una dintre ele, îndepãrtându-le pe celelalte. Acelaşi lucru este valabil şi pentru femeia nebotezatã, care ar avea în acelaşi timp mai mulţi bãrbaţi nebotezaţi. § 2. În cazurile prevãzute de § 1, dupã ce s-a primit Botezul, cãsãtoria trebuie încheiatã dupã forma canonicã, respectându-se, dacã e necesar, dispoziţiile referitoare la cãsãtoriile mixte şi celelalte dispoziţii ale dreptului. § 3. Ţinându-se seama de condiţia moralã, socialã şi economicã a locurilor şi a persoanelor, Ordinariul locului sã aibã grijã sã fie luate mãsuri suficiente privind nevoile materiale ale primei soţii şi ale celorlalte înlãturate, potrivit cu normele dreptãţii, ale caritãţii creştine şi ale echitãţii naturale. Can. 1149 - Persoana nebotezatã care, dupã ce a primit Botezul în Biserica Catolicã, nu poate restabili coabitarea cu partea nebotezatã, din cauza prizonieratului sau a persecuţiei, poate sã încheie o altã cãsãtorie, chiar dacã între timp cealaltã parte a primit Botezul, rãmânând valabilã dispoziţia can. 1141. Can. 1150 - În caz de dubiu, privilegiul credinţei se bucurã de ocrotirea dreptului. ART. 2 Separarea fãrã desfacerea legãmântului Can. 1151 - Soţii au datoria şi dreptul de a respecta convieţuirea conjugalã, dacã nu-i scuteşte un motiv legitim. Can. 1152 - § 1. Deşi se recomandã stãruitor ca partea nevinovatã, determinatã de dragostea creştinã şi preocupatã de binele familiei, sã nu refuze pãrţii adultere iertarea şi sã nu rupã viaţa conjugalã, totuşi, dacã nu i-a iertat explicit sau tacit vinovãţia, are dreptul de a întrerupe convieţuirea conjugalã, în afarã de cazul când a consimţit la adulter, sau a constituit cauza acestuia, sau a sãvârşit ea însãşi adulter. § 2. Iertarea tacitã are loc dacã partea nevinovatã, dupã ce a fost informatã despre adulter, a trãit de bunãvoie şi cu sentiment marital cu partea vinovatã; în schimb, se presupune, dacã a menţinut timp de şase luni convieţuirea conjugalã şi nu a recurs la autoritatea ecleziasticã sau civilã. § 3. Dacã partea nevinovatã a întrerupt din proprie iniţiativã convieţuirea conjugalã, sã prezinte, în termen de şase luni, cauza de separare în faţa autoritãţii ecleziastice competente care, examinând toate circumstanţele, va aprecia dacã e posibil ca partea nevinovatã sã ierte vinovãţia şi sã nu rãmânã separatã la nesfârşit. Can. 1153 - § 1. Dacã unul dintre soţi constituie un pericol grav de ordin fie spiritual, fie trupesc, pentru celãlalt soţ sau pentru copii, sau face în alt mod ca viaţa în comun sã fie prea durã, îi dã celuilalt soţ un motiv legitim de a se separa, cu permisiunea Ordinariului locului, iar dacã însãşi aşteptarea constituie un pericol, chiar din proprie iniţiativã. § 2. În toate cazurile, încetând motivul de separare, trebuie restauratã convieţuirea conjugalã, dacã autoritatea ecleziasticã nu stabileşte altfel. Can. 1154 - Dupã ce s-a stabilit separarea soţilor, trebuie întotdeauna sã se ia mãsuri corespunzãtoare privind întreţinerea necesarã şi educarea copiilor. Can. 1155 - Soţul nevinovat poate în chip lãudabil sã-l admitã din nou pe celãlalt soţ la viaţa conjugalã, iar în acest caz, sã renunţe la dreptul de separare. CAP. X Convalidarea cãsãtoriei ART. 1 Convalidarea simplã Can. 1156 - § 1. Pentru a convalida o cãsãtorie nulã din cauza unui impediment dirimant, este necesar sã înceteze impedimentul sau sã se dea dispensã şi ca cel puţin partea conştientã de impediment sã reînnoiascã consimţãmântul. § 2. Aceastã reînnoire este impusã de dreptul ecleziastic pentru validitatea cãsãtoriei, chiar dacã iniţial ambele pãrţi au dat consimţãmântul şi nu l-au revocat ulterior. Can. 1157 - Reînnoirea consimţãmântului trebuie sã fie un nou act de voinţã faţã de cãsãtoria pe care persoana care o reînnoieşte ştie sau opineazã cã a fost nulã chiar de la început. Can. 1158 - § 1. Dacã impedimentul este public, consimţãmântul trebuie reînnoit de ambele pãrţi dupã forma canonicã, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 1127, § 2. § 2. Dacã impedimentul nu poate fi dovedit, este suficientã reînnoirea consimţãmântului în particular şi în secret, şi anume, de cãtre partea care este conştientã de el, cu condiţia ca partea cealaltã sã persevereze în consimţãmântul dat, sau de cãtre ambele pãrţi, dacã impedimentul este cunoscut de amândouã pãrţile. Can. 1159 - § 1. Cãsãtoria nulã din cauza unui defect de consimţãmânt este convalidatã dacã partea care nu consimţise consimte în prezent, cu condiţia sã rãmânã consimţãmântul dat de partea cealaltã. § 2. Dacã defectul de consimţãmânt nu poate fi dovedit, este suficient ca partea care nu consimţise sã-şi dea consimţãmântul în particular şi în secret. § 3. Dacã defectul de consimţãmânt poate fi dovedit, este necesar sã fie dat consimţãmântul dupã forma canonicã. Can. 1160 - Cãsãtoria nulã din cauza unui defect de formã, ca sã devinã validã, trebuie sã fie încheiatã din nou dupã forma canonicã, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 1127, § 2. ART. 2 Convalidarea radicalã Can. 1161 - § 1. Convalidarea radicalã a unei cãsãtorii nule este convalidarea ei fãrã reînnoirea consimţãmântului, acordatã de autoritatea competentã, şi include dispensa de impediment, dacã existã, şi de forma canonicã, dacã nu a fost respectatã, precum şi retroactivitatea efectelor canonice. § 2. Convalidarea are loc din momentul acordãrii favorului, în schimb, retroactivitatea, dacã nu este stabilit în mod expres altfel, merge înapoi pânã la momentul celebrãrii cãsãtoriei. § 3. Sã nu se acorde convalidarea radicalã, dacã nu este probabil cã pãrţile vor sã persevereze în viaţa conjugalã. Can. 1162 - § 1. Dacã lipseşte consimţãmântul ambelor pãrţi, sau al uneia dintre ele, cãsãtoria nu poate fi convalidatã radical, fie cã la început consimţãmântul nu a fost dat, fie cã a fost dat, dar ulterior a fost revocat. § 2. Dacã însã consimţãmântul a lipsit la început, dar a fost dat ulterior, convalidarea poate fi acordatã din momentul în care a fost dat consimţãmântul. Can. 1163 - § 1. Cãsãtoria nulã din cauza unui impediment sau din cauza unui defect privind forma legitimã poate fi convalidatã radical, cu condiţia sã rãmânã consimţãmântul ambelor pãrţi. § 2. Cãsãtoria nulã din cauza unui impediment de drept natural sau de drept divin pozitiv poate fi convalidatã radical numai dupã ce a încetat impedimentul. Can. 1164 - Convalidarea radicalã poate fi acordatã în mod valid chiar şi fãrã ştirea uneia sau a ambelor pãrţi; însã sã nu se acorde decât dintr-un motiv grav. Can. 1165 - § 1. Convalidarea radicalã poate fi acordatã de Scaunul Apostolic. § 2. Poate fi acordatã de Episcopul diecezan pentru fiecare caz în parte, chiar dacã în aceeaşi cãsãtorie existã împreunã mai multe cauze de nulitate, îndeplinindu-se, în cazul convalidãrii unei cãsãtorii mixte, condiţiile prevãzute de can. 1125; în schimb nu poate fi acordatã de Episcopul diecezan dacã existã un impediment a cãrui dispensã este rezervatã Scaunului Apostolic, conform can. 1078, § 2, sau dacã este vorba de un impediment de drept natural sau de drept divin pozitiv care deja a încetat. PARTEA A II-A Celelalte acte ale cultului divin TITLUL I Sacramentaliile Can. 1166 - Sacramentaliile sunt semne sacre prin care, datoritã unei asemãnãri cu sacramentele, sunt semnificate şi, prin puterea de mijlocire a Bisericii, sunt obţinute efecte mai ales spirituale. Can. 1167 - § 1. Numai Scaunul Apostolic poate sã stabileascã noi sacramentalii ori sã le interpreteze în mod autentic pe cele deja acceptate, sã desfiinţeze sau sã schimbe vreunul dintre ele.§ 2. La celebrarea sau administrarea sacramentaliilor sã se respecte cu grijã ritualurile şi formulele aprobate de autoritatea Bisericii. Can. 1168 - Slujitorul sacramentaliilor este clericul înzestrat cu puterea necesarã; unele sacramentalii pot fi administrate, conform normelor cãrţilor liturgice, dupã aprecierea Ordinariului locului, chiar şi de laici, înzestraţi cu calitãţi adecvate. Can. 1169 - § 1. Pot sãvârşi în mod valid consacrãrile şi dedicãrile cei care sunt însemnaţi cu caracterul episcopal, precum şi preoţii care au permisiunea din partea dreptului sau printro concesiune legalã. § 2. Binecuvântãrile pot fi împãrţite de orice preot, cu excepţia acelora care sunt rezervate Pontifului Roman sau Episcopului. § 3. Diaconul poate împãrţi numai binecuvântãrile permise în mod expres de cãtre drept. Can. 1170 - Binecuvântãrile, care, în primul rând, trebuie împãrţite catolicilor, pot fi date şi catecumenilor, ba chiar şi necatolicilor, dacã nu existã o oprelişte din partea Bisericii. Can. 1171 - Lucrurile sacre, care sunt destinate cultului divin prin dedicare sau binecuvântare, sã fie tratate cu respect şi sã nu fie folosite în scopuri profane sau improprii, chiar dacã aparţin unor persoane private. Can. 1172 - § 1. Nimeni nu poate sãvârşi în mod legitim exorcisme asupra celor posedaţi, dacã nu a obţinut permisiunea specialã şi expresã de la Ordinariul locului. § 2. Ordinariul locului sã acorde aceastã permisiune numai preotului înzestrat cu evlavie, ştiinţã, prudenţã şi integritate moralã. TITLUL II Liturgia orelor Can. 1173 - Biserica, îndeplinind funcţia sacerdotalã a lui Cristos, celebreazã liturgia orelor prin care, ascultându-l pe Dumnezeu care vorbeşte poporului sãu şi actualizând evenimentul mântuirii, îl laudã şi îl implorã fãrã încetare prin cânt şi rugãciune, pentru mântuirea lumii întregi. Can. 1174 - § 1. Au obligaţia de a celebra liturgia orelor clericii, conform can. 276, § 2, nr. 3; în schimb, membrii institutelor de viaţã consacratã şi ai societãţilor de viaţã apostolicã, conform constituţiilor proprii. § 2. Chiar şi ceilalţi credincioşi sunt invitaţi stãruitor sã participe, în funcţie de împrejurãri, la liturgia orelor, deoarece este vorba de o acţiune a Bisericii. Can. 1175 - La celebrarea liturgiei orelor sã se respecte, pe cât e posibil, timpul real al fiecãrei ore. TITLUL III Funeraliile ecleziastice Can. 1176 - § 1. Credincioşii creştini decedaţi trebuie sã beneficieze de funeralii ecleziastice, conform dreptului. § 2. Funeraliile ecleziastice, prin care Biserica cere ajutorul spiritual pentru cei morţi, cinsteşte trupurile acestora şi, în acelaşi timp, le dã celor vii mângâierea speranţei, trebuie celebrate conform legilor liturgice. § 3. Biserica recomandã stãruitor ca sã pãstreze piosul obicei de a se înhuma trupurile celor morţi; totuşi, nu interzice incinerarea, în afarã de cazul când aceasta a fost aleasã din motive contrare învãţãturii creştine. CAP. I Celebrarea funeraliilor Can. 1177 - § 1. Pentru fiecare credincios decedat, funeraliile trebuie celebrate, în general, în biserica parohiei proprii. § 2. Este totuşi permis ca fiecare credincios, sau cei care au datoria de a se îngriji de funeraliile unui credincios decedat, sã aleagã pentru funeralii o altã bisericã, cu consimţãmântul responsabilului acesteia, fiind informat parohul propriu al celui decedat. § 3. Dacã moartea a survenit în afara parohiei proprii, iar trupul neînsufleţit nu a fost transportat în aceastã parohie şi nici nu a fost aleasã în mod legitim o altã bisericã pentru funeralii, acestea sã fie celebrate în biserica parohiei în care a survenit moartea, în afarã de cazul când dreptul particular a desemnat o altã bisericã. Can. 1178 - Funeraliile Episcopului diecezan sã fie celebrate în biserica catedralã proprie, dacã el nu a ales o altã bisericã. Can. 1179 - Funeraliile cãlugãrilor sau ale membrilor unei societãţi de viaţã apostolicã sã fie celebrate, în general, în biserica proprie sau în oratoriul propriu, de cãtre Superior, dacã institutul şi societatea sunt clericale, altminteri, de cãtre capelan. Can. 1180 - § 1. Dacã parohia are cimitir propriu, credincioşii decedaţi sã fie înmormântaţi în acesta, în afarã de cazul când însuşi defunctul sau cei care au datoria de a se îngriji de înmormântarea lui au ales în mod legitim un alt cimitir. § 2. Dacã nu sunt opriţi de cãtre drept, tuturor li se permite sã-şi aleagã cimitirul unde sã fie înmormântaţi. Can. 1181 - Referitor la ofertele fãcute cu ocazia funeraliilor, sã se respecte dispoziţiile can. 1264, avându-se totuşi grijã ca la înmormântãri sã nu se facã nici o preferinţã de persoane, iar cei nevoiaşi sã nu fie lipsiţi de funeraliile ce li se cuvin. Can. 1182 - Dupã ce a avut loc înmormântarea, sã se facã înregistrarea în registrul decedaţilor, conform normelor dreptului particular. CAP. II Persoanele cãrora trebuie sã li se aprobe sau sã li se refuze funeraliile ecleziastice Can. 1183 - § 1. În privinţa funeraliilor, catecumenii sunt echivalaţi credincioşilor creştini. § 2. Ordinariul locului poate permite sã se acorde funeralii ecleziastice copiilor, pe care pãrinţii intenţionau sã-i boteze, dar care au decedat înainte de Botez. § 3. Dupã aprecierea prudentã a Ordinariului locului, pot fi acordate funeralii ecleziastice botezaţilor înscrişi la o Bisericã sau la o comunitate eclezialã necatolicã, dacã nu se constatã cã voinţa lor este contrarã şi numai dacã nu e posibil sã se aibã un slujitor propriu. Can. 1184 - § 1. Dacã înainte de moarte nu au dat nici un semn de pocãinţã, trebuie sã fie lipsiţi de funeralii ecleziastice: 1° apostaţii, ereticii şi schismaticii notorii; 2° cei care au ales incinerarea propriului trup din motive contrare credinţei creştine; 3° ceilalţi pãcãtoşi învederaţi, cãrora nu este posibil sã li se acorde funeralii ecleziastice fãrã scandal public pentru credincioşi. § 2. Dacã existã vreun dubiu, sã fie consultat Ordinariul locului şi sã se rãmânã la decizia lui. Can. 1185 - Celui exclus de la înmormântarea ecleziasticã trebuie sã i se refuze şi orice Liturghie de înmormântare. TITLUL IV Cultul sfinţilor, al imaginilor sacre şi al relicvelor Can. 1186 - Pentru a favoriza sfinţenia poporului lui Dumnezeu, Biserica încredinţeazã credincioşilor creştini o specialã şi filialã cinstire a Sfintei Maria, pururea Fecioarã, Maica lui Dumnezeu, pe care Cristos a stabilit-o Mamã a tuturor oamenilor şi promoveazã cultul adevãrat şi autentic al altor Sfinţi, care îi edificã cu exemplul lor pe credincioşii creştini şi îi ocrotesc cu mijlocirea lor. Can. 1187 - Este permis ca numai acei slujitori ai lui Dumnezeu sã fie cinstiţi prin cult public, care au fost înscrişi, prin autoritatea Bisericii, în rândul Sfinţilor sau al Fericiţilor. Can. 1188 - Sã se pãstreze practica de a se expune în biserici imagini sacre spre a fi cinstite de credincioşi; totuşi, sã fie expuse în numãr moderat şi într-o ordine adecvatã, ca sã nu trezeascã admiraţia exageratã din partea poporului creştin şi sã nu se dea ocazia unei devoţiuni mai puţin corecte. Can. 1189 - Imaginile preţioase, adicã acelea care se remarcã prin vechime, prin valoare artisticã sau prin cult, expuse în biserici sau oratorii spre a fi cinstite de credincioşi, când necesitã reparaţii, sã nu fie niciodatã restaurate fãrã permisiunea, datã în scris, a Ordinariului care, înainte de a o acorda, trebuie sã consulte specialişti. Can. 1190 - § 1. Este absolut interzisã vânzarea relicvelor sacre. § 2. Relicvele importante, ca şi cele ce sunt foarte cinstite de popor, nu pot fi în nici un fel înstrãinate în mod valid şi nici nu pot fi transferate definitiv fãrã permisiunea Scaunului Apostolic. § 3. Dispoziţia § 2 este valabilã şi pentru imaginile care, într-o bisericã, sunt foarte venerate de popor. TITLUL V Votul şi jurãmântul CAP. I Votul Can. 1191 - § 1. Votul, adicã fãgãduinţa deliberatã şi liberã fãcutã lui Dumnezeu cu privire la un bun posibil şi superior, trebuie împlinit pe temeiul virtuţii religiei. § 2. Dacã nu sunt opriţi de cãtre drept, pot face vot toţi cei care au uzul suficient al raţiunii. § 3. Votul fãcut sub frica gravã şi injustã sau prin dol este nul ipso iure. Can. 1192 - § 1. Votul este public, dacã este acceptat de Superiorul legitim în numele Bisericii, altminteri este privat. § 2. Este solemn dacã este recunoscut ca atare de Bisericã; altminteri, este simplu. § 3. Este personal, dacã cel care îl face fãgãduieşte o faptã; este real, dacã cel care îl face fãgãduieşte un lucru; este mixt votul personal şi real în acelaşi timp. Can. 1193 - Prin natura sa, votul nu-l obligã decât pe acela care îl face. Can. 1194 - Votul înceteazã: prin expirarea timpului fixat pentru îndeplinirea obligaţiei, prin schimbarea substanţialã a materiei promise, prin lipsa condiţiei de care votul depinde sau prin încetarea cauzei lui finale, prin dispensã şi prin comutare. Can. 1195 - Cine are putere asupra materiei votului poate suspenda obligativitatea votului atât timp cât împlinirea lui îi aduce un prejudiciu. Can. 1196 - În afarã de Pontiful Roman, mai pot dispensa de voturile private, dintr-un motiv just şi cu condiţia ca dispensa sã nu lezeze un drept câştigat de terţe persoane: 1° Ordinariul locului şi parohul, în cazul tuturor supuşilor lor şi al strãinilor; 2° Superiorul unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã apostolicã, dacã sunt clericale şi de drept pontifical, în cazul membrilor, al novicilor şi al persoanelor care trãiesc zi şi noapte în casa institutului sau a societãţii; 3° cei cãrora le-a fost delegatã puterea de a dispensa de cãtre Scaunul Apostolic sau de cãtre Ordinariul locului. Can. 1197 - Ceea ce a fost fãgãduit printr-un vot privat poate fi schimbat într-un bun superior sau în unul egal de cãtre persoana care a fãcut votul; într-un bun mai mic, numai de cãtre cel care are facultatea de a dispensa în conformitate cu can. 1196. Can. 1198 - Voturile fãcute înainte de profesiunea cãlugãreascã sunt suspendate câtã vreme cel care le-a fãcut rãmâne în institut. CAP. II Jurãmântul Can. 1199 - § 1. Jurãmântul, adicã invocarea Numelui divin ca martor al adevãrului, nu poate fi fãcut decât în adevãr, cu discernãmânt şi dupã dreptate. § 2. Jurãmântul pe care îl cer sau îl admit canoanele nu poate fi fãcut în mod valid prin procurator. Can. 1200 - § 1. Cine jurã în mod liber cã va face ceva are o obligaţie specialã de religiune de a îndeplini ceea ce a întãrit prin jurãmânt. § 2. Jurãmântul obţinut prin dol, violenţã sau fricã gravã este nul ipso iure. Can. 1200 - § 1. Cine jurã în mod liber cã va face ceva are o obligaţie specialã de religiune de a îndeplini ceea ce a întãrit prin jurãmânt. § 2. Jurãmântul obţinut prin dol, violenţã sau fricã gravã este nul ipso iure. Can. 1201 - § 1. Jurãmântul promisoriu urmeazã natura şi condiţiile actului de care este legat. § 2. Dacã jurãmântul este legat de un act care aduce direct o pagubã altora sau prejudiciazã binele public sau mântuirea veşnicã, prin aceasta un astfel de act nu dobândeşte nici o putere. Can. 1202 - Obligaţia ce rezultã dintr-un jurãmânt promisoriu înceteazã: 1° dacã este iertatã de cãtre cel în interesul cãruia fusese fãcut jurãmântul; 2° dacã materia jurãmântului se schimbã în mod substanţial, sau dacã, schimbându-se circumstanţele, devine sau rea sau complet indiferentã, sau, în sfârşit, împiedicã un bine superior; 3° dacã înceteazã motivul final sau condiţia sub care, eventual, a fost fãcut jurãmântul; 4° prin dispensã, prin comutare, în conformitate cu can. 1203. Can. 1203 - Cei care pot sã suspende, sã dispenseze şi sã schimbe votul au aceeaşi putere şi sub aceleaşi condiţii şi cu privire la jurãmântul promisoriu; dacã însã dispensa de un jurãmânt constituie o daunã pentru alţii care refuzã sã ierte obligaţia, numai Scaunul Apostolic poate dispensa de acest jurãmânt. Can. 1204 - Jurãmântul trebuie interpretat în mod strict dupã drept şi dupã intenţia celui care jurã sau, dacã acesta acţioneazã din dol, dupã intenţia aceluia cãruia îi este fãcut jurãmântul. PARTEA A III-A Locurile şi timpurile sacre TITLUL I Locurile sacre Can. 1205 - Locurile sacre sunt locurile destinate cultului divin sau înmormântãrii credincioşilor, prin dedicarea sau binecuvântarea prescrisã pentru aceasta de cãrţile liturgice. Can. 1206 - Dedicarea unui loc revine de drept Episcopului diecezan şi celor pe care dreptul îi echivaleazã Episcopului diecezan; aceiaşi pot încredinţa oricãrui Episcop sau, în cazuri excepţionale, unui preot misiunea de a sãvârşi o dedicare în teritoriul lor. Can. 1207 - Locurile sacre sunt binecuvântate de Ordinariu; totuşi, binecuvântarea bisericilor este rezervatã Episcopului diecezan; amândoi însã pot delega pentru aceasta un alt preot. Can. 1208 - Despre efectuarea dedicãrii sau binecuvântãrii unei biserici, de asemenea, despre efectuarea binecuvântãrii unui cimitir, sã se întocmeascã un document în dublu exemplar, dintre care unul sã fie pãstrat în curia diecezanã, iar celãlalt în arhiva bisericii. Can. 1209 - Dedicarea sau binecuvântarea unui loc este doveditã suficient chiar de un singur martor în afara oricãrei bãnuieli, numai sã nu fie pentru nimeni o daunã. Can. 1210 - În locul sacru sã fie admise numai acele acţiuni care slujesc exercitãrii şi promovãrii cultului, evlaviei, religiei, şi sã fie interzis ceea ce nu concordã cu sfinţenia locului. Totuşi, Ordinariul poate permite în mod ocazional alte întrebuinţãri, care sã nu fie contrare sfinţeniei locului. Can. 1211 - Locurile sacre sunt violate prin îndeplinirea în ele, cu scandalizarea credincioşilor, a unor acţiuni grav injurioase care, dupã aprecierea Ordinariului locului, sunt aşa grave şi de contrare sfinţeniei locului, încât sã nu se mai permitã în ele sãvârşirea cultului, pânã când nu se reparã fãrãdelegea prin ritualul penitenţial conform cãrţilor liturgice. Can. 1212 - Locurile sacre îşi pierd dedicarea sau binecuvântarea dacã au fost distruse în mare parte sau au fost reduse pentru totdeauna la întrebuinţãri profane printr-un decret al Ordinariului competent, sau de fapt. Can. 1213 - Autoritatea ecleziasticã îşi exercitã în mod liber puterile şi funcţiile în locurile sacre. CAP. I Bisericile Can. 1214 - Prin termenul de bisericã se înţelege edificiul sacru destinat cultului divin, în care credincioşii au dreptul sã intre pentru a exercita, mai ales în mod public, cultul divin. Can. 1215 - § 1. Sã nu se construiascã nici o bisericã fãrã consimţãmântul expres al Episcopului diecezan, dat în scris. § 2. Episcopul diecezan sã nu-şi dea consimţãmântul dacã, ascultând pãrerea consiliului prezbiteral şi a responsabililor bisericilor învecinate, considerã cã noua bisericã nu poate sã slujeascã binelui sufletelor şi cã nu vor exista mijloacele necesare pentru construcţie şi pentru cultul divin. § 3. Chiar şi institutele cãlugãreşti, deşi au obţinut consimţãmântul Episcopului diecezan de a înfiinţa o nouã casã în diecezã sau într-o localitate, trebuie totuşi sã dobândeascã de la acelaşi Episcop permisiunea înainte sã construiascã o bisericã într-un loc precis şi determinat. Can. 1216 - În construirea şi repararea bisericilor, cerându-se pãrerea specialiştilor, sã se respecte principiile şi normele liturgiei şi ale artei sacre. Can. 1217 - § 1. Dupã ce construcţia a fost terminatã cum trebuie, noua bisericã sã fie cât mai curând dedicatã sau cel puţin binecuvântatã, respectându-se normele liturgiei sacre. § 2. Bisericile, mai ales cele catedrale şi parohiale, sã fie dedicate printr-un ritual solemn. Can. 1218 - Fiecare bisericã sã aibã un titlu propriu care, dupã ce a avut loc dedicarea, nu poate fi schimbat. Can. 1219 - În biserica dedicatã sau binecuvântatã în mod legitim pot fi sãvârşite toate actele cultului divin, rãmânând inviolabile drepturile parohiale. Can. 1220 - § 1. Toţi care rãspund de biserici sã aibã grijã ca în ele sã fie pãstratã acea curãţenie şi frumuseţe ce se cuvine casei lui Dumnezeu şi sã înlãture tot ceea ce contravine sfinţeniei locului. § 2. Pentru a proteja bunurile sacre şi preţioase, sã se recurgã la grija obişnuitã de întreţinere şi la mijloacele de siguranţã adecvate. Can. 1221 - Intrarea în bisericã în timpul celebrãrilor sacre sã fie liberã şi gratuitã. Can. 1222 - § 1. Dacã o bisericã nu mai poate fi folositã în nici un fel pentru cultul divin şi nu existã posibilitatea de a o repara, Episcopul diecezan o poate reduce la o întrebuinţare profanã demnã. § 2. Când alte motive grave fac ca o bisericã sã nu mai fie folositã pentru cultul divin, Episcopul diecezan, ascultând pãrerea consiliului prezbiteral, o poate reduce la o întrebuinţare profanã demnã, cu consimţãmântul acelora care îşi revendicã în mod legitim drepturile asupra ei şi cu condiţia ca binele sufletelor sã nu sufere vreo daunã. CAP. II Oratoriile şi capelele private Can. 1223 - Prin termenul de oratoriu se înţelege un lãcaş destinat cultului divin, în folosul unei comunitãţi sau al unui grup de credincioşi ce se reunesc acolo cu permisiunea Ordinariului, şi unde pot veni şi alţi credincioşi, cu consimţãmântul Superiorului competent. Can. 1224 - § 1. Ordinariul sã nu acorde permisiunea de înfiinţare a unui oratoriu dacã nu a vizitat în prealabil, personal sau prin altcineva, locul destinat oratoriului şi nu s-a convins de înzestrarea lui demnã. § 2. Dupã ce a fost acordatã permisiunea, oratoriul nu poate fi redat unei întrebuinţãri profane, fãrã autorizarea aceluiaşi Ordinariu. Can. 1225 - În oratoriile înfiinţate în mod legitim pot fi sãvârşite toate celebrãrile sacre, cu excepţia celor excluse de cãtre drept sau printr-o decizie a Ordinariului locului, sau care sunt contrare normelor liturgice. Can. 1226 - Prin termenul de capelã privatã se înţelege un lãcaş destinat cultului divin, cu permisiunea Ordinariului locului, în folosul uneia sau mai multor persoane fizice. Can. 1227 - Episcopii pot avea o capelã privatã proprie, care se bucurã de aceleaşi drepturi ca şi oratoriul. Can. 1228 - Rãmânând valabilã dispoziţia can. 1227, pentru a celebra Sfânta Liturghie sau pentru a îndeplini alte funcţiuni sacre într-o capelã privatã, este necesarã permisiunea Ordinariului locului. Can. 1229 - Se cuvine ca oratoriile şi capelele private sã fie binecuvântate conform ritualului prescris de cãrţile liturgice; trebuie însã sã fie rezervate exclusiv cultului divin şi libere de orice întrebuinţare casnicã. CAP. III Sanctuarele Can. 1230 - Prin termenul de sanctuar se înţelege o bisericã sau un alt loc sacru unde credincioşii se duc în numãr mare în pelerinaj, dintr-un motiv special de evlavie, cu aprobarea Ordinariului locului. Can. 1231 - Ca un sanctuar sã poatã fi numit naţional, este necesarã aprobarea Conferinţei Episcopilor; ca sã poatã fi numit internaţional este necesarã aprobarea Sfântului Scaun. Can. 1232 - § 1. Pentru aprobarea statutelor unui sanctuar diecezan este competent Ordinariului locului; pentru statutele unui sanctuar naţional, Conferinţa Episcopilor; pentru statutele unui sanctuar internaţional, numai Sfântul Scaun. § 2. În statute trebuie sã se specifice mai ales scopul, autoritatea rectorului, proprietatea şi administrarea bunurilor. Can. 1233 - Se va putea acorda sanctuarelor unele privilegii, când se considerã cã acest lucru îl recomandã circumstanţele locurilor, afluxul de pelerini şi, mai cu seamã, binele credincioşilor. Can. 1234 - § 1. În sanctuare sã se ofere mai din belşug credincioşilor mijloacele de mântuire, vestindu-se cu zel cuvântul lui Dumnezeu, favorizându-se în mod adecvat viaţa liturgicã, mai ales prin celebrarea Euharistiei şi a Pocãinţei şi cultivându-se practicile de pietate popularã aprobate. § 2. Mãrturiile exvoto ale artei populare şi ale evlaviei sã fie expuse în mod vizibil şi pãzite în siguranţã în sanctuare sau în locuri alãturate. CAP. IV Altarele Can. 1235 - § 1. Altarul, adicã masa pe care se celebreazã Jertfa euharisticã, este numit fix, dacã este construit astfel încât sã facã aderenţã cu pardoseala şi, de aceea, sã nu poatã fi deplasat; în schimb, este numit mobil, dacã poate fi mutat. § 2. Este bine ca în orice bisericã sã existe un altar fix; în celelalte locuri destinate celebrãrii sacre, altarul poate sã fie fix ori mobil. Can. 1236 - § 1. Dupã obiceiul tradiţional al Bisericii, masa altarului fix sã fie din piatrã, şi anume, dintr-o singurã piatrã naturalã; cu toate acestea, dupã aprecierea Conferinţei Episcopilor, poate fi folosit şi un alt material frumos şi solid. Corpul şi baza pot fi fãcute din orice fel de material. § 2. Altarul mobil poate fi fãcut din orice fel de material solid, corespunzãtor uzului liturgic. Can. 1237 - § 1. Altarele fixe trebuie sã fie dedicate, iar cele mobile, dedicate sau binecuvântate, conform ritualurilor prescrise de cãrţile liturgice. § 2. Sã se pãstreze vechea tradiţie de a se aşeza sub altarul fix relicvele Martirilor sau ale altor Sfinţi, conform normelor transmise în cãrţile liturgice. Can. 1238 - § 1. Altarul îşi pierde dedicarea sau binecuvântarea în conformitate cu dispoziţiile can. 1212. § 2. Prin reducerea unei biserici sau a altui loc sacru la întrebuinţãri profane, altarele, fie fixe, fie mobile, nu-şi pierd dedicarea sau binecuvântarea. Can. 1239 - § 1. Altarul, atât cel fix, cât şi cel mobil, trebuie rezervat numai cultului divin, fiind exclusã orice fel de întrebuinţare profanã. § 2. Nici un mort sã nu fie înmormântat sub altar; în caz contrar, nu este permis a se celebra Sfânta Liturghie pe acel altar. CAP. V Cimitirele Can. 1240 - § 1. Unde este posibil, sã existe cimitire proprii ale Bisericii sau, cel puţin, în cimitirele civile, spaţii rezervate credincioşilor decedaţi, care trebuie binecuvântate conform ritualului. § 2. Dacã acest lucru nu poate fi dobândit, sã se binecuvânteze de fiecare datã fiecare mormânt, conform ritualului. Can. 1241 - § 1. Parohiile şi institutele cãlugãreşti pot avea un cimitir propriu. § 2. Chiar şi alte persoane juridice sau familiile pot avea un cimitir propriu sau un cavou, care trebuie binecuvântat, dacã Ordinariului locului crede de cuviinţã. Can. 1242 - Sã nu se înmormânteze cadavre în biserici, în afarã de cazul când e vorba de înmormântarea Pontifului Roman ori, în propria lor bisericã, de Cardinali sau Episcopi diecezani, chiar emeriţi. Can. 1243 - Dreptul particular sã stabileascã norme adecvate referitoare la disciplina ce trebuie respectatã în cimitire, mai cu seamã cu privire la apãrarea şi menţinerea caracterului lor sacru. TITLUL II Timpurile sacre Can. 1244 - § 1. Rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 1246, § 2, numai autoritatea ecleziasticã supremã are dreptul de a stabili, de a transfera şi de a desfiinţa zilele de sãrbãtoare şi zilele de pocãinţã, comune întregii Biserici. § 2. Episcopii diecezani pot fixa, dar numai în mod ocazional, zile speciale de sãrbãtoare sau de pocãinţã în diecezele lor sau în anumite locuri din diecezele lor. Can. 1245 - Rãmânând neatins dreptul Episcopilor diecezani prevãzut de can. 87, parohul poate sã acorde, dintr-un motiv just şi în conformitate cu dispoziţiile Episcopului diecezan, în cazuri particulare, dispensã de la obligaţia de a se respecta ziua de sãrbãtoare sau ziua de pocãinţã, ori înlocuirea acesteia cu alte fapte de pietate; acelaşi lucru îl poate face şi Superiorul unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã apostolicã, clericale de drept pontifical, cu privire la supuşii proprii şi la celelalte persoane care locuiesc zi şi noapte în casã. CAP. I Zilele de sãrbãtoare Can. 1246 - § 1. Duminica, zi în care, în numele tradiţiei apostolice, este celebrat misterul pascal, trebuie respectatã în Biserica întreagã ca principala zi de sãrbãtoare de poruncã. Tot astfel trebuie respectatã ziua Naşterii Domnului nostru Isus Cristos, ziua Epifaniei, a Înãlţãrii şi a Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos; ziua Sfintei Maria, Nãscãtoare de Dumnezeu, a Neprihãnitei sale Zãmisliri şi a Adormirii ei, a Sfântului Iosif, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul şi a tuturor Sfinţilor. § 2. Totuşi, Conferinţa Episcopilor poate, cu aprobarea prealabilã a Scaunului Apostolic, sã desfiinţeze anumite sãrbãtori de poruncã sau sã le transfere într-o zi de duminicã. Can. 1247 - Duminica şi în celelalte zile de sãrbãtoare de poruncã, credincioşii sunt obligaţi sã participe la sfânta Liturghie; în plus, trebuie sã se abţinã de la acele munci şi activitãţi care împiedicã cultul datorat lui Dumnezeu, bucuria proprie zilei Domnului şi destinderea necesarã a minţii şi a trupului. Can. 1248 - § 1. Porunca de a participa la sfânta Liturghie o îndeplineşte cel care asistã la o Liturghie, oriunde este ea celebratã dupã ritul catolic, în ziua sãrbãtorii sau în seara zilei precedente. § 2. Dacã, lipsind slujitorul sacru sau din alt motiv grav, participarea la celebrarea euharisticã este imposibilã, se recomandã foarte mult credincioşilor sã participe la Liturgia Cuvântului, dacã aceasta se celebreazã în biserica parohialã sau într-un alt loc sacru, în conformitate cu dispoziţiile Episcopului diecezan, sau sã consacre un timp adecvat rugãciunii, singuri sau în familie, sau, dacã e posibil, în grupuri de familii. CAP. II Zilele de pocãinţã Can. 1249 - Toţi credincioşii creştini sunt ţinuţi, prin lege divinã, sã facã pocãinţã, fiecare dupã felul sãu; dar pentru ca toţi sã se uneascã într-o anumitã respectare a pocãinţei, sunt stabilite zile de pocãinţã în care credincioşii sã se dedice în chip deosebit rugãciunii, sã îndeplineascã fapte de pietate şi de caritate, sã se mortifice pe ei înşişi, îndeplinindu-şi cu mai mare fidelitate obligaţiile proprii şi, mai ales, respectând postul şi abstinenţa, conform canoanelor care urmeazã. Can. 1250 - Zilele şi timpurile de pocãinţã în Biserica întreagã sunt toate vinerile din an şi timpul Postului Mare. Can. 1251 - Abstinenţa de la consumul de carne sau de la alt aliment în conformitate cu dispoziţiile Conferinţei Episcopilor, sã fie respectatã în toate vinerile din an, dacã ele nu coincid cu o zi cuprinsã în rândul solemnitãţilor; în schimb, abstinenţa şi postul sã fie respectate în Miercurea Cenuşii şi în Vinerea Pãtimirii şi Morţii Domnului nostru Isus Cristos. Can. 1252 - La legea abstinenţei sunt ţinuţi toţi cei care au împlinit vârsta de paisprezece ani; în schimb, la legea postului sunt obligaţi toţi cei majori pânã la vârsta de şaizeci de ani împliniţi. Totuşi, pãstorii sufleteşti şi pãrinţii sã aibã grijã ca şi cei care nu sunt obligaţi la legea postului şi a abstinenţei, datoritã vârstei lor mai mici, sã fie educaţi cu privire la sensul adevãrat al pocãinţei. Can. 1253 - Conferinţa Episcopilor poate sã stabileascã cu mai mare precizie modul de respectare a postului şi abstinenţei şi sã înlocuiascã total sau parţial postul şi abstinenţa cu alte forme de pocãinţã, mai cu seamã cu fapte de caritate şi cu practici de pietate. CARTEA A V-A Bunurile materiale ale bisericii Can. 1254 - § 1. Prin drept înnãscut, în mod independent de puterea civilã, Biserica Catolicã poate sã dobândeascã, sã posede, sã administreze şi sã înstrãineze bunuri materiale, pentru a-şi atinge scopurile proprii. § 2. Principalele scopuri proprii sunt: necesitatea de a organiza cultul divin, de a asigura întreţinerea demnã a clerului şi a altor slujitori, de a exercita opere de apostolat sacru şi de caritate, mai ales faţã de sãraci. Can. 1255 - Biserica întreagã şi Scaunul apostolic, Bisericile particulare şi orice altã persoanã juridicã, fie publicã, fie privatã, sunt subiecte capabile de a dobândi, de a poseda, de a administra şi de a înstrãina bunuri materiale, conform dreptului. Can. 1256 - Proprietatea bunurilor aparţine, sub autoritatea supremã a Pontifului Roman, acelei persoane juridice care a dobândit bunurile în mod legitim. Can. 1257 - § 1. Toate bunurile materiale ce aparţin Bisericii universale, Scaunului Apostolic şi altor persoane juridice publice în Bisericã sunt bunuri ecleziastice şi sunt reglementate de canoanele care urmeazã, precum şi de statutele proprii. § 2. Bunurile materiale ale unei persoane juridice private sunt reglementate de statutele proprii, şi nu de aceste canoane, dacã nu existã o dispoziţie contrarã expresã. Can. 1258 - În canoanele care urmeazã, prin termenul de Bisericã se înţelege nu numai Biserica întreagã ori Scaunul Apostolic, ci şi fiecare persoanã juridicã publicã în Bisericã, dacã din contextul expresiei sau din natura lucrurilor nu rezultã altfel. TITLUL I Dobândirea bunurilor Can. 1259 - Biserica poate sã dobândeascã bunuri materiale în toate modurile juste conforme cu dreptul fie natural, fie pozitiv, care sunt permise altora. Can. 1260 - Biserica are dreptul înnãscut de a cere de la credincioşi cele ce sunt necesare scopurilor sale proprii. Can. 1261 - § 1. Credincioşii au dreptul inviolabil de a oferi bunuri materiale în favoarea Bisericii. § 2. Episcopul diecezan este ţinut sã atragã atenţia credincioşilor asupra obligaţiei despre care vorbeşte can. 222, § 1, şi sã insiste asupra ei într-un mod adecvat. Can. 1262 - Credincioşii sã contribuie la nevoile Bisericii prin subvenţiile cerute, dupã normele date de Conferinţa Episcopilor. Can. 1263 - Episcopul diecezan are dreptul de a impune, dupã ce a ascultat pãrerea consiliului cu problemele economice şi a consiliului prezbiteral, persoanelor juridice publice ce se aflã sub jurisdicţia sa, o contribuţie nu prea mare şi proporţionatã cu veniturile lor, pentru necesitãţile diecezei; îi este numai permis sã impunã celorlalte persoane fizice şi juridice, în caz de necesitate gravã şi sub aceleaşi condiţii, o contribuţie extraordinarã şi nu prea mare, rãmânând inviolabile legile şi cutumele particulare care îi atribuie drepturi mai mari. Can. 1264 - Dacã nu este prevãzut altfel de cãtre drept, este de datoria adunãrii Episcopilor provinciei: 1° sã stabileascã taxele pentru actele de putere executivã fãcute ca o favoare sau pentru executarea rescriptelor Scaunului Apostolic, care trebuie sã fie aprobate de însuşi Scaunul Apostolic; 2° sã stabileascã ofertele ce trebuie fãcute cu ocazia administrãrii sacramentelor sau sacramentaliilor. Can. 1265 - § 1. Rãmânând neatins dreptul cãlugãrilor mendicanţi, este interzis oricãrei persoane private, fie fizice, fie juridice, sã adune ofrande în bani pentru orice institut pios sau ecleziastic sau pentru orice scop, fãrã permisiunea, datã în scris, a Ordinariului propriu şi a Ordinariului locului. § 2. Conferinţa Episcopilor poate sã stabileascã norme referitoare la strângerea de colecte în bani, care trebuie respectate de cãtre toţi, inclusiv de cãtre cei care prin instituire se numesc şi sunt mendicanţi. Can. 1266 - Ordinariul locului poate sã ordone ca în toate bisericile şi oratoriile, care, de fapt, sunt în mod obişnuit deschise credincioşilor, chiar şi în cele care aparţin institutelor cãlugãreşti, sã se facã colecte speciale pentru iniţiative parohiale, diecezane, naţionale sau internaţionale precise, care apoi trebuie trimise în mod conştiincios curiei diecezane. Can. 1267 - § 1. Dacã nu rezultã în mod clar contrariul, ofertele fãcute Superiorilor sau administratorilor oricãrei persoane juridice ecleziastice, chiar uneia private, se presupune cã sunt fãcute însãşi persoanei juridice. § 2. Ofertele despre care vorbeşte § 1 nu pot fi refuzate decât dintr-un motiv just, iar ofertele mai importante nu pot fi refuzate decât cu permisiunea Ordinariului, dacã este vorba de o persoanã juridicã publicã; este necesarã permisiunea aceluiaşi Ordinariu pentru a fi acceptate oferte ce sunt împovãrate de o obligaţie specialã sau de o condiţie, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 1295. § 3. Ofertele fãcute de credincioşi pentru un scop precis nu pot fi destinate decât acestui scop. Can. 1268 - Biserica admite prescripţia ca modalitate de dobândire sau de eliberare pentru bunurile materiale, conform cann. 197- 199. Can. 1269 - Bunurile sacre ce sunt în proprietatea persoanelor private pot fi dobândite prin prescripţie de cãtre persoane private, dar nu este permisã folosirea lor în scopuri profane, decât dacã au pierdut dedicarea sau binecuvântarea; însã dacã aparţin unei persoane juridice ecleziastice publice, pot fi dobândite numai de cãtre o altã persoanã juridicã ecleziasticã publicã. Can. 1270 - Bunurile imobile, cele mobile preţioase, drepturile şi acţiunile, fie personale, fie reale, care aparţin Scaunului Apostolic, se prescriu dupã o sutã de ani; cele care aparţin unei alte persoane juridice ecleziastice publice, dupã treizeci de ani. Can. 1271 - În virtutea legãturii unitãţii şi a caritãţii şi în funcţie de posibilitãţile diecezei lor, Episcopii sã contribuie la procurarea mijloacelor de care Scaunul Apostolic are nevoie, potrivit cu condiţiile timpurilor, ca sã poatã îndeplini în mod corespunzãtor slujirea faţã de Biserica întreagã. Can. 1272 - În regiunile unde mai existã încã beneficii propriu-zise, este de datoria Conferinţei Episcopilor sã le reglementeze administrarea prin norme adecvate, concordate cu Scaunul Apostolic şi aprobate de acesta, astfel încât veniturile, ba chiar, în limita posibilitãţilor, însãşi dota beneficiului, sã fie transferate treptat la institutul despre care vorbeşte can. 1274, § 1. TITLUL II Administrarea bunurilor Can. 1273 - Pontiful Roman, în virtutea primatului de jurisdicţie, este administratorul şi distribuitorul suprem al tuturor bunurilor ecleziastice. Can. 1274 - § 1. În fiecare diecezã sã existe un institut special care sã adune bunurile şi ofertele cu scopul de a se asigura întreţinerea clericilor care presteazã serviciu în favoarea diecezei conform can. 281, în afarã de cazul când s-au luat alte mãsuri cu privire la întreţinere. § 2. Acolo unde încã nu a fost organizatã cum se cuvine asistenţa socialã a clerului, Conferinţa Episcopilor sã se îngrijeascã de înfiinţarea unui institut care sã asigure suficient aceastã asistenţã. § 3. În mãsura în care e nevoie, în fiecare diecezã sã se instituie un fond comun, cu care Episcopii sã-şi poatã îndeplini obligaţiile faţã de alte persoane care slujesc Bisericii şi sã facã faţã diferitelor nevoi ale diecezei, şi prin care diecezele mai înstãrite sã le poatã ajuta pe cele mai sãrace. § 4. În funcţie de diferitele circumstanţe locale, scopurile prevãzute de §§ 2 şi 3 pot fi atinse în cadrul unei federaţii de institute diecezane ori printr-o cooperare sau chiar o alianţã adecvatã, constituitã pentru diferite dieceze, ba chiar pentru întregul teritoriu al Conferinţei Episcopilor. § 5. Dacã e posibil, aceste institute trebuie sã fie astfel constituite încât sã obţinã recunoaştere şi din partea dreptului civil. Can. 1275 - Fondul bunurilor ce provin din diferite dieceze este administrat dupã normele concordate de Episcopii interesaţi. Can. 1276 - § 1. Ordinariul are obligaţia sã supravegheze cu atenţie administrarea tuturor bunurilor care aparţin persoanelor juridice publice supuse lui, rãmânând inviolabile titlurile legitime ce îi acordã aceluiaşi Ordinariu drepturi mai ample. § 2. Luând în considerare drepturile, cutumele legitime şi împrejurãrile, Ordinariii sã aibã grijã sã reglementeze întreaga chestiune a administrãrii bunurilor, dând instrucţiuni speciale în limitele dreptului universal şi particular. Can. 1277 - În ce priveşte îndeplinirea actelor de administraţie, care, avându-se în vedere situaţia economicã a diecezei, sunt de o importanţã mai mare, Episcopul diecezan trebuie sã asculte pãrerea consiliului cu problemele economice şi a colegiului consultanţilor; are, însã, nevoie de consimţãmântul aceluiaşi consiliu şi chiar al colegiului consultanţilor, atât în cazurile prevãzute în mod special de dreptul universal sau de documentele fundaţiei, cât şi pentru îndeplinirea actelor de administraţie extraordinarã. E de datoria Conferinţei Episcopilor sã determine care acte trebuie considerate ca fiind de administraţie extraordinarã. Can. 1278 - Pe lângã sarcinile stabilite de can. 494, §§ 3 şi 4, Episcopul diecezan poate sã-i încredinţeze economului şi sarcinile prevãzute de cann. 1276, § 1 şi 1279, § 2. Can. 1279 - § 1. Administrarea bunurilor ecleziale aparţine de drept aceluia care conduce direct persoana care posedã bunurile respective, dacã dreptul particular, statutele sau o cutumã legitimã nu prevãd altfel, şi rãmânând inviolabil dreptul Ordinariului de a interveni în caz de neglijenţã din partea administratorului. § 2. Pentru administrarea bunurilor unei persoane juridice publice care, potrivit dreptului sau documentelor fundaţiei sau statutelor, nu are administratori proprii, Ordinariul, de care acea persoanã juridicã depinde, sã numeascã persoane capabile, pentru o perioadã de trei ani, pe care le poate reconfirma. Can. 1280 - Orice persoanã juridicã sã-şi aibã propriul consiliu pentru problemele economice sau cel puţin doi consilieri, care sã-l ajute pe administrator în îndeplinirea funcţiei sale, în conformitate cu statutele. Can. 1281 - § 1. Rãmânând neschimbate dispoziţiile statutelor, administratorii îndeplinesc invalid actele ce depãşesc limitele şi modalitãţile administraţiei obişnuite, dacã, în prealabil, nu au obţinut permisiunea scrisã din partea Ordinariului. § 2. În statute sã fie stabilite actele care depãşesc limitele şi modalitãţile administraţiei obişnuite; dacã statutele nu prevãd acest lucru, îi revine de drept Episcopului diecezan, ascultând pãrerea consiliului pentru problemele economice, sã stabileascã, pentru persoanele ce depind de el, care sunt aceste acte. § 3. Persoana juridicã nu este obligatã sã rãspundã de actele pe care administratorii le îndeplinesc în mod invalid, decât atunci când a tras avantaje în urma acestui fapt şi în mãsura în care a fost avantajatã; în schimb, ea va rãspunde direct de actele îndeplinite în mod valid, dar ilicit, de cãtre administratori, rãmânându-i inviolabilã posibilitatea de a deschide acţiune sau de a face recurs împotriva administratorilor care i-au pricinuit pagube. Can. 1282 - Toţi, fie clerici, fie laici, care participã în virtutea unui titlu legitim la administrarea bunurilor ecleziastice, sunt obligaţi sã-şi îndeplineascã îndatoririle în numele Bisericii, conform dreptului. Can. 1283 - Înainte ca administratorii sã-şi înceapã misiunea: 1° trebuie sã promitã prin jurãmânt în faţa Ordinariului sau a unui delegat al sãu cã vor administra bine şi cu fidelitate; 2° sã se întocmeascã un inventar îngrijit şi clar, ce trebuie semnat de ei, al bunurilor imobile, al bunurilor mobile, fie cele preţioase, fie cele ce aparţin în vreun fel patrimoniului cultural, fie alte bunuri, cu descrierea şi valoarea lor, iar dupã ce a fost redactat, sã fie revizuit. 3° un exemplar al acestui inventar sã se pãstreze în arhiva administraţiei, iar un altul în arhiva curiei; în ambele sã se noteze orice eventualã modificare ce o suferã patrimoniul. Can. 1284 - § 1. Toţi administratorii sunt ţinuţi sã-şi îndeplineascã funcţia cu grija unui bun tatã de familie. § 2. Prin urmare, ei trebuie: 1° sã vegheze ca bunurile încredinţate grijii lor sã nu disparã în vreun fel sau sã sufere vreo daunã, încheind în acest scop, în mãsura în care e necesar, contracte de asigurare; 2° sã aibã grijã ca proprietatea bunurilor ecleziastice sã fie ocrotitã cu mijloace valide şi din punct de vedere civil; 3° sã respecte prevederile dreptului canonic şi civil, sau cele ce sunt impuse de fondator, de donator sau de autoritatea legitimã, şi mai ales sã fie atenţi ca nu cumva Biserica sã sufere vreo pagubã din cauza nerespectãrii legilor civile; 4° sã încaseze cu grijã şi la timpul cuvenit veniturile şi profiturile bunurilor, iar pe cele primite sã le pãstreze în siguranţã şi sã le foloseascã dupã intenţia fondatorului sau dupã normele legitime; 5° sã plãteascã la timpul prescris dobânzile unui împrumut sau ale unei ipoteci şi întregul capital sã fie restituit la momentul oportun; 6° cu consimţãmântul Ordinariului, sã întrebuinţeze în scopurile persoanei juridice banii rãmaşi în urma cheltuielilor şi care pot fi investiţi cu folos; 7° sã ţinã în bunã ordine registrele de venituri şi cheltuieli; 8° sã întocmeascã la sfârşitul fiecãrui an darea se seamã a administraţiei; 9° sã catalogheze corect şi sã pãstreze într-o arhivã corespunzãtoare documentele şi actele pe care se bazeazã drepturile Bisericii sau ale institutului asupra bunurilor, iar acolo unde e posibil fãrã dificultate, sã depunã o copie a lor în arhiva curiei. § 3. Se recomandã foarte mult ca administratorii sã întocmeascã în fiecare an un plan de venituri şi cheltuieli; se lasã dreptului particular posibilitatea de a-l impune şi de a stabili mai precis modul cum trebuie fãcut. Can. 1285 - Numai în limitele administraţiei obişnuite administratorii pot sã facã donaţii în scopuri de pietate sau de caritate creştinã, din bunurile mobile ce nu aparţin patrimoniului stabil. Can. 1286 - Administratorii bunurilor: 1° în contractele de muncã, sã respecte cu exactitate şi legislaţia civilã a muncii şi ocrotirii sociale, potrivit cu principiile trasate de Bisericã; 2° sã dea un salar just şi demn celor care presteazã o muncã în baza unui contract, astfel încât aceştia sã poatã face faţã în mod corespunzãtor nevoilor personale şi familiale. Can. 1287 - § 1. Fiind dezaprobatã cutuma contrarã, administratorii, atât clerici, cât şi laici, ai tuturor bunurilor ecleziastice, care nu sunt scoşi în mod legitim de sub puterea de conducere a Episcopului diecezan, au obligaţia de a prezenta anual Ordinariul locului darea de seamã, iar acesta sã o supunã spre examinare consiliului cu problemele economice. § 2. În conformitate cu normele ce trebuie stabilite de dreptul particular, administratorii sã prezinte credincioşilor dãri de seamã cu privire la bunurile ce sunt oferite Bisericii de cãtre credincioşi. Can. 1288 - Administratorii sã nu deschidã acţiune la tribunalul civil în numele persoanei juridice publice şi nici sã nu comparã ca pârâţi, dacã nu au obţinut permisiunea Ordinariului propriu, datã în scris. Can. 1289 - Chiar dacã nu sunt obligaţi la administraţie în virtutea unui oficiu ecleziastic, administratorii nu pot abandona din proprie iniţiativã funcţia primitã; în cazul în care Biserica suferã vreo daunã din cauza demisiei lor abuzive, ei sunt obligaţi la restituţie. TITLUL III Contractele şi, în special, înstrãinarea Can. 1290 - Ceea ce a stabilit dreptul civil într-o ţarã despre contracte, atât în general, cât şi în speţã, şi despre desfacerea lor, sã fie respectat, cu aceleaşi efecte, şi în dreptul canonic cu privire la lucrurile supuse puterii de conducere a Bisericii, în afarã de cazul când sunt contrare dreptului divin sau când în dreptul canonic este prevãzut altfel, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 1547. Can. 1291- Pentru a înstrãina în mod valid bunurile care, printr-o concesiune legitimã, constituie patrimoniul stabil al unei persoane juridice publice şi a cãror valoare depãşeşte suma stabilitã de drept, este necesarã permisiunea autoritãţii competente dupã drept. Can. 1292 - § 1. Fãcând excepţie dispoziţia can. 638, § 3, când valoarea bunurilor, a cãror înstrãinare este propusã, este cuprinsã între suma minimã şi suma maximã, care trebuie stabilitã de fiecare Conferinţã a Episcopilor pentru regiunea ei, în cazul persoanelor juridice ce nu sunt supuse Episcopului diecezan, autoritatea competentã este stabilitã de statutele proprii; în caz contrar, autoritatea competentã este Episcopul diecezan, cu consimţãmântul consiliului pentru problemele economice şi al colegiului consultanţilor, precum şi al acelora care sunt interesaţi. Episcopul diecezan are nevoie de consimţãmântul lor şi pentru a înstrãina bunurile diecezei. § 2. Dacã este vorba de lucruri a cãror valoare depãşeşte suma maximã stabilitã sau de lucruri oferite Bisericii ex-voto, sau de obiecte preţioase artistice sau istorice, pentru validitatea înstrãinãrii este necesarã în plus permisiunea Sfântului Scaun. § 3. Dacã lucrul ce trebuie înstrãinat este divizibil, în cererea de obţinere a permisiunii de înstrãinare trebuie indicate pãrţile înstrãinate anterior; altminteri, permisiunea este invalidã. § 4. Aceia care trebuie sã intervinã cu pãrerea sau cu consensul lor, în cazul înstrãinãrii bunurilor, sã nu-şi dea pãrerea sau consimţãmântul dacã mai întâi nu au fost informaţi cu precizie atât asupra situaţiei economice a persoanei juridice ale cãrei bunuri sunt propuse spre înstrãinare, cât şi asupra înstrãinãrilor deja efectuate. Can. 1293 - § 1. Pentru a înstrãina bunuri a cãror valoare depãşeşte suma minimã stabilitã, este necesar în plus: 1° un motiv just, cum ar fi necesitatea urgentã, utilitatea evidentã, caritatea sau un alt motiv pastoral grav; 2° o evaluare a lucrului ce trebuie înstrãinat, fãcutã în scris de cãtre specialişti. § 2. Sã se respecte şi alte garanţii prescrise de autoritatea legitimã, spre a se evita vreo pagubã pentru Bisericã. Can. 1294 - § 1. În mod obişnuit, un lucru nu trebuie sã fie înstrãinat la un preţ inferior celui indicat în evaluare. § 2. Banii obţinuţi din înstrãinare sã fie investiţi cu grijã spre binele Bisericii sau cheltuiţi cu prudenţã potrivit cu scopurile înstrãinãrii. Can. 1295 - Dispoziţiile stabilite de cann. 1291- 1294, cãrora trebuie sã se conformeze şi statutele persoanelor juridice, trebuie sã fie respectate nu numai în cazul înstrãinãrii, ci şi în cazul oricãrei operaţiuni [comerciale sau financiare], prin care situaţia patrimonialã a persoanei juridice ar putea sã se înrãutãţeascã. Can. 1296 - În cazul în care bunurile ecleziastice au fost înstrãinate fãrã formalitãţile canonice necesare, dar înstrãinarea este validã din punct de vedere al dreptului civil, este de datoria autoritãţii competente sã decidã, analizând totul cu atenţie, dacã şi ce acţiune legalã, adicã personalã sau realã, trebuie sã se întreprindã, de cãtre cine şi împotriva cui, pentru a revendica drepturile Bisericii. Can. 1297 - Este de datoria Conferinţei Episcopilor, ţinând seama de circumstanţele locale, sã stabileascã norme cu privire la închirierea bunurilor Bisericii, mai cu seamã cu privire la permisiunea ce trebuie obţinutã de la autoritatea ecleziasticã competentã. Can. 1298 - Bunurile ecleziastice nu trebuie vândute sau închiriate propriilor administratori sau rudelor acestora pânã la al patrulea grad de consangvinitate sau de afinitate, fãrã permisiunea specialã a autoritãţii competente, datã în scris, în afarã de cazul când lucrul are o valoare foarte micã. TITLUL IV Voinţele pioase în general şi fundaţiile pioase Can. 1299 - § 1. Cine, prin drept natural şi canonic, poate sã dispunã în mod liber de bunurile proprii poate sã le lase pentru cauze pioase fie printr-un act între cei vii, fie prin testament. § 2. În dispoziţiile testamentare fãcute în beneficiul Bisericii sã se respecte, dacã e posibil, formalitãţile dreptului civil; dacã aceste formalitãţi au fost omise, moştenitorii trebuie sã fie avertizaţi asupra obligaţiei la care sunt ţinuţi de a îndeplini voinţa testatorului. Can. 1300 - Voinţele credincioşilor care dau sau lasã bunurile proprii pentru cauze pioase, fie printr-un act între cei vii, fie prin testament, dacã au fost acceptate în mod legitim, trebuie îndeplinite cu cea mai mare atenţie, chiar cu privire la modul de administrare şi de distribuire a bunurilor, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 1301, § 3. Can. 1301 - § 1. Executorul tuturor voinţelor pioase, atât celor lãsate prin testament, cât şi al celor lãsate printr-un act între vii, este Ordinariul. § 2. În virtutea acestui drept, Ordinariul poate şi trebuie sã supravegheze, chiar prin vizitã, ca voinţele pioase sã fie îndeplinite, iar ceilalţi executori sunt obligaţi ca, la expirarea funcţiei lor, sã-i prezinte o dare de seamã. § 3. Eventualele clauze contrare acestui drept al Ordinariului, adãugate la ultimele voinţe, sã fie considerate ca fiind inexistente. Can. 1302 - § 1. Cine a primit ca fiduciar bunuri pentru cauzele pioase, fie printr-un act între cei vii, fie prin testament, trebuie sã-l înştiinţeze pe Ordinariu despre aceastã dispoziţie fiduciarã şi sã-i indice toate aceste bunuri, atât mobile, cât şi imobile, împreunã cu obligaţiile prevãzute; dacã însã donatorul i-a interzis acest lucru în mod expres şi total, sã nu accepte dispoziţia fiduciarã. § 2. Ordinariul trebuie sã cearã ca bunurile primite cu dispoziţie fiduciarã sã fie puse în siguranţã şi sã vegheze ca voinţa pioasã sã fie executatã conform dispoziţiilor can. 1301. § 3. Pentru bunurile încredinţate cu dispoziţie fiduciarã unui membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã apostolicã, Ordinariul despre care vorbesc §§ 1 şi 2 este Ordinariul locului, dacã bunurile au fost într-adevãr încredinţate locului sau diecezei sau locuitorilor lor, ori pentru a ajuta cauzele pioase; altminteri, într-un institut clerical de drept pontifical şi în societãţile clericale de viaţã apostolicã de drept pontifical este Superiorul major; în alte institute cãlugãreşti este Ordinariul propriu al membrilor acestora. Can. 1303 - § 1. În dreptul canonic, sub denumirea de fundaţii pioase se înţeleg: 1° fundaţiile pioase autonome, adicã ansamblurile de bunuri destinate scopurilor prevãzute de can. 114, § 2 şi recunoscute ca persoane juridice de cãtre autoritatea ecleziasticã competentã; 2° fundaţiile pioase neautonome, adicã bunurile materiale date în vreun fel oarecare unei persoane juridice publice, cu obligaţia de lungã duratã, ce trebuie stabilitã de dreptul particular, de a se celebra Liturghii sau de a sãvârşi alte funcţiuni ecleziastice, fixate dinainte, din veniturile anuale, ori de a se urmãri scopurile despre care vorbeşte can. 114, § 2. § 2. Dacã au fost încredinţate unei persoane juridice supuse Episcopului diecezan, bunurile fundaţiei pioase neautonome trebuie, la expirarea timpului, sã fie destinate institutului despre care vorbeşte can. 1274, § 1, dacã fondatorul nu şi-a exprimat în mod expres o altã dorinţã; altminteri, revin însãşi persoanei juridice. Can. 1304 - § 1. Ca o persoanã juridicã sã poatã accepta în mod valid o fundaţie, este necesarã permisiunea Ordinariului, datã în scris; acesta, însã, sã nu o dea înainte de a se fi convins cã persoana juridicã poate sã îndeplineascã atât noua obligaţie ce trebuie sã şi-o asume, cât şi pe cele deja asumate, şi mai ales sã se asigure cã veniturile corespund în întregime cu obligaţiile anexate lor, dupã obiceiul locului sau al fiecãrei regiuni. § 2. Dreptul particular sã stabileascã şi alte condiţii referitoare la constituirea şi acceptarea de fundaţii pioase. Can. 1305 - Banii şi bunurile mobile, încredinţate ca dotã, sã fie imediat depuse într-un loc sigur, ce trebuie aprobat de Ordinariu, pentru ca aceiaşi bani sau valoarea bunurilor mobile sã se pãstreze şi sã se investeascã cu grijã şi cu folos, dupã apre-cierea prudentã a aceluiaşi Ordinariu, fiind audiatã şi pãrerea celor interesaţi şi a consiliului cu problemele economice, spre binele aceleiaşi fundaţii, cu menţionarea expresã şi detaliatã a obligaţiilor. Can. 1306 - § 1. Fundaţiile, chiar cele fãcute verbal, sã fie confirmate în scris. § 2. Un exemplar al actelor sã fie pãstrat în arhiva curiei, iar un altul în arhiva persoanei juridice de care aparţine fundaţia. Can. 1307 - § 1. Respectându-se dispoziţiile cann. 1300 -1302 şi 1287, sã se întocmeascã un tabel cu obligaţiile provenite din fundaţiile pioase, care sã fie expus la loc vizibil, ca sã nu se uite obligaţiile ce trebuie îndeplinite. § 2. Pe lângã registrul despre care vorbeşte can. 958, § 1, sã se ţinã şi un alt registru, pãstrat la paroh sau la rectorul bisericii, în care sã se noteze fiecare obligaţie, îndeplinirea ei şi ofertele. Can. 1308 - § 1. Reducerea obligaţiilor de Liturghii, ce trebuie fãcutã numai dintr-un motiv just şi necesar, este rezervatã Scaunului Apostolic, rãmânând valabile dispoziţiile care urmeazã. § 2. Ordinariul poate sã reducã obligaţiile de Liturghii ca urmare a micşorãrii veniturilor, dacã acest lucru este stabilit în mod expres în actele fundaţiilor. § 3. Ca urmare a diminuãrii veniturilor şi câtã vreme dureazã acest lucru, Episcopul diecezan are puterea sã reducã Liturghiile legatelor testamentare sau pe cele fundate în vreun fel oarecare, care sunt autonome, în proporţie cu ofertele ce sunt în vigoare în mod legitim în diecezã, cu condiţia ca nimeni sã nu fie obligat şi nici sã nu poatã fi constrâns efectiv sã mãreascã valoarea ofertei. § 4. Acelaşi Episcop are puterea sã reducã obligaţiile sau legatele de Liturghii care împovãreazã institutele ecleziastice, dacã veniturile au devenit insuficiente pentru a mai putea fi atins în mod corespunzãtor scopul propriu al institutului. § 5. Aceleaşi puteri, prevãzute de §§ 3 şi 4, le are şi Superiorul general al unui institut cãlugãresc clerical de drept pontifical. Can. 1309 - Aceleaşi autoritãţi, despre care vorbeşte can. 1308, au, în plus, puterea de a transfera, dintr-un motiv adecvat, obligaţiile de celebrare a Liturghiilor în alte zile, în alte biserici sau la alte altare decât cele stabilite în actele fundaţiei. Can. 1310 - § 1. Reducerea, moderarea şi comutarea voinţelor credincioşilor pentru cauzele pioase pot fi efectuate de cãtre Ordinariu, numai dacã fondatorul i-a acordat în mod expres aceastã putere şi dacã existã un motiv just şi necesar. § 2. Dacã executarea obligaţiilor impuse a devenit imposibilã din cauza diminuãrii veniturilor sau din cauza unui alt motiv, fãrã vina administratorilor, Ordinariul, ascultând pãrerea celor interesaţi şi a consiliului sãu pentru problemele economice, şi respectându-se cât mai bine voinţa fondatorului, va putea micşora cu echitate aceste obligaţii, cu excepţia reducerii Liturghiilor, reglementatã de can. 1308. § 3. În toate celelalte cazuri, trebuie sã se recurgã la Scaunul Apostolic. CARTEA A VI-A SANCŢIUNILE ÎN BISERICĂ PARTEA I Delictele şi pedepsele în general TITLUL I Pedepsirea delictelor în general Can. 1311 - Biserica are dreptul înnãscut şi propriu de a-i constrânge prin sancţiuni penale pe credincioşii creştini care sãvârşesc delicte. Can. 1312 - § 1. Sancţiunile penale în Bisericã sunt: 1° pedepsele medicinale sau cenzurile, ce sunt trecute în revistã în cann. 1331-1333. 2° pedepsele expiatoare, despre care vorbeşte can. 1336. § 2. Legea poate sã stabileascã alte pedepse expiatoare, care sã-l priveze pe credincios de un bun spiritual sau material şi care sã fie conforme cu scopul supranatural al Bisericii. § 3. În plus, sunt folosite remedii penale şi penitenţe; primele, mai ales pentru a preveni delictele, celelalte, mai degrabã pentru a înlocui o pedeapsã sau pentru a o mãri. TITLUL II Legea penalã şi preceptul penal Can. 1313 - § 1. Dacã, dupã sãvârşirea delictului, legea este modificatã, trebuie sã i se aplice vinovatului legea mai favorabilã. § 2. Dacã legea ulterioarã eliminã legea anterioarã sau cel puţin pedeapsa, aceasta înceteazã imediat. Can. 1314 - Îndeobşte pedeapsa este ferendae sententiae, adicã îl obligã pe cel vinovat numai dupã ce a fost impusã; este, însã, latae sententiae când cineva cade în ea prin însuşi faptul comiterii delictului, dacã legea sau preceptul stabilesc acest lucru în mod expres. Can. 1315 - § 1. Cine are putere legislativã poate sã dea şi legi penale; în afarã de aceasta,el poate proteja, prin legi proprii, stabilind o pedeapsã cuvenitã, şi legea divinã sau legea ecleziasticã promulgatã de autoritatea superioarã, pãstrând limitele propriei competenţe teritoriale sau personale. § 2. Legea însãşi poate sã determine pedeapsa sau sã o lase la aprecierea prudentã a judecãtorului. § 3. Pentru un anumit delict, legea particularã poate sã adauge şi alte pedepse la cele stabilite de legea universalã, dar sã nu facã acest lucru decât dintr-o necesitate foarte gravã. Dacã legea universalã prevede o pedeapsã nedeterminatã sau una facultativã, legea particularã o poate înlocui cu una determinatã şi obligatorie. Can. 1316 - Episcopii diecezani sã aibã grijã ca, pe cât posibil, în aceeaşi ţarã sau în aceeaşi regiune sã fie date, dacã e cazul, legi penale uniforme. Can. 1317 - Sã fie stabilite pedepse numai în mãsura în care sunt cu adevãrat necesare pentru a se apãra mai bine disciplina ecleziasticã. Destituirea din starea clericalã nu poate fi stabilitã prin lege particularã. Can. 1318 - Legiuitorul sã nu stabileascã pedepse latae sententiae decât pentru anumite delicte sãvârşite din dol, care pot provoca un scandal mai mare sau nu pot fi sancţionate în mod eficace cu pedepse ferendae sententiae; sã nu se stabileascã însã cenzuri, mai ales excomunicarea, decât cu foarte mare moderaţie şi numai împotriva unor delicte mai grave. Can. 1319 - § 1. Când cineva poate sã stabileascã precepte în forul extern în virtutea puterii de conducere, poate sã stabileascã, prin precept, şi pedepse determinate, cu excepţia celor expiatoare perpetue. § 2. Preceptul penal sã fie dat numai dupã ce chestiunea a fost chibzuitã îndeajuns, respectându-se dispoziţiile stabilite de cann. 1317 şi 1318 privind legile particulare. Can. 1320 - În toate chestiunile în care depind de Ordinariul locului, cãlugãrii pot fi constrânşi de el cu pedepse. TITLUL III Subiectul pasibil de sancţiuni penale Can. 1321 - § 1. Nimeni nu este pedepsit dacã violarea externã a legii sau a preceptului sãvârşitã de el nu este imputabilã în mod grav din dol sau din culpã. § 2. Este pasibil de pedeapsa stabilitã de lege sau de precept cel care a încãlcat legea sau preceptul în mod deliberat; în schimb, cel care a încãlcat legea sau preceptul ca urmare a lipsei de atenţie necesarã nu este pasibil dacã legea şi preceptul nu stabilesc altfel. § 3. Când are loc violarea externã, imputabilitatea se presupune, dacã nu rezultã altfel. Can. 1322 - Cei lipsiţi în mod obişnuit de uzul raţiunii, chiar dacã au încãlcat legea sau preceptul în momentele în care pãreau sãnãtoşi, sunt consideraţi incapabili de comiterea delictului. Can. 1323 - Nu este pasibil de nici o pedeapsã cel care, în momentul când a violat legea sau preceptul: 1° nu avea încã şaisprezece ani împliniţi; 2° a ignorat fãrã vinã cã încalcã o lege sau un precept; inadvertenţa şi eroarea sunt echivalate ignoranţei; 3° a acţionat din constrângere fizicã sau ca urmare a unui caz întâmplãtor pe care nu putea sã-l prevadã sau, chiar dacã îl putea prevedea, nu putea sã-l evite; 4° a acţionat constrâns de o fricã gravã, fie şi numai relativã, ori din necesitate sau dintr-un inconvenient grav, în afarã de cazul când actul este rãu în sine sau aduce o daunã sufletelor. 5° a acţionat în legitimã apãrare, pãstrând moderaţia necesarã, împotriva unuia care l-a agresat pe nedrept pe el însuşi sau pe alţii; 6° era lipsit de uzul raţiunii, rãmânând neatinse dispoziţiile cann. 1324, § 1, nr. 2 şi 1325; 7° fãrã vinã, a considerat cã existã una dintre circumstanţele prevãzute la nr. 4 şi 5. Can. 1324 - § 1. Autorul violãrii legii sau preceptului nu este scutit de pedeapsã, dar pedeapsa stabilitã de lege sau de precept trebuie atenuatã sau înlocuitã cu o penitenţã, dacã delictul a fost sãvârşit: 1° de cel care avea numai în mod imperfect uzul raţiunii; 2° de cel care era lipsit de uzul raţiunii din cauza beţiei sau din cauza unei alte tulburãri mentale asemãnãtoare; 3° dintr-un grav impuls al pasiunii, care totuşi nu a precedat şi nu a împiedicat complet raţiunea şi consimţãmântul voinţei, şi cu condiţia ca pasiunea sã nu fi fost provocatã în mod voluntar sau întreţinutã; 4° de cãtre un minor care a împlinit şaisprezece ani; 5° de cel care a fost constrâns, chiar numai parţial, de o fricã gravã, de o necesitate sau de un inconvenient grav, dacã delictul este rãu în sine sau aduce o daunã sufletelor; 6° de cel care a acţionat în legitimã apãrare împotriva celui care l-a agresat pe nedrept pe el însuşi sau pe alţii, dar fãrã sã fi pãstrat moderaţia necesarã; 7° împotriva unuia care provoacã în mod grav şi nedrept; 8° de cel care, din eroare, dar din vina sa, considerã cã a existat una dintre circumstanţele prevãzute în can. 1323, nr. 4 şi 5; 9° de cel care, fãrã vinã, a ignorat cã legii sau preceptului îi este anexatã o pedeapsã; 10° de cel care a acţionat fãrã imputabilitate deplinã, cu condiţia ca aceasta sã fi rãmas gravã. § 2. Acelaşi lucru îl poate face judecãtorul, dacã existã o altã circumstanţã care sã atenueze gravitatea delictului. § 3. În circumstanţele prevãzute de § 1, vinovatul nu este pasibil de pedeapsa latae sententiae. Can. 1325 - În aplicarea dispoziţiilor din cann. 1323 şi 1324, niciodatã nu se poate ţine seama de ignoranţa crasã, supinã sau afectatã; de asemenea, nici de beţie sau de alte tulburãri mintale, voite în mod deliberat pentru a sãvârşi sau a justifica delictul, nici de pasiunea provocatã sau întreţinutã în mod deliberat. Can. 1326 - § 1. Judecãtorul îl poate pedepsi mai aspru decât stabileşte legea sau preceptul: 1° pe cel care, dupã o condamnare sau o declarare a pedepsei, continuã sã greşeascã, aşa încât din circumstanţele concomitente se poate presupune cu prudenţã încãpãţânarea în reaua credinţã; 2° pe cel care este înzestrat cu o demnitate, sau care a abuzat de autoritatea sa sau de oficiul sãu pentru a sãvârşi un delict; 3° pe vinovatul care, cu toate cã este stabilitã o pedeapsã pentru un delict deliberat, a prevãzut întâmplarea, şi totuşi, pentru a o evita, nu a luat precauţiile pe care orice persoanã atentã le-ar fi luat. § 2. Dacã în cazurile prevãzute de § 1 pedeapsa este latae sententiae, se poate adãuga şi o altã pedeapsã sau penitenţã. Can. 1327 - Pe lângã cazurile prevãzute de cann. 1323- 1326, legea particularã poate sã stabileascã şi alte circumstanţe eximante, atenuante şi agravante, fie printr-o normã generalã, fie pentru fiecare delict aparte. De asemenea, într-un precept pot fi stabilite circumstanţe care sã eximeze pedeapsa prevãzutã de precept, sau sã o atenueze, sau sã o agraveze. Can. 1328 - § 1. Cine a fãcut sau a omis ceva pentru a sãvârşi un delict, dar, ulterior, independent de voinţa sa, nu l-a sãvârşit, nu este pasibil de pedeapsa stabilitã pentru delictul consumat, în afarã de cazul când este prevãzut altfel de cãtre lege sau precept. § 2. Dacã acţiunile sau omisiunile duc din natura lor la înfãptuirea delictului, autorul poate fi pedepsit cu o penitenţã sau cu un remediu penal, în afarã de cazul când a renunţat de bunãvoie la înfãptuirea deja începutã a delictului. Dar dacã ar urma un scandal, sau o daunã gravã, sau un pericol, chiar dacã autorul a renunţat de bunãvoie, el poate fi sancţionat cu o pedeapsã justã, totuşi mai uşoarã decât cea prevãzutã pentru delictul consumat. Can. 1329 - § 1. Dacã au fost stabilite pedepse ferendae sententiae împotriva autorului principal, cei care coopereazã de comun acord la delict, dar care nu sunt menţionaţi nici în lege, nici în precept, sunt pasibili de aceleaşi pedepse sau de altele de aceeaşi gravitate sau de o gravitate mai micã. § 2. Complicii care nu sunt menţionaţi în lege sau în precept cad în pedeapsa latae sententiae anexatã unui delict, dacã delictul nu putea fi sãvârşit fãrã participarea lor, iar pedeapsa sã fie de aşa naturã încât sã poatã fi aplicatã lor; în caz contrar, pot fi sancţionaţi cu pedepse ferendae sententiae. Can. 1330 - Delictul care constã într-o declaraţie sau într-o altã manifestare a voinţei, a doctrinei sau a ştiinţei, trebuie considerat ca nefiind sãvârşit, dacã nimeni nu a perceput acea declaraţie sau manifestare. TITLUL IV Pedepsele şi celelalte sancţiuni CAP. I Cenzurile Can. 1331 - § 1. Celui excomunicat nu i se permite: 1° sã participe în vreun fel, ca slujitor, la celebrarea Jertfei Euharistice şi la orice alt act de cult; 2° sã celebreze sacramentele sau sacramentaliile şi sã primeascã sacramentele; 3° sã îndeplineascã oficii ecleziastice, slujiri sau orice altã funcţie ecleziasticã, sau sã îndeplineascã acte ale puterii de conducere. § 2. Dacã însã excomunicarea a fost impusã sau declaratã cel vinovat: 1° dacã vrea sã acţioneze contrar dispoziţiei din § 1, nr. 1, trebuie îndepãrtat ori acţiunea liturgicã trebuie întreruptã, dacã nu se opune un motiv grav; 2° îndeplineşte invalid actele puterii de conducere, care, conform § 1, nr. 3, sunt numai ilicite; 3° nu-i este permis sã se foloseascã de privilegiile ce i-au fost acordate anterior; 4° nu poate obţine în mod valid o demnitate, un oficiu sau o altã funcţie în Bisericã; 5° nu-şi poate însuşi roadele provenite dintr-o demnitate, dintr-un oficiu, din oricare altã funcţie, din pensie, pe care le are în Bisericã. Can. 1332 - Cine a cãzut în interdict este ţinut la opreliştile din can. 1331, § 1, nr. 1 şi 2; dacã interdictul a fost impus sau declarat, trebuie respectatã dispoziţia can. 1331, § 2, nr. 1. Can. 1333 - § 1. Suspendarea, care poate sã-i afecteze numai pe clerici, interzice: 1° toate sau unele acte ale puterii preoţeşti; 2° toate sau unele acte ale puterii de conducere; 3° exercitarea tuturor sau numai a unor drepturi sau funcţii legate de un oficiu. § 2. În lege sau în precept poate fi stabilit ca, dupã sentinţa condamnatoare sau declaratoare, cel suspendat sã nu poatã îndeplini în mod valid actele puterii de conducere. § 3. Opreliştea nu atinge niciodatã: 1° oficiile sau puterea de conducere care nu depind de autoritatea Superiorului care a stabilit pedeapsa; 2° dreptul la locuinţã, dacã cel vinovat îl are în virtutea oficiului; 3° dreptul de a administra bunurile care ar aparţine de oficiul celui suspendat, dacã pedeapsa este latae sententiae. § 4. Suspendarea care opreşte însuşirea veniturilor, a salariului, a pensiei şi a altor bunuri de acest fel comportã obligaţia de a se restitui tot ceea ce a fost însuşit, chiar cu bunã credinţã, în mod ilegitim. Can. 1334 - § 1. Sfera suspendãrii în limitele stabilite de canonul precedent este determinatã fie de cãtre lege sau precept, fie de sentinţa sau decretul prin care este impusã pedeapsa. § 2. Legea, nu însã preceptul, poate sã stabileascã o suspendare latae sententiae, fãrã a mai adãuga vreo restricţie sau vreo limitã; o asemenea pedeapsã are toate efectele enumerate în can. 1331, § 1. Can. 1335 - Dacã o cenzurã interzice celebrarea sacramentelor sau a sacramentaliilor, sau îndeplinirea vreunui act al puterii de conducere, opreliştea este suspendatã ori de câte ori acest lucru este necesar pentru îngrijirea credincioşilor care se aflã în pericol de moarte; dacã însã cenzura latae sententiae nu a fost declaratã, opreliştea este suspendatã şi în cazul când un credincios cere un sacrament sau un sacramental, sau exercitarea unui act de conducere; acest lucru este permis sã fie cerut din orice motiv just. CAP. II Pedepsele expiatoare Can. 1336 - § 1. Pedepsele expiatoare, prin care delincventul poate fi sancţionat fie pentru totdeauna, fie pentru un timp determinat, fie pentru un timp nedeterminat, pe lângã cele stabilite eventual de o lege, sunt şi urmãtoarele: 1° interzicerea ori ordinul de a locui într-un loc sau teritoriu determinat; 2° privarea de o putere, de un oficiu, de o funcţie, de un drept, de un privilegiu, de o facultate, de o favoare, de un titlu, de un semn distinctiv, chiar numai onorific; 3° interzicerea de a exercita cele ce sunt indicate la nr. 2, sau interzicerea de a le exercita într-un anumit loc sau în afara acelui loc; aceste interziceri nu sunt niciodatã sub pedeapsa nulitãţii; 4° transferarea penalã într-un alt oficiu; 5° demiterea din starea clericalã. § 2. Numai acele pedepse expiatoare pot fi latae sententiae, care sunt indicate în § 1, nr. 3. Can. 1337 - § 1, Interzicerea de a locui într-un loc sau teritoriu determinat poate fi impusã atât clericilor, cât şi cãlugãrilor; în schimb, ordinul de a locui într-un loc sau teritoriu determinat poate fi impus clericilor seculari şi, în limitele constituţiilor, cãlugãrilor. § 2. Pentru a impune ordinul de a locui într-un loc sau teritoriu determinat, este necesar consimţãmântul Ordinariului acelui loc, dacã nu este vorba de o casã destinatã şi clericilor extradiecezani care fac pocãinţã sau trebuie sã se corijeze. Can. 1338 - § 1. Privãrile şi interzicerile enumerate în can. 1336, § 1, nr. 2 şi 3, nu afecteazã niciodatã puterile, oficiile, funcţiile, drepturile, privilegiile, facultãţile, favorurile, titlurile şi semnele distinctive care nu depind de autoritatea Superiorului care stabileşte pedeapsa. § 2. Nu poate fi impusã privarea de puterea preoţeascã, ci numai interzicerea de a o exercita sau de a exercita anumite acte ale acestei puteri; de asemenea, nu poate fi impusã privarea de gradele academice. § 3. Pentru interzicerile indicate în can. 1336, § 1, nr. 3, trebuie sã se respecte norma din can. 1335 privind cenzurile. CAP. III Remediile penale şi penitenţele Can. 1339 - § 1. Ordinariul poate, personal sau prin altcineva, sã-l avertizeze pe cel care se aflã într-o ocazie proximã de a sãvârşi un delict, sau pe cel care, dupã ce a avut loc o investigaţie, este suspectat în mod grav de a fi sãvârşit un delict. § 2. Dar poate şi sã-l mustre, într-o manierã adecvatã condiţiilor speciale ale persoanei şi ale faptului, pe cel care prin comportarea sa dã motiv de scandal sau tulburã grav ordinea publicã. § 3. Trebuie întotdeauna sã se constate cel puţin pe baza unui document, care trebuie sã fie pãstrat în arhiva secretã a curiei, cã a avut loc avertismentul sau mustrarea. Can. 1340 - § 1. Penitenţa, care poate fi impusã în forul extern, este fie un act religios, fie unul de pietate sau de caritate, ce trebuie îndeplinit. § 2. Sã nu se impunã niciodatã o penitenţã publicã pentru o infracţiune ocultã. § 3. Ordinariul poate sã adauge cu prudenţã penitenţe la remediul penal al avertismentului sau mustrãrii. TITLUL V Aplicarea pedepselor Can. 1341 - Ordinariul sã aibã grijã sã dea curs procedurii judiciare sau administrative pentru impunerea sau declararea pedepselor, numai când e convins cã nici corijarea frãţeascã, nici mustrarea, nici alte mijloace specifice grijii pastorale nu sunt suficiente pentru repararea scandalului, pentru restabilirea justiţiei şi pentru corijarea celui inculpat. Can. 1342 - § 1. Ori de câte ori se opun motive juste efectuãrii unui proces judiciar, pedeapsa poate sã fie impusã sau declaratã prin decret extrajudiciar; remediile penale şi penitenţele pot fi aplicate în oricare caz prin decret. § 2. Nu pot fi impuse sau declarate prin decret pedepsele perpetue şi nici pedepsele pe care legea sau preceptul ce le stabileşte nu permite sã fie aplicate prin decret. § 3. Ceea ce se spune în lege sau precept despre judecãtor cu privire la pedeapsa ce trebuie sã o impunã sau sã o declare în cadrul unui proces, acelaşi lucru trebuie aplicat şi în cazul Superiorului care impune sau declarã o pedeapsã prin decret extrajudiciar, dacã nu se constatã altfel şi nici nu este vorba de dispoziţii ce se referã numai la procedurã. Can. 1343 - Dacã o lege sau un precept îi acordã judecãtorului puterea de a aplica sau de a nu aplica pedeapsa, judecãtorul poate, dupã conştiinţa şi discreţionalitatea sa, sã modereze pedeapsa sau sã impunã în locul ei o penitenţã. Can. 1344 - Chiar dacã legea foloseşte termeni poruncitori, judecãtorul poate, dupã conştiinţa şi discreţionalitatea sa: 1° sã amâne impunerea pedepsei la o datã mai potrivitã, în cazul când se prevede cã, din cauza unei pedepsiri grabnice a vinovatului, ar putea lua naştere rele mai mari; 2° sã se abţinã de a impune pedeapsa, sau sã impunã o pedeapsã mai uşoarã, sau sã recurgã la o penitenţã, dacã vinovatul s-a îndreptat şi a reparat scandalul, sau dacã a fost pedepsit destul de autoritatea civilã sau se prevede cã va fi pedepsit; 3° sã suspende obligaţia de a fi respectatã o pedeapsã expiatoare, dacã vinovatul, dupã ce a dus o viaţã corectã, a sãvârşit pentru prima datã un delict, şi nu existã necesitatea imperioasã de a fi reparat scandalul, cu condiţia, totuşi, ca în cazul când vinovatul sãvârşeşte iarãşi un delict, în spaţiul de timp stabilit de acelaşi judecãtor, sã ispãşeascã pedeapsa ce îi este impusã pentru ambele delicte, în afarã de cazul când între timp s-a scurs timpul pentru prescripţia acţiunii penale privind delictul precedent. Can. 1345 - Când delincventul a avut numai în mod parţial uzul raţiunii sau a sãvârşit delictul din fricã, din necesitate, din impuls pasional, din cauza beţiei sau a altei tulburãri mentale asemãnãtoare, judecãtorul se poate chiar abţine de a-i aplica vreo pedeapsã, dacã apreciazã cã pot fi luate în alt mod mãsuri mai bune pentru corijarea lui. Can. 1346 - Când un delincvent a sãvârşit mai multe delicte, iar cumulul de pedepse ferendae sententiae pare prea sever, este lãsatã la discreţionalitatea judecãtorului posibilitatea de a stabili pedepsele în limite echitabile. Can. 1347 - § 1. O cenzurã nu poate fi impusã în mod valid dacã vinovatul nu a fost avertizat în prealabil cel puţin o singurã datã ca sã abandoneze încãpãţânarea, dându-i-se un timp suficient pentru cãinţã. § 2. Trebuie sã se considere cã a abandonat încãpãţânarea vinovatul care s-a cãit cu adevãrat de delict şi care, în plus, a reparat în mod adecvat daunele şi scandalul, sau cel puţin a promis în mod serios cã va face acest lucru. Can. 1348 - Când vinovatul este achitat de acuzaţie sau nu i se impune nici o pedeapsã, Ordinariul poate sã se îngrijeascã de binele acestuia şi de binele public prin avertismente potrivite şi prin alte mijloace specifice grijii pastorale, sau chiar, dacã este cazul, prin remedii penale. Can. 1349 - Dacã pedeapsa este nedeterminatã şi nici legea nu prevede altfel, judecãtorul sã nu impunã pedepse mai grele, mai ales cenzuri, decât doar atunci când gravitatea cazului cere în mod absolut acest lucru; nu poate, însã, sã impunã pedepse perpetue. Can. 1350 - § 1. În impunerea de pedepse unui cleric, trebuie întotdeauna sã se ia mãsuri ca acesta sã nu fie lipsit de cele necesare întreţinerii sale demne, în afarã de cazul când este vorba de demiterea din starea clericalã. § 2. Totuşi, dacã cel demis din starea clericalã devine, din cauza acestei pedepse, cu adevãrat sãrac, Ordinariul sã aibã grijã sã se ia mãsuri în modul cel mai bun posibil. Can. 1351 - Pedeapsa îl obligã pe cel vinovat pretutindeni, chiar când a încetat dreptul celui care a stabilit-o sau a impus-o, dacã nu este stabilit în mod expres altfel. Can. 1352 - § 1. Dacã pedeapsa interzice primirea sacramentelor sau a sacramentaliilor, opreliştea este suspendatã câtã vreme cel vinovat se aflã în pericol de moarte. § 2. Obligaţia de a ispãşi o pedeapsã latae sententiae care nu a fost declaratã şi nu este cunoscutã în locul unde delincventul se aflã, este total sau parţial suspendatã în mãsura în care el nu o poate ispãşi fãrã pericol de scandal grav sau dezonoare. Can. 1353 - Apelul împotriva sentinţelor judecãtoreşti sau recursul împotriva decretelor, care impun sau declarã orice fel de pedeapsã, au efect suspensiv. TITLUL VI Încetarea pedepselor Can. 1354 - § 1. Pe lângã cei indicaţi în cann. 1355-1356, toţi cei care pot dispensa de o lege prevãzutã cu pedeapsã sau pot sã scuteascã de un precept care impune o pedeapsã pot şi sã ierte aceastã pedeapsã. § 2. În plus, legea sau preceptul care stabileşte o pedeapsã poate sã acorde şi altora puterea de a o ierta. § 3. Dacã Scaunul Apostolic şi-a rezervat sieşi sau a rezervat altora iertarea unei pedepse, rezervarea trebuie interpretatã în sens strict. Can. 1355 - § 1. Pot sã ierte pedeapsa stabilitã de lege, dacã a fost impusã sau declaratã, numai sã nu fie rezervatã Scaunului Apostolic: 1° Ordinariul care a deschis acţiunea pentru a impune sau a declara pedeapsa, sau care a impus-o sau a declarat-o, personal sau prin alţii, prin decret; 2° Ordinariul locului în care se aflã delincventul, dar numai dupã ce s-a consultat cu Ordinariul despre care este vorba la nr. 1, dacã acest lucru nu este imposibil din cauza unor circumstanţe extraordinare. § 2. Dacã nu a fost rezervatã Scaunului Apostolic, Ordinariul poate sã ierte pedeapsa latae sententiae stabilitã de o lege, dar încã nedeclaratã, a propriilor supuşi şi al acelora care se aflã în teritoriul sãu sau care au sãvârşit aici delictul; aceeaşi putere o are şi orice Episcop, dar numai în cadrul mãrturisirii sacramentale. Can. 1356 - § 1. Pot sã ierte pedeapsa ferendae sau latae sententiae stabilitã de un precept ce nu a fost dat de Scaunul Apostolic: 1° Ordinariul locului în care se aflã delincventul; 2° dacã pedeapsa a fost impusã sau declaratã, chiar şi Ordinariul care a deschis acţiunea legalã pentru a impune sau a declara pedeapsa, sau care a impus-o sau a declarat-o, personal sau prin alţii, printr-un decret. § 2. Înainte de a se acorda iertarea, trebuie consultat autorul preceptului, dacã acest lucru nu este imposibil din cauza unor circumstanţe extraordinare. Can. 1357 - § 1. Rãmânând valabile dispoziţiile cann. 508 şi 976, confesorul poate ierta în forul intern sacramental cenzura latae sententiae a excomunicãrii sau a interdictului, nedeclaratã, dacã penitentului îi este greu sã rãmânã în starea de pãcat grav în perioada de timp necesarã ca Superiorul competent sã poatã interveni. § 2. Acordând iertarea, confesorul sã impunã penitentului obligaţia de a recurge în termen de o lunã, sub pedeapsa de a cãdea din nou în cenzurã, la Superiorul competent sau la un preot care are facultatea necesarã şi de a se conforma dispoziţiilor acestora; între timp, sã impunã penitentului o pocãinţã adecvatã şi, dacã e cazul, obligaţia de a repara scandalul sau dauna cauzatã; recursul poate fi fãcut şi de cãtre confesor, fãrã a se menţiona numele penitentului. § 3. Au aceeaşi obligaţie de a recurge, dupã ce s-au vindecat, cei care, conform can. 976, au fost iertaţi de o cenzurã impusã sau declaratã, ori de una rezervatã Scaunului Apostolic. Can. 1358 - § 1. Iertarea de cenzurã nu poate fi acordatã decât dacã delincventul a renunţat la încãpãţânare în conformitate cu can. 1347, § 2; celui care a renunţat nu i se poate nega iertarea. § 2. Cine iartã o cenzurã poate sã procedeze aşa cum e stabilit de can. 1348 sau poate sã impunã o pocãinţã. Can. 1359 - Dacã cineva este sancţionat cu mai multe pedepse, iertarea este valabilã numai pentru pedepsele specificate în ea; iertarea generalã face sã înceteze toate pedepsele, cu excepţia acelora pe care delincventul, în cerere, le-a trecut sub tãcere cu rea credinţã. Can. 1360 - Iertarea de o pedeapsã obţinutã sub fricã gravã este nulã. Can. 1361 - § 1. Iertarea poate fi datã şi unei persoane absente, precum şi sub condiţie. § 2. Iertarea în forul extern sã fie datã în scris, dacã un motiv grav nu sugereazã contrariul. § 3. Sã se aibã grijã ca atât cererea de iertare, cât şi iertarea însãşi sã nu fie date în vileag, în afarã de cazul când acest lucru este util pentru tutelarea bunei reputaţii a vinovatului sau este necesar pentru repararea scandalului. Can. 1362 - § 1. Acţiunea criminalã se stinge prin prescripţie în trei ani, dacã nu este vorba: 1° de delicte rezervate Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei; 2° de o acţiune datoratã delictelor prevãzute în cann. 1394, 1395, 1397, 1398, care se prescrie în cinci ani; 3° de delicte care nu sunt pedepsite de dreptul comun, dacã legea particularã a stabilit un alt termen de prescripţie. § 2. Prescripţia începe sã se scurgã din ziua când a fost sãvârşit delictul, ori, dacã delictul e permanent sau habitual, din ziua în care a încetat. Can. 1363 - § 1. Dacã vinovatului nu i s-a notificat decretul executiv al judecãtorului, despre care vorbeşte can. 1651, în termenele fixate, prevãzute de can. 1362, care trebuie calculate din ziua când sentinţa de condamnare a devenit definitivã, acţiunea pentru a executa pedeapsa se stinge prin prescripţie. § 2. Acelaşi lucru este valabil, respectându-se ceea ce trebuie respectat, şi în cazul în care pedeapsa a fost impusã prin decret extrajudiciar. PARTEA A II-A Pedepsele pentru fiecare delict TITLUL I Delictele împotriva religiei şi unitãţii Bisericii Can. 1364 - § 1. Apostatul de la credinţã, ereticul sau schismaticul cad în excomunicare latae sententiae, rãmânând valabil can. 194, § 1, nr. 2; clericul poate fi sancţionat în plus şi cu alte pedepse, prevãzute de can. 1336, § 1, nr. 1, 2 şi 3. § 2. Dacã încãpãţânarea de lungã duratã sau gravitatea scandalului cer aceasta, pot fi adãugate alte pedepse, inclusiv demiterea din starea clericalã. Can. 1365 - Vinovatul de participare interzisã la celebrãrile sacre sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã. Can. 1366 - Pãrinţii sau cei care ţin locul pãrinţilor, care prezintã copiii spre a fi botezaţi sau educaţi într-o religie necatolicã, sã fie sancţionaţi cu cenzurã sau cu o altã pedeapsã justã. Can. 1367 - Cine aruncã speciile consacrate ori le ia sau le pãstreazã cu scop sacrileg cade în excomunicare latae sententiae rezervatã Scaunului Apostolic; clericul poate fi sancţionat în plus şi cu o altã pedeapsã, inclusiv demiterea din starea clericalã. Can. 1368 - Dacã cineva, afirmând sau fãgãduind ceva în faţa autoritãţii ecleziastice, sãvârşeşte sperjur, sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã. Can. 1369 - Cine profereazã blasfemie sau lezeazã în mod grav bunele moravuri, exprimã injurii sau provoacã urã sau dispreţ faţã de religie sau faţã de Bisericã în cadrul unui spectacol public sau într-o adunare, sau într-o scriere difuzatã public, sau folosind alte instrumente de comunicare socialã, sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã. TITLUL II Delicte împotriva autoritãţii ecleziastice şi libertãţii Bisericii Can. 1370 - § 1. Cine foloseşte violenţa fizicã împotriva Pontifului Roman cade în excomunicare latae sententiae rezervatã Scaunului Apostolic, cãreia, dacã este vorba de un cleric, i se poate adãuga, în funcţie de gravitatea delictului, şi o altã pedeapsã, inclusiv demiterea din starea clericalã. § 2. Cine face acest lucru împotriva celui care are caracterul episcopal cade în interdict latae sententiae, iar dacã este vorba de un cleric, şi în suspendare latae sententiae. § 3. Cine foloseşte forţa fizicã împotriva unui cleric sau a unui cãlugãr din dispreţ faţã de credinţã, faţã de Bisericã, faţã de puterea ecleziasticã sau faţã de o slujire, sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã. Can. 1371 - Sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã: 1° cel care, pe lângã cazul prevãzut de can. 1364, § 1, învaţã o învãţãturã condamnatã de Pontiful Roman sau de Conciliul Ecumenic, sau respinge cu încãpãţânare învãţãtura prevãzutã de can. 750 § 2 sau de can. 752, şi, dupã ce a fost avertizat de Scaunul Apostolic sau de Ordinariu, nu retracteazã; 2° cel care, într-o altã manierã decât cea prevãzutã la nr. 1, nu se supune Scaunului Apostolic, Ordinariului sau Superiorului, când ei poruncesc sau interzic ceva în mod legitim, şi, dupã ce a fost avertizat, persistã în nesupunere. Can. 1372 - Cine recurge la Conciliul Ecumenic sau la Colegiul Episcopilor împotriva unui act al Pontifului Roman sã fie pedepsit cu o cenzurã. Can. 1373 - Cine provoacã în mod public aversiunea şi ura subalternilor împotriva Scaunului Apostolic sau a Ordinariului pentru un act al puterii sau al slujirii ecleziastice, sau incitã subalternii la nesupunere, sã fie sancţionat cu interdict sau cu alte pedepse juste. Can. 1374 - Cine se înscrie într-o asociaţie ce unelteşte împotriva Bisericii sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã; cine promoveazã sau conduce o asemenea asociaţie sã fie pedepsit cu interdict. Can. 1375 - Cei care împiedicã libertatea de slujire, de alegere, de putere ecleziasticã, sau folosirea legitimã a bunurilor sacre sau a altor bunuri ecleziastice, sau înspãimântã un alegãtor sau un ales sau pe unul care a exercitat o putere sau o slujire ecleziasticã, pot fi sancţionaţi cu o pedeapsã justã. Can. 1376 - Cine profaneazã un lucru sacru, mobil sau imobil, sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã. Can. 1377 - Cine înstrãineazã bunuri ecleziastice fãrã permisiunea necesarã sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã. TITLUL III Uzurparea de funcţii ecleziastice şi delictele în exercitarea lor Can. 1378 - § 1. Preotul care acţioneazã împotriva dispoziţiei can. 977 cade în excomunicarea latae sententiae rezervatã Scaunului Apostolic. § 2. Cade în interdict latae sententiae sau, dacã e vorba de un cleric, în suspendare latae sententiae: 1° cel care, nefiind promovat la treapta preoţeascã, atenteazã acţiunea liturgicã a Jertfei euharistice; 2° cel care, în afarã de cazul prevãzut de § 1, neputând da în mod valid dezlegarea sacramentalã, încearcã sã o dea sau ascultã o mãrturisire sacramentalã. § 3. În cazurile despre care vorbeşte § 2, pot fi adãugate, în funcţie de gravitatea delictului, şi alte pedepse, nefiind exclusã excomunicarea. Can. 1379 - Cine, în afarã de cazurile prevãzute de can. 1378, simuleazã administrarea unui sacrament, sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã. Can. 1380 - Cine celebreazã sau primeşte un sacrament în mod simoniac sã fie pedepsit cu interdict sau cu suspendare. Can. 1381 - § 1. Oricine uzurpeazã un oficiu ecleziastic sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã. § 2. Este echivalatã uzurpãrii reţinerea nelegitimã a funcţiei dupã privarea de aceastã funcţie sau dupã încetarea ei. Can. 1382 - Episcopul care consacrã pe cineva întru Episcop fãrã mandat papal, de asemenea, şi cel care primeşte de la el consacrarea, cad în excomunicarea latae sententiae rezervatã Scaunului Apostolic. Can. 1383 - Episcopul care, contrar prevederii can. 1015, a hirotonit fãrã scrisori dimisoriale un supus aparţinând altcuiva este oprit timp de un an de a conferi sacramentul Preoţiei. Cine a primit hirotonirea este suspendat ipso facto de la exercitarea ei. Can. 1384 - Cine, în afarã de cazurile prevãzute în cann. 1378-1383, îndeplineşte în mod ilegal o funcţie preoţeascã sau o slujire sacrã poate fi sancţionat cu pedeapsã justã. Can. 1385 - Cine trage un câştig nelegitim din ofertele de Liturghie sã fie pedepsit cu o cenzurã sau cu altã pedeapsã justã. Can. 1386 - Cine dã sau promite ceva, pentru ca cineva, exercitând o funcţie în Bisericã, sã facã sau sã omitã în mod nelegitim ceva, sã fie pedepsit cu o pedeapsã justã; tot astfel, cine acceptã aceste daruri sau promisiuni. Can. 1387 - Preotul care, în timpul, sau cu ocazia, sau sub pretextul mãrturisirii, solicitã penitentul la pãcat împotriva poruncii a şasea a Decalogului sã fie pedepsit, în funcţie de gravitatea delictului, cu suspendare, cu interziceri şi privãri, iar în cazuri mai grele, sã fie destituit din starea clericalã. Can. 1388 - § 1. Confesorul care violeazã direct sigiliul sacramental cade în excomunicare latae sententiae, rezervatã Scaunului Apostolic; în schimb, cine îl violeazã numai indirect sã fie pedepsit în funcţie de gravitatea delictului. § 2. Traducãtorul şi ceilalţi despre care este vorba în can. 983, § 2, care violeazã secretul, sã fie sancţionaţi cu o pedeapsã justã, nefiind exclusã excomunicarea. Can. 1389 - § 1. Cine abuzeazã de puterea ecleziasticã sau de o funcţie sã fie pedepsit conform cu gravitatea actului sau a omisiunii, nefiind exclusã privarea de oficiu, dacã împotriva acestui abuz nu a fost deja stabilitã o pedeapsã printr-o lege sau printr-un precept. § 2. Cine din neglijenţã culpabilã îndeplineşte sau omite în mod nelegitim, provocând daunã cuiva, un act de putere ecleziasticã, de slujire sau de funcţie, sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã. TITLUL IV Delictul de fals Can. 1390 - § 1. Cine denunţã în mod fals la Superiorul ecleziastic un confesor pentru delictul despre care vorbeşte can. 1387 cade în interdict latae sententiae, iar dacã este cleric, şi în suspendare. § 2. Cine prezintã Superiorului ecleziastic vreo altã denunţare calomnioasã de delict, sau lezeazã în alt mod buna reputaţie a cuiva, poate fi sancţionat cu o pedeapsã justã, nefiind exclusã cenzura. § 3. Calomniatorul poate fi chiar constrâns sã dea o despãgubire adecvatã. Can. 1391 - În funcţie de gravitatea delictului, poate fi sancţionat cu o pedeapsã justã: 1° cine întocmeşte un înscris public ecleziastic fals, schimbã, distruge sau ascunde un înscris adevãrat, ori se foloseşte de un înscris fals sau schimbat; 2° cine afirmã un lucru fals într-un înscris ecleziastic public; 3° cine a afirmat ceva neadevãrat într-un document ecleziastic public. TITLUL V Delicte împotriva unor obligaţii speciale Can. 1392 - Clericii sau cãlugãrii care, contrar prevederilor canoanelor, practicã negustoria sau se dedicã afacerilor sã fie pedepsiţi în funcţie de gravitatea delictului. Can. 1393 - Cine violeazã obligaţiile ce i-au fost impuse ca urmare a unei pedepse poate fi sancţionat cu o pedeapsã justã. Can. 1394 - § 1. Rãmânând valabilã dispoziţia can. 194, § 1, nr. 3, clericul care atenteazã cãsãtoria, chiar numai civilã, cade în suspendare latae sententiae; dacã, dupã ce a fost avertizat, nu a revenit şi a continuat sã dea scandal, poate fi pedepsit în mod treptat cu diferite privaţiuni, mergându-se chiar pânã la demiterea din starea clericalã. § 2. Cãlugãrul cu voturi perpetue, care nu este cleric, dar care atenteazã cãsãtoria, chiar numai civilã, cade în interdict latae sententiae, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 694. Can. 1395 - § 1. Clericul concubinar, în afarã de cazul despre care vorbeşte can. 1394, şi clericul care rãmâne, dând scandal, într-un pãcat extern împotriva poruncii a şasea a Decalogului, sã fie pedepsit cu suspendare, cãreia îi pot fi adãugate în mod treptat alte pedepse, mergându-se pânã la demiterea din starea clericalã, dacã delictul persistã şi dupã avertismentul dat. § 2. Clericul care a comis în alt mod un delict împotriva poruncii a şasea a Decalogului, dacã delictul a fost într-adevãr sãvârşit prin violenţã, sub ameninţãri, în mod public sau cu un minor sub şaisprezece ani, sã fie sancţionat cu pedepse juste, nefiind exclusã, dacã e cazul,demiterea din starea clericalã. Can. 1396 - Cine violeazã în mod grav obligaţia privind reşedinţa, la care e ţinut în virtutea unui oficiu ecleziastic, sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã, nefiind exclusã, dupã avertisment, privarea de oficiu. TITLUL VI Delicte împotriva vieţii şi libertãţii omului Can. 1397 - Cine sãvârşeşte omucidere, ori rãpeşte sau reţine cu forţa sau cu înşelãciune o persoanã, o mutileazã sau o rãneşte grav, sã fie pedepsit, în funcţie de gravitatea actului, cu privaţiunile şi opreliştile prevãzute în can. 1336; uciderea persoanelor, despre care vorbeşte can. 1370, este sancţionatã cu pedepsele prevãzute acolo. Can. 1398 - Cine procurã avort, urmat de efect, cade în excomunicare latae sententiae. TITLUL VII Normã generalã Can. 1399 - În afarã de cazurile stabilite în aceastã lege sau în alte legi, încãlcarea externã a unei legi divine sau a uneia canonice numai atunci poate fi sancţionatã cu o pedeapsã justã când gravitatea deosebitã a încãlcãrii cere o pedeapsã şi existã o necesitate urgentã de a preveni sau de a repara scandalurile. CARTEA A VII-A Procesele PARTEA I Judecãţile în general Can. 1400 - § 1. Sunt obiectul judecãţii: 1° drepturile de dobândit sau de revendicat ale persoanelor fizice sau juridice, sau faptele juridice de declarat; 2° delictele, pentru care trebuie impusã sau declaratã o pedeapsã. § 2. Controversele provenite dintr-un act al puterii administrative pot fi totuşi deferite numai Superiorului sau numai tribunalului administrativ. Can. 1401 - Biserica judecã din drept propriu şi exclusiv: 1° cauzele care privesc lucrurile spirituale şi lucrurile legate de cele spirituale; 2° violarea legilor ecleziastice şi tot ceea ce include noţiunea de pãcat, cât priveşte determinarea culpei şi impunerea pedepselor ecleziastice. Can. 1402 - Toate tribunalele Bisericii sunt reglementate de canoanele care urmeazã, rãmânând neschimbate normele tribunalelor Scaunului Apostolic. Can. 1403 - § 1. Cauzele privind canonizarea Slujitorilor lui Dumnezeu sunt reglementate de o lege pontificalã specialã. § 2. În plus, acestor cauze li se aplicã dispoziţiile prezentului Cod ori de câte ori în acea lege se face trimitere la dreptul universal, sau este vorba de norme care, din însãşi natura lucrului, se referã şi la aceste cauze. TITLUL I Forul competent Can. 1404 - Primul Scaun nu e judecat de nimeni. Can. 1405 - § 1. Numai Pontiful Roman are dreptul sã-i judece, în cauzele despre care vorbeşte can. 1401: 1° pe conducãtorii de state; 2° pe Pãrinţii Cardinali; 3° pe Legaţii Scaunului Apostolic şi, în cauzele penale, pe Episcopi 4° în alte cauze pe care el însuşi le-a chemat la judecata sa. § 2. Un judecãtor nu are nici o competenţã asupra unui act sau document confirmat formal de Pontiful Roman, dacã în prealabil nu a primit mandat de la dânsul. § 3. Rotei Romane îi este rezervat sã judece: 1° Episcopii în cauzele contencioase, rãmânând valabilã dispoziţia can. 1419, § 2; 2° pe Abatele primat sau Abatele superior al unei congregaţii monahale şi pe Superiorul general al institutelor cãlugãreşti de drept pontifical; 3° diecezele şi alte persoane ecleziastice, fie fizice, fie juridice, care nu au un Superior sub Pontiful Roman. Can. 1406 - § 1. Dacã este încãlcatã dispoziţia can. 1404, actele şi deciziile sunt considerate ca neavenite. § 2. În cauzele despre care vorbeşte can. 1405, incompetenţa altor judecãtori este absolutã. Can. 1407 - § 1. Nimeni nu poate fi chemat la judecatã în prima instanţã decât în faţa judecãtorului ecleziastic ce este competent în virtutea unuia dintre motivele specificate în cann. 1408- 1414. § 2. Incompetenţa judecãtorului care nu se poate sprijini pe nici unul dintre aceste motive este numitã relativã. § 3. Reclamantul urmeazã forul pãrţii pârâte; dacã partea pârâtã are mai multe foruri, reclamantul poate alege unul dintre ele. Can. 1408 - Oricine poate fi chemat la judecatã în faţa tribunalului domiciliului sau cvasidomiciliului. Can. 1409 - § 1. Pribeagul (vagus) are forul în locul unde se aflã de fapt. § 2. Persoana cãreia nu i se cunoaşte nici domiciliul sau cvasidomiciliul, nici locul de şedere, poate fi chematã la judecatã în tribunalul reclamantului, numai sã nu aibã un alt for legitim. Can. 1410 - În cauzele privind lucrurile, partea poate fi chematã la judecatã în faţa tribunalului locului unde lucrul se aflã în litigiu, când acţiunea este îndreptatã împotriva lucrului sau este vorba de o acţiune de repunere în posesie. Can. 1411 - § 1. În cauzele privind contractele, partea poate fi chematã la judecatã în tribunalul locului unde contractul a fost încheiat sau trebuie sã fie îndeplinit, în afarã de cazul când pãrţile au ales de comun acord un alt tribunal. § 2. Dacã o cauzã se referã la obligaţii care provin dintr-un alt titlu, partea poate fi chematã la judecatã în faţa tribunalului locului în care obligaţia a fost asumatã sau trebuie îndeplinitã. Can. 1412 - În cauzele penale, inculpatul, chiar dacã e absent, poate fi chemat la judecatã în faţa tribunalului locului în care delictul a fost sãvârşit. Can. 1413 - Partea poate fi chematã la judecatã: 1° în cauzele care au ca obiect administrarea bunurilor, în faţa tribunalului unde a avut loc administrarea; 2° în cauzele care privesc moştenirile sau legatele pioase, în faţa tribunalului ultimului domiciliu sau cvasidomiciliu sau al locului de şedere, conform cann. 1408-1409, al persoanei despre a cãrei moştenire sau despre al cãrui legat pios este vorba, în afarã de cazul când este vorba de o simplã executare a legatului, care trebuie examinatã în conformitate cu normele obişnuite ale competenţei. Can. 1414 - Când este vorba de conexiune, cauzele legate între ele trebuie instruite de unul şi acelaşi tribunal şi în cadrul aceluiaşi proces, dacã nu se opune o dispoziţie de lege. Can. 1415 - În caz de prevenţie, când douã sau mai multe tribunale sunt la fel de competente, are dreptul de a instrui cauza tribunalul care a citat cel dintâi în mod legitim partea pârâtã. Can. 1416 - Conflictele de competenţã între tribunalele supuse aceluiaşi tribunal de apel sunt rezolvate de acest tribunal; dacã tribunalele nu depind de acelaşi tribunal de apel, conflictele sunt rezolvate de Signatura Apostolicã. TITLUL II Diferite grade şi specii de tribunale Can. 1417 - § 1. În virtutea primatului Pontifului Roman, fiecare credincios are dreptul inviolabil de a deferi sau de a introduce la Sfântul Scaun cauza proprie, atât contencioasã, cât şi penalã, în orice grad de judecatã şi în orice stadiu al procesului. § 2. Totuşi, cu excepţia cazului de apel, recurgerea la Scaunul Apostolic nu suspendã exercitarea jurisdicţiei judecãtorului care a început deja instruirea cauzei; de aceea, el va putea sã continue judecata pânã la sentinţa definitivã, dacã Scaunul Apostolic nu i-a comunicat cã a luat asupra sa cauza spre a o judeca. Can. 1418 - Orice tribunal are dreptul de a apela la ajutorul unui alt tribunal pentru a instrui cauza sau pentru a intima acte juridice. CAP. I Tribunalul primei instanţe ART. 1 Judecãtorul Can. 1419 - § 1. În fiecare diecezã şi pentru toate cauzele care nu sunt excluse în mod expres de cãtre drept, judecãtorul primei instanţe este Episcopul diecezan, care îşi poate exercita puterea judiciarã personal sau prin alţii, în conformitate cu canoanele care urmeazã. § 2. Dacã însã este vorba de drepturi sau de bunuri materiale care aparţin unei persoane juridice reprezentate de Episcop, judecã în primul grad tribunalul de apel. Can. 1420 - § 1. Fiecare Episcop diecezan este ţinut sã numeascã un Vicar judecãtoresc sau Oficial care sã judece cu putere ordinarã, altul decât Vicarul general, în afarã de cazul când dimensiunile mici ale diecezei sau numãrul mic de cauze sugereazã altfel. § 2. Vicarul judecãtoresc constituie un singur tribunal cu Episcopul, dar nu poate sã judece cauzele pe care Episcopul şi le rezervã personal. § 3. Vicarului judecãtoresc îi pot fi daţi ajutãtori, numiţi Vicari judecãtoreşti adjuncţi sau Viceoficiali. § 4. Atât Vicarul judecãtoresc, cât şi Vicarii judecãtoreşti adjuncţi trebuie sã fie preoţi, de reputaţie bunã, doctori sau cel puţin licenţiaţi în dreptul canonic şi sã fi împlinit vârsta de treizeci de ani. § 5. Când scaunul episcopal devine vacant, ei nu-şi înceteazã funcţia şi nici nu pot fi înlãturaţi de Administratorul diecezan; venind însã noul Episcop, au nevoie de confirmare. Can. 1421 - § 1. Episcopul sã numeascã în diecezã judecãtori diecezani care sã fie clerici. § 2. Conferinţa Episcopilor poate permite ca şi laicii sã fie numiţi judecãtori; în caz de necesitate, unul dintre ei poate fi ales pentru a forma colegiul. § 3. Judecãtorii sã fie de reputaţie bunã şi doctori sau cel puţin licenţiaţi în dreptul canonic. Can. 1422 - Vicarul judecãtoresc, Vicarii judecãtoreşti adjuncţi şi ceilalţi judecãtori sã fie numiţi pentru un timp determinat, rãmânând valabilã dispoziţia can. 1420, § 5, şi nici nu pot fi înlãturaţi decât dintr-un motiv legitim şi grav. Can. 1423 - § 1. Mai mulţi Episcopi diecezani pot, de comun acord, cu aprobarea Scaunului Apostolic, sã înfiinţeze în diecezele lor, în loc de tribunale diecezane prevãzute de cann. 1419-1421, un singur tribunal de instanţa întâi; în acest caz, grupul de Episcopi sau Episcopul desemnat de ei are toate puterile pe care Episcopul diecezan le are asupra propriului tribunal. § 2. Tribunalele despre care vorbeşte § 1 pot fi înfiinţate fie pentru toate cauzele, fie pentru anumite feluri de cauze. Can. 1424 - În orice fel de judecatã, judecãtorul unic îşi poate alege doi asesori, în calitate de consilieri, clerici sau laici, persoane cu comportare bunã. Can. 1425 - § 1. Dezaprobându-se orice cutumã contrarã, tribunalului colegial, format din trei judecãtori, îi sunt rezervate: 1° cauzele contencioase privind: a) legãmântul hirotonirii sacre; b) legãmântul cãsãtoriei, rãmânând neschimbate dispoziţiile cann. 1686 şi 1688; 2° cauzele penale privind: a) delictele care pot atrage dupã sine pedeapsa destituirii din starea clericalã; b) impunerea sau declararea excomunicãrii. § 2. Episcopul poate încredinţa cauzele mai dificile şi de importanţã mai mare unui tribunal format din trei sau cinci judecãtori. § 3. Vicarul judecãtoresc, pentru a judeca fiecare cauzã, sã cheme judecãtorii în ordine, prin rotaţie, dacã Episcopul diecezan nu a stabilit altfel în fiecare caz aparte. § 4. În primul grad al judecãţii, dacã eventual nu este posibilã constituirea unui colegiu, Conferinţa Episcopilor poate permite ca, pe durata acestei imposibilitãţi, Episcopul sã încredinţeze cauzele unui singur judecãtor, cleric, care, unde e posibil, sã-şi ia ca asociaţi un asesor şi un judecãtor de instrucţie. § 5. Vicarul judecãtoresc sã nu-i înlocuiascã pe judecãtorii ce au fost desemnaţi, decât dintr-un motiv foarte grav ce trebuie consemnat în decret. Can. 1426 - § 1. Tribunalul colegial trebuie sã procedeze în mod colegial şi sã pronunţe sentinţele cu majoritate de voturi. § 2. În mãsura în care este posibil, tribunalul colegial trebuie prezidat de Vicarul judecãtoresc sau de Vicarul judecãtoresc adjunct. Can. 1427 - § 1. Dacã are loc un proces între cãlugãrii sau casele aceluiaşi institut cãlugãresc de drept pontifical, judecãtorul primei instanţe este, dacã eventual constituţiile nu prevãd altfel, Superiorul major, sau, dacã mãnãstirea este autonomã, Abatele local. § 2. În afarã de cazul când constituţiile stabilesc altfel, dacã este vorba de o chestiune contencioasã între douã provincii, în prima instanţã va judeca Superiorul general, personal sau printr-un delegat; dacã este vorba de o chestiune contencioasã între douã mãnãstiri, Abatele superior al congregaţiei monahale. § 3. În sfârşit, dacã apare un proces între persoane cãlugãreşti fizice sau juridice aparţinând unor institute cãlugãreşti diferite, sau chiar aceluiaşi institut clerical de drept diecezan sau unui institut laical, sau între o persoanã cãlugãreascã şi un cleric secular sau un laic sau o persoanã juridicã necãlugãreascã, în prima instanţã judecã tribunalul diecezan. ART. 2 Judecãtorii de instrucţie şi raportorii Can. 1428 - § 1. Judecãtorul sau preşedintele tribunalului colegial poate sã desemneze un judecãtor pentru a instrui cauza, alegându-l dintre judecãtorii tribunalului sau dintre persoanele aprobate de Episcop pentru aceastã funcţie. § 2. Pentru funcţia de judecãtor de instrucţie, Episcopul poate aproba clerici sau laici, care sã se remarce prin moralitate, prudenţã şi cunoştinţe juridice. § 3. E de datoria judecãtorului de instrucţie, în conformitate cu mandatul judecãtorului, numai sã adune dovezile şi sã le transmitã judecãtorului; poate totuşi, dacã mandatul judecãtorului nu interzice aceasta, sã decidã uneori care dovezi trebuie adunate şi în ce mod, în cazul cã s-ar ivi o problemã de acest fel în timp ce îşi exercitã funcţia. Can. 1429 - Preşedintele tribunalului colegial trebuie sã desemneze, din rândul judecãtorilor colegiului, un prezentator sau raportor care, atunci când se reuneşte grupul judecãtorilor, sã relateze asupra cauzei şi sã formuleze în scris sentinţele; dintr-un motiv just, preşedintele poate sã-l înlocuiascã cu un altul. ART. 3 Promotorul de justiţie, apãrãtorul legãmântului şi notarul Can. 1430 - Pentru cauzele contencioase, în care binele public ar putea fi pus în primejdie, şi pentru cauzele penale, sã fie numit în diecezã un promotor de justiţie, care are din oficiu obligaţia de a se îngriji de binele public. Can. 1431 - § 1. În cauzele contencioase e de datoria Episcopului diecezan sã judece dacã poate fi pus sau nu în pericol binele public, dacã intervenţia promotorului de justiţie nu este stabilitã de lege sau dacã nu este în mod evident necesarã din natura lucrului. § 2. Dacã în instanţa anterioarã a intervenit promotorul de justiţie, intervenţia lui se presupune a fi necesarã şi în gradul urmãtor. Can. 1432 - Pentru cauzele în care este vorba de nulitatea sfintei hirotoniri sau de nulitatea sau desfacerea cãsãtoriei, sã fie numit în diecezã un apãrãtor al legãmântului, care este obligat din oficiu sã prezinte şi sã expunã tot ceea ce se poate invoca în mod raţional împotriva nulitãţii sau a desfacerii. Can. 1433 - În cauzele în care este necesarã prezenţa promotorului de justiţie sau a apãrãtorului legãmântului, dacã aceştia nu sunt citaţi, actele sunt nule, în afarã de cazul în care, deşi nu au fost citaţi, au fost de fapt prezenţi sau, cel puţin înainte de sentinţã, examinând actele, au putut sã-şi îndeplineascã funcţia. Can. 1434 - Dacã nu este stabilit în mod expres altfel: 1° ori de câte ori legea porunceşte ca judecãtorul sã audieze pãrţile sau pe una din ele, trebuie sã fie audiaţi şi promotorul de justiţie, şi apãrãtorul legãmântului, dacã asistã la judecatã; 2° ori de câte ori este necesarã intervenţia unei pãrţi ca judecãtorul sã poatã decide ceva, intervenţia promotorului de justiţie sau apãrãtorului legãmântului, prezenţi la judecatã, are aceeaşi valoare. Can. 1435 - E de datoria Episcopului sã numeascã promotorul de justiţie şi apãrãtorul legãmântului, care pot fi clerici sau laici, de reputaţie bunã, doctori sau licenţiaţi în dreptul canonic şi apreciaţi pentru prudenţa şi zelul lor pentru dreptate. Can. 1436 - § 1. Aceeaşi persoanã, dar nu în aceeaşi cauzã, poate îndeplini şi oficiul de promotor de justiţie şi pe acela de apãrãtor al legãmântului. § 2. Promotorul şi apãrãtorul pot fi numiţi fie pentru toate cauzele, fie pentru fiecare cauzã în parte; pot fi însã înlãturaţi de Episcop dintr-un motiv just. Can. 1437 - § 1. La orice proces sã fie prezent şi notarul; prin urmare, actele care nu au fost semnate de el sã fie considerate nule. § 2. Actele pe care le întocmesc notarii au putere probatoare publicã. CAP. II Tribunalul instanţei a doua Can. 1438 - Rãmânând valabilã dispoziţia can. 1444, § 1, nr. 1: 1° de la tribunalul Episcopului sufragan se face apel la tribunalul Mitropolitului, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 1439; 2° pentru cauzele examinate în prima instanţã în faţa Mitropolitului, se face apel la tribunalul pe care l-a desemnat în mod stabil el însuşi, cu aprobarea Scaunului Apostolic; 3° pentru cauzele tratate în faţa Superiorului provincial, tribunalul instanţei a doua este cel al Superiorului general; pentru cauzele tratate în faţa Abatelui local, este cel al Abatelui superior al congregaţiei monahale. Can. 1439 - § 1. Dacã însã a fost constituit un singur tribunal de instanţa întâi pentru mai multe dieceze, conform can. 1423, Conferinţa Episcopilor trebuie sã constituie, cu aprobarea Scaunului Apostolic, un tribunal de instanţa a doua, dacã diecezele nu sunt toate sufragane ale aceleiaşi arhiepiscopii. § 2. Conferinţa Episcopilor poate sã înfiinţeze, cu aprobarea Scaunului Apostolic, unul sau mai multe tribunale de instanţa a doua, chiar în afara cazurilor prevãzute de § 1. § 3. Cât priveşte tribunalele de instanţa a doua, despre care este vorba în §§ 1-2, Conferinţa Episcopilor sau Episcopul desemnat de ea are toate puterile pe care le are un Episcop diecezan asupra tribunalului sãu. Can. 1440 - Dacã nu este respectatã competenţa cu privire la grad, conform cann. 1438 şi 1439, incompetenţa judecãtorului este absolutã. Can. 1441 - Tribunalul instanţei a doua trebuie sã fie format în acelaşi fel ca şi tribunalul primei instanţe. Totuşi, dacã în primul grad al judecãţii, conform can. 1425, § 4, pronunţã sentinţa un singur judecãtor, tribunalul instanţei a doua sã procedeze colegial. CAP. III Tribunalele Scaunului Apostolic Can. 1442 - Pontiful Roman este judecãtorul suprem pentru întreaga lume catolicã, care administreazã dreptatea fie personal, fie prin intermediul tribunalelor obişnuite ale Scaunului Apostolic, fie prin judecãtorii desemnaţi de el. Can. 1443 - Tribunalul obişnuit, constituit de Pontiful Roman pentru a primi apelurile, este Rota Romanã. Can. 1444 - § 1. Rota Romanã judecã: 1° în instanţa a doua, cauzele care au fost judecate de tribunalele obişnuite de instanţa întâi şi sunt deferite Sfântului Scaun prin apel legitim; 2° în instanţa a treia sau una ulterioarã, cauzele tratate deja de aceeaşi Rota Romanã sau de oricare alt tribunal, dacã chestiunea nu este judecatã definitiv. § 2. Acest tribunal judecã şi în instanţa întâi cauzele indicate în can. 1405, § 3 sau alte cauze pe care Pontiful Roman, fie din proprie iniţiativã, fie la cererea pãrţilor, le-a preluat la tribunalul sãu şi le-a încredinţat Rotei Romane; şi, dacã nu a fost prevãzut altfel în rescriptul de încredinţare, însãşi Rota le judecã chiar şi în instanţa a doua şi în cea ulterioarã. Can. 1445 - § 1. Supremul Tribunal al Signaturii Apostolice judecã: 1° contestaţiile în anulare (quarelae nullitatis) şi cererile de repunere în situaţia anterioarã (restitutio in integrum) şi alte recursuri împotriva sentinţelor rotale; 2° recursurile în cauzele privind starea persoanelor, pe care Rota Romanã a refuzat sã le admitã la o nouã examinare; 3° excepţiile de suspiciune şi alte cauze împotriva judecãtorilor de instrucţie ai Rotei Romane pentru actele îndeplinite în timpul exercitãrii funcţiei lor; 4° conflictele de competenţã prevãzute de can. 1416. § 2. Acelaşi Tribunal rezolvã litigiile apãrute în urma unui act al puterii administrative ecleziastice şi deferite lui în mod legitim; alte controverse administrative deferite lui de Pontiful Roman sau de congregaţiile Curiei romane, precum şi conflictul de competenţã între aceste congregaţii. § 3. În plus, este de datoria acestui Tribunal suprem: 1° sã vegheze asupra administrãrii corecte a justiţiei şi, dacã e necesar, sã ia mãsuri împotriva avocaţilor şi procuratorilor; 2° sã proroge competenţa tribunalelor; 3° sã promoveze şi sã aprobe înfiinţarea tribunalelor prevãzute în cann. 1423 şi 1439. TITLUL III Disciplina ce trebuie respectatã în tribunale CAP. I Obligaţiile judecãtorilor şi ale funcţionarilor tribunalelor Can. 1446 - § 1. Toţi credincioşii, dar, în primul rând, Episcopii, sã-şi dea toatã strãduinţa ca, pe cât posibil, în rândul poporului lui Dumnezeu, litigiile sã fie evitate şi aplanate în mod paşnic cât mai repede posibil. § 2. La începutul litigiului, dar şi în oricare alt moment, ori de câte ori întrevede o oarecare speranţã de bunã reuşitã, judecãtorul sã nu omitã de a îndemna şi de a ajuta pãrţile sã caute de comun acord o rezolvare echitabilã a controversei şi sã le indice cãile potrivite în acest sens, recurgând chiar la mijlocirea unor persoane prestigioase. § 3. Când litigiul priveşte interesele personale ale pãrţilor, judecãtorul sã examineze dacã nu cumva controversa ar putea sã se încheie cu folos prin tranzacţie sau prin arbitraj, conform cann. 1713-1716. Can. 1447 - Cine a intervenit într-o cauzã în calitate de judecãtor, promotor de justiţie, apãrãtor al legãmântului, procurator, avocat, martor sau expert, nu poate ulterior sã rezolve în mod valid aceeaşi cauzã într-o altã instanţã în calitate de judecãtor sau sã îndeplineascã în cadrul ei funcţia de asesor. Can. 1448 - § 1. Judecãtorul sã nu accepte sã judece o cauzã în care ar avea vreun interes personal din cauza consangvinitãţii sau afinitãţii în orice grad al liniei drepte şi pânã în gradul al patrulea al liniei colaterale ori din cauza tutelei sau curatelei, din cauza unor raporturi strânse de prietenie, din cauza unei mari duşmãnii, ori pentru a trage un câştig sau pentru a evita un rãu. § 2. În aceleaşi circumstanţe trebuie sã se abţinã de a-şi îndeplini funcţia promotorul de justiţie, apãrãtorul legãmântului, asesorul şi judecãtorul de instrucţie. Can. 1449 - § 1. În cazurile prevãzute în can. 1448, dacã judecãtorul nu renunţã de la sine, partea poate sã-l recuze. § 2. În ce priveşte recuzarea, decide Vicarul judecãtoresc; dacã el însuşi este recuzat, decide Episcopul care prezideazã tribunalul. § 3. Dacã Episcopul este judecãtorul, iar recuzarea este împotriva lui, sã se abţinã de a judeca. § 4. Dacã recuzarea este împotriva promotorului de justiţie, apãrãtorului legãmântului şi împotriva altor funcţionari ai tribunalului, asupra acestei cereri decide preşedintele tribunalului colegial sau judecãtorul însuşi, dacã este unic. Can. 1450 - Dacã recuzarea a fost admisã, persoanele trebuie înlocuite, fãrã a fi schimbat gradul de judecatã. Can. 1451 - § 1. Problema recuzãrii trebuie rezolvatã cât mai repede posibil, audiindu-se pãrţile, promotorul de justiţie sau apãrãtorul legãmântului, dacã intervin în cauzã şi nu sunt ei înşişi recuzaţi. § 2. Actele îndeplinite de judecãtor înainte de a fi recuzat sunt valide; în schimb, cele îndeplinite dupã recuzare trebuie anulate, dacã partea cere aceasta în decurs de zece zile de la admiterea recuzãrii. Can. 1452 - § 1. Într-o chestiune în care se urmãresc numai interesele persoanelor particulare, judecãtorul poate acţiona numai la cererea pãrţii. Judecãtorul poate şi trebuie chiar sã acţioneze din oficiu în cauzele penale şi în cele care privesc binele public al Bisericii sau mântuirea sufletelor, dupã ce cauza a fost introdusã în mod legitim. § 2. În plus, judecãtorul poate sã suplineascã neglijenţa pãrţilor în ce priveşte prezentarea de dovezi şi opunerea de excepţii, când considerã cã acest lucru este necesar pentru a se evita o sentinţã în mod grav injustã, rãmânând valabile dispoziţiile can. 1600. Can. 1453 - Judecãtorii şi tribunalele sã aibã grijã ca, fãrã a fi pusã în pericol dreptatea, toate cauzele sã se încheie cât mai repede şi ca în tribunalul primei instanţe ele sã nu dureze mai mult de un an, iar în tribunalul instanţei a doua, mai mult de şase luni. Can. 1454 - Toţi cei care formeazã tribunalul sau colaboreazã cu el trebuie sã presteze jurãmânt de îndeplinire corectã şi fidelã a funcţiei lor. Can. 1455 - § 1. Judecãtorii şi colaboratorii tribunalului sunt obligaţi sã pãstreze întotdeauna secretul profesional în procesul penal, iar în cel contencios, atunci când din revelarea unui act procesual s-ar putea aduce vreun prejudiciu pãrţilor. § 2. De asemenea, au obligaţia de a pãstra întotdeauna secretul asupra dezbaterii ce are loc între judecãtori în tribunalul colegial înainte de pronunţarea sentinţei, precum şi asupra voturilor şi opiniilor exprimate acolo, rãmânând valabilã dispoziţia can. 1609, § 4. § 3. Mai mult, ori de câte ori cauzele sau dovezile sunt de aşa naturã încât divulgarea actelor sau a dovezilor ar pune în pericol buna reputaţie a altora sau ar da naştere la disensiuni, sau ar apare vreun scandal sau un alt inconvenient de acest fel, judecãtorul poate obliga sub jurãmânt martorii, experţii, pãrţile şi avocaţii sau procuratorii lor sã pãstreze secretul. Can. 1456 - Judecãtorului şi tuturor funcţionarilor tribunalului le este interzis sã primeascã daruri, de orice naturã, cu ocazia desfãşurãrii judecãţii. Can. 1457 - § 1. Judecãtorii care, deşi sunt în mod cert şi evident competenţi, refuzã sã administreze justiţia, sau cei care, lipsiţi de orice mandat juridic, se declarã competenţi şi instruiesc şi decid cauzele, sau cei care violeazã legea secretului, sau din dol sau din neglijenţã gravã cauzeazã o altã daunã pãrţilor în cauzã, pot fi sancţionaţi de cãtre autoritatea competentã cu pedepsele adecvate, nefiind exclusã privarea de oficiu. § 2. Sunt pasibili de aceleaşi sancţiuni funcţionarii şi colaboratorii tribunalului, dacã nu-şi îndeplinesc datoria aşa cum e prevãzut mai sus; pe toţi aceştia îi poate pedepsi şi judecãtorul. CAP. II Ordinea judecãrii cauzelor Can. 1458 - Cauzele trebuie sã fie judecate în ordinea în care au fost prezentate şi înscrise pe rol, în afarã de cazul când vreuna dintre ele necesitã o rezolvare mai rapidã decât celelalte, lucru ce trebuie hotãrât printr-un decret special bine motivat. Can. 1459 - § 1. Viciile, din cauza cãrora s-ar putea ca sentinţa sã fie nulã, pot fi aduse ca argumente împotrivã în orice fazã sau în orice grad al judecãţii, şi chiar pot fi declarate din oficiu de cãtre judecãtor. § 2. Pe lângã cazurile despre care vorbeşte § 1, excepţiile dilatorii, mai cu seamã cele care privesc persoanele şi modalitatea judecãrii, trebuie prezentate înainte de întâmpinare (contestatio litis), dacã nu au apãrut dupã întâmpinare, şi trebuie soluţionate cât mai urgent. Can. 1460 - § 1. Dacã este prezentatã o excepţie împotriva competenţei judecãtorului, judecãtorul însuşi trebuie sã decidã despre acest lucru. § 2. În cazul unei excepţii privind incompetenţa relativã, dacã judecãtorul se declarã competent, decizia lui nu admite apel, dar nu sunt oprite contestaţia în anulare şi repunerea în situaţia anterioarã. § 3. Dacã însã judecãtorul se declarã incompetent, partea care se considerã nedreptãţitã poate sã recurgã la tribunalul de apel în termen de cincisprezece zile utile. Can. 1461- Judecãtorul care, în orice fazã a cauzei, se recunoaşte ca fiind absolut incompetent, trebuie sã declare propria incompetenţã. Can. 1462 - § 1. Excepţiile referitoare la lucrul judecat, la tranzacţie şi alte excepţii peremptorii numite litis finitae (ale cauzei încheiate) trebuie sã fie prezentate şi examinate înainte de întâmpinare; cine le-ar invoca mai târziu nu trebuie respins, dar sã fie condamnat sã plãteascã cheltuielile, în afarã de cazul când se dovedeşte cã nu şi-a amânat opoziţia din rea credinţã. § 2. Celelalte excepţii peremptorii sã fie prezentate în cadrul întâmpinãrii şi trebuie tratate la timpul stabilit, în conformitate cu regulile privind chestiunile incidentale. Can. 1463 - § 1. Acţiunile reconvenţionale nu pot fi prezentate în mod valid decât în termen de treizeci de zile de la întâmpinare. § 2. Aceste acţiuni însã trebuie sã fie examinate împreunã cu acţiunea convenţionalã, adicã în acelaşi grad cu ea, în afarã de cazul când este necesar sã fie examinate separat sau judecãtorul a considerat cã e mai oportun acest lucru. Can. 1464 - Chestiunile privind cauţiunea ce trebuie datã pentru cheltuielile de judecatã sau cele privind acordarea asistenţei juridice gratuite, ce a fost cerutã îndatã de la început, şi altele de acest fel, trebuie soluţionate în mod reglementar înainte de întâmpinare. CAP. III Termene şi prorogãri Can. 1465 - § 1. Aşa-zisele fatalia legis, adicã termenele stabilite de lege pentru perempţiunea drepturilor, nu pot fi prorogate; de asemenea, nu pot fi reduse în mod valid decât la cererea pãrţilor. § 2. În schimb, termenele judiciare şi convenţionale, înainte de expirarea lor, pot fi prorogate de judecãtor când intervine un motiv just, fiind ascultate pãrţile sau la cererea lor, dar nu pot fi niciodatã reduse în mod valid decât cu consimţãmântul pãrţilor. § 3. Judecãtorul sã aibã totuşi grijã ca procesul sã nu dureze prea mult din cauza prorogãrii. Can. 1466 - Când legea nu stabileşte nici un termen pentru îndeplinirea actelor procesuale, trebuie sã-l stabileascã judecãtorul, ţinând seama de natura fiecãrui act. Can. 1467 - Dacã în ziua fixatã pentru un act procesual tribunalul a rãmas închis, termenul se înţelege a fi prorogat pânã la urmãtoarea primã zi nefestivã CAP. IV Locul judecãţii Can. 1468 - Pe cât e posibil, fiecare tribunal sã aibã un sediu stabil, care sã fie deschis la orele stabilite. Can. 1469 - § 1. Judecãtorul expulzat cu forţa din teritoriul sãu sau împiedicat sã exercite acolo jurisdicţia poate sã-şi exercite jurisdicţia în afara teritoriului şi sã dea sentinţa, dupã ce l-a informat totuşi despre acest lucru pe Episcopul diecezan. § 2. În afara cazului despre care vorbeşte § 1, judecãtorul, dintr-un motiv just şi dupã ce a ascultat pãrţile, poate sã se deplaseze şi în afara teritoriului propriu pentru a aduna dovezile, cu permisiunea Episcopului diecezan al locului unde intenţioneazã sã meargã şi în sediul desemnat de acesta. CAP. V Persoanele care trebuie admise în aulã şi modul de a redacta şi de a pãstra actele Can. 1470 - § 1. Dacã legea particularã nu prevede altfel, în timpul dezbaterii cauzelor în faţa tribunalului sã fie prezente în aulã acele persoane pe care legea sau judecãtorul le-au stabilit cã sunt necesare pentru desfãşurarea procesului. § 2. Judecãtorul îi poate readuce la respectarea datoriei lor, prin pedepse corespunzãtoare, pe toţi aceia care, luând parte la proces, au dovedit o gravã lipsã de respect şi de ascultare datorate tribunalului, şi sã suspende avocaţi şi procuratori chiar de la exercitarea funcţiei lor pe lângã tribunalele ecleziastice. Can. 1471 - Dacã o persoanã ce trebuie sã fie interogatã vorbeşte o limbã pe care judecãtorul sau pãrţile nu o cunosc, sã fie folosit un traducãtor, care trebuie sã depunã jurãmânt şi sã fie aprobat de judecãtor. Totuşi declaraţiile sã fie scrise în limba originalã, la care sã se adauge traducerea. Sã fie folosit un traducãtor chiar şi atunci când trebuie interogat un surd sau un mut, dacã eventual judecãtorul nu preferã ca la întrebãrile sale cel interogat sã rãspundã în scris. Can. 1472 - § 1. Actele judiciare, atât cele care privesc esenţa problemei, sau actele cauzei, cât şi cele care privesc procedura, sau actele procesuale, trebuie fãcute în scris. § 2. Fiecare foaie a actelor sã fie numerotatã şi autentificatã. Can. 1473 - Ori de câte ori în actele juridice este necesarã semnãtura pãrţilor sau a martorilor, dacã partea sau martorul nu poate sau nu vrea sã semneze, acest lucru sã fie notat în aceleaşi acte şi, totodatã, judecãtorul sau notarul sã ateste cã actul a fost citit cuvânt cu cuvânt pãrţii sau martorului şi cã partea sau martorul nu a putut sau nu a vrut sã semneze. Can. 1474 - § 1. În caz de apel, un exemplar al actelor, dupã ce notarul i-a atestat autenticitatea, sã fie trimis tribunalului superior. § 2. Dacã actele au fost scrise într-o limbã necunoscutã de tribunalul superior, ele sã fie traduse într-o limbã cunoscutã de acesta, luându-se precauţiile necesare ca fidelitatea traducerii sã fie asiguratã. Can. 1475 - § 1. La terminarea judecãţii, documentele care aparţin persoanelor particulare trebuie sã fie restituite, pãstrându-se totuşi o copie a lor. § 2. Notarul şi cancelarul nu au voie sã elibereze fãrã aprobarea judecãtorului copii dupã actele judiciare şi dupã documentele dobândite la proces. TITLUL IV Pãrţile în cauzã CAP. I Reclamantul şi pârâtul Can. 1476 - Orice persoanã, botezatã sau nebotezatã, poate sã dea în judecatã, iar partea acuzatã în mod legitim trebuie sã rãspundã. Can. 1477 - Chiar dacã reclamantul sau pârâtul şi-au numit un procurator sau un avocat, totuşi sunt obligaţi întotdeauna sã fie prezenţi personal la proces, când acest lucru este stabilit de drept sau de judecãtor. Can. 1478 - § 1. Minorii şi cei care sunt lipsiţi de uzul raţiunii pot sã comparã numai prin pãrinţii lor sau prin tutori sau curatori, exceptând dispoziţia din § 3. § 2. Dacã judecãtorul considerã cã drepturile minorilor sunt în conflict cu drepturile pãrinţilor sau al tutorilor sau curatorilor, sau cã aceştia nu pot sã le apere suficient drepturile, atunci minorii sã comparã printr-un tutore sau curator desemnat de judecãtor. § 3. Totuşi, în cauzele spirituale şi în cauzele conexe cu cele spirituale, dacã minorii au deja uzul raţiunii, pot sã acţioneze şi sã rãspundã fãrã consimţãmântul pãrinţilor sau al tutorelui, ci personal, dacã au împlinit vârsta de paisprezece ani; altminteri, printr-un curator desemnat de judecãtor. § 4. Cei interzişi de la administrarea bunurilor, precum şi cei slabi de minte, pot sã comparã personal numai pentru a rãspunde de propriile delicte, sau la dispoziţia judecãtorului; în celelalte cazuri, trebuie sã acţioneze şi sã rãspundã prin curatorii lor. Can. 1479 - Ori de câte ori e prezent un tutore sau curator numit de autoritatea civilã, judecãtorul ecleziastic îl poate admite, ascultând, dacã e posibil, pãrerea Episcopului diecezan al celui cãruia i-a fost desemnat; dacã însã nu existã sau nu se considerã cã trebuie admis, judecãtorul însuşi va desemna din oficiu un tutore sau curator pentru cauzã. Can. 1480 - § 1. Persoanele juridice compar prin reprezentanţii lor legitimi. § 2. În cazul când nu existã reprezentant sau, deşi existã, se dovedeşte neglijent, Ordinariul însuşi, personal sau prin altcineva, poate sã comparã în numele persoanelor juridice care se aflã sub jurisdicţia sa. CAP. II Procuratorii şi avocaţii Can. 1481 - § 1. Partea poate sã-şi aleagã în mod liber un avocat şi un procurator; totuşi, cu excepţia cazurilor prevãzute de §§ 2 şi 3, poate sã acţioneze şi sã rãspundã şi personal, dacã judecãtorul nu a considerat necesarã asistenţa unui avocat sau a unui procurator. § 2. În procesul penal, acuzatul trebuie întotdeauna sã aibã un avocat desemnat de el însuşi sau numit din oficiu de judecãtor. § 3. În procesul contencios, dacã este vorba de minori sau de o cauzã care priveşte binele public, cu excepţia cauzelor matrimoniale, judecãtorul sã stabileascã din oficiu un apãrãtor pentru partea care nu îl are. Can. 1482 - § 1. Fiecare poate sã-şi aleagã numai un procurator, care nu poate sã punã pe altul în locul sãu, dacã nu i s-a dat în mod expres aceastã facultate. § 2. În schimb dacã, dintr-un motiv just, aceeaşi persoanã a ales mai mulţi, aceştia sã fie desemnaţi în aşa fel încât sã se verifice între ei prevenţia. § 3. Pot fi însã numiţi mai mulţi avocaţi împreunã. Can. 1483 - Procuratorul şi avocatul trebuie sã fie persoane majore şi sã se bucure de reputaţie bunã; în plus, avocatul trebuie sã fie catolic, dacã Episcopul diecezan nu permite altfel, şi doctor în dreptul canonic sau, în caz contrar, cu adevãrat expert, şi sã fie aprobat de acelaşi Episcop. Can. 1484 - § 1. Înainte de a-şi asuma rolul, procuratorul şi avocatul trebuie sã depunã la tribunal un mandat autentic. § 2. Pentru a împiedica totuşi dispariţia unui drept, judecãtorul poate admite un procurator chiar şi fãrã prezentarea mandatului, cerând totuşi, dacã e cazul, o garanţie suficientã; dar actul rãmâne lipsit de orice valoare dacã procuratorul nu prezintã mandatul în mod reglementar şi în termenul peremptoriu stabilit de judecãtor. Can. 1485 - Fãrã un mandat special, procuratorul nu poate renunţa în mod valid la acţiune, la instanţã sau la actele judiciare şi nici sã facã tranzacţii, acorduri, compromisuri arbitrale şi în general acele acte pentru care dreptul cere un mandat special. Can. 1486 - § 1. Pentru ca înlãturarea unui procurator sau avocat sã fie validã, este necesar sã fie intimatã lor şi, dacã a avut loc deja întâmpinarea, judecãtorul şi partea adversã sã fie informaţi despre înlãturare. § 2. Dupã ce a fost pronunţatã sentinţa definitivã, procuratorul continuã sã aibã dreptul şi datoria de a face apel, dacã mandantul nu se opune. Can. 1487 - Atât procuratorul, cât şi avocatul pot fi înlãturaţi, prin decret, de cãtre judecãtor, fie din oficiu, fie la cererea pãrţii, dar numai dintr-un motiv grav. Can. 1488 - § 1. Le este interzis amândurora sã cumpere cauza, sau sã pactizeze în avantajul lor un onorariu excesiv sau o parte a lucrului revendicat prin proces. Dacã au procedat astfel, acordul este nul şi vor putea fi sancţionaţi de judecãtor cu o amendã. În plus, avocatul poate fi suspendat din funcţie şi, dacã e recidivist, chiar şters de pe lista avocaţilor de cãtre Episcopul care prezideazã tribunalul. § 2. În acelaşi fel pot fi pedepsiţi avocaţii şi procuratorii care, eludând legea, sustrag cauzele de la tribunalele competente pentru a fi judecate în mod mai favorabil de cãtre alte tribunale. Can. 1489 - Avocaţii şi procuratorii care, din cauza darurilor, promisiunilor sau altor mijloace nepermise, şi-au încãlcat datoria, sã fie suspendaţi de la exercitarea apãrãrii şi sancţionaţi cu amenzi sau cu alte pedepse adecvate. Can. 1490 - În mãsura posibilitãţilor, în fiecare tribunal sã fie numiţi apãrãtori stabili care, stipendiaţi de tribunal, sã exercite funcţia de avocat sau de procurator pentru pãrţile care preferã sã-i aleagã, mai ales în cauzele matrimoniale. TITLUL V Acţiunile şi excepţiile CAP. I Acţiunile şi excepţiile în general Can. 1491 - Orice drept este apãrat nu numai de o acţiune, ci şi de o excepţie, dacã nu este stabilit altfel în mod expres. Can. 1492 - § 1. Orice acţiune se stinge prin prescripţie conform dreptului sau în alt mod legitim, cu excepţia acţiunilor privind starea persoanelor, care nu se sting niciodatã. § 2. Exceptând dispoziţia can. 1462, excepţia este întotdeauna posibilã şi prin natura sa perpetuã. Can. 1493 - Reclamantul poate sã cheme pe cineva la judecatã în acelaşi timp prin mai multe acţiuni, care totuşi nu trebuie sã se contrazicã între ele, fie pentru acelaşi lucru, fie pentru lucruri diferite, cu condiţia ca ele sã nu depãşeascã limitele de competenţã ale tribunalului la care se recurge. Can. 1494 - § 1. Pârâtul poate sã întreprindã o acţiune reconvenţionalã împotriva reclamantului la acelaşi judecãtor şi în cadrul aceluiaşi proces, atât ca urmare a conexiunii cauzei cu acţiunea principalã, cât şi pentru a respinge sau pentru a restrânge cererea reclamantului. § 2. Nu este admisã reconvenţiunea împotriva unei reconvenţiuni. Can. 1495 - Acţiunea reconvenţionalã trebuie propusã judecãtorului în faţa cãruia a fost prezentatã acţiunea precedentã, chiar dacã el a fost delegat numai pentru o singurã cauzã sau, pe de altã parte, este relativ incompetent. CAP. II Acţiunile şi excepţiile în speţã Can. 1496 - § 1. Cine dovedeşte cu argumente cel puţin plauzibile cã are dreptul asupra unui lucru care se aflã în posesia altcuiva şi care poate risca o alterare dacã nu este dat pentru a fi pãzit, are dreptul de a cere de la judecãtor sechestrarea acelui lucru. § 2. În circumstanţe asemãnãtoare, poate obţine ca sã se interzicã cuiva exercitarea unui drept. Can. 1497 - § 1. Sechestrarea unui lucru este admisã şi pentru asigurarea unui credit, numai sã fie dovedit suficient dreptul creditorului. § 2. Sechestrarea poate fi admisã şi faţã de bunurile debitorului, care, dintr-un motiv sau altul, sunt în stãpânirea altor persoane, precum şi faţã de creditele debitorului. Can. 1498 - Sechestrarea unui lucru şi interzicerea exercitãrii unui drept nu pot fi în nici un fel hotãrâte, dacã paguba, de care cineva se teme, poate fi reparatã în alt mod şi se oferã o cauţiune suficientã pentru repararea ei. Can. 1499 - Persoanei cãreia îi acordã sechestrarea unui lucru sau interzicerea exercitãrii unui drept, judecãtorul îi poate impune o cauţiune preventivã pentru repararea daunelor, în cazul cã nu va putea sã-şi dovedeascã propriul drept. Can. 1500 - În ce priveşte natura şi eficacitatea acţiunii pentru garantarea drepturilor de posesie, sã se respecte dispoziţiile dreptului civil din locul unde se aflã lucrul despre a cãrui posesie este vorba. PARTEA A II-A Judecata contencioasã SECŢIUNEA I Judecata contencioasã ordinarã TITLUL I Introducerea cauzei CAP. I Cererea de chemare în judecatã Can. 1501 - Judecãtorul nu poate judeca nici o cauzã dacã nu a fost prezentatã o cerere, conform canoanelor, din partea persoanei interesate sau a promotorului de justiţie. Can. 1502 - Cine vrea sã cheme pe cineva în judecatã trebuie sã înainteze judecãtorului competent o cerere, în care sã fie propus obiectul controversei şi sã se cearã intervenţia judecãtorului. Can. 1503 - § 1. Judecãtorul poate admite o cerere verbalã ori de câte ori sau reclamantul este împiedicat sã prezinte o cerere scrisã, sau cauza este uşor de examinat şi de importanţã minorã. § 2. Totuşi, în ambele cazuri, judecãtorul sã dea dispoziţie ca notarul sã întocmeascã un act scris, care trebuie citit reclamantului şi aprobat de acesta, şi care sã înlocuiascã, pentru toate efectele juridice, cererea reclamantului. Can. 1504 - Cererea de chemare în judecatã, prin care se introduce cauza, trebuie: 1° sã specifice în faţa cãrui judecãtor este introdusã cauza, ce se cere şi de la cine se cere; 2° sã indice pe ce drept şi, cel puţin în mod general, pe ce fapte şi dovezi se bazeazã reclamantul pentru a demonstra cele afirmate; 3° sã fie semnatã de reclamant sau de procuratorul acestuia, indicându-se ziua, luna şi anul, precum şi locul unde reclamantul sau procuratorul sãu locuiesc ori şi-au ales reşedinţa pentru a primi actele; 4° sã indice domiciliul sau cvasidomiciliul pãrţii pârâte. Can. 1505 - § 1. Judecãtorul unic ori preşedintele tribunalului colegial, dupã ce au constatat cã sunt competenţi cu privire la cauza respectivã şi cã reclamantul are capacitatea legalã de a acţiona în judecatã, trebuie, în cel mai scurt timp, sã admitã sau sã respingã cererea printr-un decret. § 2. Cererea de chemare în judecatã poate fi respinsã numai: 1° dacã judecãtorul sau tribunalul este incompetent; 2° dacã rezultã cu certitudine cã reclamantul nu are capacitatea legalã de a acţiona în judecatã; 3° dacã nu au fost respectate dispoziţiile can. 1504, nr. 1-3. 4° dacã din însãşi cererea prezentatã rezultã în mod cert cã ceea ce se cere este lipsit de orice fundament şi cã este imposibil ca pe parcursul procesului sã aparã vreun fundament. § 3. Dacã cererea a fost respinsã din cauza unor deficienţe care pot fi eliminate, reclamantul poate sã înainteze din nou aceluiaşi judecãtor o altã cerere întocmitã corect. § 4. Împotriva respingerii cererii de chemare în judecatã, partea are totdeauna dreptul de a interpune un recurs motivat, în termen util de zece zile, la tribunalul de apel ori la colegiu, dacã cererea a fost respinsã de preşedinte; chestiunea respingerii, însã, trebuie sã fie rezolvatã cât mai repede posibil. Can. 1506 - Dacã în decurs de o lunã de la prezentarea cererii judecãtorul nu a emis decretul prin care admite sau respinge cererea, conform can. 1505, partea interesatã poate insista ca judecãtorul sã-şi îndeplineascã datoria; dacã totuşi judecãtorul nu se pronunţã în termen de zece zile de la prezentarea acestei instanţe, cererea se considerã a fi admisã. CAP. II Citarea şi notificarea actelor judiciare Can. 1507 - § 1. În decretul prin care este admisã cererea reclamantului, judecãtorul sau preşedintele trebuie sã cheme la judecatã sau sã citeze celelalte pãrţi pentru întâmpinare, stabilind dacã ele trebuie sã rãspundã în scris sau sã se prezinte în faţa lui pentru concordarea dubiilor. Dacã din rãspunsurile scrise se convinge cã este necesar sã convoace pãrţile, poate decide aceasta printr-un nou decret. § 2. Dacã cererea de chemare în judecatã este admisã conform can. 1506, decretul de citare în judecatã trebuie fãcut în termen de douãzeci de zile de la prezentarea cererii despre care este vorba în acel canon. § 3. Dacã pãrţile în cauzã se prezintã de fapt în faţa judecãtorului pentru a discuta cauza, citarea nu mai este necesarã, dar notarul sã consemneze în acte cã pãrţile au fost prezente la judecatã. Can. 1508 - § 1. Decretul de citare în judecatã trebuie sã fie notificat îndatã pârâtului şi în acelaşi timp tuturor celor care trebuie sã comparã. § 2. La citaţie trebuie sã se anexeze cererea de chemare în judecatã, în afarã de cazul când, din motive grave, judecãtorul considerã cã nu trebuie adusã la cunoştinţa celeilalte pãrţi înainte ca aceasta sã facã depoziţie în judecatã. § 3. Dacã se intenteazã o cauzã împotriva unei persoane care nu se bucurã de libera exercitare a drepturilor sale ori de libera administrare a lucrurilor care constituie obiectul judecãţii, citaţia trebuie notificatã, dupã caz, tutorelui, curatorului, procuratorului special sau celui care are obligaţia de a-şi asuma, conform dreptului, judecata în numele lui. Can. 1509 - § 1. Notificarea citaţiilor, a decretelor, a sentinţelor şi a altor acte juridice trebuie fãcutã prin poştã sau prin alte mijloace foarte sigure, respectându-se normele stabilite de legea particularã. § 2. Despre faptul notificãrii şi despre modul cum ea a fost fãcutã, trebuie sã se constate în acte. Can. 1510 - Pârâtul care refuzã sã primeascã citaţia sau împiedicã ajungerea ei la el este considerat citat în mod legal. Can. 1511 - Dacã citaţia nu a fost notificatã în mod legal, actele procesului sunt nule, rãmânând în vigoare dispoziţia can. 1507, § 3. Can. 1512 - Când citaţia a fost notificatã în mod legal sau pãrţile s-au prezentat la judecãtor pentru examinarea cauzei: 1° chestiunea înceteazã de a fi neatinsã; 2° cauza devine proprie acelui judecãtor sau tribunal, de altfel, competent, în faţa cãruia a fost deschisã acţiunea; 3° jurisdicţia judecãtorului delegat devine stabilã, neîncetând prin încetarea dreptului celui care a delegat; 4° se întrerupe prescripţia, dacã nu s-a prevãzut altfel; 5° litigiul este de acum pendinte; de aceea, se aplicã imediat principiul: lite pendente, nihil innovetur (cât timp litigiul este pendinte, nu se schimbã nimic). TITLUL II Întâmpinarea Can. 1513 - § 1. Întâmpinarea are loc atunci când, printr-un decret al judecãtorului, sunt stabiliţi termenii controversei, luaţi din cererile şi din rãspunsurile pãrţilor. § 2. Cererile şi rãspunsurile pãrţilor pot fi exprimate nu numai în cererea de chemare în judecatã, dar şi în rãspunsul la citaţie sau în declaraţiile fãcute verbal în faţa judecãtorului; totuşi, în cauzele mai dificile, pãrţile trebuie convocate de judecãtor pentru a se pune de acord asupra dubiului sau a dubiilor cãrora trebuie sã li se rãspundã în sentinţã. § 3. Decretul judecãtorului trebuie notificat pãrţilor; dacã ele nu sunt de acord, pot recurge în termen de zece zile la acelaşi judecãtor pentru a schimba decretul; chestiunea trebuie rezolvatã cât mai repede posibil printr-un decret al aceluiaşi judecãtor. Can. 1514 - Termenii controversei, o datã stabiliţi, nu pot fi schimbaţi în mod valid decât printr-un nou decret, dintr-un motiv grav, la insistenţa pãrţii, fiind ascultate celelalte pãrţi şi evaluându-se motivele prezentate de ele. Can. 1515 - Dupã întâmpinare, posesorul unui lucru strãin înceteazã de a mai fi de bunã-credinţã; de aceea, dacã este condamnat sã restituie lucrul, trebuie sã restituie şi roadele începând din ziua întâmpinãrii şi sã repare daunele. Can. 1516 - Dupã întâmpinare, judecãtorul sã stabileascã pãrţilor un spaţiu de timp potrivit pentru a prezenta şi a completa dovezile. TITLUL III Instanţa judiciarã Can. 1517 - Instanţa începe odatã cu citarea şi se terminã nu numai prin pronunţarea sentinţei finale, ci şi în alte moduri stabilite de drept. Can. 1518 - Dacã una dintre pãrţile în cauzã decedeazã, sau îşi schimbã starea juridicã, sau înceteazã de a exercita funcţia în virtutea cãreia acţioneazã: 1° dacã nu a avut loc concluzia cauzei, instanţa se suspendã pânã când moştenitorul defunctului sau urmaşul sau persoana interesatã reia procesul; 2° dacã a avut loc concluzia cauzei, judecãtorul trebuie sã continue, dupã ce a citat procuratorul sau, dacã acesta nu existã, moştenitorul sau urmaşul defunctului. Can. 1519 - § 1. Dacã tutorele, curatorul sau procuratorul, care sunt necesari conform can. 1481, §§ 1 şi 3, înceteazã din funcţie, instanţa rãmâne între timp suspendatã. § 2. Judecãtorul sã numeascã în cel mai scurt timp un alt tutore sau curator; poate sã numeascã şi un procurator judiciar, dacã partea a neglijat acest lucru în perioada scurtã de timp stabilitã de judecãtorul însuşi. Can. 1520 - Dacã pãrţile nu prezintã timp de şase luni nici un act procesual, cu toate cã nu existã nici un impediment sã facã acest lucru, instanţa se stinge; legea particularã poate stabili alte termene pentru perempţiune. Can. 1521 - Perempţiunea are efect în virtutea dreptului însuşi (ipso iure) şi împotriva tuturor, chiar şi împotriva minorilor sau celor echivalaţi minorilor, şi trebuie sã fie declaratã chiar şi din oficiu, rãmânând neatins dreptul de a cere o despãgubire de la tutorii, curatorii, administratorii şi procuratorii care nu au dovedit cã au fost nevinovaţi. Can. 1522 - Perempţiunea stinge actele procesuale, însã nu actele cauzei; mai mult, acestea pot avea valoare într-o altã instanţã, cu condiţia ca respectiva cauzã sã se desfãşoare între aceleaşi persoane şi sã aibã acelaşi obiect; faţã de terţe persoane, aceste acte au numai valoare de documente. Can. 1523 - În caz de perempţiune, fiecare dintre pãrţi va plãti propriile cheltuieli. Can. 1524 - § 1. Reclamantul poate renunţa la instanţã în orice fazã şi grad al judecãţii; atât reclamantul, cât şi pârâtul pot, de asemenea, sã renunţe fie la toate actele procesului, fie numai la unele dintre ele. § 2. Tutorii şi administratorii persoanelor juridice, pentru a putea renunţa la instanţã, trebuie sã cearã pãrerea ori consimţãmântul acelora a cãror intervenţie este necesarã pentru a îndeplini actele ce depãşesc limitele administraţiei ordinare. § 3. Ca sã fie validã, renunţarea trebuie fãcutã în scris şi semnatã de cãtre parte sau de cãtre procuratorul sãu, înzestrat totuşi cu un mandat special; în plus, trebuie notificatã celeilalte pãrţi, acceptatã sau cel puţin nerespinsã de acesta şi admisã de judecãtor. Can. 1525 - Renunţarea admisã de judecãtor are, faţã de actele la care s-a renunţat, aceleaşi efecte ca şi perempţiunea instanţei; de asemenea, îl obligã pe cel care a renunţat la plata cheltuielilor fãcute pentru actele la care s-a renunţat. TITLUL IV Dovezile Can. 1526 - § 1. Obligaţia de a dovedi revine celui care afirmã. § 2. Nu au nevoie de dovezi: 1° ceea ce este prezumat de lege; 2° faptele afirmate de una dintre pãrţi şi admise de cealaltã parte, în afarã de cazul când dreptul sau judecãtorul cer totuşi sã fie dovedite. Can. 1527 - § 1. Pot fi prezentate orice fel de dovezi care par utile pentru instruirea cauzei şi sunt licite. § 2. Dacã partea insistã sã fie admisã o dovadã respinsã de judecãtor, însuşi judecãtorul sã rezolve chestiunea cât mai repede posibil. Can. 1528 - Dacã una dintre pãrţi sau un martor refuzã sã comparã pentru a rãspunde în faţa judecãtorului, este permisã audierea lor chiar de cãtre un laic desemnat de judecãtor, sau sã se cearã declaraţia lor în faţa unui notar public, sau sã se gãseascã o altã modalitate legitimã. Can. 1529 - Judecãtorul sã nu înceapã adunarea dovezilor înainte de întâmpinare decât dintr-un motiv grav. CAP. I Declaraţiile pãrţilor Can. 1530 - Pentru a descoperi mai bine adevãrul, judecãtorul poate întotdeauna sã interogheze pãrţile, ba chiar trebuie sã facã aceasta la intervenţia pãrţii sau pentru a dovedi cã asupra unui fapt de interes public nu existã nici un dubiu. Can. 1531 - § 1. Partea interogatã în mod legitim trebuie sã rãspundã şi sã spunã tot adevãrul. § 2. Dacã însã refuzã sã rãspundã, e de datoria judecãtorului sã aprecieze ce concluzii pot fi trase de aici pentru dovedirea faptelor. Can. 1532 - În cazurile în care este în joc binele public, judecãtorul sã punã pãrţile sã jure cã spun adevãrul sau cel puţin cã au spus adevãrul, dacã un motiv grav nu sugereazã contrariul; în celelalte cazuri, le poate pune sã jure, dacã crede de cuviinţã. Can. 1533 - Pãrţile, promotorul de justiţie şi apãrãtorul legãmântului pot prezenta judecãtorului puncte asupra cãrora sã fie interogatã partea. Can. 1534 - Cu privire la interogarea pãrţilor, sã se respecte, cu adecvarea de rigoare, normele stabilite pentru martori de cann. 1548, § 2, nr. 1, 1552 şi 1558-1565. Can. 1535 - Constituie mãrturisire judiciarã recunoaşterea scrisã sau verbalã a unui fapt în faţa judecãtorului competent, fãcutã de una dintre pãrţi împotriva sa însãşi cu privire la însãşi materia judecãţii, fie din proprie iniţiativã, fie la întrebarea judecãtorului. Can. 1536 - § 1. Dacã este vorba de o chestiune de ordin privat şi nu e în joc binele public, mãrturisirea judiciarã a unei pãrţi scuteşte celelalte pãrţi de obligaţia de a dovedi. § 2. În schimb, în cauzele care privesc binele public, mãrturisirea judiciarã şi declaraţiile pãrţilor, care sã nu fie mãrturisiri, pot avea forţã doveditoare, pe care judecãtorul trebuie sã le evalueze împreunã cu celelalte circumstanţe ale cauzei, dar nu li se poate atribui forţã doveditoare deplinã dacã nu se adaugã alte elemente care sã le întãreascã în întregime. Can. 1537 - În ce priveşte mãrturisirea extrajudiciarã, adusã în proces, e de datoria judecãtorului, luând în consideraţie toate circumstanţele, sã evalueze ce importanţã trebuie sã i se atribuie. Can. 1538 - Mãrturisirea, sau orice altã declaraţie a pãrţii, nu are nici o valoare dacã se constatã cã a fost fãcutã dintr-o eroare de fapt sau cã a fost extorcatã cu forţa sau sub fricã gravã. CAP. II Dovedirea prin înscrisuri Can. 1539 - În orice fel de judecatã este admisã dovedirea pe bazã de înscrisuri fie publice, fie private. ART. 1 Natura şi credibilitatea înscrisurilor Can. 1540 - § 1. Înscrisurile publice ecleziastice sunt acele documente pe care le întocmeşte o persoanã publicã în exercitarea funcţiei sale în Bisericã, respectând formalitãţile stabilite de drept. § 2. Înscrisurile publice civile sunt documente care, potrivit legilor fiecãrui loc, sunt considerate ca atare în drept. § 3. Toate celelalte înscrisuri sunt private. Can. 1541 - Dacã prin argumente contrare şi evidente nu se deduce altceva, înscrisurile publice fac dovadã oficialã despre tot ceea ce se afirmã în ele în mod direct şi în principal. Can. 1542 - Înscrisul privat, fie cel recunoscut de cãtre parte, fie cel admis de judecãtor, are aceeaşi forţã doveditoare împotriva celui care l-a redactat sau semnat şi împotriva acelora care se sprijinã pe el, ca şi mãrturisirea fãcutã în afara judecãţii; împotriva a terţe persoane are aceeaşi eficacitate ca şi declaraţiile pãrţilor, care sã nu fie mãrturisiri, conform can. 1536, § 2. Can. 1543 - Dacã se dovedeşte cã înscrisurile conţin ştersãturi, corecturi, interpolãri sau cã sunt afectate de un alt viciu, e de datoria judecãtorului sã aprecieze dacã şi în ce mãsurã trebuie sã se ţinã seama de aceste înscrisuri. ART. 2 Prezentarea înscrisurilor Can. 1544 - Înscrisurile nu au forţã doveditoare în proces decât dacã sunt prezentate în original sau în copie autenticã şi sunt depuse la cancelaria tribunalului, pentru a putea fi examinate de judecãtor şi de partea adversã. Can. 1545 - Judecãtorul poate da dispoziţie ca în proces sã fie prezentat un înscris comun ambelor pãrţi. Can. 1546 - § 1. Nimeni nu este obligat sã prezinte înscrisuri, chiar comune, care nu pot fi arãtate fãrã pericol de daunã, în conformitate cu can. 1548, § 2, nr. 2, sau fãrã pericolul de a viola un secret ce trebuie pãstrat. § 2. Cu toate acestea, dacã cel puţin un fragment din înscris poate fi transcris şi arãtat fãrã inconvenientele menţionate, judecãtorul poate da dispoziţie ca el sã fie prezentat. CAP. III Martorii şi mãrturiile Can. 1547 - În orice fel de cauzã este admisã dovada testimonialã, sub conducerea judecãtorului. Can. 1548 - § 1. Martorii trebuie sã mãrturiseascã adevãrul în faţa judecãtorului care îi interogheazã în mod legitim. § 2. Rãmânând neatinsã dispoziţia can. 1550, § 2, nr. 2, sunt scutiţi de obligaţia de a rãspunde: 1° clericii, cu privire la acele chestiuni ce le-au fost revelate în virtutea slujirii sacre; funcţionarii de stat, medicii, moaşele, avocaţii, notarii şi alţii care sunt ţinuţi la secretul profesional, chiar şi numai datoritã sfatului dat, cu privire la chestiunile ce sunt supuse acestui secret; 2° cei care se tem cã mãrturia lor ar putea sã le cauzeze fie lor înşişi, fie soţului (soţiei), fie consangvinilor apropiaţi sau afinilor, dezonoare, maltratãri periculoase sau alte rele grave. ART. 1 Persoanele care pot fi martori Can. 1549 - Toţi pot fi martori, dacã nu sunt, total sau parţial, excluşi în mod expres de cãtre drept. Can. 1550 - § 1. Sã nu fie admişi sã depunã mãrturie minorii sub paisprezece ani şi persoanele debile mental; aceştia vor putea totuşi fi audiaţi, dacã judecãtorul declarã printr-un decret cã acest lucru e util. § 2. Sunt consideraţi incapabili: 1° cei care sunt parte în cauzã, sau cei care îi reprezintã pe aceştia în proces, judecãtorul sau asistenţii lui, avocatul şi ceilalţi care asistã sau au asistat pãrţile în aceeaşi cauzã; 2° preoţii, cu privire la acele lucruri pe care le-au aflat din mãrturisirea sacramentalã, chiar dacã penitentul ar cere dezvãluirea lor; mai mult, cele auzite de oricine şi indiferent în ce mod cu ocazia spovezii nu pot fi acceptate nici mãcar ca indiciu de adevãr. ART. 2 Admiterea şi excluderea martorilor Can. 1551 - Partea care a propus un martor poate sã renunţe la depoziţia lui; dar partea adversã poate totuşi cere ca el sã fie audiat. Can. 1552 - § 1. Când se cere dovada prin martori, sã se indice tribunalului numele şi domiciliul lor. § 2. Sã fie prezentat, în termenul stabilit de judecãtor, chestionarul pentru care este cerutã interogarea martorilor; în caz contrar, sã se considere cã cererea este abandonatã. Can. 1553 - Îi revine de drept judecãtorului sã împiedice prezentarea unui numãr prea mare de martori. Can. 1554 - Înainte ca martorii sã fie interogaţi, numele lor sã fie aduse la cunoştinţa pãrţilor, iar dacã, dupã aprecierea prudentã a judecãtorului, acest lucru nu este posibil fãrã o gravã dificultate, sã aibã loc cel puţin înainte de publicarea mãrturiilor. Can. 1555 - Rãmânând valabilã dispoziţia can. 1550, partea poate cere ca un martor sã fie exclus, dacã, înainte de interogarea lui, se dovedeşte cã existã un motiv just de excludere. Can. 1556 - Citarea martorului se face prin decret din partea judecãtorului, notificat martorului în mod legal. Can. 1557 - Martorul, citat în mod legal, sã comparã sau sã aducã la cunoştinţa judecãtorului motivul absenţei. ART. 3 Audierea martorilor Can. 1558 - § 1. Martorii trebuie audiaţi în însuşi sediul tribunalului, dacã judecãtorul nu este de altã pãrere. § 2. Cardinalii, Patriarhii, Episcopii şi cei care, potrivit dreptului din ţara lor, beneficiazã de o favoare asemãnãtoare, sã fie audiaţi în locul ales de ei înşişi. § 3. Judecãtorul sã decidã unde trebuie audiaţi cei cãrora le este imposibil sau dificil sã se deplaseze la sediul tribunalului din cauza distanţei, a bolii sau a altui impediment, rãmânând valabile dispoziţiile cann. 1418 şi 1469, § 2. Can. 1559 - Pãrţile nu pot asista la audierea martorilor, în afarã de cazul în care judecãtorul, mai ales când e vorba de un bine privat, considerã cã trebuie admise. În schimb, pot sã asiste avocaţii sau procuratorii lor, dacã judecãtorul nu a considerat cã, din cauza circumstanţelor faptelor şi persoanelor, trebuie sã se procedeze în secret. Can. 1560 - § 1. Fiecare martor trebuie interogat aparte. § 2. Dacã martorii nu sunt de acord între ei sau cu partea într-o chestiune gravã, judecãtorul poate permite ca cei care sunt în dezacord sã discute între ei sau sã se confrunte, evitându-se, pe cât e posibil, certurile şi scandalul. Can. 1561 - Audierea martorului este fãcutã de judecãtor sau de un delegat al sãu ori de judecãtorul de instrucţie, la care trebuie sã asiste un notar; de aceea, dacã pãrţile, promotorul de justiţie, apãrãtorul legãmântului sau avocaţii, care iau parte la audiere, au alte întrebãri de pus martorului, sã nu le punã martorului, ci judecãtorului sau celui care îi ţine locul, ca sã le punã el însuşi, dacã legea particularã nu prevede altfel. Can. 1562 - § 1. Judecãtorul sã aminteascã martorului obligaţia gravã de a spune tot adevãrul şi numai adevãrul. § 2. Judecãtorul sã-l punã pe martor la jurãmânt, conform can. 1532, iar dacã martorul refuzã sã-l depunã, sã fie totuşi audiat, chiar fãrã sã jure. Can. 1563 - În primul rând, judecãtorul sã verifice identitatea martorului; sã întrebe apoi care este legãtura lui cu pãrţile şi, punându-i întrebãri specifice cu privire la cauzã, sã-l întrebe şi de la cine şi când anume a cunoscut lucrurile pe care le afirmã. Can. 1564 - Întrebãrile sã fie scurte, adaptate priceperii celui interogat, sã nu conţinã mai multe chestiuni deodatã, sã nu fie sofisticate, nici viclene, sã nu sugereze rãspunsul, sã nu jigneascã pe nimeni şi sã se refere la cauza despre care este vorba. Can. 1565 - § 1. Întrebãrile nu trebuie comunicate dinainte martorilor. § 2. Totuşi, dacã faptele ce trebuie mãrturisite s-au petrecut cu mult timp în urmã, aşa încât nu pot fi afirmate cu certitudine dacã nu sunt amintite dinainte, judecãtorul va putea sã îi sugereze martorului unele amãnunte, când considerã cã acest lucru poate fi fãcut fãrã pericol. Can. 1566 - Martorii sã dea mãrturie oral, fãrã sã citeascã adnotãrile scrise, dacã nu este vorba de calcule şi sume; în acest caz, vor putea consulta notele scrise pe care le-au adus cu ei. Can. 1567 - § 1. Rãspunsul trebuie scris imediat de cãtre notar şi sã reproducã înseşi cuvintele mãrturisirii fãcute, cel puţin pe acelea care privesc direct obiectul judecãţii. § 2. Poate fi admisã folosirea benzii magnetice, cu condiţia ca ulterior rãspunsurile sã fie transcrise şi, dacã e posibil, semnate de cei care au fãcut depoziţie. Can. 1568 - Notarul sã menţioneze în acte despre jurãmântul prestat, dispensat sau refuzat, despre prezenţa pãrţilor şi a altora, despre întrebãrile puse în oficiu şi, în general, despre tot ceea ce s-a întâmplat eventual în timpul audierii martorilor şi meritã sã fie amintit. Can. 1569 - § 1. La sfârşitul audierii trebuie sã i se citeascã martorului cele scrise de notar privind declaraţiile fãcute verbal, sau sã i se dea posibilitatea sã asculte declaraţiile înregistrate pe bandã magneticã, acordându-i-se facultatea de a adãuga, de a elimina, de a corecta sau de a schimba. § 2. În sfârşit, depoziţia trebuie semnatã de martor, de judecãtor şi de notar. Can. 1570 - Dacã judecãtorul considerã cã este necesar sau folositor, cu condiţia sã nu existe pericol de coluziune sau de mituire, martorii, deşi au fost audiaţi, vor putea, la intervenţia unei pãrţi sau din oficiu, sã fie din nou chemaţi la audiere înainte de publicarea actelor sau a mãrturiilor. Can. 1571 - Martorilor trebuie sã li se restituie, dupã o taxare echitabilã stabilitã de judecãtor, atât cheltuielile ce le-au fãcut, cât şi câştigul pe care l-au pierdut pentru cã s-au deplasat sã dea mãrturie. ART. 4 Credibilitatea mãrturiilor Can. 1572 - În aprecierea mãrturiilor, judecãtorul, cerând, dacã e necesar, scrisori testimoniale, sã examineze: 1° care este condiţia persoanei şi onestitatea ei; 2° dacã depune mãrturie pe bazã de cunoaştere personalã, mai cu seamã pe baza a ceea ce ea însãşi a vãzut sau a auzit, sau pe bazã de pãrere personalã, pe bazã de zvon sau pe baza celor auzite de la alţii; 3° dacã martorul este statornic şi ferm coerent cu el însuşi, sau este schimbãtor, nesigur şi şovãitor; 4° dacã are şi alţi martori de aceeaşi pãrere şi dacã cele spuse de el sunt sau nu confirmate şi de alte elemente ale dovezii. Can. 1573 - Depoziţia unui singur martor nu poate constitui o dovadã deplinã, decât dacã este vorba de un martor calificat, care depune mãrturie despre lucruri sãvârşite din oficiu, sau dacã circumstanţele lucrurilor şi persoanelor sugereazã altfel. CAP. IV Experţii Can. 1574 - Trebuie sã se apeleze la serviciul experţilor ori de câte ori, din dispoziţia dreptului sau a judecãtorului, cercetarea şi avizul lor, bazate pe regulile tehnicii sau ale ştiinţei, sunt necesare pentru a dovedi cu exactitate un fapt sau pentru a cunoaşte adevãrata naturã a unui lucru. Can. 1575 - Îi aparţine de drept judecãtorului sã numeascã experţii, ascultând pãrerea pãrţilor sau la propunerea lor, ori, dacã e cazul, sã accepte relatãrile fãcute deja de alţi experţi. Can. 1576 - Chiar şi experţii sunt excluşi sau pot fi recuzaţi pentru aceleaşi motive ca şi martorii. Can. 1577 - § 1. Judecãtorul, ţinând seama de eventualele alegaţii fãcute de pãrţile în cauzã, sã stabileascã prin decret toate punctele asupra cãrora trebuie sã se axeze munca expertului. § 2. Expertului trebuie sã-i fie puse la dispoziţie actele cauzei, precum şi alte documente şi mijloace auxiliare de care ar putea avea nevoie pentru a-şi îndeplini corect şi cu fidelitate misiunea. § 3. Judecãtorul, ascultând pãrerea expertului, sã stabileascã spaţiul de timp în care trebuie sãvârşit examenul şi sã fie prezentatã relatarea. Can. 1578 - § 1. Fiecare expert sã-şi întocmeascã relatarea în mod separat, dacã judecãtorul nu ordonã sã se facã una singurã, semnatã de toţi; în acest caz, eventualele divergenţe de opinie sã fie adnotate cu grijã. § 2. Experţii trebuie sã indice în mod clar prin ce documente sau alte mijloace adecvate sau convins de identitatea persoanelor, a lucrurilor sau a locurilor, dupã ce metodã sau criteriu au procedat în îndeplinirea sarcinii încredinţate şi, mai ales, pe ce argumente se bazeazã concluziile lor. § 3. Expertul poate fi chemat de judecãtor sã dea ulterioare explicaţii ce par a fi necesare. Can. 1579 - § 1. Judecãtorul sã analizeze cu atenţie nu numai concluziile experţilor, chiar concordante, dar şi toate celelalte circumstanţe ale cauzei. § 2. Expunând motivele deciziei sale, judecãtorul trebuie sã arate ce argumente l-au determinat sã admitã sau sã respingã concluziile experţilor. Can. 1580 - Experţilor trebuie sã li se plãteascã cheltuielile şi onorariile, pe care judecãtorul trebuie sã le stabileascã în mod corespunzãtor şi echitabil, respectând dreptul particular. Can. 1581 - § 1. Pãrţile pot sã desemneze experţi particulari, care trebuie aprobaţi de judecãtori. § 2. Aceştia, dacã judecãtorul le permite, pot sã consulte, în mãsura în care e necesar, actele cauzei şi sã asiste la efectuarea expertizei; pot sã prezinte întotdeauna o relatare proprie. CAP. V Cercetarea la faţa locului Can. 1582 - Dacã, pentru rezolvarea cauzei, judecãtorul considerã cã este oportun sã se deplaseze într-un anumit loc sau sã cerceteze ceva, trebuie sã decidã aceasta printr-un decret în care, ascultând pãrţile, sã indice pe scurt tot ceea ce trebuie sã i se arate în cadrul acestei deplasãri. Can. 1583 - Sã se întocmeascã un proces verbal despre cercetarea efectuatã. CAP. VI Prezumţiile Can. 1584 - Prezumţia este presupunerea probabilã despre un lucru incert. Prezumţia dreptului (iuris) este prezumţia stabilitã de însãşi legea; a omului (hominis) este prezumţia formulatã de judecãtor. Can. 1585 - Cine are în favoarea sa o prezumţie a dreptului este scutit de obligaţia de a dovedi, aceasta cãzând în sarcina pãrţii adverse. Can. 1586 - Judecãtorul sã nu admitã prezumţii care nu sunt stabilite de drept, decât pentru un fapt cert şi determinat, legat direct de ceea ce constituie obiectul controversei. TITLUL V Cauzele incidentale Can. 1587 - O cauzã incidentalã are loc în cazul când, dupã începerea procesului prin citaţie, este propusã o chestiune care, deşi nu este conţinutã în mod expres în cererea de chemare în judecatã, este totuşi aşa de strâns legatã de cauzã, încât de cele mai multe ori trebuie soluţionatã înainte de chestiunea principalã. Can. 1588 - Cauza incidentalã se propune în scris sau verbal în faţa judecãtorului competent pentru rezolvarea cauzei principale, indicându-se legãtura ce existã între ea şi cauza principalã. Can. 1589 - § 1. Dupã ce a primit cererea şi a ascultat pãrţile, judecãtorul sã decidã cât mai repede dacã chestiunea incidentalã propusã este întemeiatã şi are legãturã cu cauza principalã, sau dacã trebuie respinsã imediat; iar dacã o admite, sã decidã dacã gravitatea ei este de aşa naturã încât trebuie rezolvatã printr-o sentinţã interlocutorie sau printr-un decret. § 2. Iar dacã apreciazã cã chestiunea incidentalã nu trebuie soluţionatã înainte de sentinţa definitivã, sã decidã sã se ţinã seama de ea când va fi definitivã cauza principalã. Can. 1590 - § 1. Dacã chestiunea incidentalã trebuie rezolvatã prin sentinţã, sã se respecte normele despre procesul contencios oral, dacã judecãtorul, ţinând seama de gravitatea chestiunii, nu dispune altfel. § 2. Dacã trebuie rezolvatã printr-un decret, tribunalul poate încredinţa chestiunea unui judecãtor de instrucţie ori preşedintelui.Can. 1591 - Înainte de a se încheia cauza principalã, judecãtorul sau tribunalul poate, dacã intervine un motiv just, sã revoce sau sã modifice decretul sau sentinţa interlocutorie, fie la intervenţia pãrţii, fie din oficiu, ascultând pãrţile. CAP. I Neprezentarea pãrţilor Can. 1592 - § 1. Dacã partea pârâtã, citatã, nu a compãrut şi nici nu şi-a motivat suficient absenţa, sau nu a rãspuns conform can. 1507, § 1, judecãtorul sã o declare absentã de la judecatã şi sã decidã ca respectiva cauzã, respectându-se tot ceea ce este stabilit, sã continue pânã la sentinţa definitivã şi executarea ei. § 2. Înainte de a da decretul despre care vorbeşte § 1, judecãtorul trebuie sã fie sigur, chiar printr-o nouã citaţie, dacã e cazul, cã citaţia fãcutã în mod legitim a ajuns la pârât în timp util. Can. 1593 - § 1. Dacã ulterior pârâtul se prezintã la proces sau rãspunde înainte de rezolvarea cauzei, poate aduce concluzii şi dovezi, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 1600; judecãtorul sã aibã totuşi grijã ca procesul sã nu se prelungeascã dinadins prin amânãri prea mari şi care nu sunt necesare. § 2. Chiar dacã nu a compãrut sau nu a rãspuns înainte de rezolvarea cauzei, pârâtul poate ataca sentinţa; iar dacã se dovedeşte cã a fost împiedicat în mod legitim şi cã nu a putut sã dovedeascã acest lucru, se poate folosi de contestaţia în anulare. Can. 1594 - Dacã reclamantul nu a compãrut în ziua şi la ora fixate pentru întâmpinare şi nici nu a adus o justificare adecvatã: 1° judecãtorul sã-l citeze din nou; 2° dacã reclamantul nu se supune noii citãri, se presupune cã a renunţat la instanţã în conformitate cu cann. 1524-1525. 3° dacã ulterior vrea sã intervinã în proces, sã se respecte can. 1593. Can. 1595 - § 1. Partea absentã de la proces, fie reclamantul, fie pârâtul, care nu a dovedit cã a avut un impediment just, are obligaţia nu numai de a plãti cheltuielile de judecatã, ce au fost fãcute din cauza absenţei, dar şi de a despãgubi, dacã e necesar, cealaltã parte. § 2. Dacã şi reclamantul şi pârâtul au lipsit de la proces, au obligaţia de a plãti în solidar cheltuielile de judecatã. CAP. II Intervenţia unei terţe persoane în cauzã Can. 1596 - § 1. O persoanã care are interes, poate fi admisã sã intervinã în cauzã în orice instanţã a litigiului, fie ca parte ce îşi apãrã dreptul propriu, fie în mod secundar pentru a ajuta una dintre pãrţile în cauzã. § 2. Dar, ca sã fie admisã, trebuie sã prezinte judecãtorului, înainte de încheierea cauzei, o cerere în care sã dovedeascã pe scurt dreptul sãu de a interveni. § 3. Cine intervine în cauzã trebuie sã fie admis în faza în care se aflã cauza, acordându-ise un termen scurt şi peremptoriu pentru a-şi prezenta dovezile, dacã respectiva cauzã a ajuns la faza doveditoare. Can. 1597 - Judecãtorul, ascultând pãrţile, trebuie sã cheme la judecatã o terţã persoanã când intervenţia ei este consideratã necesarã. TITLUL VI Publicarea actelor, încheierea cauzei şi discutarea cauzei Can. 1598 - § 1. Dupã ce dovezile au fost anexate la dosar, judecãtorul, printr-un decret, trebuie sã permitã pãrţilor şi avocaţilor lor, sub pedeapsa nulitãţii, sã examineze, în cancelaria tribunalului, actele pe care încã nu le cunosc; mai mult, avocaţilor, care cer aceasta, li se poate da o copie a actelor; în schimb, în cauzele care privesc binele public, judecãtorul poate, pentru a evita pericole foarte grave, sã decidã ca un anumit act sã nu fie fãcut cunoscut nimãnui, având totuşi grijã ca dreptul la apãrare sã rãmânã întotdeauna neştirbit. § 2. Pentru a completa dovezile, pãrţile pot sã prezinte judecãtorului şi alte dovezi; dupã anexarea acestora la dosar, se poate emite din nou decretul despre care vorbeşte § 1, dacã judecãtorul considerã cã acest lucru e necesar. Can. 1599 - § 1. Terminându-se întreaga procedurã referitoare la prezentarea dovezilor, se ajunge la încheierea cauzei (conclusio in causa). § 2. Aceastã încheiere are loc atunci când pãrţile declarã cã nu mai au nimic de prezentat, sau când a trecut timpul util stabilit de judecãtor pentru prezentarea dovezilor, sau când judecãtorul declarã cã el considerã cauza instruitã suficient. § 3. Judecãtorul sã dea un decret cu privire la încheierea cauzei, indiferent în ce moment a avut loc aceasta. Can. 1600 - § 1. Dupã încheierea cauzei, judecãtorul poate sã-i mai convoace pe aceiaşi martori sau pe alţii, sau sã stabileascã alte dovezi care nu au fost cerute anterior, numai: 1° dacã toate pãrţile sunt de acord, în cauzele în care este vorba exclusiv de binele privat al pãrţilor; 2° în celelalte cauze, dupã ce au fost ascultate pãrţile şi cu condiţia sã existe un motiv grav şi sã se evite orice pericol de fraudã sau de mituire; 3° în toate cauzele, când existã probabilitatea cã, dacã nu este admisã o nouã dovadã, sentinţa va fi nedreaptã ca urmare a motivelor prevãzute în can. 1645, § 2, nr. 1-3. § 2. Judecãtorul poate sã ordone sau sã admitã sã fie prezentat un înscris pe care persoana interesatã, poate fãrã vina ei, nu a putut sã-l prezinte anterior. § 3. Noile dovezi sã fie publicate, respectându-se can. 1598, § 1. Can. 1601 - Dupã efectuarea încheierii cauzei, judecãtorul sã stabileascã un termen potrivit pentru prezentarea apãrãrilor sau a observaţiilor. Can. 1602 - § 1. Apãrãrile şi observaţiile sã fie scrise, în afarã de cazul cã judecãtorul, cu consimţãmântul pãrţilor, considerã cã este suficientã dezbaterea din timpul şedinţei tribunalului. § 2. Pentru a tipãri apãrãrile împreunã cu principalele documente, este necesarã permisiunea prealabilã a judecãtorului, respectându-se obligaţia secretului, dacã e cazul. § 3. În ce priveşte amploarea apãrãrilor, numãrul de exemplare şi alte circumstanţe concomitente de acest fel, sã se respecte regulamentul tribunalului. Can. 1603 - § 1. Dupã ce şi-au comunicat reciproc apãrãrile şi observaţiile, ambele pãrţi pot prezenta replicile într-un timp scurt stabilit dinainte de judecãtor. § 2. Pãrţile sã aibã acest drept numai o singurã datã, în afarã de cazul când judecãtorul considerã, dintr-un motiv grav, cã trebuie acordat încã o datã; în acest caz, concesia fãcutã unei pãrţi se considerã cã este fãcutã şi celeilalte pãrţi. § 3. Promotorul de justiţie şi apãrãtorul legãmântului au dreptul sã rãspundã încã o datã la replicile pãrţilor. Can. 1604 - § 1. Este absolut interzisã neînregistrarea în actele cauzei a informaţiilor ce sunt oferite judecãtorului de cãtre pãrţi, de cãtre avocaţi sau de cãtre alţii. § 2. Dacã discutarea cauzei este fãcutã în scris, judecãtorul poate stabili sã aibã loc, în timpul şedinţei tribunalului, o dezbatere oralã moderatã, pentru clarificarea unor chestiuni. Can. 1605 - La dezbaterea oralã, despre care vorbesc cann. 1602, § 1 şi 1604, § 2, sã fie prezent un notar, ca sã consemneze imediat în scris cele discutate şi hotãrâte, dacã judecãtorul porunceşte acest lucru sau îl cere una dintre pãrţi şi judecãtorul este de acord. Can. 1606 - Dacã pãrţile au neglijat sã pregãteascã în timp util apãrarea sau dacã se încredinţeazã competenţei şi conştiinţei judecãtorului, judecãtorul va putea pronunţa imediat sentinţa dacã, pe baza actelor şi a ceea ce a fost dovedit, considerã cã respectiva cauzã a fost examinatã suficient, dupã ce a cerut totuşi observaţiile promotorului de justiţie şi ale apãrãtorului legãmântului, dacã intervin în proces. TITLUL VII Deciziile judecãtorului Can. 1607 - O cauzã examinatã pe cale judiciarã, dacã este principalã, este decisã de judecãtor prin sentinţã definitivã; dacã este incidentalã, prin sentinţã interlocutorie, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 1589, § 1. Can. 1608 - § 1. La pronunţarea oricãrei sentinţe, este necesar ca judecãtorul sã aibã în conştiinţã certitudinea moralã cu privire la ceea ce trebuie sã decidã prin sentinţã. § 2. Judecãtorul trebuie sã ajungã la aceastã certitudine pe baza actelor şi a ceea ce a fost demonstrat. § 3. Judecãtorul trebuie sã aprecieze dovezile dupã conştiinţa proprie, rãmânând neatinse dispoziţiile legii despre eficacitatea unor dovezi. § 4. Judecãtorul care nu a putut dobândi aceastã certitudine sã decidã cã dreptul reclamantului nu este dovedit şi sã-l achite pe pârât, dacã nu este vorba de o cauzã care se bucurã de ocrotirea dreptului, caz în care trebuie sã se pronunţe în avantajul ei. Can. 1609 - § 1. În tribunalul colegial, preşedintele colegiului sã stabileascã ziua şi ora în care judecãtorii trebuie sã se întruneascã pentru a delibera şi, dacã un motiv special nu sugereazã contrariul, reuniunea sã aibã loc chiar în sediul tribunalului. § 2. În ziua stabilitã pentru reuniune, fiecare judecãtor sã-şi prezinte concluziile scrise cu privire la esenţa cauzei, precum şi motivele, în drept şi în fapt, pentru care a ajuns la aceste concluzii; aceste concluzii sã fie anexate la actele cauzei şi ţinute sub secret. § 3. Dupã invocarea Numelui lui Dumnezeu, dupã expunerea concluziilor fiecãruia în ordinea precedenţei, totuşi astfel încât sã se înceapã întotdeauna cu prezentatorul sau raportorul cauzei, sã aibã loc dezbaterea sub conducerea preşedintelui tribunalului, mai ales pentru a delinea ceea ce trebuie stabilit în partea dispozitivã a sentinţei. § 4. Totuşi, în cursul dezbaterii, îi este permis fiecãruia sã-şi abandoneze concluzia anterioarã. Judecãtorul care nu vrea sã se asocieze deciziei celorlalţi judecãtori poate cere ca, în caz de apel, concluziile sale sã fie trimise tribunalului superior. § 5. Dacã însã judecãtorii nu vor sau nu pot sã ajungã la sentinţã în cadrul primei dezbateri, decizia poate fi amânatã cu ocazia unei alte întruniri, care trebuie sã aibã loc în termen de o sãptãmânã, dacã nu trebuie completatã instruirea cauzei, conform can. 1600. Can. 1610 - § 1. Dacã judecãtorul este unic, va redacta personal sentinţa. § 2. În tribunalul colegial, îi revine prezentatorului sau raportorului obligaţia de a redacta sentinţa, extrãgând motivaţiile din ceea ce fiecare judecãtor a prezentat în cadrul dezbaterii, în afarã de cazul când majoritatea judecãtorilor au stabilit deja motivaţiile ce trebuie aduse; în continuare, sentinţa trebuie supusã aprobãrii fiecãrui judecãtor. § 3. Sentinţa trebuie publicatã în termen de o lunã de la data când cauza a fost decisã, dacã, în tribunalul colegial, judecãtorii nu au stabilit, dintr-un motiv grav, un termen mai mare. Can. 1611 - Sentinţa trebuie: 1° sã rezolve controversa discutatã în tribunal, dând un rãspuns satisfãcãtor fiecãrui dubiu; 2° sã determine care sunt obligaţiile pãrţilor, provenite din judecatã, şi în ce mod trebuie sã fie îndeplinite; 3° sã expunã raţiunile sau motivele, atât în drept, cât şi în fapt, pe care se bazeazã partea dispozitivã a sentinţei; 4° sã stabileascã cheltuielile de judecatã. Can. 1612 - § 1. Dupã invocarea Numelui lui Dumnezeu, sentinţa trebuie sã menţioneze în ordine cine este judecãtorul sau care este tribunalul; apoi, numele reclamantului, al pârâtului, al procuratorului, şi domiciliul lor; numele promotorului de justiţie şi al apãrãtorului legãmântului, dacã aceştia au luat parte la proces. § 2. Apoi trebuie sã expunã pe scurt prezentarea cazului, împreunã cu concluziile pãrţilor şi formularea dubiilor. § 3. Sã urmeze apoi partea dispozitivã a sentinţei, precedatã de motivaţiile pe care se bazeazã. § 4. Sã se încheie cu indicarea zilei şi a locului în care a fost pronunţatã şi cu semnãtura judecãtorului sau, dacã tribunalul este colegial, a tuturor judecãtorilor şi a notarilor. Can. 1613 - Normele de mai sus, referitoare la sentinţa definitivã, trebuie aplicate şi în cazul sentinţei interlocutorii. Can. 1614 - Sentinţa sã fie publicatã cât mai curând posibil, indicându-se modalitãţile în care poate fi atacatã; înainte de publicare, nu are nici o valoare, chiar dacã partea dispozitivã a fost notificatã pãrţilor, cu permisiunea judecãtorului. Can. 1615 - Publicarea sau intimarea sentinţei poate fi fãcutã fie înmânând pãrţilor sau procuratorilor lor o copie a ei, fie trimiţându-le aceeaşi copie în conformitate cu can. 1509. Can. 1616 - § 1. Dacã în textul sentinţei s-a strecurat fie o eroare de calcul, fie o eroare materialã în transcrierea pãrţii dispozitive sau în expunerea faptelor şi în cererile pãrţilor, fie au fost omise cele ce sunt stabilite de can. 1612, sentinţa trebuie corectatã sau completatã, la intervenţia pãrţii sau din oficiu, de acelaşi tribunal care a pronunţat-o, ascultând, însã, întotdeauna pãrţile şi adãugând un decret la sfârşitul sentinţei. § 2. Dacã una dintre pãrţi se opune, chestiunea incidentalã sã fie soluţionatã printr-un decret. Can. 1617 - Cu excepţia sentinţei, toate celelalte pronunţãri ale judecãtorului sunt decrete care, dacã nu sunt adevãrate ordonanţe, nu au eficacitate, în afarã de cazul când expun cel puţin în mod sumar motivaţiile sau fac trimitere la motivaţiile expuse într-un alt act. Can. 1618 - O sentinţã interlocutorie sau un decret au valoare de sentinţã definitivã dacã împiedicã judecata sau pun capãt judecãţii însãşi sau unuia dintre gradele ei, referitor la cel puţin una dintre pãrţile în cauzã. TITLUL VIII Atacarea sentinţei CAP. I Contestaţia în anulare a sentinţei Can. 1619 - Rãmânând neschimbate dispoziţiile cann. 1622 şi 1623, nulitãţile actelor stabilite de dreptul pozitiv, care, deşi au fost cunoscute de partea care prezintã contestaţia, nu au fost denunţate judecãtorului înainte de sentinţã, sunt remediate de sentinţa însãşi, când este vorba de o cauzã care priveşte binele persoanelor private. Can. 1620 - O sentinţã este atinsã de viciul nulitãţii iremediabile dacã: 1° a fost pronunţatã de un judecãtor a cãrui incompetenţã este absolutã; 2° a fost pronunţatã de o persoanã lipsitã de puterea de a judeca în tribunalul în care cauza a fost decisã; 3° judecãtorul a dat sentinţa constrâns prin violenţã sau teamã gravã; 4° procesul a fost fãcut fãrã cererea judiciarã prevãzutã de can. 1501, sau nu a fost întreprins împotriva unui pârât; 5° a fost pronunţatã între pãrţi dintre care cel puţin una nu avea capacitatea de a acţiona în judecatã; 6° o persoanã a acţionat în numele altei persoane fãrã mandat legitim; 7° i s-a negat uneia dintre pãrţi dreptul de a se apãra; 8° controversa nu a fost soluţionatã nici mãcar parţial. Can. 1621 - Contestaţia în anulare, prevãzutã de can. 1620, poate fi prezentatã ca excepţie fãrã limite de timp, iar ca acţiune, în termen de zece ani de la data publicãrii sentinţei, în faţa judecãtorului care a dat sentinţa. Can. 1622 - O sentinţã este atinsã de viciul nulitãţii remediabile dacã: 1° a fost pronunţatã de un numãr ilegal de judecãtori, contrar prevederilor can. 1425, § 1; 2° nu conţine motivaţiile deciziei; 3° nu are semnãturile stabilite de drept; 4° nu indicã anul, luna, ziua şi locul unde a fost pronunţatã; 5° se bazeazã pe un act judiciar nul, a cãrui nulitate nu a fost remediatã în conformitate cu can. 1619; 6° a fost pronunţatã împotriva unei pãrţi absente în mod legitim în conformitate cu can. 1593, § 2. Can. 1623 - Contestaţia în anulare, în cazurile despre care vorbeşte can. 1622, poate fi prezentatã în timp de trei luni de la data cunoaşterii publicãrii sentinţei. Can. 1624 - Contestaţia în anulare este examinatã de însuşi judecãtorul care a pronunţat sentinţa; dar dacã partea se teme cã judecãtorul care a pronunţat sentinţa atacatã de contestaţia în anulare este pãrtinitor, şi de aceea îl considerã suspect, poate cere sã fie înlocuit cu un alt judecãtor, conform can. 1450. Can. 1625 - Contestaţia în anulare poate fi prezentatã împreunã cu apelul, în termenul stabilit pentru apel. Can. 1626 - § 1. Nu numai pãrţile care se simt lezate pot face contestaţia în anulare, ci şi promotorul de justiţie sau apãrãtorul legãmântului, ori de câte ori au dreptul de a interveni. § 2. Însuşi judecãtorul poate sã retracteze sentinţa nulã datã de el sau sã o corecteze în termenul stabilit de can. 1623, dacã între timp nu s-a înaintat apelul împreunã cu contestaţia în anulare, ori dacã nulitatea nu a fost remediatã prin expirarea termenului prevãzut de can. 1623. Can. 1627 - Cauzele privind contestaţia în anulare pot fi tratate dupã normele procesului contencios oral. CAP. II Apelul Can. 1628 - Partea care se considerã nedreptãţitã de o sentinţã, de asemenea, promotorul de justiţie şi apãrãtorul legãmântului, în cauzele în care este necesarã prezenţa lor, au dreptul sã facã apel împotriva sentinţei la judecãtorul superior, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 1625. Can. 1629 - Nu se face apel: 1° împotriva unei sentinţe pronunţate de Suveranul Pontif sau de Signatura Apostolicã; 2° împotriva unei sentinţe atinse de viciul nulitãţii, în afarã de cazul când apelul este fãcut împreunã cu contestaţia în anulare, conform can. 1625; 3° împotriva unei sentinţe care a devenit lucru judecat definitiv; 4° împotriva decretului judecãtorului sau a unei sentinţe interlocutorii, care nu au valoare de sentinţã definitivã, în afarã de cazul când apelul este fãcut împreunã cu apelul împotriva unei sentinţe definitive; 5° împotriva unei sentinţe sau a unui decret într-o cauzã pentru care dreptul stabileşte ca respectiva chestiune sã fie soluţionatã cât mai repede posibil. Can. 1630 - § 1. Apelul trebuie prezentat în faţa judecãtorului care a pronunţat sentinţa, în termen peremptoriu de cincisprezece zile utile de la data cunoaşterii publicãrii sentinţei. § 2. Dacã apelul este fãcut verbal, notarul sã-l formuleze în scris în faţa apelantului. Can. 1631 - Dacã apare vreo problemã cu privire la dreptul de a face apel, ea sã fie rezolvatã cât mai repede posibil de tribunalul de apel, în conformitate cu normele procesului contencios oral. Can. 1632 - § 1. Dacã în apel nu se indicã tribunalul la care este înaintat, se presupune cã este fãcut la tribunalul prevãzut de cann. 1438 şi 1439. § 2. Dacã cealaltã parte recurge la un alt tribunal de apel, cauza va fi rezolvatã de tribunalul de grad superior, rãmânând neatins can. 1415. Can. 1633 - Apelul trebuie continuat în faţa judecãtorului cãruia (ad quem) îi este prezentat în timp de o lunã de la data înaintãrii lui, în afarã de cazul când judecãtorul care a pronunţat sentinţa (a quo) a acordat pãrţii un termen mai lung pentru a-l continua. Can. 1634 - § 1. Pentru a continua apelul este necesar, şi e suficient, ca partea sã cearã intervenţia judecãtorului superior pentru îndreptarea sentinţei atacate, anexând o copie a acestei sentinţe şi arãtând motivele apelului. § 2. Dacã însã partea care face apel nu poate obţine în timp util copia sentinţei atacate de la tribunalul care a pronunţat-o (a quo), între timp termenele nu se scurg, iar impedimentul trebuie adus la cunoştinţa judecãtorului de apel, care judecãtor îl va obliga printr-un precept pe judecãtorul care a pronunţat sentinţa (a quo) sã-şi îndeplineascã datoria cât mai curând. § 3. Între timp, judecãtorul care a dat sentinţa (a quo) trebuie sã trimitã judecãtorului de apel actele, conform can. 1474. Can. 1635 - Trecând în mod inutil termenele peremptorii pentru apel, fie în faţa judecãtorului care a pronunţat sentinţa, fie în faţa judecãtorului de apel, apelul este considerat abandonat. Can. 1636 - § 1. Apelantul poate sã renunţe la apel, cu efectele prevãzute de can. 1525. § 2. Dacã apelul a fost fãcut de apãrãtorul legãmântului sau de promotorul de justiţie, renunţarea poate fi fãcutã, dacã legea nu stabileşte altfel, de apãrãtorul legãmântului sau de promotorul de justiţie al tribunalului de apel. Can. 1637 - § 1. Apelul fãcut de reclamant valoreazã şi pentru pârât, şi invers. § 2. Dacã sunt mai mulţi pârâţi sau reclamanţi, iar sentinţa este atacatã de unul dintre ei, sau numai împotriva unuia dintre ei, atacarea sentinţei se considerã a fi fãcutã de cãtre toţi şi împotriva tuturor, când lucrul cerut este indivizibil sau obligaţia este solidarã. § 3. Dacã apelul este fãcut de una dintre pãrţi împotriva unui punct al sentinţei, partea adversã, chiar dacã termenele peremptorii pentru apel au trecut, poate prezenta în mod incidental apel împotriva altor puncte în termen peremptoriu de cincisprezece zile de la data când i-a fost notificat apelul principal. § 4. Dacã nu rezultã altfel, apelul se presupune a fi fãcut împotriva tuturor punctelor din sentinţã. Can. 1638 - Apelul suspendã executarea sentinţei. Can. 1639 - § 1. Rãmânând valabilã dispoziţia can. 1683, în gradul de apel nu poate fi admis un nou motiv de a cere, nici mãcar sub forma unui cumul util; de aceea, întâmpinarea poate viza exclusiv confirmarea sau modificarea, în întregime sau parţial, a primei sentinţe. § 2. În schimb, sunt admise noi dovezi numai în conformitate cu can. 1600. Can. 1640 - În gradul de apel trebuie sã se procedeze, cu adaptãrile adecvate, ca şi în prima instanţã; totuşi, dacã eventual dovezile nu trebuie completate, sã se treacã la discutarea cauzei şi la sentinţã imediat dupã ce a avut loc întâmpinarea în conformitate cu can. 1513, § 1 şi can. 1639, § 1. TITLUL IX Lucrul judecat definitiv şi repunerea în situaţia anterioarã CAP. I Lucrul judecat definitiv Can. 1641 - Rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 1643, lucrul este judecat definitiv: 1° dacã între aceleaşi pãrţi existã douã sentinţe identice cu privire la acelaşi obiect şi pentru acelaşi motiv al cererii; 2° dacã apelul împotriva sentinţei nu a fost prezentat în timp util; 3° dacã, în gradul de apel, instanţa a încetat sau a renunţat la ea; 4° dacã a fost datã o sentinţã definitivã împotriva cãreia nu existã posibilitate de apel conform can. 1629. Can. 1642 - § 1. Lucrul judecat definitiv beneficiazã de forţa dreptului şi nu poate fi direct atacat decât în conformitate cu can. 1645, § 1. § 2. Are, de asemenea, forţã de lege între pãrţi şi permite acţiunea şi excepţia de lucru judecat, pe care judecãtorul poate sã le declare şi din oficiu, pentru a împiedica o nouã introducere a aceleiaşi cauze. Can. 1643 - Cauzele privind starea persoanelor, inclusiv cauzele de separare a soţilor, nu devin niciodatã lucru judecat definitiv. Can. 1644 - § 1. Dacã într-o cauzã privind starea persoanelor au fost pronunţate douã sentinţe identice, se poate recurge în orice moment la tribunalul de apel, aducând dovezi sau argumente noi şi grave în termenul peremptoriu de treizeci de zile de la data propunerii atacãrii. Tribunalul de apel trebuie ca, în termen de o lunã de la data prezentãrii noilor dovezi şi argumente, sã decidã printr-un decret dacã trebuie sã admitã sau nu noua prezentare a cauzei. § 2. Recurgerea la tribunalul superior pentru a obţine o nouã prezentare a cauzei nu suspendã executarea sentinţei, în afarã de cazul când legea stabileşte altfel sau când tribunalul de apel ordonã suspendarea în conformitate cu can. 1650, § 3. CAP. II Repunerea în situaţia anterioarã Can. 1645 - § 1. Împotriva unei sentinţe devenite lucru judecat definitiv, cu condiţia sã rezulte în mod evident injusteţea ei, se admite repunerea în situaţia anterioarã. § 2. Se considerã însã cã injusteţea rezultã în mod evident numai dacã: 1° sentinţa se bazeazã pe dovezi, recunoscute ulterior ca fiind false, fãrã de care partea ei dispozitivã ar fi de nesusţinut; 2° ulterior au fost descoperite înscrisuri care demonstreazã cu certitudine fapte noi care cer o decizie contrarã; 3° sentinţa a fost pronunţatã prin dolul unei pãrţi în dauna celeilalte pãrţi; 4° în mod evident a fost neglijatã dispoziţia unei legi care nu e pur şi simplu proceduralã; 5° sentinţa contrasteazã cu o decizie anterioarã care a devenit lucru judecat definitiv. Can. 1646 - § 1. Repunerea în situaţia anterioarã în baza motivelor prevãzute în can. 1645, § 2, nr. 1-3, trebuie cerutã judecãtorului care a emis sentinţa, în termen de trei luni ce trebuie socotite din ziua în care s-a ajuns la cunoaşterea acelor motive. § 2. Repunerea în situaţia anterioarã pentru motivele prevãzute de can. 1645, § 2, nr. 4 şi 5, trebuie cerutã de la tribunalul de apel, în termen de trei luni de la data cunoaşterii publicãrii sentinţei; dacã în cazul prevãzut de can. 1645, § 2, nr. 5 se ajunge mai târziu la cunoaşterea deciziei precedente, termenul decurge de la data acestei cunoaşteri. § 3. Termenele prevãzute mai sus nu decurg atât timp cât persoana lezatã este de vârstã minorã. Can. 1647 - § 1. Cererea de repunere în situaţia anterioarã suspendã executarea, încã neînceputã, a sentinţei. § 2. Totuşi, dacã, din indicii probabile, existã bãnuiala cã cererea a fost fãcutã pentru a întârzia executarea, judecãtorul poate hotãrî ca sentinţa sã fie executatã, dupã ce s-a acordat însã o garanţie suficientã persoanei care cere repunerea, astfel încât sã nu suporte daune dacã îi este acordatã repunerea în situaţia anterioarã. Can. 1648 - Dupã ce s-a acordat repunerea în situaţia anterioarã, judecãtorul trebuie sã se pronunţe asupra esenţei cauzei. TITLUL X Cheltuielile de judecatã şi asistenţa gratuitã Can. 1649 - § 1. Episcopul, cãruia îi revine de drept conducerea tribunalului sã stabileascã norme: 1° referitoare la condamnarea pãrţilor de a plãti sau de a compensa cheltuielile de judecatã; 2° referitoare la onorariile procuratorilor, avocaţilor, experţilor şi traducãtorilor, precum şi la despãgubirea martorilor; 3° referitoare la asistenţa gratuitã şi la reducerea cheltuielilor; 4° referitoare la repararea daunelor la care este obligat cel care nu numai cã a pierdut procesul, dar l-a şi tratat cu uşurãtate; 5° referitoare la depunerea de bani sau la cauţiunea ce trebuie datã pentru plãtirea cheltuielilor şi repararea daunelor. § 2. Împotriva deciziei privind cheltuielile, onorariile şi repararea daunelor, nu se poate face apel separat, dar partea poate recurge în termen de cincisprezece zile la acelaşi judecãtor, care va putea modifica taxa. TITLUL XI Executarea sentinţei Can. 1650 - § 1. Sentinţa devenitã lucru judecat definitiv poate fi datã spre executare, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 1647. § 2. Judecãtorul care a pronunţat sentinţa şi, în cazul când a fost prezentat apel, chiar judecãtorul de apel poate porunci, din oficiu sau la intervenţia pãrţii, executarea provizorie a unei sentinţe care nu a devenit lucru judecat definitiv, stabilind, dacã e necesar, cauţiuni adecvate, dacã e vorba de sumele provizorii în contul daunelor provocate sau de prestãrile privind întreţinerea sau dacã e vorba de un alt motiv just şi urgent. § 3. Dacã însã sentinţa, despre care vorbeşte § 2, este atacatã, iar judecãtorul care trebuie sã examineze atacarea considerã cã aceasta este în mod probabil întemeiatã şi cã executarea poate sã producã o daunã ireparabilã, poate sã suspende executarea sau sã o supunã cauţiunii. Can. 1651 - Executarea nu poate avea loc înainte de a se avea decretul de executare din partea judecãtorului, prin care se stabileşte cã sentinţa trebuie executatã; acest decret, în funcţie de natura diferitã a cauzelor, sã fie introdus în textul sentinţei sau sã fie publicat aparte. Can. 1652 - Dacã executarea sentinţei cere în prealabil o dare de seamã, ia naştere o chestiune incidentalã, ce trebuie decisã de acelaşi judecãtor care a poruncit executarea sentinţei. Can. 1653 - § 1. Dacã legea particularã nu stabileşte altfel, trebuie sã punã în aplicare sentinţa Episcopul diecezei în care sentinţa a fost pronunţatã în primul grad, personal sau prin alţii. § 2. Dacã refuzã sau neglijeazã, executarea îi aparţine, la intervenţia pãrţii interesate sau chiar din oficiu, autoritãţii de care depinde tribunalul de apel, conform can. 1439, § 3. § 3. În cazul cãlugãrilor, executarea sentinţei îi revine de drept Superiorului care a emis-o sau judecãtorului pe care el l-a delegat. Can. 1654 - § 1. Executorul sã o punã în aplicare dupã sensul clar al cuvintelor, dacã în însuşi conţinutul sentinţei nu a fost lãsat ceva la aprecierea sa. § 2. Îi este permis executorului sã analizeze excepţiile privind modul şi eficacitatea sentinţei, dar nu esenţa cauzei; dacã însã descoperã cã sentinţa e nulã sau în mod clar injustã, conform cann. 1620, 1622 şi 1645, sã se abţinã de la punerea ei în aplicare şi, dupã ce a informat pãrţile, sã înainteze cazul tribunalului care a formulat sentinţa. Can. 1655 - § 1. În cazul acţiunilor reale, când reclamantului i s-a atribuit un lucru oarecare, trebuie sã i se înmâneze acest lucru îndatã ce sentinţa devine lucru judecat definitiv. § 2. În cazul acţiunilor personale, când pârâtul a fost condamnat sã dea un lucru mobil, sau sã plãteascã o sumã de bani, sau sã dea sau sã facã altceva, judecãtorul, în însuşi conţinutul sentinţei, sau executorul, dupã aprecierea sa prudentã, sã stabileascã un termen pentru îndeplinirea obligaţiei, care totuşi nu trebuie sã fie mai mic de cincisprezece zile şi nici sã nu depãşeascã şase luni. SECŢIUNEA A II-A Procesul contencios oral Can. 1656 - § 1. Prin proces contencios oral, despre care este vorba în aceastã secţiune, pot fi tratate toate cauzele care nu sunt excluse de drept, în afarã de cazul când una dintre pãrţi cere un proces contencios obişnuit. § 2. Dacã se recurge la procesul contencios oral în cazurile interzise de drept, toate actele judiciare sunt nule. Can. 1657 - În primul grad, procesul contencios oral se desfãşoarã în faţa unui singur judecãtor, conform can. 1424. Can. 1658 - § 1. Cererea judiciarã prin care se introduce procesul, pe lângã cele indicate de can. 1504, trebuie: 1° sã expunã pe scurt, în întregime şi clar, faptele pe care se bazeazã petiţiile reclamantului; 2° sã indice dovezile prin care reclamantul intenţioneazã sã demonstreze faptele, şi pe care el nu le poate aduce împreunã cu cererea, aşa încât judecãtorul sã le poatã aduna îndatã. § 2. La cererea în judecatã trebuie sã se anexeze, cel puţin în copie autentificatã, documentele pe care se bazeazã ceea ce se cere. Can. 1659 - § 1. Dacã încercarea de reconciliere, prevãzutã de can. 1446, § 2, s-a dovedit inutilã, judecãtorul, dacã estimeazã cã cererea are un fundament oarecare, sã ordone, în termen de trei zile, printr-un decret anexat la sfârşitul cererii, ca un exemplar al cererii sã fie notificat pãrţii adverse, dându-i acesteia posibilitatea de a trimite la cancelaria tribunalului, în termen de cincisprezece zile, un rãspuns scris. § 2. Aceastã notificare are aceleaşi efecte ca şi citaţia prevãzutã de can. 1512. Can. 1660 - Dacã excepţiile pârâtului cer acest lucru, judecãtorul sã-i fixeze reclamantului un termen pentru a rãspunde, astfel încât sã poatã examina cu atenţie obiectul controversei pe baza elementelor oferite de ambele pãrţi. Can. 1661 - § 1. La expirarea termenelor prevãzute de can. 1659 şi 1660, judecãtorul, analizând actele, sã determine formularea dubiului; apoi sã-i citeze pe toţi cei care trebuie sã fie prezenţi la audienţa ce trebuie sã aibã loc în termen de cel mult o lunã de zile, adãugându-se pentru pãrţi formularea dubiului. § 2. Pãrţile sã fie informate în citaţie cã pot prezenta la tribunal, cu cel puţin trei zile înainte de audienţã, un scurt material scris, pentru a-şi dovedi propriile afirmaţii. Can. 1662 - În cadrul audienţei sunt tratate mai întâi chestiunile prevãzute de cann. 1459-1464. Can. 1663 - § 1. Dovezile sunt adunate în timpul audienţei, rãmânând valabilã dispoziţia can. 1418. § 2. Partea şi avocatul ei pot sã asiste la interogatoriul celeilalte pãrţi, al martorilor şi al experţilor. Can. 1664 - Rãspunsurile pãrţilor, ale martorilor şi ale experţilor, cererile şi excepţiile avocaţilor trebuie formulate în scris de cãtre notar, însã în mod sumar şi numai cu privire la substanţa lucrului controversat, şi trebuie semnate de cei care le depun. Can. 1665 - Dovezile care nu sunt aduse ori cerute în petiţie sau în rãspuns pot fi admise de judecãtor numai în conformitate cu can. 1452; totuşi, dupã ce a fost audiat chiar şi un singur martor, judecãtorul poate stabili prezentarea de noi dovezi numai în conformitate cu can. 1600. Can. 1666 - Dacã în cadrul audienţei nu au putut fi adunate toate dovezile, sã se stabileascã o altã audienţã. Can. 1667 - Dupã ce au fost adunate dovezile, în cadrul aceleiaşi audienţe are loc dezbaterea oralã. Can. 1668 - § 1. Dacã din dezbatere nu reiese cã e necesar un supliment de instrumentare a cauzei sau cã nu existã ceva care sã împiedice ca sentinţa sã fie corectã, judecãtorul sã decidã deoparte cauza îndatã dupã terminarea şedinţei; partea dispozitivã a sentinţei sã fie cititã imediat pãrţilor prezente. § 2. Totuşi, din cauza dificultãţilor chestiunii sau dintr-un alt motiv just, judecãtorul poate amâna decizia pânã la a cincea zi utilã. § 3. Textul integral al sentinţei, cu motivaţiile de rigoare, sã fie notificat pãrţilor cât mai curând posibil, în mod normal nu mai târziu de cincisprezece zile. Can. 1669 - Dacã tribunalul de apel constatã cã în gradul inferior al judecãţii a fost folosit procesul contencios oral în cauzele excluse de drept, sã declare nulitatea sentinţei şi sã trimitã cauza la tribunalul care a pronunţat sentinţa. Can. 1670 - În toate celelalte chestiuni referitoare la procedurã, sã se respecte dispoziţiile canoanelor despre procesul contencios obişnuit. Pentru grãbirea mersului procesului, tribunalul, printr-un decret propriu, motivat, poate deroga de la normele procedurale care nu sunt stabilite pentru validitate, salvgardând totuşi justiţia. PARTEA A III-A Câteva procese speciale TITLUL I Procesele matrimoniale CAP. I Cauzele de declarare a nulitãţii cãsãtoriei ART. 1 Forul competent Can. 1671 - Cauzele matrimoniale ale botezaţilor aparţin prin drept propriu judecãtorului ecleziastic. Can. 1672 - Cauzele privind efectele exclusiv civile ale cãsãtoriei aparţin magistratului civil, dacã dreptul particular nu stabileşte cã şi aceste cauze, când sunt tratate în mod incidental şi accesoriu, pot fi instruite şi decise de judecãtorul ecleziastic. Can. 1673 - În cauzele de nulitate a cãsãtoriei, care nu sunt rezervate Scaunului Apostolic, sunt competente: 1° tribunalul locului în care cãsãtoria a fost celebratã; 2° tribunalul locului în care pârâtul îşi are domiciliul sau cvasidomiciliul; 3° tribunalul locului în care reclamantul îşi are domiciliul, cu condiţia ca ambele pãrţi sã locuiascã pe teritoriul aceleiaşi Conferinţe Episcopale, iar Vicarul judecãtoresc al domiciliului pârâtului, acesta fiind şi el ascultat, sã fie de acord; 4° tribunalul locului în care, de fapt, trebuie adunatã majoritatea dovezilor, cu condiţia sã fie de acord Vicarul judecãtoresc al locului unde pârâtul îşi are domiciliul, iar Vicarul sã-l întrebe pe pârât dacã nu are ceva de obiectat. ART. 2 Dreptul de a ataca o cãsãtorie Can. 1674 - Sunt capabili sã atace cãsãtoria: 1° soţii; 2° promotorul de justiţie, când invaliditatea este deja cunoscutã în mod public, dacã nu se poate convalida cãsãtoria sau nu se meritã. Can. 1675 - § 1. Cãsãtoria împotriva cãreia, trãind ambii soţi, nu a fost intentat nici un proces, nu poate fi atacatã dupã moartea unuia sau a ambilor soţi, în afarã de cazul când chestiunea validitãţii ei prejudiciazã rezolvarea unei alte controverse fie în forul canonic, fie în forul civil. § 2. Dacã, însã, unul dintre soţi moare în timpul desfãşurãrii procesului, sã se respecte can. 1518. ART. 3 Funcţia judecãtorilor Can. 1676 - Înainte de a accepta o cauzã şi ori de câte ori întrevede vreo speranţã de rezolvare pozitivã, judecãtorul sã recurgã la mijloace pastorale pentru a-i determina pe soţi, dacã e posibil, sã-şi convalideze eventual cãsãtoria şi sã reia convieţuirea conjugalã. Can. 1677 - § 1. Dupã ce a acceptat cererea de chemare în judecatã, preşedintele sau prezentatorul sã procedeze la notificarea decretului de citare, conform can. 1508. § 2. Trecând termenul de cincisprezece zile de la data notificãrii, preşedintele sau prezentatorul, dacã una dintre pãrţi nu a cerut audienţã pentru întâmpinare în decurs de zece zile, sã stabileascã din oficiu, printr-un decret, formula dubiului sau a dubiilor şi sã o notifice pãrţilor. § 3. Formula dubiului sã întrebe nu numai dacã în cazul respectiv este vorba de nulitatea cãsãtoriei, dar trebuie sã stabileascã şi datoritã cãrui cap sau cãror capete de nulitate este atacatã validitatea cãsãtoriei. § 4. Dupã zece zile de la data notificãrii decretului, dacã pãrţile nu au nici o obiecţie, preşedintele sau prezentatorul sã ordone printr-un decret instrucţia cauzei. ART. 4 Dovezile Can. 1678 - § 1. Apãrãtorul legãmântului, avocaţii pãrţilor şi, dacã intervine în judecatã, promotorul de justiţie, au dreptul: 1° sã asiste la interogatoriul pãrţilor, al martorilor şi al experţilor, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 1559; 2° sã vadã actele judiciare, chiar dacã nu au fost încã publicate, şi sã examineze documentele prezentate de pãrţi. § 2. Pãrţile nu pot sã asiste la interogatoriul despre care este vorba în § 1, nr. 1. Can. 1679 - Dacã dovezile nu au din altã parte valoare doveditoare deplinã, judecãtorul, pentru a evalua, conform can. 1536, declaraţiile pãrţilor, sã apeleze, dacã e posibil, la martori cu privire la credibilitatea pãrţilor înseşi, precum şi la alte indicii şi dovezi suplimentare. Can. 1680 - În cauzele referitoare la impotenţã sau la defectul de consimţãmânt cauzat de o boalã mintalã, judecãtorul sã apeleze la ajutorul unui expert sau al mai multor experţi, în afarã de cazul când, ca urmare a circumstanţelor, acest lucru apare evident inutil; în celelalte cauze, sã se respecte dispoziţia can. 1574. ART. 5 Sentinţa şi apelul Can. 1681 - Atunci când în timpul instrucţiei cauzei s-ar ivi dubiul cã foarte probabil cãsãtoria nu a fost consumatã, tribunalul, suspendând cu consimţãmântul pãrţilor cauza de nulitate, poate sã facã instrucţia pentru dispensa super rato, iar la sfârşit sã trimitã actele la Scaunul Apostolic, împreunã cu cererea de dispensã a ambilor soţi sau a unuia dintre ei, cu pãrerea tribunalului şi a Episcopului. Can. 1682 - § 1. Sentinţa care a declarat mai întâi nulitatea cãsãtoriei sã fie trimisã din oficiu, în termen de douãzeci de zile de la data publicãrii ei, la tribunalul de apel, împreunã cu apelurile, dacã sunt, şi cu toate celelalte acte ale procesului. § 2. Dacã o sentinţã în favoarea nulitãţii cãsãtoriei a fost pronunţatã în primul grad, tribunalul de apel, analizând observaţiile apãrãtorului legãmântului, şi, dacã sunt, ale pãrţilor, sã confirme imediat sentinţa printr-un decret propriu ori sã admitã cauza la examinarea obişnuitã în gradul al doilea. Can. 1683 - Dacã în gradul de apel se aduce un nou cap de nulitate a cãsãtoriei, tribunalul poate sã-l admitã şi sã-l judece ca în prima instanţã. Can. 1684 - § 1. Dupã ce sentinţa care a declarat pentru prima datã nulitatea cãsãtoriei a fost confirmatã în gradul al doilea printr-un decret sau printr-o altã sentinţã, persoanele, a cãror cãsãtorie a fost declaratã nulã, pot încheia o nouã cãsãtorie îndatã ce li s-a notificat decretul sau sentinţa, dacã acest lucru nu le este interzis chiar de cãtre sentinţã sau decret sau printr-o dispoziţie a Ordinariului locului. § 2. Dispoziţiile can. 1644 trebuie sã fie respectate, chiar dacã sentinţa care a declarat nulitatea cãsãtoriei a fost confirmatã nu printr-o altã sentinţã, ci printr-un decret. Can. 1685 - Îndatã ce sentinţa devine executivã, Vicarul judecãtoresc trebuie sã o notifice Ordinariului locului în care a fost celebratã cãsãtoria, care, la rândul sãu, trebuie sã aibã grijã ca declararea de nulitate a cãsãtoriei şi eventualele interziceri sã fie menţionate imediat în registrele de cãsãtorii şi de botezaţi. ART. 6 Procesul pe bazã de documente Can. 1686 - Dupã ce a primit cererea prezentatã conform can. 1677, Vicarul judecãtoresc sau judecãtorul delegat de Vicar, omiţând formalitãţile procesului obişnuit, dar citând pãrţile şi intervenind şi apãrãtorul legãmântului, poate declara prin sentinţã nulitatea unei cãsãtorii, dacã pe baza unui document cãruia nu i se opune nici o obiecţie sau o excepţie, se constatã cu certitudine existenţa unui impediment dirimant sau lipsa formei legitime, numai sã rezulte la fel de sigur cã nu s-a acordat dispensã, ori cã procurantul nu avea un mandat valid. Can. 1687 - § 1. Dacã apãrãtorul legãmântului apreciazã cu prudenţã cã defectele prevãzute de can. 1686 sau lipsa de dispensã nu sunt certe, trebuie sã apeleze la judecãtorul instanţei a doua, la care trebuie trimise actele, avizându-l în scris cã este vorba de un proces pe bazã de documente. § 2. Partea care se considerã nedreptãţitã are tot dreptul de a face apel. Can. 1688 - Judecãtorul instanţei a doua, cu intervenţia apãrãtorului legãmântului, şi audiind pãrţile, sã decidã, aşa cum e prevãzut în can. 1686, dacã sentinţa trebuie confirmatã sau mai degrabã cauza trebuie tratatã conform procedurii obişnuite; în acest caz, sã o trimitã la tribunalul primei instanţe. ART. 7 Norme generale Can. 1689 - În sentinţã, pãrţile sã fie avertizate asupra obligaţiilor morale şi chiar civile la care eventual sunt ţinute una faţã de cealaltã şi faţã de copii, cu privire la întreţinerea şi educaţia ce trebuie sã li se dea. Can. 1690 - Cauzele privind declararea de nulitate a cãsãtoriei nu pot fi tratate prin proces contencios oral. Can. 1691 - În celelalte acte procedurale, trebuie sã fie aplicate, dacã natura lucrului nu împiedicã aceasta, canoanele despre procese în general şi cele despre procesul contencios ordinar, respectându-se normele speciale pentru cauzele privind starea persoanelor şi pentru cauzele privind binele public. CAP. II Cauzele de separare a soţilor Can. 1692 - § 1. Separarea personalã a soţilor botezaţi poate fi decisã printr-un decret el Episcopului diecezan sau printr-o sentinţã a judecãtorului, în conformitate cu canoanele care urmeazã, dacã pentru anumite locuri nu s-a stabilit altfel în mod legitim. § 2. Acolo unde decizia ecleziasticã nu are efecte civile sau se prevede cã sentinţa civilã nu va fi contrarã dreptului divin, Episcopul diecezei în care locuiesc soţii, analizând circumstanţele speciale, va putea acorda permisiunea de a se recurge la tribunalul civil. § 3. Dacã o cauzã priveşte şi efectele exclusiv civile ale cãsãtoriei, judecãtorul sã facã în aşa fel încât, respectând dispoziţia din § 2, cauza sã fie datã chiar de la început tribunalului civil. Can. 1693 - § 1. Dacã o parte sau promotorul de justiţie nu cer procesul contencios obişnuit, sã se recurgã la procesul contencios oral. § 2. Dacã a fost folosit procesul contencios obişnuit şi s-a prezentat apel, tribunalul de gradul al doilea sã procedeze conform can. 1682, § 2, respectând ceea ce este stabilit. Can. 1694 - În ceea ce priveşte competenţa tribunalului, sã se respecte dispoziţia din can. 1673. Can. 1695 - Înainte de a accepta o cauzã şi ori de câte ori întrevede o oarecare speranţã de rezolvare pozitivã, judecãtorul sã apeleze la mijloacele pastorale, ca soţii sã se împace şi sã fie îndemnaţi sã reia convieţuirea conjugalã. Can. 1696 - Cauzele privind separarea soţilor au în vedere şi binele public; de aceea, întotdeauna trebuie sã intervinã şi promotorul de justiţie, conform can. 1433. CAP. III Procesul privind dispensa de cãsãtorie încheiatã şi neconsumatã Can. 1697 - Numai soţii sau unul dintre ei, chiar dacã celãlalt nu este de acord, au dreptul de a cere favoarea dispensei de cãsãtorie încheiatã şi neconsumatã. Can. 1698 - § 1. Exclusiv Scaunul Apostolic judecã faptul neconsumãrii cãsãtoriei şi existenţa unui motiv just pentru a se acorda dispensa. § 2. Însã dispensa este acordatã numai de Pontiful Roman. Can. 1699 - § 1. Este competent de a primi cererea de dispensã Episcopul diecezei în care petentul îşi are domiciliul sau cvasidomiciliul; dacã apreciazã cã cererea este întemeiatã, Episcopul trebuie sã decidã instrucţia procesului. § 2. Dacã eventual cazul propus prezintã dificultãţi speciale de ordin juridic sau moral, Episcopul diecezan sã consulte Scaunul Apostolic. § 3. Împotriva decretului prin care Episcopul respinge cererea, se poate face recurs la Scaunul Apostolic. Can. 1700 - § 1. Rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 1681, Episcopul sã încredinţeze instrucţia acestor procese, în mod stabil ori pentru fiecare caz aparte, tribunalului diecezei sale sau tribunalului unei alte dieceze, sau unui preot capabil. § 2. Dacã însã a fost introdusã deja cererea judiciarã pentru declararea de nulitate a aceleiaşi cãsãtorii, instrucţia sã fie încredinţatã aceluiaşi tribunal. Can. 1701 - § 1. În aceste procese, întotdeauna trebuie sã intervinã apãrãtorul legãmântului. § 2. Nu se admite avocat, dar, ca urmare a dificultãţii cazului, Episcopul poate permite ca petentul şi, eventual, partea adversã sã fie ajutate de un specialist în drept. Can. 1702 - În cadrul instrucţiei, sã fie audiaţi ambii soţi şi sã se respecte, pe cât e posibil, canoanele referitoare la dovezile ce trebuie adunate în procesul contencios obişnuit şi în cauzele privind nulitatea cãsãtoriei, cu condiţia sã fie compatibile cu natura acestor procese. Can. 1703 - § 1. Nu se face publicarea actelor; totuşi, dacã judecãtorul recunoaşte cã, din cauza dovezilor prezentate, s-ar putea ivi un obstacol grav împotriva cererii petentului sau împotriva excepţiilor pãrţii adverse, sã informeze cu prudenţã despre acest lucru partea interesatã. § 2. Judecãtorul poate arãta pãrţii, care cere aceasta, un înscris adus sau o mãrturie primitã şi sã stabileascã un termen pentru prezentarea concluziilor. Can. 1704 - § 1. Terminând instrucţia, judecãtorul de instrucţie sã trimitã Episcopului toate actele, însoţite de o relatare fãcutã cu grijã, iar Episcopul sã-şi exprime pãrerea potrivit cu adevãrul atât asupra faptului neconsumãrii, cât şi asupra motivului just pentru dispensã şi asupra oportunitãţii acordãrii favorului. § 2. Dacã instrucţia procesului a fost încredinţatã unui alt tribunal, conform can. 1700, observaţiile în favoarea legãmântului sã fie fãcute în acelaşi tribunal, dar pãrerea despre care vorbeşte § 1 îi revine de drept Episcopului care a încredinţat instrucţia procesului, iar judecãtorul sã-i trimitã împreunã cu actele şi o relatare întocmitã cu grijã. Can. 1705 - § 1. Episcopul sã trimitã Scaunului Apostolic toate actele împreunã cu propria pãrere şi cu observaţiile apãrãtorului legãmântului. § 2. Dacã, dupã aprecierea Scaunului Apostolic, este necesar un supliment de instrucţie, îl va informa despre aceasta pe Episcop, indicându-i punctele asupra cãrora trebuie completatã instrucţia. § 3. Dacã Scaunul Apostolic a rãspuns prin rescript cã din actele prezentate nu se constatã neconsumarea, jurisconsultul despre care vorbeşte can. 1701, § 2 poate sã examineze în sediul tribunalului actele procesului, nu însã pãrerea Episcopului, pentru a vedea dacã poate fi adus vreun motiv grav pentru prezentarea din nou a cererii. Can. 1706 - Rescriptul de dispensã este trimis de Scaunul Apostolic Episcopului; acesta însã îl va notifica pãrţilor şi, în plus, va ordona cât mai curând atât parohului locului în care sa încheiat cãsãtoria, cât şi parohului locului în care a fost primit Botezul, ca sã menţioneze acordarea dispensei în registrele de cãsãtorii şi de botezaţi. CAP. IV Procesul privind moartea prezumtivã a unuia dintre soţi Can. 1707 - § 1. În cazul când moartea unui soţ nu poate fi doveditã printr-un înscris ecleziastic sau civil autentic, celãlalt soţ sã fie considerat liber de legãmântul matrimonial numai dupã ce Episcopul diecezan a pronunţat declaraţia de moarte prezumtivã. § 2. Episcopul diecezan poate pronunţa declaraţia despre care vorbeşte § 1 numai dacã, fãcându-se investigaţii adecvate, a dobândit certitudinea moralã despre moartea soţului pe baza depoziţiilor martorilor, a pãrerii generale sau pe baza altor indicii. Numai absenţa soţului, deşi dureazã de mult, nu este suficientã. § 3. În cazurile incerte şi complicate, Episcopul sã consulte Scaunul Apostolic. TITLUL II Cauzele privind declararea nulitãţii hirotonirii sacre Can. 1708 - Au dreptul de a intenta proces împotriva validitãţii hirotonirii sacre: clericul, Ordinariul de care clericul depinde sau Ordinariul în a cãrui diecezã clericul a fost hirotonit. Can. 1709 - § 1. Cererea trebuie trimisã la Congregaţia competentã, care va decide dacã respectiva cauzã trebuie instruitã de aceeaşi Congregaţie a Curiei Romane ori de un tribunal desemnat de ea. § 2. Dupã ce cererea a fost trimisã, clericul este oprit ipso iure de la exercitarea hirotonirilor. Can. 1710 - Dacã Congregaţia a trimis cauza unui tribunal, sã se respecte, dacã nu se opune natura lucrului, canoanele despre judecãţi în general şi cele despre procesul contencios obişnuit, rãmânând valabile dispoziţiile acestui titlu. Can. 1711 - În aceste cauze, apãrãtorul legãmântului are aceleaşi drepturi şi este ţinut la aceleaşi obligaţii ca şi apãrãtorul legãmântului matrimonial. Can. 1712 - Dupã o a doua sentinţã care a confirmat nulitatea hirotonirii sacre, clericul pierde toate drepturile ce sunt proprii stãrii clericale şi este eliberat de toate obligaţiile. TITLUL III Modalitãţi de evitare a proceselor Can. 1713 - Pentru a evita controversele judiciare, se poate recurge cu folos la tranzacţie sau la reconciliere sau se poate încredinţa controversa unuia sau mai multor arbitri. Can. 1714 - Pentru tranzacţie, compromis şi judecata arbitralã, sã se respecte normele alese de pãrţi, sau, dacã pãrţile nu au ales asemenea norme, sã se respecte, dacã existã, legea datã de Conferinţa Episcopilor, sau legea civilã în vigoare în locul în care este întreprins acordul. Can. 1715 - § 1. Nu se poate face în mod valid o tranzacţie sau un compromis cu privire la chestiunile ce aparţin binelui public sau cu privire la alte chestiuni de care pãrţile nu pot dispune în mod liber. § 2. Dacã este vorba de bunuri materiale ecleziastice, sã se respecte, ori de câte ori materia respectivã cere aceasta, formalitãţile stabilite de drept pentru înstrãinarea lucrurilor ecleziastice. Can. 1716 - § 1. Dacã legea civilã nu recunoaşte valoarea sentinţei arbitrale ce nu este confirmatã de judecãtor, sentinţa arbitralã referitoare la o controversã ecleziasticã, pentru a avea valoare în forul canonic, trebuie sã fie confirmatã de judecãtorul ecleziastic al locului în care a fost datã. § 2. Dacã legea civilã admite atacarea sentinţei arbitrale în faţa judecãtorului civil, aceeaşi atacare poate fi prezentatã în forul canonic, în faţa judecãtorului ecleziastic care este competent sã judece controversa în primul grad. PARTEA A IV-A Procesul penal CAP. I Investigaţia preliminarã Can. 1717 - § 1. Ori de câte ori Ordinariul are cunoştinţã, cel puţin verosimilã, despre un delict, sã cerceteze cu prudenţã, personal sau printr-o persoanã capabilã, faptele, circumstanţele şi imputabilitatea, dacã nu considerã cã aceastã investigaţie este cu totul superfluã. § 2. Trebuie sã se aibã grijã ca nu cumva prin aceastã investigaţie sã se compromitã buna reputaţie a vreunei persoane. § 3. Cine face investigaţia are aceleaşi puteri şi obligaţii pe care le are judecãtorul de instrucţie într-un proces; dacã ulterior se dã curs unei acţiuni judiciare, aceastã persoanã nu poate îndeplini funcţia de judecãtor. Can. 1718 - § 1. Când se considerã cã elementele adunate sunt suficiente, Ordinariul sã decidã: 1° dacã poate fi început procesul pentru a impune sau a declara o pedeapsã; 2° dacã, avându-se în vedere can. 1341, acest lucru e folositor; 3° dacã trebuie sã se recurgã la procedura judiciarã ori, dacã legea nu interzice, trebuie sã se procedeze prin decret extrajudiciar. § 2. Ori de câte ori, în baza unor elemente noi, considerã cã trebuie stabilit altfel, Ordinariul sã revoce sau sã modifice decretul despre care vorbeşte § 1. § 3. Înainte de a da decretele prevãzute de §§ 1 şi 2, Ordinariul, dacã crede de cuviinţã, sã asculte doi judecãtori sau alţi specialişti în drept. § 4. Înainte de a decide conform normei prevãzute de § 1, Ordinariul sã analizeze dacã nu e mai bine, pentru a se evita judecãţile inutile, ca el însuşi sau cel care face investigaţia sã soluţioneze, cu consimţãmântul pãrţilor, chestiunea daunelor în mod just şi echitabil. Can. 1719 - Actele investigaţiei şi decretele Ordinariului, prin care se deschide şi se închide investigaţia, şi toate actele premergãtoare investigaţiei, dacã nu sunt necesare pentru procesul penal, sã fie pãstrate în arhiva secretã a curiei. CAP. II Desfãşurarea procesului Can. 1720 - Dacã Ordinariul a ajuns la concluzia cã trebuie sã se procedeze prin decret extrajudiciar: 1° sã dezvãluie imputatului acuza şi dovezile, dându-i posibilitatea de a se apãra, dacã imputatul, citat în mod reglementar, nu a neglijat sã comparã; 2° sã analizeze cu atenţie, împreunã cu doi asesori, dovezile şi toate argumentele; 3° dacã nu se constatã cu certitudine existenţa delictului, iar acţiunea criminalã nu s-a stins, sã emitã decretul în conformitate cu cann. 1342-1350, expunând, cel puţin pe scurt, motivele în drept şi în fapt. Can. 1721 - § 1. Dacã Ordinariul a decretat cã trebuie deschis proces penal judiciar, sã trimitã actele investigaţiei la promotorul de justiţie, iar acesta va prezenta judecãtorului cererea de acuzare conform cann. 1502 şi 1504. § 2. În faţa tribunalului superior, funcţia de reclamant este îndeplinitã de promotorul de justiţie al acelui tribunal. Can. 1722 - Pentru a preveni scandaluri, pentru a proteja libertatea martorilor şi pentru a garanta cursul justiţiei, Ordinariul poate, în orice fazã a procesului, ascultându-l pe promotorul de justiţie şi citându-l pe inculpat, sã-l înlãture pe inculpat de la slujirea sacrã, de la oficiu şi de la funcţia ecleziasticã, sã-i impunã sau sã-i interzicã sã locuiascã într-un anumit loc sau teritoriu, sau chiar sã-l opreascã de a participa în public la Preasfânta Euharistie; toate aceste mãsuri de prevedere trebuie revocate îndatã ce dispare motivul şi înceteazã ipso iure când înceteazã procesul penal. Can. 1723 - § 1. Judecãtorul, citându-l pe inculpat, trebuie sã-l invite sã-şi numeascã un avocat, conform can. 1481, § 1, în termenul stabilit de judecãtorul însuşi. § 2. Dacã însã inculpatul nu a fãcut acest lucru, judecãtorul sã numeascã el un avocat, înainte de întâmpinare, care va rãmâne în funcţie atât timp cât inculpatul nu-şi numeşte un avocat. Can. 1724 - § 1. În orice grad al judecãţii, promotorul de justiţie poate renunţa la instanţã, cu mandatul sau consimţãmântul Ordinariului care a decretat deschiderea procesului. § 2. Renunţarea, ca sã fie validã, trebuie sã aibã acceptul inculpatului, dacã acesta nu a fost declarat absent de la proces. Can. 1725 - În timpul discutãrii cauzei, fãcutã fie în scris, fie oral, inculpatul sã aibã întotdeauna dreptul sã scrie sau sã ia ultimul cuvântul, personal ori prin avocatul sau procuratorul propriu. Can. 1726 - În orice grad şi fazã a procesului penal, dacã se constatã în mod evident cã delictul nu a fost sãvârşit de cãtre inculpat, judecãtorul trebuie sã declare acest lucru prin sentinţã şi sã-l absolve pe inculpat, chiar dacã în acelaşi timp se constatã cã acţiunea s-a stins. Can. 1727 - § 1. Inculpatul poate face apel, chiar dacã sentinţa l-a absolvit numai pentru cã pedeapsa era facultativã sau pentru cã judecãtorul a fãcut uz de facultatea prevãzutã de cann. 1344 şi 1345. § 2. Promotorul de justiţie poate face apel când considerã cã nu s-au luat mãsuri suficiente pentru repararea scandalului sau pentru restaurarea justiţiei. Can. 1728 - § 1. Rãmânând neschimbate dispoziţiile canoanelor acestui titlu, în judecata penalã trebuie sã fie aplicate, dacã natura lucrului nu se opune, canoanele despre judecata contencioasã obişnuitã, respectându-se normele speciale pentru cauzele ce privesc binele public. § 2. Inculpatul nu este obligat sã recunoascã delictul şi nici nu poate fi pus la jurãmânt. CAP. III Acţiunea pentru repararea daunelor Can. 1729 - § 1. Partea lezatã poate întreprinde, chiar în cadrul procesului penal, o acţiune contencioasã pentru repararea daunelor ce i-au fost provocate în urma delictului, conform can. 1596. § 2. Intervenţia pãrţii lezate, despre care vorbeşte § 1, nu mai este admisã dacã nu a fost fãcutã în primul grad al judecãţii penale. § 3. Într-o cauzã privind daunele, apelul se face conform cann. 1628-1640, chiar dacã în judecata penalã nu poate fi prezentat acest apel; dacã ambele apeluri sunt eventual prezentate de pãrţi diferite, sã aibã loc numai o singurã judecatã de apel, rãmânând valabilã dispoziţia can. 1730. Can. 1730 - § 1. Pentru a evita întârzieri excesive în procesul penal, judecãtorul poate amâna procesul asupra daunelor pânã dupã pronunţarea sentinţei definitive în procesul penal. § 2. Judecãtorul care a procedat astfel, dupã ce a dat sentinţa în procesul penal, trebuie sã examineze chestiunea privind daunele, chiar dacã procesul penal este încã pendinte din cauza interpunerii unei atacãri, sau imputatul a fost achitat dintr-un motiv care nu scuteşte de obligaţia de a repara daunele. Can. 1731 - Sentinţa datã în procesul penal, chiar în cazul unei chestiuni judecate definitiv, nu dã nici un drept persoanei lezate, decât dacã aceasta a intervenit conform can. 1729. PARTEA A V-A Procedura privind recursurile administrative şi înlãturarea sau transferarea parohilor SECŢIUNEA I Recursul împotriva decretelor administrative Can. 1732 - Dispoziţiile canoanelor din aceastã secţiune trebuie aplicate tuturor actelor administrative particulare care sunt emise în forul extern extrajudiciar, cu excepţia celor emise de Pontiful Roman personal sau de însuşi Conciliul Ecumenic. Can. 1733 - § 1. E de dorit foarte mult ca, atunci când cineva se considerã nedreptãţit de un decret, sã se evite conflictul între el şi autorul decretului şi ca între ei sã se prevadã de comun acord gãsirea unei soluţii echitabile, recurgându-se eventual şi la medierea şi zelul unor persoane de prestigiu, pentru ca litigiul sã fie evitat sau sã fie rezolvat în mod corespunzãtor. § 2. Conferinţa Episcopilor poate decide ca în fiecare diecezã sã se înfiinţeze în mod stabil un oficiu sau un consiliu care sã aibã misiunea, conform normelor ce trebuie stabilite chiar de Conferinţã, de a cãuta şi de a sugera soluţii echitabile; dacã însã Conferinţa nu a ordonat acest lucru, Episcopul poate înfiinţa un oficiu sau un consiliu de acest fel. § 3. Oficiul sau consiliul despre care vorbeşte § 2 sã acţioneze mai ales când a fost cerutã revocarea unui decret în conformitate cu can. 1734 şi nu au expirat termenele fixate pentru a recurge; în schimb, dacã a fost deja prezentat recurs împotriva decretului, însuşi Superiorul sau judecãtorul care examineazã recursul sã-l îndemne pe autorul recursului şi pe cel al decretului, ori de câte ori întrevede speranţa unei soluţii pozitive, sã încerce cãutarea unor astfel de soluţii. Can. 1734 - § 1. Înainte ca cineva sã prezinte recurs, trebuie sã cearã în scris revocarea sau modificarea decretului din partea autorului acestuia; dupã prezentarea acestei cereri, se înţelege de la sine cã a fost cerutã şi suspendarea executãrii. § 2. Cererea trebuie fãcutã în termen peremptoriu de zece zile utile de la intimarea legitimã a decretului. § 3. Normele prevãzute de §§ 1 şi 2 nu sunt valabile: 1° pentru recursul ce trebuie prezentat Episcopului împotriva decretelor emise de autoritãţile care depind de Episcop; 2° pentru recursul ce trebuie prezentat împotriva unui decret prin care se decide recursul ierarhic, dacã decizia nu a fost luatã de Episcop; 3° pentru recursurile ce trebuie prezentate conform cann. 57 şi 1735. Can. 1735 - Dacã în decurs de treizeci de zile de la data când a ajuns cererea despre care vorbeşte can. 1734, autorul decretului intimeazã un nou decret prin care îl modificã pe primul sau decide cã cererea trebuie respinsã, termenele pentru recurs se scurg de la data intimãrii noului decret; iar dacã nu decide nimic în decurs de treizeci de zile, termenele se scurg de la a treizecia zi. Can. 1736 - § 1. În materiile în care recursul ierarhic suspendã executarea decretului, rãmâne suspendatã şi cererea despre care vorbeşte can. 1734. § 2. În celelalte cazuri, dacã autorul decretului nu a decis sã-i suspende executarea în termen de zece zile de când i-a sosit cererea despre care este vorba în can. 1734, suspendarea poate fi cerutã între timp propriului Superior ierarhic, care are facultatea sã o acorde numai din motive grave şi având întotdeauna grijã ca mântuirea sufletelor sã nu aibã nimic de suferit. § 3. Dacã este prezentat recurs dupã ce a fost suspendatã executarea decretului conform § 2, cel care trebuie sã examineze recursul sã decidã, conform can. 1737, § 3, dacã suspendarea trebuie confirmatã ori revocatã. § 4. Dacã în termenul stabilit nu este prezentat nici un recurs împotriva decretului, prin aceasta înceteazã şi suspendarea executãrii efectuate între timp conform normelor din §§ 1 sau 2. Can. 1737 - § 1. Cine susţine cã este nedreptãţit de un decret poate recurge, din orice motiv just, la Superiorul ierarhic al aceluia care a dat decretul; recursul poate fi prezentat chiar autorului însuşi al decretului, care trebuie sã-l trimitã imediat Superiorului ierarhic competent. § 2. Recursul trebuie prezentat în termen peremptoriu de cincisprezece zile utile care, în cazurile prevãzute de can. 1734, § 3, se scurg din ziua în care decretul a fost intimat; în celelalte cazuri, însã, se scurg conform can. 1735. § 3. Chiar şi în cazurile în care recursul nu suspendã ipso iure executarea decretului şi nici suspendarea nu a fost decisã conform can. 1736, § 2, Superiorul poate, dintr-un motiv grav, sã porunceascã suspendarea executãrii, având totuşi grijã ca mântuirea sufletelor sã nu aibã nimic de suferit. Can. 1738 - Cine face recurs are întotdeauna dreptul sã apeleze la ajutorul unui avocat sau al unui procurator, evitând întârzieri inutile; mai mult, în cazul în care autorul recursului nu are un asemenea apãrãtor şi Superiorul considerã cã este necesar, sã fie numit un apãrãtor din oficiu, dar Superiorul poate întotdeauna ordona ca autorul recursului sã comparã personal pentru a fi interogat. Can. 1739 - Superiorul care judecã recursul poate, dupã cum e cazul, nu numai sã confirme decretul sau sã-l declare invalid, dar chiar sã-l anuleze, sã-l revoce sau, dacã i se pare cã acest lucru este mai convenabil, sã-l rectifice, sã-l înlocuiascã, sã-l abroge. SECŢIUNEA A II-A Procedura în înlãturarea sau transferarea parohilor CAP. I Modul de a proceda în înlãturarea parohilor Can. 1740 - Când slujirea unui paroh, indiferent din ce motiv, chiar fãrã o vinã gravã din partea lui, ajunge sã fie dãunãtoare sau cel puţin ineficientã, acel paroh poate fi înlãturat din parohia sa de cãtre Episcopul diecezan. Can. 1741 - Motivele pentru care un paroh poate fi înlãturat în mod legal din parohia sa sunt, mai ales, urmãtoarele: 1° un mod de a acţiona ce pricinuieşte o pagubã gravã sau o tulburare comuniunii ecleziale; 2° incompetenţa ori o permanentã boalã mentalã sau trupeascã, ce îl fac pe paroh incapabil sã-şi îndeplineascã în mod eficient funcţiile proprii; 3° pierderea bunei reputaţii în rândul enoriaşilor cinstiţi şi serioşi sau aversiunea împotriva parohului, şi se prevede cã aceste stãri de lucruri nu vor înceta în scurtã vreme; 4° neglijarea gravã sau încãlcarea îndatoririlor de paroh, care persistã şi dupã avertisment; 5° proasta administrare a bunurilor materiale, care pricinuieşte o pagubã gravã pentru Bisericã, când acestui rãu nu i se poate gãsi un alt remediu. Can. 1742 - § 1. Dacã, în urma efectuãrii investigaţiei, a constatat cã existã motivul despre care vorbeşte can. 1740, Episcopul sã discute problema cu doi parohi, aleşi de el în mod liber din grupul desemnat în mod stabil pentru acest scop de consiliul prezbiteral; dacã apoi considerã cã trebuie sã se recurgã la înlãturare, indicând pentru validitate motivul şi dovezile, sã-l sfãtuiascã pãrinteşte pe paroh ca, în termen de cincisprezece zile, sã renunţe la oficiu. § 2. Pentru parohii care sunt membri ai unui institut cãlugãresc sau ai unei societãţi de viaţã apostolicã, sã se respecte dispoziţia can. 682, § 2. Can. 1743 - Renunţarea din partea parohului poate fi fãcutã nu numai fãrã nici o rezervã, dar chiar sub condiţie, numai ca aceasta sã poatã fi acceptatã în mod legitim de cãtre Episcop şi, de fapt, sã o accepte. Can. 1744 - § 1. Dacã parohul nu a rãspuns în termenul prestabilit, Episcopul sã-l invite din nou, prelungind timpul util pentru a rãspunde. § 2. Dacã Episcopul constatã cã parohul a primit a doua invitaţie şi totuşi nu a rãspuns, deşi nu a fost reţinut de nici un impediment, sau dacã parohul refuzã sã renunţe fãrã sã aducã nici un motiv, Episcopul sã dea decretul de înlãturare. Can. 1745 - Dacã parohul atacã motivul înlãturãrii şi justificãrile lui, prezentând motivaţii care Episcopului i se par insuficiente, Episcopul, ca sã acţioneze valid: 1° sã-l invite pe paroh ca, dupã ce a examinat actele, sã-şi expunã în scris replicile proprii, prezentând chiar, dacã are, dovezile contrare; 2° apoi, completând, dacã e necesar, investigaţia, sã evalueze situaţia împreunã cu aceiaşi parohi despre care este vorba în can. 1742, § 1, dacã nu, trebuie sã fie desemnaţi alţii din cauza imposibilitãţii participãrii lor; 3° în sfârşit, sã decidã dacã parohul trebuie sau nu sã fie înlãturat şi sã dea de îndatã decretul necesar. Can. 1746 - Dupã ce parohul a fost înlãturat, Episcopul sã prevadã fie atribuirea unui alt oficiu, dacã parohul este capabil, fie pensionarea, dacã e cazul şi o permit circumstanţele. Can. 1747 - § 1. Parohul înlãturat trebuie sã se abţinã de a exercita funcţia de paroh, sã elibereze cât mai curând casa parohialã şi sã încredinţeze tot ceea ce aparţine parohiei celui cãruia Episcopul i-a încredinţat parohia. § 2. Dacã este vorba de un bolnav, care nu poate fi mutat din casa parohialã în alt loc fãrã neajunsuri, Episcopul sã-i permitã folosirea, chiar exclusivã, a casei, câtã vreme dureazã aceastã necesitate. § 3. Cât timp recursul împotriva decretului este pendinte, Episcopul nu poate numi un nou paroh, dar între timp sã se îngrijeascã de parohie printr-un administrator parohial. CAP. II Modul de a proceda în transferarea parohilor Can. 1748 - Dacã binele sufletelor, necesitatea sau utilitatea pentru Bisericã cer ca un paroh sã fie transferat din parohia sa, pe care o conduce cu folos, într-o altã parohie sau într-un alt oficiu, Episcopul sã-i propunã în scris transferul şi sã-l îndemne sã accepte din dragoste faţã de Dumnezeu şi faţã de suflete. Can. 1749 - Dacã parohul nu vrea sã asculte de sfatul şi de îndemnurile Episcopului, sã-şi expunã în scris motivele. Can. 1750 - Dacã Episcopul, în ciuda motivelor invocate de paroh, considerã cã nu trebuie sã renunţe la decizia sa, sã evalueze, împreunã cu doi parohi aleşi în conformitate cu can. 1742, § 2, motivele favorabile sau contrare transferãrii; dacã apoi considerã cã transferarea trebuie sã aibã loc, sã îi adreseze din nou parohului îndemnuri pãrinteşti. Can. 1751 - § 1. Dupã ce s-au efectuat toate acestea, dacã parohul continuã sã refuze, iar Episcopul considerã cã transferarea trebuie fãcutã, Episcopul sã dea decretul de transferare, stabilind cã, dupã trecerea timpului fixat, parohia este vacantã. § 2. Trecând în mod inutil acest timp, sã declare parohia vacantã. Can. 1752 - În cauzele de transferare sã se aplice dispoziţiile can. 1747, respectându-se echitatea canonicã şi ţinându-se seama de mântuirea sufletelor, care în Bisericã întotdeauna trebuie sã fie legea supremã. ANEXA 2 CODUL CANOANELOR BISERICILOR ORIENTALE CANOANE PRELIMINARE Can. 1 - (cf 1) Canoanele acestui Cod privesc toate şi numai Bisericile orientale catolice, exceptând cazul în care, în ceea ce priveşte relaţiile cu Biserica latinã, este stabilit în mod expres altfel. Can. 2 - (cf 6 § 2) Canoanele Codului, în care, în cea mai mare parte este preluat sau adaptat dreptul vechi al Bisericilor orientale, trebuie sã fie luate în considerare în primul rând plecând de la acel drept. Can. 3 - (cf 2) Codul, deşi se referã adesea la prescrierile cãrţilor liturgice, de obicei nu decide în materie liturgicã; de aceea, aceste prescrieri trebuie sã fie respectate în mod conştiincios, exceptând cazul în care sunt contrare canoanelor Codului. Can. 4 - (= 3) Canoanele Codului nu abrogã convenţiile stipulate sau aprobate de Scaunul Apostolic cu naţiuni sau cu alte societãţi politice şi nici nu derogã de la acestea; de aceea, aceste convenţii continuã sã fie în vigoare ca şi pânã în prezent, fãrã a se opune prevederilor contrare Codului. Can. 5 - (= 4) Drepturile câştigate, precum şi privilegiile acordate pânã în prezent unor persoane fizice sau juridice de cãtre Scaunul Apostolic, care sunt în uz şi nu sunt revocate, rãmân integre, exceptând cazul în care sunt revocate în mod expres de canoanele Codului. Can. 6 - (cf 6) Prin intrarea în vigoare a Codului: 1. sunt abrogate toate legile dreptului comun sau ale dreptului particular care sunt contrare canoanelor Codului, sau care privesc o materie ce este reglementatã integral în Cod; 2. sunt revocate toate obiceiurile respinse de canoanele Codului sau contrare acestuia, însã nu cele centenare sau imemorabile. TITLUL I DESPRE CREDINCIOŞII CREŞTINI ŞI TOATE DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE LOR Can. 7 - § 1. (= 204) Credincioşii creştini sunt aceia care, fiind încorporaţi lui Hristos prin botez, sunt constituiţi ca popor al lui Dumnezeu şi de aceea, participând în modul specific lor la funcţia sacerdotalã, profeticã şi regalã a lui Hristos, sunt chemaţi sã exercite fiecare misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii spre a o îndeplini în lume, conform condiţiei proprii. § 2. Aceastã Bisericã, constituitã şi orânduitã în aceastã lume ca societate, subzistã în Biserica catolicã cârmuitã de urmaşul lui Petru şi de Episcopii în comuniune cu el. Can. 8 - (= 205) Sunt în deplinã comuniune cu Biserica catolicã aici pe pãmânt acei botezaţi care, în alcãtuirea ei vizibilã, sunt uniţi cu Hristos prin legãturile mãrturisirii credinţei, prin sacramente şi prin conducerea bisericii. Can. 9 - § 1. (= 206) Sunt legaţi Bisericii dintr-un motiv special catehumenii care, mişcaţi de Spiritul Sfânt, cer cu voinţã explicitã sã fie încorporaţi în ea şi de aceea, prin însãşi aceastã voinţã şi prin viaţa lor de credinţã, de speranţã şi de iubire pe care o practicã, sunt uniţi cu Biserica ce îi ocroteşte ca şi cum ar fi deja ai sãi. § 2. Biserica are o grijã specialã faţã de catehumeni şi, în timp ce îi cheamã sã ducã o viaţã evanghelicã şi îi introduce la participarea la Sfânta Liturghie, la Sacramente şi la laudele dumnezeieşti, le acordã deja cu generozitate diferite prerogative care sunt proprii creştinilor. Can. 10 - Profund legaţi de cuvântul lui Dumnezeu şi, în plus, aderând la învãţãtura vie şi autenticã a Bisericii, credincioşii creştini au obligaţia sã pãstreze integrã credinţa pãzitã şi transmisã cu foarte mare preţ de cãtre înaintaşii lor, sã o mãrturiseascã deschis precum şi sã o înţeleagã din ce în ce mai mult prin exerciţiu şi sã o fructifice în opere de caritate. Can. 11 - (= 208) Între toţi credincioşii creştini, tocmai în virtutea renaşterii lor în Hristos, subzistã o adevãratã egalitate în demnitate şi activitate; în virtutea acesteia, absolut toţi, fiecare dupã starea şi funcţia sa, coopereazã la edificarea Corpului lui Hristos. Can. 12 - § 1. (= 209) Credincioşii creştini sunt obligaţi sã pãstreze întotdeauna, în modul lor de a acţiona, comuniunea cu Biserica. § 2. Aceştia trebuie sã-şi îndeplineascã cu sârguinţã îndatoririle la care sunt obligaţi faţã de Biserica universalã şi faţã de propria Bisericã sui iuris. Can. 13 - (= 210) Toţi credincioşii trebuie sã-şi consacre propriile energii, fiecare dupã starea sa, pentru a duce o viaţã sfântã şi, în plus, pentru a promova dezvoltarea Bisericii şi continua ei sfinţire. Can. 14 - (= 211) Toţi credincioşii au dreptul şi obligaţia de a se strãdui pentru ca mesajul divin al mântuirii sã ajungã cât mai mult la toţi oamenii din toate timpurile şi din toatã lumea. Can. 15 - § 1. (= 212) Credincioşii creştini, conştienţi de propria responsabilitate, sunt obligaţi sã-şi însuşeascã cu ascultare creştinã ceea ce Pãstorii Bisericii, care îl reprezintã pe Hristos, ca învãţãtori ai credinţei, proclamã sau stabilesc în calitate de conducãtori ai Bisericii. § 2. Credincioşii creştini au dreptul integru de a-şi prezenta Pãstorilor Bisericii nevoile proprii, mai ales cele spirituale, precum şi propriile doleanţe. § 3. În temeiul ştiinţei, al competenţei şi al prestigiului de care se bucurã, aceştia au dreptul, ba chiar obligaţia uneori, de a face cunoscute Pãstorilor Bisericii pãrerea lor despre binele Bisericii şi de a o aduce la cunoştinţa celorlalţi credincioşi creştini, rãmânând intactã integritatea credinţei şi a moralei, precum şi respectul faţã de aceiaşi Pãstori, şi ţinând seama de binele comun şi de demnitatea persoanelor. Can. 16 - (= 213) Credincioşii creştini au dreptul de a primi de la Pãstorii Bisericii ajutoarele care provin din bunurile spirituale ale Bisericii, mai ales din cuvântul lui Dumnezeu şi din sacramente. Can. 17 - (= 214) Credincioşii creştini au dreptul de a practica cultul divin conform prescrierilor propriei Biserici sui iuris şi de a urma o formã de viaţã spiritualã proprie, care sã fie însã în concordanţã cu doctrina Bisericii. Can. 18 - (= 215) Credincioşii creştini au dreptul integru de a fonda şi conduce în mod liber asociaţii, având ca scopuri caritatea, evlavia sau cultivarea vocaţiei creştine în lume şi de a ţine reuniuni pentru a urmãri împreunã atingerea scopurilor menţionate. Can. 19 - (= 216) Absolut toţi credincioşii creştini, deoarece participã la misiunea Bisericii, au dreptul sã facã sã progreseze sau sã susţinã activitatea apostolicã cu iniţiative proprii, în funcţie de starea şi condiţia fiecãruia; cu toate acestea, nici o iniţiativã sã nu îşi atribuie numele de catolicã dacã nu a obţinut consimţãmântul autoritãţii bisericeşti competente. Can. 20 - (= 217) Credincioşii creştini, deoarece sunt chemaţi prin botez sã ducã o viaţã corespunzãtoare doctrinei evanghelice, au dreptul la educaţie creştinã prin care sã fie formaţi corect pentru a dobândi maturitatea persoanei umane şi totodatã pentru a cunoaşte şi trãi misterul mântuirii. Can. 21 - (= 218) Cei care se îndeletnicesc cu ştiinţele sacre se bucurã de justa libertate de a cerceta şi de a-şi manifesta cu prudenţã gândirea cu privire la chestiunile în care sunt experţi, pãstrând supunerea datoratã învãţãturii Bisericii. Can. 22 - (= 219) Toţi credincioşii creştini au dreptul sã fie liberi de orice constrângere în alegerea stãrii lor de viaţã. Can. 23 - (= 220) Nimãnui nu-i este permis sã lezeze în mod ilegitim reputaţia bunã de care se bucurã cineva, nici sã violeze dreptul oricãrei persoane de a-şi apãra propria intimitate. Can. 24 - § 1. (= 221) Credincioşii creştini pot sã-şi revendice şi sã-şi apere în mod legitim drepturile pe care le au în Bisericã, pe lângã forul bisericesc competent, conform normelor dreptului. § 2. Credincioşii creştini au de asemenea dreptul, dacã sunt chemaţi la judecatã de cãtre autoritatea competentã, sã fie judecaţi respectând prescrierile dreptului, care va fi aplicat cu nepãrtinire. § 3. Credincioşii creştini au dreptul sã nu fie pedepsiţi cu pedepse canonice decât conform normei legilor. Can. 25 - § 1. (= 222) Credincioşii creştini au obligaţia de a veni în ajutorul necesitãţilor Bisericii, pentru ca aceasta sã poatã dispune de cele ce îi sunt necesare pentru scopurile proprii, mai ales pentru cultul divin, pentru operele de apostolat şi de caritate şi pentru o întreţinere corespunzãtoare a miniştrilor. § 2. Aceştia au de asemenea obligaţia de a face sã progreseze dreptatea socialã şi totodatã, amintindu-şi de porunca Domnului, sã vinã în ajutorul celor sãraci cu contribuţii din veniturile proprii. Can. 26 - § 1. (= 223) În exercitarea propriilor drepturi, credincioşii creştini, atât individual cât şi reuniţi în asociaţii, trebuie sã ţinã seama de binele comun al Bisericii şi de asemenea de drepturile altora şi, în plus, de propriile obligaţii faţã de alţii. § 2. Este de competenţa autoritãţii bisericeşti, în vederea binelui comun, sã reglementeze exercitarea drepturilor care sunt specifice credincioşilor creştini. TITLUL II DESPRE BISERICILE SUI IURIS ŞI DESPRE RITURI Can. 27 - În acest Cod, se numeşte Bisericã sui iuris o grupare de credincioşi creştini legatã de ierarhie conform normelor de drept, pe care autoritatea supremã a Bisericii o recunoaşte în mod expres sau tacit sui iuris. Can. 28 - § 1. Ritul este patrimoniul liturgic, teologic, spiritual şi disciplinar, diferenţiat prin cultura şi împrejurãrile istorice ale popoarelor, care se exprimã printr-un mod de trãire a credinţei ce este specific fiecãrei Biserici sui iuris. § 2. Riturile despre care este vorba în Cod sunt, dacã nu cumva rezultã altfel, acelea care îşi au originea în tradiţiile Alexandrinã, Antiohianã, Armeanã, Caldeeanã şi Constantinopolitanã. CAP. I DESPRE ÎNSCRIEREA ÎNTR-O BISERICĂ SUI IURIS Can. 29 - § 1. (cf 112) Fiul, care încã nu a împlinit vârsta de paisprezece ani, prin botez este înscris în Biserica sui iuris în care este înscris tatãl catolic; dacã însã numai mama este catolicã, sau dacã ambii pãrinţi o cer de comun acord, atunci este înscris în Biserica sui iuris de care aparţine mama, exceptând cazul în care dreptul particular stabilit de Scaunul Apostolic prevede altfel. § 2. Dacã însã fiul care încã nu a împlinit vârsta de paisprezece ani este: 1. nãscut dintr-o mamã necãsãtoritã, este înscris în Biserica sui iuris de care aparţine mama; 2. din pãrinţi necunoscuţi, este înscris în Biserica sui iuris în care sunt înscrişi cei în grija cãrora este încredinţat în mod legitim; dacã însã este vorba de tatã şi mamã adoptivi, atunci sã se aplice § 1; 3. din pãrinţi nebotezaţi, este înscris în Biserica sui iuris de care aparţine acela care şi-a asumat educarea sa în credinţa catolicã. Can. 30 - (= 111 § 2) Orice nebotezat care a împlinit vârsta de paisprezece ani poate alege în mod liber oricare Bisericã sui iuris în care sã fie înscris primind în ea botezul, exceptând cazul în care dreptul particular stabilit de Scaunul Apostolic prevede altfel. Can. 31 - Nimeni sã nu îndrãzneascã, într-un fel sau altul, sã determine vreun credincios creştin sã treacã la o altã Bisericã sui iuris. Can. 32 - § 1. (cf 112 § 1, 1.) Nimeni nu poate trece în mod valid la o altã Bisericã sui iuris fãrã consimţãmântul Scaunului Apostolic. § 2. Dacã însã este vorba de un credincios creştin din eparhia vreunei Biserici sui iuris care cere sã treacã la o altã Bisericã sui iuris care are în acelaşi teritoriu propria eparhie, consimţãmântul Scaunului Apostolic se presupune dat, cu condiţia ca Episcopii eparhiali ai ambelor eparhii sã consimtã în scris trecerea. Can. 33 - ???112 § 1, 2.) Femeia are dreptul integru de a trece la Biserica sui iuris a soţului în momentul celebrãrii cãsãtoriei sau pe durata acesteia; însã, odatã desfãcutã cãsãtoria, ea poate sã revinã în mod liber la Biserica sui iuris precedentã. Can. 34 - (cf 112) Dacã pãrinţii sau soţul catolic în cãsãtoria mixtã trec la altã Bisericã sui iuris, fiii, care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani, sunt înscrişi prin dreptul însuşi în aceeaşi Bisericã; dacã însã într-o cãsãtorie dintre catolici numai unul dintre pãrinţi trece la altã Bisericã sui iuris, fiii trec numai dacã ambii pãrinţi consimt; dupã ce au împlinit însã vârsta de paisprezece ani, fiii pot reveni la Biserica sui iuris anterioarã. Can. 35 - Botezaţii necatolici care intrã în deplina comuniune cu Biserica catolicã trebuie sã îşi pãstreze ritul propriu, sã îl onoreze şi, în mãsura în care le stã în putinţã, sã-l respecte pretutindeni; de aceea trebuie sã fie înscrişi în Biserica sui iuris de acelaşi rit, rãmânând intact dreptul de a se recurge la Scaunul Apostolic în cazuri speciale privind persoane, comunitãţi sau regiuni. Can. 36 - Orice trecere la o altã Bisericã sui iuris are valoare din momentul declaraţiei fãcute în faţa Ierarhului locului acelei Biserici, parohului propriu sau sacerdotului delegat de unul sau de celãlalt şi a doi martori, exceptând cazul în care rescriptul Scaunului Apostolic dispune altfel. Can. 37 - (cf 535 § 2) Orice înscriere într-o Bisericã sui iuris sau trecere la o altã Bisericã sui iuris trebuie sã fie însemnatã în registrul parohial al botezaţilor, chiar şi în cazul Bisericii latine, unde a fost celebrat botezul; dacã însã aceasta nu se poate face, sã se însemneze într-un alt document care va fi pãstrat în arhiva parohialã a parohului propriei Biserici sui iuris în care s-a fãcut înscrierea. Can. 38 - Credincioşii creştini ai Bisericilor orientale, chiar dacã sunt încredinţaţi grijii Ierarhului sau parohului unei alte Biserici sui iuris, rãmân totuşi înscrişi în propria Bisericã sui iuris. CAP. II DESPRE PĂSTRAREA RITURILOR Can. 39 - Riturile Bisericilor orientale, ca patrimoniu al Bisericii universale a lui Hristos în care strãluceşte tradiţia care derivã de la Apostoli, prin intermediul Pãrinţilor şi care afirmã divina unitate în varietate a credinţei catolice, trebuie sã fie respectate şi promovate cu religiozitate. Can. 40 - § 1. Ierarhii care prezideazã Bisericile sui iuris şi toţi ceilalţi Ierarhi trebuie sã se îngrijeascã cu maxima sârguinţã de pãstrarea fidelã şi de respectarea exactã a ritului propriu şi sã nu admitã schimbãri în acesta decât din motive de progres organic al acestuia, ţinând seama de bunãvoinţa reciprocã şi de unitatea creştinilor. § 2. Toţi ceilalţi clerici şi membri ai institutelor de viaţã consacratã sunt obligaţi sã respecte cu fidelitate ritul propriu şi sã dobândeascã o mai bunã cunoaştere şi o respectare tot mai perfectã a acestuia. § 3. Chiar şi ceilalţi credincioşi creştini trebuie sã se îngrijeascã de cunoaşterea şi preţuirea propriului rit şi sunt obligaţi sã îl respecte oriunde, cu excepţia cazul în care ceva este exclus de drept. Can. 41 - Credincioşii creştini ai oricãrei Biserici sui iuris, chiar şi cei ai Bisericii latine, care prin funcţie, minister sau însãrcinare au relaţii frecvente cu credincioşii creştini ai unei alte Biserici sui iuris, trebuie sã fie pregãtiţi cu grijã în ceea ce priveşte cunoaşterea şi cultivarea ritului acelei Biserici, în raport cu importanţa funcţiei, a ministerului sau a însãrcinãrii de îndeplinit. TITLUL III DESPRE AUTORITATEA SUPREMĂ A BISERICII Can. 42 - (= 330) Aşa cum prin hotãrârea Domnului sfântul Petru şi ceilalţi Apostoli constituie un Colegiu unic, aşa şi Pontiful Roman, succesorul lui Petru, şi Episcopii, succesorii Apostolilor, sunt uniţi între ei. CAP. I DESPRE PONTIFUL ROMAN Can. 43 - (= 331) Episcopul Bisericii din Roma, în care dãinuie sarcina datã de Domnul doar lui Petru, primul dintre Apostoli, care trebuie transmisã succesorilor sãi, este capul Colegiului Episcopilor, Vicarul lui Hristos şi Pãstorul Bisericii universale aici pe pãmânt; de aceea el, în virtutea sarcinii sale, are puterea ordinarã supremã, deplinã, nemijlocitã şi universalã în Bisericã, [putere] pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber. Can. 44 - § 1. (= 332) Pontiful Roman obţine puterea deplinã şi supremã în Bisericã, prin alegerea legitimã acceptatã de el, împreunã cu hirotonirea episcopalã; de aceea, alesul la pontificatul suprem, care este Episcop, obţine aceastã putere din momentul acceptãrii; dacã însã caracterul episcopal îi lipseşte, va fi imediat hirotonit Episcop. § 2. Dacã se întâmplã ca Pontiful Roman sã renunţe la funcţia sa, se cere pentru validitate ca renunţarea sã fie fãcutã în mod liber şi sã fie manifestatã în formele cerute; [aceastã renunţare] însã nu trebuie aprobatã de nimeni. Can. 45 - § 1. (= 333) Pontiful Roman, în virtutea funcţiei sale, se bucurã nu numai de puterea asupra Bisericii universale, ci şi de întâietatea puterii ordiare asupra tuturor eparhiilor şi grupãrilor acestora; prin aceasta însã, este în acelaşi timp întãritã şi garantatã puterea proprie, ordinarã şi imediatã pe care Episcopii o au asupra eparhiei încredinţate grijii lor. § 2. Pontiful Roman, în îndeplinirea sarcinii de Pãstor suprem al Bisericii universale, este întotdeauna unit în comuniune cu ceilalţi Episcopi şi, mai mult, cu Biserica universalã; cu toate acestea el are dreptul de a determina, în funcţie de necesitãţile Bisericii, modul, fie personal, fie colegial, în care sã fie exercitatã aceastã sarcinã. § 3. Împotriva unei sentinţe sau a unui decret al Pontifului Roman nu se acordã dreptul la apel şi nici la recurs. Can. 46 - § 1. (cf 334) În exercitarea sarcinii sale, Pontiful Roman este ajutat de Episcopi, care pot coopera cu el în diferite moduri, printre care este Sinodul Episcopilor; în plus îi sunt de ajutor Pãrinţii Cardinali, Curia Romanã, Legaţii pontificali precum şi alte persoane şi diferite instituţii în funcţie de necesitãţile timpurilor; toate aceste persoane şi instituţii împlinesc sarcina încredinţatã lor în numele şi cu autoritatea aceluiaşi Pontif Roman, pentru binele tuturor Bisericilor, conform normelor stabilite de el însuşi. § 2. Participarea Patriarhilor şi a celorlalţi Ierarhi care prezideazã Bisericile sui iuris la Sinodul Episcopilor este reglementatã de normele speciale stabilite de însuşi Pontiful Roman. Can. 47 - (cf 335) În timp ce Scaunul Roman este vacant sau împiedicat în totalitate, nu se va schimba nimic în conducerea Bisericii universale; se vor respecta însã legile speciale emise pentru acele circumstanţe. Can. 48 - (= 361) Sub numele de Scaun Apostolic sau Sfântul Scaun se înţelege, în acest Cod, nu numai Pontiful Roman, ci şi, dacã dreptul nu dispune altfel sau nu rezultã altfel din natura lucrurilor, Dicasterele şi celelalte instituţii ale Curiei Romane. CAP. II DESPRE COLEGIUL EPISCOPILOR Can. 49 - (= 336) Colegiul Episcopilor, al cãrui cap este Pontiful Roman şi ale cãrui membre sunt Episcopii în virtutea hirotonirii sacramentale şi prin comuniunea ierarhicã dintre Capul Colegiului şi membre, şi în care corpul apostolic persistã în mod continuu, împreunã cu capul sãu şi niciodatã fãrã acesta, este de asemenea subiect de putere supremã şi deplinã asupra Bisericii universale. Can. 50 - § 1. (= 337) Colegiul Episcopilor îşi exercitã în mod solemn puterea asupra Bisericii universale în Conciliul Ecumenic. § 2. Colegiul Episcopilor îşi exercitã aceeaşi putere prin intermediul acţiunii unite a Episcopilor rãspândiţi în lume, dacã aceasta este stabilitã ca atare sau primitã în mod liber de Pontiful Roman, astfel încât sã devinã un adevãrat act colegial. § 3. Este de competenţa Pontifului Roman ca, în funcţie de necesitãţile Bisericii, sã aleagã şi sã promoveze modurile prin care Colegiul Episcopilor îşi exercitã în mod colegial funcţia asupra Bisericii universale. Can. 51 - § 1. (= 338) Este doar de competenţa Pontifului Roman sã convoace Conciliul Ecumenic, sã-l prezideze personal sau prin alţii, precum şi sã transfere Conciliul, sã-l suspende sau sã-l dizolve şi sã-i aprobe decretele. § 2. Este de competenţa aceluiaşi Pontif Roman sã determine problemele ce vor fi tratate în Conciliul Ecumenic şi sã constituie regulamentul ce va fi respectat în acelaşi Conciliu; Pãrinţii Conciliului Ecumenic pot adãuga la temele propuse de Pontiful Roman şi altele care vor fi supuse aprobãrii aceluiaşi Pontif Roman. Can. 52 - § 1. (= 339) Au dreptul şi obligaţia de a participa cu vot deliberativ la Conciliul Ecumenic toţi Episcopii membri ai Colegiului Episcopilor. § 2. La Conciliul Ecumenic mai pot fi chemaţi de cãtre autoritatea supremã a Bisericii şi alte persoane care nu sunt învestite cu demnitatea episcopalã; aceeaşi autoritate supremã este competentã în determinarea rolului lor în Conciliu. Can. 53 - (340) Dacã se întâmplã ca Scaunul Apostolic sã devinã vacant în timpul desfãşurãrii Conciliului Ecumenic, acesta este întrerupt prin dreptul însuşi, pânã când noul Pontif Roman va dispune continuarea sau dizolvarea lui. Can. 54 - (341 § 1) § 1. Decretele Conciliului Ecumenic nu au puterea de a obliga dacã nu au fost aprobate de Pontiful Roman împreunã cu Pãrinţii Conciliului, confirmate şi promulgate prin ordonanţa acestuia. § 2. Au nevoie de aceastã confirmare şi promulgare pentru a avea puterea de a obliga şi decretele pe care le emite Colegiul Episcopilor atunci când face o acţiune într-adevãr colegialã dupã un alt mod indicat sau primit în mod liber de Pontiful Roman. TITLUL IV DESPRE BISERICILE PATRIARHALE Can. 55 - Conform celei mai vechi tradiţii a Bisericii, deja recunoscutã de cãtre primele Concilii Ecumenice, în Bisericã rãmâne în vigoare instituţia patriarhalã; de aceea Patriarhii Bisericilor orientale, care prezideazã fiecare în parte Biserica patriarhalã ca pãrinte şi cap, trebuie trataţi cu o onoare deosebitã. Can. 56 - Patriarhul este un Episcop cãruia îi revine puterea peste toţi Episcopii şi Mitropoliţii, precum şi peste credincioşii creştini ai Bisericii pe care o prezideazã, conform normei dreptului aprobat de autoritatea supremã a Bisericii. Can. 57 - § 1. Întemeierea, reînfiinţarea, transferarea şi suprimarea Bisericilor patriarhale sunt rezervate autoritãţii supreme a Bisericii. § 2. Numai autoritatea supremã a Bisericii poate schimba titlul recunoscut sau concesionat în mod legitim fiecãrei Biserici patriarhale. § 3. Biserica patriarhalã trebuie sã aibã, în limitele propriului teritoriu, acelaşi sediu cu reşedinţa Patriarhului, dacã este posibil în oraşul principal al cãrui titlu îl deţine Patriarhul; acest sediu nu poate fi transferat decât din motive foarte grave, cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale şi cu aprobarea Pontifului Roman. Can. 58 - Patriarhii Bisericilor orientale au întâietate în toatã lumea peste toţi Episcopii de orice grad, respectând însã normele speciale de precedenţã stabilite de Pontiful Roman. Can. 59 - § 1. Patriarhii Bisericilor orientale, chiar dacã în timp urmeazã unii altora, sunt egali în demnitatea patriarhalã, rãmânând neschimbatã între ei precedenţa de onoare. § 2. Ordinea precedenţei Sediilor patriarhale ale Bisericilor orientale este: primul loc îl deţine Sediul Constantinopolitan, dupã care cel Alexandrin, apoi cel Antiohian şi în final cel Ierusalimitan. § 3. Întâietatea între toţi Patriarhii Bisericilor orientale este orânduitã dupã vechimea Sediului patriarhal. § 4. Între Patriarhii Bisericilor orientale care au unul şi acelaşi titlu, dar care prezideazã Biserici patriarhale diferite, are întâietate cel care a fost promovat primul la demnitatea patriarhalã. Can. 60 - § 1. Patriarhul, în bisericile care sunt destinate credincioşilor creştini ai Bisericii pe care o prezideazã şi în celebrãrile liturgice ale aceleiaşi Biserici, are precedenţa asupra tuturor celorlalţi Patriarhi, chiar dacã sunt de grad mai înalt prin titlul de Sediu sau dacã au fost promovaţi mai devreme. § 2. Patriarhul, care deţine în prezent puterea patriarhalã, are întâietate faţã de cei care încã pãstreazã titlul unui Sediu patriarhal avut înainte. Can. 61 - Patriarhul poate avea un procurator pe lângã Scaunul Apostolic, numit de el însuşi cu aprobarea datã în prealabil cãtre Pontiful Roman. Can. 62 - Patriarhul care a renunţat la funcţia sa îşi pãstreazã titlul şi onorurile, mai ales în celebrãrile liturgice; are şi dreptul sã i se repartizeze o locuinţã demnã, cu consimţãmântul sãu, şi de asemenea sã i se asigure mijloacele necesare existenţei sale din bunurile Bisericii patriarhale, pentru a trãi decent, corespunzãtor propriului titlu, rãmânând neschimbat can. 60 § 2, cu privire la precedenţã. CAP. I DESPRE ALEGEREA PATRIARHILOR Can. 63 - Patriarhul este ales canonic în Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale. Can. 64 - Vor fi indicate, separat de dreptul particular, cele ce se cer pentru ca cineva sã fie considerat apt pentru demnitatea patriarhalã, rãmânând neschimbate cele prescrise de can. 180. Can. 65 - § 1. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale trebuie sã se întruneascã în reşedinţa patriarhalã sau în alt loc desemnat de cãtre Administratorul Bisericii patriarhale cu consimţãmântul Sinodului permanent. § 2. Întrunirea Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale trebuie sã fie fãcutã în decurs de o lunã de când Scaunul patriarhal a devenit vacant, rãmânând neschimbat dreptul particular care poate prevedea un termen mai lung, însã nu mai mult de douã luni. Can. 66 - § 1. În alegerea Patriarhului au drept de vot toţi şi numai membrii Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale. § 2. Este interzis oricui altcuiva, în afara membrilor Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, sã fie prezent în aulã la alegerea Patriarhului, cu excepţia acelor clerici care, conform normei can. 71 § 1, sunt consideraţi cercetãtori sau intendent al Sinodului. § 3. Nimãnui nu îi este permis sã se amestece într-un mod oarecare, fie înaintea Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, fie în timpul acestuia, în alegerea Patriarhului. Can. 67 - În alegerea Patriarhului se vor observa can. 947-957, fiind respinsã obiceiul contrar, exceptând cazul în care dreptul comun stabileşte altfel. Can. 68 - § 1. Toţi Episcopii, convocaţi în mod legitim, au grava obligaţie de a participa la alegeri. § 2. Dacã vreun Episcop considerã cã este reţinut de o piedicã justã, va da în scris motivele sale Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale; Episcopii prezenţi la locul desemnat la începutul sesiunii vor decide legitimitatea impedimentelor. Can. 69 - Odatã fãcutã convocarea canonicã, dacã douã treimi dintre Episcopii care ţin Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sunt prezenţi în locul desemnat - înlãturaţi fiind cei care sunt reţinuţi de un impediment legitim -, Sinodul va fi declarat canonic şi se pot începe alegerile. Can. 70 - Exceptând cazul în care dreptul particular stabileşte altfel, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale pentru alegerea Patriarhului este prezidat, între cei prezenţi, de cel care a fost ales în prima sesiune; între timp prezidarea este rezervatã Administratorului Bisericii patriarhale. Can. 71 - § 1. Cercetãtorii şi intendentul pot fi luaţi şi dintre preoţi şi diaconi, conform dreptului particular. § 2. Toţi cei care participã la Sinod au grava obligaţie de a pãstra secretul cu privire la scrutine, fie în mod direct fie în mod indirect. Can. 72 - § 1. Este ales acela care a întrunit douã treimi din voturi, exceptând cazul în care dreptul particular stabileşte ca, dupã un numãr corespunzãtor de scrutine - cel puţin trei - sã fie suficientã majoritatea absolutã şi conform normei can. 183, §§ 3 şi 4 alegerea sã fie încheiatã. § 2. Dacã alegerea nu a fost încheiatã în decurs de cincisprezece zile de la deschiderea Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, chestiunea va fi înaintatã Pontifului Roman. Can. 73 - Dacã cel ales este cel puţin Episcop proclamat legitim, alegerea trebuie intimatã imediat alesului de cãtre preşedinte sau, dacã cel ales este preşedintele, de cãtre Episcopul mai în vârstã în hirotonirea episcopalã, în numele Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, cu formula şi modalitatea obişnuitã în Biserica patriarhalã; însã, dacã cel ales nu este încã proclamat Episcop, pãstrând secretul de cãtre toţi cei care în orice fel au cunoscut rezultatul alegerii, chiar şi faţã de cel ales, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale se suspendã şi se va face intimarea, dacã toate cele cerute de cãtre canoanele privitoare la proclamarea episcopalã au fost îndeplinite. Can. 74 - Cel ales trebuie sã manifeste dacã acceptã alegerea, în decurs de douã zile utile socotite de la comunicare; dacã cel ales nu acceptã sau în timp de douã zile nu rãspunde, pierde orice drept câştigat prin alegere. Can. 75 - Dacã cel ales a acceptat şi este Episcop hirotonit, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale va proceda dupã prescrierile cãrţilor liturgice la proclamarea şi înscãunarea sa ca Patriarh; dacã cel ales, însã, nu este încã Episcop hirotonit, înscãunarea nu poate fi fãcutã în mod valid înainte ca cel ales sã fi primit hirotonirea episcopalã. Can. 76 - § 1. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale va înştiinţa cât mai repede Pontiful Roman, prin scrisorile sinodale, despre alegerea şi înscãunarea canonicã sãvârşitã, precum şi mãrturisirea de credinţã şi promisiunea de a exercita cu fidelitate funcţia sa, pronunţate de cãtre noul Patriarh în faţa Sinodului, conform formulelor aprobate; se vor trimite scrisori sinodale despre sãvârşirea alegerii şi Patriarhilor altor Biserici orientale. § 2. Noul Patriarh va cere cât mai repede Pontifului Roman comuniunea ecleziasticã, printr-o scrisoare semnatã de mâna proprie. Can. 77 - § 1. Patriarhul ales canonic exercitã în mod valid oficiul sãu numai de la înscãunarea prin care obţine oficiul cu drepturi depline. § 2. Patriarhul, înainte de a primi comuniunea ecleziasticã de la Pontiful Roman, nu va convoca Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale şi nici nu va hirotoni Episcopi. CAP. II DESPRE DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PATRIARHILOR Can. 78 - § 1. Puterea deţinutã de Patriarh, dupã norma canoanelor şi a obiceiurilor legitime, peste Episcopi şi peste toţi ceilalţi credincioşi creştini ai Bisericii pe care o prezideazã, este ordinarã şi proprie; este însã atât de personalã încât nu poate constitui un Vicar pentru întreaga Bisericã patriarhalã, şi nici delega puterea sa altuia pentru totalitatea cazurilor. § 2. Puterea Patriarhului poate fi exercitatã în mod valid numai în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, cu excepţia cazului în care rezultã altfel din natura lucrurilor ori din dreptul comun sau particular aprobat de Pontiful Roman. Can. 79 - În toate celelalte treburi juridice ale Bisericii patriarhale, Patriarhul însuşi o reprezintã. Can. 80 - Patriarhul este cel care: 1. exercitã drepturile Mitropolitului şi îndeplineşte obligaţiile în toate locurile unde nu sunt constituite provincii; 2. suplineşte neglijenţa Mitropoliţilor, conform normei dreptului; 3. atunci când scaunul sediului mitropolitan este vacant, exercitã drepturile şi îndeplineşte îndatoririle Mitropolitului în toatã provincia; 4. îl admonesteazã pe Mitropolitul care nu şi-a numit economul dupã norma can. 262, § 1; fiind fãcutã inutil admonestarea, numeşte el însuşi economul. Can. 81 - Actele Pontifului Roman privitoare la Biserica patriarhalã vor fi notificate Episcopilor eparhiali şi celorlalţi [destinatari] de cãtre Patriarh, exceptând cazul în care Scaunul Apostolic prevede direct la acest caz. Can. 82 - § 1. Patriarhul prin dreptul propriu poate: 1. emite decrete, în limitele competenţei sale, prin care sunt determinate cu mai mare precizie modalitãţile de aplicare a legii sau prin care se urgenteazã respectarea legilor; 2. emite instrucţiuni credincioşilor creştini din toatã Biserica pe care o prezideazã, expunând doctrina sãnãtoasã, cultivând pietatea, corectând abuzurile, aprobând şi încurajând practicile care favorizeazã binele spiritual al credincioşilor creştini; 3. trimite scrisori enciclice întregii Biserici pe care o prezideazã, despre problemele cu privire la propria Bisericã şi propriul rit. § 2. Patriarhul poate ordona Episcopilor şi celorlalţi clerici precum şi membrilor institutelor de viaţã consacratã, întregii Biserici pe care o prezideazã, sã fie citite în public şi expuse în propriile biserici sau case, instrucţiunile precum şi scrisorile enciclice. § 3. Patriarhul nu va omite sã audieze Sinodul permanent sau Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale ori adunarea patriarhalã, cu privire la întreaga Bisericã pe care o prezideazã sau la treburile cele mai importante. Can. 83 - § 1. Neschimbat fiind dreptul şi obligaţia Episcopului eparhial de a vizita canonic propria eparhie, Patriarhul are dreptul şi obligaţia de a face vizita pastoralã în aceeaşi eparhie la timpurile stabilite de dreptul particular. § 2. Patriarhul poate vizita, pentru o cauzã gravã şi cu consimţãmântul Sinodului permanent, o oarecare bisericã, localitate ori eparhie, personal sau printr-un alt Episcop şi, în timpul acestei vizite, poate îndeplini tot ceea ce este de competenţa Episcopului eparhial în vizita canonicã. Can. 84 - § 1. Patriarhul va avea cea mai mare grijã pentru ca, atât el cât şi Episcopii eparhiali ai Bisericii pe care o prezideazã, împreunându-şi pãrerile, mai ales în adunãrile prevãzute de drept, cu Patriarhii şi Episcopii eparhiali ai altor Biserici sui iuris care îşi exercitã puterea în acelaşi teritoriu, sã promoveze unitatea de acţiune între ei şi cu toţi ceilalţi credincioşi creştini ai oricãrei Biserici sui iuris şi, unindu-şi forţele, sã ajute operele comune, care au ca scop promovarea binelui religios cât mai accesibil, sã apere mai eficient disciplina ecleziasticã, precum şi sã favorizeze unitatea concordã a tuturor credincioşilor creştini. § 2. De asemenea, Patriarhul va încuraja întâlniri frecvente între Ierarhi şi toţi ceilalţi credincioşi creştini, [întâlniri] pe care, dupã prudenţa sa, socoteşte de cuviinţã sã le convoace pentru chestiuni pastorale şi alte treburi care privesc întreaga Bisericã pe care o prezideazã, sau care privesc o oarecare provincie sau regiune. Can. 85 - § 1. Patriarhul, pentru o cauzã gravã, cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale şi dupã consultarea Scaunului Apostolic, poate întemeia, circumscrie diferit, uni, diviza, suprima provincii şi eparhii, schimba gradul ierarhic şi transfera sediul eparhial. § 2. Este de competenţa Patriarhului, cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale: 1. sã dea Episcopului eparhial un Episcop coadjutor sau un Episcop auxiliar, respectând can. 181, § 1, 182-187 şi 212; 2. sã transfere, pentru o cauzã gravã, Mitropolitul sau Episcopul eparhial ori titularul într-un alt sediu mitropolitan, eparhial sau titular; dacã vreunul refuzã, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale va renunţa la chestiune sau o va înainta Pontifului Roman. § 3. Patriarhul poate, cu consimţãmântul Sinodului permanent, înfiinţa, muta sau suprima exarhate. § 4. Despre aceste decizii Patriarhul va înştiinţa cât mai repede Scaunul Apostolic. Can. 86 - § 1. Este de competenţa Patriarhului: 1. sã dea scrisori patriarhale Mitropolitului sau Episcopului despre prevederea canonicã; 2. sã hirotoneascã personal Mitropoliţii sau, dacã este împiedicat, prin alţi Episcopi, precum şi, dacã dreptul particular prevede astfel, sã hirotoneascã pe toţi Episcopii; 3. sã înscãuneze Mitropolitul dupã hirotonirea sa episcopalã. § 2. Prin dreptul însuşi îi este datã Patriarhului facultatea de a-i hirotoni şi înscãuna pe Mitropoliţi şi pe ceilalţi Episcopi ai Bisericii pe care o prezideazã, pe cei constituiţi de Pontiful Roman în afara limitelor teritoriului aceleiaşi Biserici, exceptând cazul special în care este stabilit altfel în mod expres. § 3. Hirotonirea episcopalã şi înscãunarea trebuie fãcute în termenii stabiliţi de drept, în timp ce scrisorile patriarhale de prevedere canonicã sunt date în timp de zece zile dupã proclamarea alegerii; despre hirotonirea episcopalã şi despre înscãunare va fi înştiinţat cât mai repede Scaunul Apostolic. Can. 87 - Patriarhul se poate îngriji ca în Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sã fie aleşi, dupã norma cann. 181, § 1 şi 182-187, câţiva Episcopi ai curiei patriarhale - cu condiţia sã se prevadã corespunzãtor la cele necesare existenţei lor-, însã nu mai mult de trei, cãrora va conferi funcţii cu reşedinţa în curia patriarhalã şi îi poate hirotoni dupã ce a îndeplinit toate cele ce sunt cerute pentru proclamarea episcopalã. Can. 88 - § 1. Episcopii Bisericii patriarhale vor presta Patriarhului onoarea, respectul şi ascultarea cuvenitã; Patriarhul îi va trata pe aceiaşi Episcopi cu reverenţa cuvenitã şi îi va primi cu dragoste frãţeascã. § 2. Patriarhul se va îngriji de împãcarea eventualelor controverse iscate între Episcopi, rãmânând neschimbat dreptul de a le înainta oricând Pontifului Roman. Can. 89 - § 1. Este dreptul şi obligaţia Patriarhului sã-i supravegheze pe toţi clericii conform normei dreptului; dacã considerã cã vreunul meritã pedeapsã, îl va admonesta pe Ierarhul clericului cãruia îi este imediat supus şi, dacã admonestarea se dovedeşte a fi inutilã, îl va pedepsi el însuşi pe cleric, conform normei de drept. § 2. Patriarhul poate încredinţa sarcina de a trata treburile care privesc întreaga Bisericã patriarhalã oricãrui cleric, dupã ce l-a consultat pe Episcopul sãu eparhial sau, dacã este vorba de vreun membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, dupã consultarea Superiorului sãu major, exceptând cazul în care dreptul particular al Bisericii patriarhale nu cere consimţãmântul lor; pe durata sarcinii clericul poate fi subordonat imediat sieşi. § 3. Patriarhul poate încredinţa o demnitate recunoscutã în propria Bisericã patriarhalã oricãrui cleric, rãmânând neschimbat can. 430, cu condiţia sã fie adãugat consimţãmântul scris al Episcopului eparhial cãruia clericul îi este subordonat sau, dacã este vorba despre un membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, al Superiorului sãu major. Can. 90 - Patriarhul, pentru o cauzã gravã, dupã consultarea Episcopului eparhial şi cu consimţãmântul Sinodului permanent, poate sustrage un loc sau o persoanã juridicã ce nu aparţine unui institut cãlugãresc, în actul de înfiinţare, de sub puterea Episcopului eparhial şi sã-l subordoneze imediat sieşi, în ceea ce priveşte administraţia şi bunurile temporale precum şi alte persoane ce ţin de acelaşi loc sau de aceeaşi persoanã juridicã în toate cele ce se referã la sarcina sau funcţia lor. Can. 91 - Patriarhul trebuie sã fie pomenit în Divina Liturghie şi în laudele divine, dupã Pontiful Roman, de cãtre toţi Episcopii şi de cãtre ceilalţi clerici, dupã prescrierile cãrţilor liturgice. Can. 92 - § 1. Patriarhul va manifesta comuniunea ierarhicã cu Pontiful Roman, succesorul sfântului Petru, prin fidelitate, respect şi ascultare, care sunt datorate Pãstorului suprem al Bisericii universale. § 2. Patriarhul îl va pomeni pe Pontiful Roman în Divina Liturghie şi în laudele divine, în semn al deplinei comuniuni cu el, dupã prescrierile cãrţilor liturgice, şi va avea grijã sã fie fãcutã cu fidelitate de cãtre toţi Episcopii şi ceilalţi clerici ai Bisericii pe care o prezideazã. § 3. Patriarhul va avea obiceiul de a frecventa Pontiful Roman; [acestuia] îi va prezenta, conform normelor speciale stabilite, raportul despre starea Bisericii pe care o prezideazã; într-un an de la alegerea sa, iar apoi de mai multe ori, are sarcina sã viziteze Roma pentru a venera mormintele sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi de asemenea sã confirme în faţa succesorului sfântului Petru credinţa în primatul acestuia asupra Bisericii universale. Can. 93 - Patriarhul va locui în sediul reşedinţei sale şi nu-l va pãrãsi decât din motive canonice. Can. 94 - Patriarhul trebuie sã celebreze Divina Liturghie pentru poporul întregii Biserici pe care o prezideazã, în zilele de sãrbãtoare stabilite de dreptul particular. Can. 95 - § 1. Obligaţiile Episcopilor eparhiali, din can. 196, îl obligã şi pe Patriarh, rãmânând neschimbate de altfel îndatoririle fiecãrui Episcop. § 2. Patriarhul se va îngriji ca Episcopii eparhiali sã îndeplineascã sarcinile pastorale cu fidelitate şi sã locuiascã în eparhia pe care o conduc; va stimula zelul lor; dacã greşesc în lucruri grave, dupã ce s-a consultat cu Sinodul permanent, nu va omite sã-i admonesteze, dacã nu prezintã pericol pentru moravuri, iar dacã admonestarea nu şi-a produs efectul dorit, va înainta cazul Pontifului Roman. Can. 96 - Patriarhul are, în toatã Biserica pe care o prezideazã, aceeaşi putere ca şi Ierarhul locului referitor la rugãciunile şi exerciţiile de pietate, cu condiţia sã fie în consonanţã cu propriul rit. Can. 97 - Patriarhul trebuie sã vegheze cu grijã la buna administrare a tuturor bunurilor bisericeşti, rãmânând neschimbatã obligaţia primarã a fiecãrui Episcop eparhial, conform can. 1022, § 1. Can. 98 - Patriarhul, cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale şi cu consensul prealabil al Pontifului Roman, poate stipula cu autoritãţile civile convenţii care sã nu fie contrare dreptului stabilit de Scaunul Apostolic; aceste convenţii însã Patriarhul nu le poate duce la îndeplinire fãrã a obţine aprobarea Pontifului Roman. Can. 99 - § 1. Patriarhul se va îngriji ca Statutele personale sã fie respectate de cãtre toţi, în regiunile în care sunt în vigoare. § 2. Dacã mai mulţi Patriarhi au în acelaşi loc puterea recunoscutã sau concesionatã prin Statute personale, este de preferat ca în treburile de importanţã majorã sã acţioneze împreunându-şi pãrerile. Can. 100 - Patriarhul îşi poate asuma treburile care privesc mai multe eparhii şi care au legãturã cu autoritatea civilã; nu poate însã hotãrî în privinţa lor decât dupã ce a consultat Episcopii eparhiali interesaţi, şi cu consimţãmântul Sinodului permanent; în cazul în care cauza este foarte urgentã şi nu poate aştepta întrunirea Episcopilor membri ai Sinodului permanent, locul lor îl vor ţine Episcopii curiei patriarhale dacã sunt, altfel doi Episcopi eparhiali mai în vârstã în hirotonirea episcopalã. Can. 101 - Patriarhul are aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi Episcopii eparhiali în propria sa eparhie, în mãnãstirile stavropighii, precum şi în locurile unde nu este întemeiatã nici o eparhie sau exarhat. CAP. III DESPRE SINODUL EPISCOPILOR BISERICII PATRIARHALE Can. 102 - § 1. La Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale trebuie convocaţi toţi şi numai Episcopii hirotoniţi ai aceleiaşi Biserici, oriunde ar fi constituiţi, excluşi fiind cei despre care se referã can. 953, § 1, sau cei ce sunt pedepsiţi cu pedepse canonice conform cann. 1433 şi 1434. § 2. În ceea ce-i priveşte pe Episcopii eparhiali, constituiţi în afara limitelor Bisericii patriarhale, precum şi pe Episcopii titulari, dreptul particular poate restrânge votul lor deliberativ, rãmânând însã în vigoare canoanele referitoare la alegerea Patriarhului, a Episcopilor şi a candidaţilor la funcţii, despre care se trateazã în can. 149. § 3. Patriarhul, pentru rezolvarea unor anumite treburi, poate invita, conform dreptului particular sau cu consimţãmântul Sinodului permanent, alte persoane, mai ales experţi şi Ierarhi care nu sunt Episcopi, şi care îşi vor manifesta opiniile Episcopilor reuniţi în Sinod, rãmânând neschimbat can. 66, § 2. Can. 103 - Patriarhului îi revine sarcina de a convoca şi prezida Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale. Can. 104 - § 1. Toţi Episcopii convocaţi legitim la Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale au obligaţia gravã de a participa la acelaşi Sinod, exceptaţi fiind cei ce au renunţat deja la funcţia lor. § 2. Dacã vreun Episcop considerã cã este împiedicat de o cauzã legitimã, va prezenta în scris motivele sale Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale; legitimitatea piedicii va fi decisã de Episcopii prezenţi în locul stabilit la începutul sesiunilor Sinodului. Can. 105 - În Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale nici unul din membrii aceluiaşi Sinod nu poate trimite în locul sãu un procurator şi nici nu poate avea mai multe voturi. Can. 106 - § 1. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale trebuie convocat ori de câte ori: 1. sunt de rezolvat treburi care aparţin exclusiv competenţei Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale sau pentru rezolvarea cãrora se cere consimţãmântul aceluiaşi Sinod; 2. Patriarhul, cu consimţãmântul Sinodului permanent, considerã cã acesta este necesar; 3. dacã cel puţin o treime din membri o cere pentru o problemã datã, totdeauna rãmânând neschimbate drepturile Patriarhului, ale Episcopilor şi ale celorlalte persoane stabilite de dreptul comun; § 2. În afarã de aceasta Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale trebuie convocat, dacã dreptul particular o prevede, la intervale stabilite, chiar anual. Can. 107 - § 1. Dacã dreptul particular nu cere o prezenţã mai mare, rãmânând neschimbate cann. 69, 149 şi 183, § 1, fiecare sesiune a Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale este canonicã şi este valid un singur scrutin, dacã majoritatea Episcopilor care trebuie sã participe la Sinod este prezentã. § 2. Rãmânând neschimbate cann. 72, 149 şi 183, §§ 3 şi 4, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale are dreptul integru de a stabili, cu norme proprii, câte voturi şi câte scrutine se cer pentru ca deciziile sinodale sã aibã putere juridicã; altfel trebuie respectat can. 924. Can. 108 - § 1. Patriarhul deschide Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, precum şi, cu consimţãmântul aceluiaşi Sinod, îl transferã, îl prelungeşte, îl suspendã şi îl dizolvã. § 2. Patriarhului, de asemenea, dupã ce i-a audiat pe membrii Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, îi revine sarcina de a pregãti ordinea de zi a examinãrii chestiunilor şi sã o supunã aprobãrii Sinodului la începutul sesiunilor. § 3. În timpul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, Episcopii, în mod individual, pot adãuga alte chestiuni la cele propuse, dacã consimt cel puţin o treime din membrii participanţi la Sinod. Can. 109 - Început fiind Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, nici unui Episcop nu-i este permis sã pãrãseascã sesiunile Sinodului fãrã un motiv just, aprobat de Sinod. Can. 110 - § 1. Este de competenţa exclusivã a Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale sã emitã legi pentru toatã Biserica patriarhalã, care intrã în vigoare conform can. 150, §§ 2 şi 3. § 2. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale este tribunal, conform can. 1062. § 3. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sãvârşeşte alegerea Patriarhului, a Episcopilor şi a candidaţilor la funcţiile amintite în can. 149. § 4. Actele administrative nu sunt de competenţa Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, dacã pentru anumite acte Patriarhul nu a stabilit altfel sau dacã prin dreptul comun unele acte nu sunt rezervate aceluiaşi Sinod, rãmânând neschimbate canoanele care cer consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale. Can. 111 - § 1. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale stabileşte modul şi timpul promulgãrii legilor şi publicãrii deciziilor. § 2. De asemenea, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale este cel care decide asupra pãstrãrii secretului în legãturã cu actele şi treburile tratate, rãmânând neschimbatã obligaţia de a pãstra secretul în cazurile prevãzute de dreptul comun. § 3. Actele legilor şi deciziile vor fi trimise cât mai repede Pontifului Roman; anumite acte, sau chiar toate, vor fi comunicate celorlalţi Patriarhi ai Bisericilor orientale, conform judecãţii aceluiaşi Sinod. Can. 112 - § 1. Este de competenţa Patriarhului sã promulge legile şi sã publice deciziile Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale. § 2. Interpretarea autenticã a legilor Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, pânã la viitorul Sinod, este de competenţa Patriarhului, dupã consultarea Sinodului permanent. Can. 113 - Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale îşi va alcãtui propriile statute, care vor prevedea despre secretariatul Sinodului, despre comisiile pregãtitoare, despre ordinea lucrãrilor şi de asemenea, despre alte mijloace care contribuie eficient la atingerea scopului. CAP. IV DESPRE CURIA PATRIARHALĂ Can. 114 - § 1. Patriarhul trebuie sã aibã, pe lângã Sediul sãu, o curie patriarhalã, distinctã de curia eparhiei patriarhului, care constã în Sinodul permanent, Episcopii curiei patriarhale, tribunalul ordinar al Bisericii patriarhale, economul patriarhal, cancelarul patriarhal, comisia de probleme liturgice şi de asemenea alte comisii care de drept se ataşeazã curiei patriarhale. § 2. Persoanele din curia patriarhalã pot fi alese de cãtre Patriarh dintre clericii întregii Biserici, pe care o prezideazã, dupã consultarea Episcopului lor eparhial sau a Superiorului major, dacã este vorba de membrii unui institut cãlugãresc sau a unei societãţi de viaţã comunitarã dupã model cãlugãresc. § 3. Pe cât posibil, în aceleaşi persoane, nu se vor cumula funcţiile celor douã curii Patriarhale. Can. 115 - § 1. Sinodul permanent este compus din Patriarh şi din patru Episcopi desemnaţi pe o perioadã de cinci ani. § 2. Trei dintre aceşti Episcopi sunt aleşi de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale; cel puţin doi trebuie sã fie Episcopi eparhiali iar unul este numit de Patriarh. § 3. În acelaşi timp şi în acelaşi mod vor fi desemnaţi, pe cât posibil, patru Episcopi care, în ordinea determinatã de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, sã-i înlocuiascã alternativ pe membrii Sinodului permanent care sunt împiedicaţi. Can. 116 - § 1. Patriarhului îi revine sarcina de a convoca şi prezida Sinodul permanent. § 2. Dacã Patriarhul este împiedicat sã participe la Sinodul permanent, sesiunile Sinodului vor fi prezidate de cel mai vechi Episcop în hirotonirea episcopalã, dintre membrii Sinodului, dupã întregirea numãrului de cinci, conform can. 115, § 3. § 3. Dacã Sinodul permanent trebuie sã hotãrascã într-o problemã ce priveşte persoana unui Episcop, membru al aceluiaşi Sinod, sau eparhia sau funcţia lui, acesta va fi audiat, iar în Sinod va fi înlocuit cu un alt Episcop, conform normei can. 115, § 3. Can. 117 - Prezidentul şi toţi ceilalţi membri ai Sinodului permanent, care au participat la Sinod, trebuie sã semneze actele Sinodului. Can. 118 - Voturile Sinodului permanent trebuie sã fie secrete, dacã este vorba de persoane; în celelalte cazuri, însã, când cel puţin unul dintre membri o cere în mod expres. Can. 119 - Dacã o oarecare problemã, care este de competenţa Sinodului permanent, este de definit în timpul desfãşurãrii Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, decizia acestei probleme este rezervatã Sinodului permanent, exceptând cazul în care Patriarhul, cu consimţãmântul Sinodului permanent, judecã oportun sã încredinţeze decizia Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale. Can. 121 - Dacã pentru o cauzã gravã, dupã judecata Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, Sinodul permanent nu poate fi constituit, se va înştiinţa Scaunul Apostolic, iar Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale va alege doi Episcopi, dintre care unul trebuie sã fie Episcop eparhial, care împreunã cu Patriarhul ţin locul Sinodului permanent, pe durata cauzei. Can. 122 - § 1. Pentru administrarea bunurilor Bisericii patriarhale, Patriarhul, cu consimţãmântul Sinodului permanent va numi economul patriarhal, distinct de economul eparhiei Patriarhului, care sã fie un credincios creştin expert în treburile economice şi care sã se distingã prin onestitate, exclus fiind, pentru validitate, cel care este înrudit cu Patriarhul prin consangvinitate sau afinitate pânã la gradul patru inclusiv. § 2. Economul patriarhal este numit pe o perioadã determinatã de dreptul particular; pe durata sarcinii, Patriarhul nu îl poate înlãtura decât cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale sau, dacã prezintã pericol pentru moravuri, cu al Sinodului permanent. § 3. Economul patriarhal trebuie sã dea anual în scris socotealã Sinodului permanent despre administrarea anului care a trecut, precum şi despre previziunile intrãrilor şi a ieşirilor pentru anul ce a început; va da dea seamã despre administraţie şi ori de câte ori o cere Sinodul permanent. § 4. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale poate cere socotealã economului patriarhal despre administraţie precum şi despre previziunile intrãrilor şi ieşirilor, şi sã le supunã examinãrii proprii. Can. 123 - § 1. În curia patriarhalã va fi numit de cãtre Patriarh un preot sau un diacon în afara oricãrei suspiciuni, care sã prezideze ca şi cancelar patriarhal cancelaria patriarhalã şi arhiva curiei patriarhale; dacã este cazul, va fi ajutat de un viceregent, numit de cãtre Patriarh. § 2. Pe lângã cancelar şi viceregent, care prin funcţia lor sunt notari, Patriarhul poate numi şi alţi notari pentru întreaga Bisericã pe care o prezideazã, tuturor li se aplicã cann. 253 şi 254; pe aceşti notari îi poate înlãtura din funcţie în mod liber. § 3. În ceea ce priveşte arhiva curiei patriarhale, se vor respecta can. 256-260. Can. 124 - Comisia liturgicã, pe care fiecare Bisericã patriarhalã trebuie sã o aibã, şi toate celelalte comisii prescrise pentru Bisericile sui iuris, sunt înfiinţate de cãtre Patriarh şi sunt constituite din persoane numite de cãtre Patriarh; acestea sunt reglementate de norme stabilite de el, dacã dreptul nu dispune altfel. Can. 125 - Cheltuielile curiei patriarhale vor fi achitate din bunurile pe care Patriarhul le poate folosi pentru acest scop; dacã acestea nu sunt suficiente, fiecare eparhie în parte va contribui la achitarea cheltuielilor, în mãsura fixatã de Sinodul Episcopilor Bisericii Patriarhale. CAP. V DESPRE SCAUNUL PATRIARHAL VACANT SAU ÎMPIEDICAT Can. 126 - § 1. Scaunul patriarhal devine vacant prin moartea sau renunţarea Patriarhului. § 2. Acceptarea renunţãrii Patriarhului este de competenţa Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, dupã consultarea Pontifului Roman, exceptând cazul în care Patriarhul nu a fost audiat direct de cãtre Pontiful Roman. Can. 127 - Când Scaunul patriarhal este vacant, dacã dreptul particular nu stabileşte altfel, Administratorul Bisericii patriarhale este Episcopul cel mai în vârstã în hirotonirea episcopalã, dintre Episcopii curiei patriarhale sau, dacã aceştia lipsesc, dintre Episcopii care sunt membri ai Sinodului permanent. Can. 128 - Administratorul Bisericii patriarhale este cel care: 1. anunţã imediat Pontiful Roman precum şi toţi Episcopii Bisericii patriarhale despre vacanţa Scaunului patriarhal; 2. urmãreşte cu grijã sau cautã ca şi alţii sã îndeplineascã normele speciale pe care le prescrie dreptul comun sau particular, sau dispoziţia Pontifului Roman, dacã este datã, dupã diversele împrejurãri în care a avut loc vacanţa Scaunului patriarhal; 3. convoacã Episcopii la Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale pentru alegerea Patriarhului şi dispune toate celelalte lucruri necesare pentru acelaşi Sinod. Can. 129 - Administratorul Bisericii patriarhale, în eparhia Patriarhului, în mãnãstirile stavropighii şi în locurile unde nu este înfiinţatã nici eparhie nici exarhat, are aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi Administratorul unei eparhii vacante. Can. 130 - § 1. Administratorului Bisericii patriarhale îi revine puterea ordinarã a Patriarhului, excluzând toate cele ce nu se pot face decât cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale. § 2. Administratorul Bisericii patriarhale nu îi poate îndepãrta din funcţie pe Protosincelul sau pe Sincelii eparhiei Patriarhului, nici nu poate inova ceva în timpul vacanţei Scaunului patriarhal. § 3. Cu toate cã este lipsit de prerogativele Patriarhului, Administratorul Bisericii patriarhale îi precede pe toţi Episcopii aceleiaşi Biserici, însã nu în Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale la alegerea Patriarhului. Can. 131 - Administratorul Bisericii patriarhale trebuie sã dea socotealã noului Patriarh, cât mai repede, despre administraţia sa. Can. 132 - § 1. Dacã Scaunul patriarhal este atât de împiedicat de o cauzã oarecare încât Patriarhul nu poate comunica nici prin scrisori cu Episcopii eparhiali ai Bisericii pe care o prezideazã, conducerea Bisericii patriarhale îi revine, conform normei can. 130, Episcopului eparhial mai în vârstã în hirotonirea episcopalã în interiorul limitelor teritoriului aceleiaşi Biserici, dacã el însuşi nu este împiedicat, exceptând cazul în care Patriarhul a desemnat alt Episcop sau, în caz de necesitate extremã, chiar un preot. § 2. Dacã Patriarhul este atât de împiedicat încât nu poate comunica nici mãcar prin scrisori cu credincioşii creştini ai propriei eparhii, conducerea aceleiaşi eparhii îi revine Protosincelului; dacã şi acesta este împiedicat, conducerea îi revine celui pe care Patriarhul l-a desemnat sau celui care conduce între timp Biserica patriarhalã. § 3. Cel care între timp preia conducerea, va înştiinţa cât mai repede Pontiful Roman despre Scaunul patriarhal împiedicat şi despre preluarea conducerii. CAP. VI DESPRE MITROPOLIŢII BISERICII PATRIARHALE Can. 133 - § 1. Mitropolitul, care prezideazã o provincie în interiorul limitelor teritoriului Bisericii patriarhale, în eparhiile acestei provincii, în afarã de ceea ce dreptul comun îi atribuie, este cel care: 1. hirotoneşte şi înscãuneazã Episcopii provinciei, în timpul determinat de drept, rãmânând neschimbat can. 86, § 1, n. 2; 2. convoacã Sinodul mitropolitan la timpul stabilit de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, pregãteşte în mod corespunzãtor chestiunile de tratat în acesta, prezideazã Sinodul, îl transferã, îl prelungeşte, îl suspendã şi îl dizolvã; 3. înfiinţeazã tribunalul mitropolitan; 4. vegheazã ca disciplina bisericeascã şi credinţa sã fie respectate cu grijã; 5. face vizita canonicã, dacã Episcopul eparhial nu a fãcut-o; 6. numeşte şi confirmã pe cel care a fost propus sau ales în mod legitim într-o funcţie, dacã Episcopul eparhial a omis sã o facã în timpul stabilit de drept, fãrã sã fi avut un motiv just; de asemenea numeşte economul eparhial, dacã Episcopul eparhial, admonestat fiind, neglijeazã numirea; § 2. Mitropolitul reprezintã persoana aceleiaşi provincii în toate treburile juridice. Can. 134 - § 1. Demnitatea Mitropolitului este întotdeauna legatã de un sediu eparhial determinat. § 2. Mitropolitul, în propria eparhie, are aceleaşi drepturi şi obligaţii pe care Episcopul eparhial le are în eparhia sa. Can. 135 - Mitropolitul va fi pomenit de cãtre toţi Episcopii şi de cãtre ceilalţi clerici în Divina Liturghie şi în laudele divine, conform prescrierilor cãrţilor liturgice. Can. 136 - Mitropolitul, care prezideazã provincia, precede oriunde pe Mitropolitul titular. Can. 137 - Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale va determina clar drepturile şi obligaţiile Mitropoliţilor şi ale Sinoadelor mitropolitane, conform obiceiurilor legitime ale propriei Biserici patriarhale şi dupã circumstanţele timpurilor şi locurilor. Can. 138 - Drepturile şi obligaţiile Mitropolitului, constituit în afara limitelor teritoriului Bisericii patriarhale, sunt cele prescrise de can. 133, § 1, nn. 2-6 şi § 2, precum şi de cann. 135, 136, 160 şi 1084, § 3; în ceea ce priveşte celelalte drepturi şi obligaţii, Mitropolitul va respecta normele speciale propuse de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale şi aprobate de Scaunul Apostolic sau stabilite de cãtre acelaşi Scaun. Can. 139 - Episcopul eparhial care îşi exercitã puterea în afara limitelor teritoriului propriei Biserici patriarhale şi care nu aparţine nici unei provincii, îşi va desemna un Mitropolit, dupã consultarea Patriarhului şi cu aprobarea Scaunului Apostolic; acestui Mitropolit îi revin drepturile şi obligaţiile prevãzute de can. 133, § 1, nn. 3-6. CAP. VII DESPRE ADUNAREA PATRIARHALĂ Can. 140 - Adunarea Patriarhalã este o grupare consultativã a întregii Biserici pe care o prezideazã Patriarhul şi care presteazã, prin opera sa, ajutor Patriarhului şi Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale în rezolvarea problemelor mai importante, mai ales în ceea ce priveşte formele şi metodele apostolatului, dar şi disciplina bisericeascã, potrivindu-le circumstanţelor timpului prezent şi binelui comun propriei Biserici, ţinând cont şi de binele comun al întregului teritoriu unde existã mai multe Biserici sui iuris. Can. 141 - Adunarea patriarhalã trebuie convocatã cel puţin o datã la cinci ani, cu consimţãmântul Sinodului permanent sau al Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, de câte ori Patriarhul considerã cã e util. Can. 142 - § 1. Patriarhul este cel care convoacã adunarea patriarhalã, o prezideazã, o transferã, o prelungeşte, o suspendã şi o dizolvã; însuşi Patriarhul numeşte vicepreşedintele care, în absenţa Patriarhului, prezideazã adunarea. § 2. Când Scaunul patriarhal devine vacant, adunarea patriarhalã se suspendã prin dreptul însuşi, pânã când noul Patriarh va hotãrî referitor la aceasta. Can. 143 - § 1. La adunarea patriarhalã sunt convocaţi: 1. Episcopii eparhiali şi ceilalţi Ierarhi ai locului; 2. Episcopii titulari; 3. Preşedinţii confederaţiilor monahale, Superiorii generali ai institutelor de viaţã consacratã precum şi Superiorii mãnãstirilor sui iuris; 4. rectorii universitãţilor de studii catolice şi ai universitãţilor de studii bisericeşti şi de asemenea decanii facultãţilor de teologie şi de drept canonic, care îşi au sediul în interiorul limitelor teritoriului Bisericii a cãrei adunare se ţine; 5. rectorii seminarelor majore; 6. din fiecare eparhie, cel puţin unul dintre preoţi, mai ales parohi, înscrişi în aceeaşi eparhie, unul dintre cãlugãri sau dintre membrii societãţilor de viaţã comunitarã dupã model cãlugãresc, precum şi doi laici, exceptând cazul în care statutele prevãd un numãr mai mare; toţi aceştia sunt desemnaţi în modul stabilit de Episcopul eparhial, şi dacã este vorba de membrii unui institut cãlugãresc sau a unei societãţi de viaţã comunitarã dupã model cãlugãresc, cu consimţãmântul Superiorului competent. § 2. Toţi cei care sunt convocaţi la adunarea patriarhalã trebuie sã participe la aceasta, exceptând cazul în care au un impediment just, pe care trebuie sã-l facã cunoscut Patriarhului; Episcopii eparhiali, însã, pot trimite în locul lor un procurator. § 3. La adunarea patriarhalã pot fi invitate persoane ce aparţin unei alte Biserici sui iuris, şi sã participe la aceasta, conform normei statutelor. § 4. La adunarea patriarhalã pot fi invitaţi câţiva observatori ai Bisericilor sau Comunitãţilor acatolice. Can. 144 - § 1. Rãmânând neschimbat dreptul oricãrui credincios creştin de a indica chestiuni Ierarhilor, numai Patriarhul sau Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale determinã argumentele de tratat în adunarea patriarhalã. § 2. Patriarhul este cel care, prin comisii oportune şi consultãri prealabile, se îngrijeşte ca toate chestiunile sã fie pregãtite corespunzãtor şi sã fie trimise din timp membrilor adunãrii. Can. 145 - Adunarea patriarhalã va avea propriile statute aprobate de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, care sã conţinã normele necesare pentru atingerea scopului adunãrii. CAP. VIII DESPRE TERITORIUL BISERICII PATRIARHALE ŞI DESPRE PUTEREA PATRIARHULUI ŞI A SINOADELOR ÎN AFARA ACESTUI TERITORIU Can. 146 - § 1. Teritoriul Bisericii pe care o prezideazã Patriarhul se extinde la acele regiuni în care se respectã ritul propriu al aceleiaşi Biserici şi în care Patriarhul a dobândit dreptul legitim de a înfiinţa provincii, eparhii şi exarhate. § 2. Dacã apar dubii în privinţa limitelor teritoriului Bisericii patriarhale, sau dacã este vorba despre schimbarea lor, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale este cel care cerceteazã acest caz, dupã audierea autoritãţii administrative superioare a fiecãrei Biserici sui iuris interesatã; dupã ce cazul a fost discutat în acelaşi Sinod, va depune o petiţie bine alcãtuitã Pontifului Roman despre rezolvarea dubiului sau despre schimbarea limitelor; numai acestuia îi revine dreptul de a pune capãt dubiului în mod autentic sau de a emite decret privind schimbarea limitelor. Can. 147 - În limitele teritoriului Bisericii patriarhale puterea Patriarhului şi a Sinoadelor este exercitatã nu numai asupra tuturor credincioşilor creştini înscrişi în aceeaşi Bisericã, ci şi asupra tuturor celorlalţi care nu au un Ierarh al locului al propriei Biserici sui iuris constituit în acelaşi teritoriu; aceştia, deşi rãmân înscrişi propriei lor Biserici, sunt încredinţaţi Ierarhului locului aceleiaşi Biserici patriarhale, rãmânând neschimbat can. 916, § 5. Can. 148 - § 1. Patriarhul are dreptul şi îndatorirea de a obţine informaţiile necesare referitoare la credincioşii creştini care locuiesc în afara limitelor teritoriului Bisericii pe care o prezideazã, chiar printr-un Vizitator trimis de el, cu consensul Scaunului Apostolic. § 2. Vizitatorul, înainte de începerea sarcinii sale, se va prezenta Episcopului eparhial al acestor credincioşi creştini şi îi va arãta scrisoarea de numire. § 3. Fãcutã fiind vizita, Vizitatorul va trimite un raport Patriarhului, care, dupã ce a discutat despre aceasta în Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, poate propune Scaunului Apostolic mijloacele potrivite, ca pretutindeni sã fie prevãzute tutelarea şi incrementarea binelui spiritual al credincioşilor creştini ai Bisericii pe care o prezideazã, chiar şi prin înfiinţarea de parohii, exarhate sau eparhii proprii. Can. 149 - Pentru a îndeplini funcţia de Episcop eparhial, de Episcop coadjutor, sau de Episcop auxiliar în afara limitelor teritoriului Bisericii patriarhale, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale alege, conform normei canoanelor referitoare la alegerea Episcopilor, câţiva candidaţi, cel puţin trei, şi îi propune spre numire Pontifului Roman, prin intermediul Patriarhului; toţi cei care în oarecare mod au cunoscut rezultatul alegerii vor pãstra secretul, chiar şi faţã de candidaţi. Can. 150 - § 1. Episcopii constituiţi în afara limitelor teritoriului Bisericii patriarhale au toate drepturile şi obligaţiile sinodale ale celorlalţi Episcopi ai aceleiaşi Biserici, rãmânând neschimbat can. 102, § 2. § 2. Legile emise de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale şi promulgate de Patriarh, dacã sunt legi liturgice, sunt în vigoare pretutindeni; dacã însã sunt legi disciplinare, sau dacã este vorba despre celelalte decizii ale Sinodului, au putere juridicã în interiorul limitelor teritoriului Bisericii patriarhale. § 3. Episcopii eparhiali, constituiţi în afara limitelor teritoriului Bisericii patriarhale, vor atribui valoare juridicã legilor disciplinare şi tuturor celorlalte decizii sinodale care nu depãşesc competenţa lor, în propriile eparhii; dacã însã aceste legi sau decizii au fost aprobate de cãtre Scaunul Apostolic, atunci ele au valoare juridicã pretutindeni. TITLUL V DESPRE BISERICILE ARHIEPISCOPALE MAJORE Can. 151 - Arhiepiscopul major este Mitropolitul unui Sediu determinat sau recunoscut de cãtre autoritatea supremã a Bisericii; acesta prezideazã o întreagã Bisericã orientalã sui iuris care nu este investitã cu titlul patriarhal. Can. 152 - Ceea ce se spune în dreptul comun despre Bisericile Patriarhale sau despre Patriarh, se înţelege cã se va aplica şi Bisericilor arhiepiscopale majore şi Arhiepiscopilor majori, exceptând cazul în care este prescris altfel în mod expres de cãtre dreptul comun sau rezultã din natura lucrurilor. Can. 153 - § 1. Arhiepiscopul major este ales dupã norma cann. 63-74. § 2. Sinodul Episcopilor Bisericii arhiepiscopale majore, dupã acceptarea celui ales, trebuie sã înştiinţeze Pontiful Roman despre alegerea canonicã sãvârşitã, printr-o scrisoare sinodalã; însuşi cel ales trebuie sã cearã de la Pontiful Roman confirmarea alegerii sale, printr-o scrisoare scrisã de mâna proprie. § 3. Cel ales, dupã obţinerea confirmãrii, trebuie sã facã profesiunea de credinţã şi promisiunea de a îndeplini cu fidelitate funcţia sa, în faţa Sinodului Episcopilor Bisericii arhiepiscopale majore, dupã care se va proceda la proclamarea şi înscãunarea sa; dacã însã cel ales încã nu este hirotonit Episcop, înscãunarea nu poate fi fãcutã în mod valid înainte ca cel ales sã fi primit hirotonirea episcopalã. § 4. Dacã, în schimb, confirmarea este negatã, noua alegere se va face în limitele de timp stabilite de Pontiful Roman. Can. 154 - Arhiepiscopii majori obţin precedenţa de onoare imediat dupã Patriarhi, în Biserica arhiepiscopalã majorã, dupã ordinea înfiinţãrii Bisericii pe care o prezideazã. TITLUL VI DESPRE BISERICILE MITROPOLITANE ŞI CELELALTE BISERICI SUI IURIS CAP. I DESPRE BISERICILE MITROPOLITANE SUI IURIS Can. 155 - § 1. Mitropolitul unui sediu determinat, numit de Pontiful Roman şi ajutat conform normei dreptului de un Consiliu al Ierarhilor, prezideazã Biserica mitropolitanã sui iuris. § 2. Este de competenţa exclusivã a autoritãţii supreme a Bisericii sã înfiinţeze Biserici mitropolitane sui iuris, sã le mute, sã le desfiinţeze şi sã le circumscrie teritoriul în limite determinate. Can. 156 - § 1. În decurs de trei luni de la hirotonirea episcopalã sau, dacã a fost deja hirotonit Episcop, de la înscãunare, Mitropolitul este obligat sã cearã Pontifului Roman paliul, care este semnul puterii sale mitropolitane şi al comuniunii depline a Bisericii mitropolitane sui iuris cu Pontiful Roman. § 2. Înainte de punerea paliului, Mitropolitul nu poate convoca Consiliul Ierarhilor şi nici hirotoni Episcopi. Can. 157 - § 1. Puterea care îi revine Mitropolitului, conform normei dreptului, asupra Episcopilor şi a celorlalţi credincioşi creştini ai Bisericii mitropolitane pe care o prezideazã, este ordinarã şi proprie, însã atât de personalã încât el nu poate constitui un Vicar pentru întreaga Bisericã mitropolitanã sui iuris, sau sã-şi delege cuiva puterea pentru totalitatea cazurilor. § 2. Puterea Mitropolitului şi a Consiliului Ierarhilor este exercitatã în mod valid numai în interiorul limitelor teritoriului Bisericii mitropolitane sui iuris. § 3. În toate treburile juridice ale Bisericii mitropolitane sui iuris, Mitropolitul o reprezintã în persoanã. Can. 158 - § 1. Sediul Bisericii mitropolitane sui iuris este în oraşul principal de la care îşi ia titlul Mitropolitul, care prezideazã aceeaşi Bisericã. § 2. Mitropolitul are în eparhia încredinţatã lui aceleaşi drepturi şi obligaţii ca Episcopul eparhial în eparhia sa. Can. 159 - Mitropolitul, în Biserica mitropolitanã sui iuris pe care o prezideazã, pe lângã ceea ce îi este atribuit de dreptul comun sau de dreptul particular stabilit de Pontiful Roman, este competent: 1. sã hirotoneascã şi sã înscãuneze Episcopii aceleiaşi Biserici la timpul determinat de drept; 2. sã convoace Consiliul Ierarhilor conform normei dreptului, sã stabileascã în mod oportun chestiunile de tratat în cadrul acestuia, sã-l prezideze şi, în plus, sã-l transfere, sã-l prelungeascã, sã-l suspende şi sã-l dizolve; 3. sã înfiinţeze tribunalul mitropolitan; 4. sã vegheze astfel încât credinţa şi disciplina bisericeascã sã fie respectate cu grijã; 5. sã îndeplineascã vizita canonicã în eparhii, dacã Episcopul eparhial a neglijat-o; 6. sã numeascã Administratorul eparhiei în cazul prevãzut de can. 221, n. 4; 7. sã-l numeascã sau sã-l confirme pe cel care a fost propus sau ales în mod legitim pentru o funcţie, dacã Episcopul eparhial, fãrã sã fi fost reţinut de un impediment just, a omis sã facã acest lucru în timpul stabilit de drept; de asemenea, sã numeascã economul eparhial, dacã Episcopul eparhial, dupã ce a fost admonestat, a neglijat numirea; 8. sã comunice actele Pontifului Roman Episcopilor eparhiali şi altora, cãrora li se cuvine, exceptând cazul în care Scaunul Apostolic s-a îngrijit direct; de asemenea sã se îngrijeascã de executarea fidelã a prescrierilor cuprinse în aceste acte. Can. 160 - În treburile extraordinare sau care comportã o dificultate deosebitã, Episcopii eparhiali nu vor omite sã-l audieze pe Mitropolit, iar Mitropolitul pe Episcopii eparhiali. Can. 161 - Mitropolitul va fi pomenit în Divina Liturghie şi în laudele divine, dupã Pontiful Roman, de cãtre toţi Episcopii şi ceilalţi clerici, conform prescrierilor cãrţilor liturgice. Can. 162 - Mitropolitul trebuie sã-l pomeneascã pe Pontiful Roman, în semn de comuniune deplinã cu el, în Divina Liturghie şi în laudele divine, conform prescrierilor cãrţilor liturgice şi sã aibã grijã ca acest lucru sã fie fãcut cu fidelitate de cãtre toţi Episcopii şi ceilalţi clerici ai Bisericii mitropolitane pe care o prezideazã. Can. 163 - Mitropolitul va avea obiceiul de a frecventa Pontiful Roman; însã vizita pe care trebuie sã o facã la fiecare cinci ani, conform normei can. 208, § 2, sã fie fãcutã, pe cât posibil, împreunã cu toţi Episcopii Bisericii mitropolitane pe care o prezideazã. Can. 164 - § 1. La Consiliul Ierarhilor trebuie convocaţi toţi şi numai Episcopii hirotoniţi ai aceleiaşi Biserici mitropolitane sui iuris oriunde ar fi constituiţi, cu excepţia celor menţionaţi în can. 953, § 1, sau a celor care sunt pedepsiţi cu pedepse canonice, menţionaţi în cann. 1433 şi 1434; Episcopii altei Biserici sui iuris pot fi invitaţi numai ca oaspeţi, dacã cea mai mare parte a membrilor Consiliului Ierarhilor hotãrãsc astfel. § 2. În Consiliul Ierarhilor au vot deliberativ Episcopii eparhiali şi Episcopii coadjutori; în schimb, ceilalţi Episcopi ai Bisericii mitropolitane sui iuris pot avea acest vot dacã acest lucru este stabilit în mod expres în dreptul particular. Can. 165 - § 1. Toţi Episcopii convocaţi în mod legitim la Consiliul Ierarhilor au obligaţia gravã de a participa la acelaşi Consiliu, cu excepţia celor care au renunţat deja la funcţia lor. § 2. Dacã vreun Episcop este reţinut de un impediment just, va prezenta în scris motivele sale Consiliului Ierarhilor; despre legitimitatea impedimentului vor decide Episcopii care au vot deliberativ şi care sunt prezenţi la locul stabilit la începutul sesiunilor Consiliului. § 3. Nici un membru al Consiliului Ierarhilor nu poate trimite în locul sãu un procurator şi nimeni nu poate avea mai multe voturi. § 4. Odatã început Consiliul Ierarhilor, nici unuia dintre cei care trebuie sã fie prezenţi nu îi este permis sã-l pãrãseascã, decât pentru o cauzã justã, aprobatã de preşedintele Consiliului. Can. 166 - § 1. Fiecare sesiune a Consiliului Ierarhilor este canonicã şi, în plus, fiecare scrutin în parte este valid dacã este prezentã majoritatea Episcopilor care au obligaţia de a participa la Consiliul Ierarhilor, exceptând cazul în care dreptul particular cere o prezenţã mai mare. § 2. Consiliul Ierarhilor decide asupra chestiunilor cu majoritatea absolutã a voturilor dintre cei care au vot deliberativ şi sunt prezenţi. Can. 167 - § 1. Rãmânând neschimbate canoanele în care este vorba în mod expres de puterea Consiliului Ierarhilor de a da legi şi norme, acest Consiliu poate sã le dea şi în cazurile în care dreptul comun trimite chestiunea la dreptul particular al unei Biserici sui iuris. § 2. Mitropolitul va înştiinţa cât mai repede Scaunul Apostolic despre legile şi normele date de Consiliul Ierarhilor; legile şi normele nu pot fi promulgate valid înainte ca Mitropolitul sã fi primit o notificare scrisã de la Scaunul Apostolic care sã ateste primirea actelor Consiliului; Mitropolitul va înştiinţa Scaunul Apostolic şi în ce priveşte celelalte sãvârşite în Consiliul Ierarhilor. § 3. Mitropolitul este cel care se îngrijeşte de promulgarea legilor şi de publicarea deciziilor Consiliului Ierarhilor. § 4. Rãmânând neschimbate canoanele în care este vorba în mod expres de actele administrative ale Mitropolitului care prezideazã o Bisericã mitropolitanã sui iuris, este de datoria sa sã împlineascã şi acele acte administrative care sunt încredinţate de dreptul comun autoritãţii administrative superioare a Bisericii sui iuris, însã totuşi cu consimţãmântul Consiliului Ierarhilor. Can. 168 - În ceea ce priveşte numirea Mitropolitului şi a Episcopilor, Consiliul Ierarhilor va alcãtui pentru fiecare caz o listã cu cel puţin trei candidaţi, cei mai potriviţi,şi o va trimite Scaunului Apos-tolic, respectând secretul şi faţã de candidaţi; pentru a alcãtui aceastã listã, membrii Consiliului Ierarhilor, dacã considerã oportun acest lucru, pot cere pãrerea unor preoţi sau altor credincioşi creştini care se disting prin înţelepciune, cu privire la necesitãţile Bisericii şi la însuşirile speciale ale candidatului la episcopat. Can. 169 - Consiliul Ierarhilor se va îngriji sã ia mãsuri în privinţa necesitãţilor pastorale ale credincioşilor creştini şi poate stabili, în ce priveşte aceste chestiuni, ceea ce considerã oportun pentru promovarea dezvoltãrii credinţei, pentru favorizarea activitãţii pastorale comune, pentru reglementarea obiceiurilor, pentru respectarea ritului propriu precum şi a disciplinei bisericeşti comune. Can. 170 - Consiliul Ierarhilor se va ţine cel puţin o datã pe an şi de fiecare datã când este cerut de împrejurãri speciale, sau când sunt de rezolvat chestiuni rezervate prin dreptul comun acestui Consiliu sau când, pentru a le duce la îndeplinire, se cere consimţãmântul aceluiaşi Consiliu. Can. 171 - Consiliul Ierarhilor îşi va alcãtui statutele ce vor fi transmise Scaunului Apostolic, în care se va prevedea despre secretariatul Consiliului, despre comisiile pregãtitoare, despre ordinea proceduralã precum şi despre alte mijloace care permit o urmãrire mai eficientã a scopului. Can. 172 - În Biserica mitropolitanã sui iuris, adunarea, conform normei cann. 140-145, va fi convocatã cel puţin o datã la cinci ani; ceea ce acolo se spune despre Patriarh, este de competenţa Mitropolitului. Can. 173 - § 1. Când este vacant Scaunul mitropolitan în Bisericile mitropolitane sui iuris: 1. Administratorul Bisericii mitropolitane sui iuris este Episcopul eparhial al aceleiaşi Biserici, cel mai în vârstã în hirotonirea episcopalã; acesta îl va înştiinţa cât mai repede pe Pontiful Roman despre vacanţa Scaunului mitropolitan; 2. puterea ordinarã a Mitropolitului trece la Administratorul Bisericii mitropolitane sui iuris, excluse fiind toate cele ce nu pot fi îndeplinite decât cu consimţãmântul Consiliului Ierarhilor; 3. în timp ce Scaunul mitropolitan este vacant nu se va face nici o inovaţie. § 2. Atunci când în aceste Biserici un Scaun mitropolitan este împiedicat, se va respecta ceea ce s-a stabilit cu privire la Scaunul patriarhal împiedicat în can. 132, § 1; ceea ce acolo este spus despre Patriarh, este de competenţa Mitropolitului. § 3. Cu privire la scaunul vacant sau împiedicat al eparhiei Mitropolitului, se vor respecta cann. 221-233. CAP. II DESPRE CELELALTE BISERICI SUI IURIS Can. 174 - Biserica sui iuris care nu este nici patriarhalã, nici arhiepiscopalã majorã, nici mitropolitanã, este încredinţatã Ierarhului care o prezideazã conform normei dreptului comun şi a dreptului particular stabilit de Pontiful Roman. Can. 175 - Aceste Biserici depind imediat de Scaunul Apostolic; însã drepturile şi obligaţiile prevãzute în can. 159, nn. 3-8, le exercitã Ierarhul delegat de Scaunul Apostolic. Can. 176 - Dacã dreptul comun trimite ceva la dreptul particular sau la autoritatea administrativã superioarã a Bisericii sui iuris, autoritatea competentã în aceste Biserici este Ierarhul care o prezideazã conform normei dreptului, cu consimţãmântul Scaunului Apostolic, exceptând cazul în care este stabilit în mod expres altfel. TITLUL VII DESPRE EPARHII ŞI EPISCOPI CAP. I DESPRE EPISCOPI Can. 177 - § 1. (= 369) Eparhia este o parte din poporul lui Dumnezeu, încredinţatã grijii pastorale a Episcopului, în cooperare cu preoţii sãi, astfel încât, ataşatã de Pãstorul sãu şi unitã de el în Sfântul Spirit, prin Evanghelie şi Euharistie, sã constituie o Bisericã particularã, în care este cu adevãrat prezentã şi lucreazã Biserica lui Hristos, una, sfântã, catolicã şi apostolicã. § 2. La întemeierea, schimbarea şi suprimarea eparhiilor, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, se va respecta can. 85, § 1; în celelalte cazuri, întemeierea, schimbarea şi suprimarea eparhiilor este doar de competenţa Scaunului Apostolic. Can. 178 - (cf 381) Episcopul eparhial, adicã cel cãruia îi este încredinţatã eparhia spre pãstorire în nume propriu, o guverneazã ca vicar şi trimis al lui Hristos; puterea pe care o exercitã acesta personal în numele lui Hristos, este proprie, ordinarã şi imediatã, chiar dacã în ultimã instanţã exercitarea aceleiaşi puteri este guvernatã de autoritatea supremã a Bisericii şi poate fi circumscrisã în anumite limite, pentru utilitatea Bisericii sau a credincioşilor creştini. Can. 179 - (cf 376) Episcopii cãrora nu le-a fost încredinţatã o eparhie de guvernat, în nume propriu, orice altã funcţie exercitã sau au exercitat în Bisericã, se numesc Episcopi titulari. ART. I Despre alegerea Episcopilor Can. 180 - (cf 378) Pentru ca cineva sã fie considerat apt pentru episcopat se cere: 1. sã se distingã prin credinţã fermã, ţinutã moralã bunã, evlavie, râvnã pentru suflete şi înţelepciune; 2. sã se bucure de un bun renume; 3. sã nu fie ţinut de legãtura cãsãtoriei; 4. sã aibã vârsta de cel puţin treizeci şi cinci de ani; 5. sã fie constituit în hirotonirea preoţeascã de cel puţin cinci ani; 6. sã fie doctor sau licenţiat sau cel puţin expert într-o ştiinţã sacrã oarecare. Can. 181 - § 1. Episcopii, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, sunt desemnaţi pentru un scaun eparhial vacant sau pentru a îndeplini o altã funcţie oarecare prin alegere canonicã, conform normei cann. 947-957, exceptând cazul în care dreptul comun prevede altfel. § 2. Ceilalţi Episcopi sunt numiţi de Pontiful Roman, rãmânând neschimbate cann. 149 şi 168. Can. 182 - § 1. Numai membrii Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale pot propune candidaţii apţi pentru episcopat; acestora le revine de asemenea sarcina de a aduna, conform normei dreptului particular, informaţiile şi documentele care sunt necesare pentru a confirma aptitudinile candidaţilor, dupã ce au audiat, dacã considerã oportun acest lucru, în secret şi individual, câţiva preoţi sau chiar şi alţi credincioşi creştini distinşi prin înţelepciune şi viaţã creştinã deosebitã. § 2. Episcopii vor comunica Patriarhului informaţiile în timp util, înainte de convocarea Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, iar Patriarhul - adãugând, dacã este cazul, informaţii proprii - va trimite chestiunea tuturor membrilor Sinodului. § 3. Exceptând cazul în care dreptul particular aprobat de Pontiful Roman prevede altfel, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale va examina numele candidaţilor şi va alcãtui prin vot secret lista candidaţilor, care va fi trimisã de Patriarh Scaunului Apostolic pentru a obţine consensul Pontifului Roman. § 4. Consensul Pontifului Roman, odatã dat pentru fiecare candidat în parte, este valabil pânã când va fi revocat în mod explicit, caz în care numele candidatului va fi şters de pe listã. Can. 183 - § 1. Convocarea canonicã fiind fãcutã, dacã douã treimi din Episcopii care au obligaţia de a participa la Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sunt prezenţi la locul desemnat, lãsaţi la o parte cei care sunt reţinuţi de un impediment legitim, Sinodul va fi declarat canonic şi se poate trece la alegere. § 2. Episcopii îl vor alege în mod liber pe cel care, în faţa Domnului, îl considerã mai demn şi apt. § 3. Pentru alegere se cere majoritatea absolutã a voturilor celor care sunt prezenţi; dupã trei votãri fãrã rezultat, la a patra votare voturile vor fi date numai celor doi candidaţi care la a treia votare au primit majoritatea voturilor. § 4. Dacã din cauza paritãţii voturilor la a treia sau la a patra votare nu reiese cine este candidatul pentru noua votare sau cine a fost ales, paritatea se eliminã în favoarea celui care este mai în vârstã în hirotonirea preoţeascã; dacã nici unul nu îi precede pe ceilalţi în hirotonirea preoţeascã, atunci acela care este mai în vârstã. Can. 184 - § 1. Dacã alesul este între cei cuprinşi în lista candidaţilor pentru care Pontiful Roman şi-a dat deja consensul, Patriarhul îi va comunica celui ales, în secret, alegerea fãcutã. § 2. Dacã cel ales a acceptat alegerea, Patriarhul va înştiinţa informeze imediat Scaunul Apostolic despre acceptarea alegerii şi despre ziua proclamãrii. Can. 185 - § 1. Dacã alesul nu este între cei cuprinşi în lista candidaţilor, Patriarhul va înştiinţa imediat Scaunul Apostolic despre alegerea fãcutã pentru a obţine consensul Pontifului Roman, pãstrându-se secretul de cãtre toţi aceia care în vreun fel au ajuns sã cunoascã rezultatul votãrii, chiar şi faţã de ales, pânã când a ajuns la Patriarh ştirea consensului. § 2. Obţinut consensul Pontifului Roman, Patriarhul îi va comunica în secret celui ales alegerea şi va acţiona conform normei can. 184,§ 2. Can. 186 - § 1. Dacã Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale nu se poate reuni, Patriarhul, dupã consultarea Scaunului Apostolic, va cere voturile Episcopilor printr-o scrisoare; în acest caz, pentru validitatea actului, Patriarhul trebuie sã se foloseascã de opera a doi Episcopi cercetãtori, care vor fi desemnaţi conform normei dreptului particular sau, dacã lipseşte, de cãtre Patriarh cu consimţãmântul Sinodului permanent. § 2. Cercetãtorii, pãstrând secretul, vor deschide scrisorile Episcopilor, vor numãra voturile, vor întocmi relatarea scrisã privind scrutinul desfãşurat şi o vor semna împreunã cu Patriarhul. § 3. Dacã unul dintre candidaţi a obţinut în acest unic scrutin majoritatea absolutã a voturilor membrilor Sinodului, va fi considerat ales, iar Patriarhul va proceda conform normei can. 184 sau 185; în caz contrar va înainta chestiunea Scaunului Apostolic. Can. 187 - § 1. Oricui, care este promovat la episcopat, îi este necesarã prevederea canonicã prin care este constituit Episcop eparhial al unei eparhii determinate sau prin care îi este încredinţatã o altã sarcinã determinatã, în Bisericã. § 2. (cf 380) Candidatul, înainte de hirotonirea episcopalã, va face mãrturisirea de credinţã şi de asemenea promisiunea de ascultare faţã de Pontiful Roman, iar în Bisericile patriarhale, şi promisiunea de ascultare faţã de Patriarh, în cele în care este supus Patriarhului, conform normei dreptului. Can. 188 - § 1. (= 379) Exceptând cazul în care este reţinut de un impediment legitim, cel care va fi promovat la episcopat trebuie, în decurs de trei luni din ziua proclamãrii, dacã este vorba de cel ales, sau de la primirea scrisorii apostolice, dacã este vorba de un numit, sã primeascã hirotonirea episcopalã. § 2. (= 382 § 2) Episcopul eparhial trebuie sã ia în posesiune canonicã eparhia în decurs de patru luni de la alegerea sau numirea sa. Can. 189 - § 1. Episcopul eparhial intrã în posesiunea canonicã a eparhiei prin înscãunarea legitimã, [ocazie] în care scrisoarea apostolicã sau patriarhalã de prevedere canonicã se citeşte în public. § 2. Despre înscãunarea sãvârşitã se va întocmi un document care trebuie semnat de cãtre însuşi Episcopul eparhial împreunã cu cancelarul şi cel puţin doi martori, şi va fi pãstrat în curia eparhialã. § 3. (= 382 § 1) Înainte de înscãunare, Episcopul eparhial nu se va amesteca, cu nici un drept, nici prin sine însuşi şi nici prin altcineva, în conducerea eparhiei; dacã însã are vreo funcţie în eparhie, o poate pãstra şi exercita. ART. II Despre drepturile şi îndatoririle Episcopilor eparhiali Can. 190 - (= 393) În toate problemele juridice ale eparhiei Episcopul eparhial o reprezintã prin persoana sa. Can. 191 - § 1. (= 391) Episcopul eparhial este cel care conduce eparhia care îi este încredinţatã, cu putere legislativã, executivã şi judecãtoreascã. § 2. Episcopul eparhial exercitã puterea legislativã prin el însuşi; exercitã puterea executivã fie prin el, fie prin Protosincel sau Sinceli, iar puterea judecãtoreascã fie prin el, fie prin Vicarul judecãtoresc şi judecãtori. Can. 192 - § 1. (cf 383 § 1) În exercitarea funcţiei sale pastorale, Episcopul eparhial se va îngriji de toţi credincioşii creştini încredinţaţi lui, indiferent de vârstã, de stare, de naţiune sau de Bisericã sui iuris, fie cã locuiesc în teritoriul eparhiei, fie cã trãiesc acolo temporar, îndreptânduse cu suflet apostolic spre cei care, prin starea lor de viaţã, nu pot beneficia suficient de grija pastoralã ordinarã, precum şi spre cei care s-au îndepãrtat de practicarea religiei. § 2. Episcopul eparhial se va îngriji în mod special ca toţi credincioşii creştini încredinţaţi grijii sale sã favorizeze unitatea între creştini, potrivit principiilor aprobate de Bisericã. § 3. (§ 4) Episcopul eparhial îi va considera încredinţaţi sieşi, în Domnul, şi pe cei nebotezaţi, şi se va îngriji sã strãluceascã şi pentru ei caritatea lui Hristos, prin mãrturia credincioşilor creştini care trãiesc în comuniunea bisericeascã. § 4. (= 384 a) Episcopul eparhial îi va urmãri cu deosebitã grijã pe preoţi, îi va audia ca ajutoare şi consilieri, le va apãra drepturile şi va avea grijã sã-şi îndeplineascã obligaţiile specifice stãrii lor şi sã aibã la dispoziţie mijloacele şi instituţiile de care au nevoie pentru cultivarea vieţii spirituale şi intelectuale. § 5. (cf 384 b) Episcopul eparhial va cãuta sã ia mãsuri, conform normei dreptului, pentru o subzistenţã corespunzãtoare, pentru prevederea şi siguranţa socialã corespunzãtoare, precum şi pentru asistenţa sanitarã a clericilor şi a familiilor lor, dacã sunt cãsãtoriţi. Can. 193 - § 1. (cf 384 b) Episcopul eparhial în a cãrui grijã au fost încredinţaţi credincioşii creştini ai unei alte Biserici sui iuris, are obligaţia gravã sã ia toate mãsurile pentru ca aceşti credincioşi creştini sã pãstreze ritul propriei Biserici, sã-l cultive şi sã-l respecte dupã puterile lor şi sã favorizeze relaţiile cu autoritatea superioarã a aceleiaşi Biserici. § 2. (= 383 § 2) Episcopul eparhial va prevedea mãsuri pentru necesitãţile spirituale ale acestor credincioşi creştini, pe cât posibil, prin preoţii sau parohii aceleiaşi Biserici sui iuris şi chiar prin credincioşii creştini, sau chiar printr-un Sincel, constituit pentru îngrijirea acestor credincioşi creştini. § 3. Episcopii eparhiali care constituie astfel de preoţi, de parohi sau Sinceli pentru grija credincioşilor creştini ai Bisericilor patriarhale, vor lua legãtura cu Patriarhii cei interesaţi şi, dacã sunt de acord, vor acţiona prin propria autoritate, înştiinţând cât mai repede Scaunul Apostolic; dacã însã Patriarhii nu sunt de acord, indiferent din ce motiv, chestiunea va fi transmisã Scaunului Apostolic. Can. 194 - (= 383 § 2) Episcopul eparhial poate acorda demnitãţi clericilor supuşi lui, excluşi fiind toţi ceilalţi, însã oricum conform normelor dreptului particular al propriei Biserici sui iuris. Can. 195 - (= 385) Episcopul eparhial va sprijini la maxim vocaţiile sacerdotale, diaconale, monahale şi ale celorlalţi membri ai institutelor de viaţã consacratã şi misionare. Can. 196 - § 1. (= 386 § 1) Episcopul eparhial are obligaţia de a propune şi de a explica credincioşilor creştini adevãrurile de credinţã care trebuie crezute şi aplicate în practicã, predicând el însuşi frecvent; de asemenea, se va îngriji sã fie respectate cu toatã grija prescrierile dreptului care privesc slujirea cuvântului lui Dumnezeu, mai ales omilia şi instruirea cateheticã, în aşa fel încât tuturor sã le fie transmisã în întregime doctrina creştinã. § 2. Episcopul eparhial va apãra cu fermitate integritatea şi unitatea credinţei. Can. 197 - (= 387) Episcopul eparhial, conştient de obligaţia sa de a oferi exemplu de sfinţenie în caritate, umilinţã şi simplitate a vieţii, se va angaja prin toate mijloacele sã promoveze sfinţenia credincioşilor creştini, dupã vocaţia proprie fiecãruia şi, întrucât este principalul administrator al tainelor lui Dumnezeu, se va strãdui astfel încât credincioşii creştini încredinţaţi grijii sale sã creascã în har prin frecventarea sacramentelor şi mai ales prin participarea la Divina Liturghie şi, în plus, sã cunoascã pe deplin misterul pascal şi sã-l trãiascã astfel încât sã formeze un Trup unic în unitatea caritãţii lui Hristos. Can. 198 - (cf 388) Episcopul eparhial va celebra frecvent Divina Liturghie pentru poporul eparhiei încredinţate lui; de asemenea, trebuie sã celebreze şi în zilele prescrise de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris. Can. 199 - § 1. (cf 835 § 1) Episcopul eparhial, în calitate de conducãtor, promotor şi apãrãtor al întregii vieţi liturgice în eparhia încredinţatã lui, se va îngriji ca aceasta sã fie sprijinitã cât mai mult posibil şi sã fie organizatã dupã prescrierile şi obiceiurile legitime propriei Biserici sui iuris. § 2. (cf 503) Episcopul eparhial se va îngriji ca în propria bisericã catedralã sã se celebreze cel puţin o parte a laudelor divine, chiar zilnic, conform obiceiurilor legitime ale propriei Biserici sui iuris; de asemenea, ca în fiecare parohie sã se celebreze laudele divine, pe cât posibil în zilele de duminicã şi de sãrbãtoare, ca şi la solemnitãţile deosebite şi în ajunul lor. § 3. (cf 389) Episcopul eparhial va conduce frecvent laudele divine în biserica catedralã sau în altã bisericã, mai ales în zilele de sãrbãtoare de poruncã şi la alte solemnitãţi, când participã o parte notabilã din popor. Can. 200 - (cf 390) Este de datoria Episcopului eparhial sã celebreze în toatã eparhia funcţiunile sacre care, conform prescrierilor cãrţilor liturgice, vor fi celebrate de el însuşi în mod solemn, îmbrãcat cu toate însemnele pontificale, nu însã şi în afara limitelor propriei eparhii, fãrã consimţãmântul expres sau cel puţin presupus în mod raţional al Episcopului eparhial. Can. 201 - § 1. (= 392) Întrucât Episcopul eparhial trebuie sã apere unitatea Bisericii universale, are obligaţia de a promova disciplina bisericeascã comunã precum şi de a stãrui pentru respectarea tuturor legilor bisericeşti şi a obiceiurilor legitime. § 2. Episcopul eparhial va veghea sã nu se strecoare abuzuri în disciplina bisericeascã, mai ales în ceea ce priveşte slujirea cuvântului lui Dumnezeu, celebrarea sacramentelor şi sacramentalelor, cultul lui Dumnezeu şi al Sfinţilor, în îndeplinirea voinţelor pioase. Can. 202 - Episcopii eparhiali ai mai multor Biserici sui iuris, care îşi exercitã puterea în acelaşi teritoriu, se vor îngriji sã favorizeze unitatea de acţiune, împreunându-şi pãrerile în întâlniri periodice şi, unindu-şi forţele, sã susţinã operele comune îndreptate spre un progres mai potrivit binelui religiei şi supravegherea mai eficientã a disciplinei bisericeşti. Can. 203 - § 1. (= 394) Episcopul eparhial va favoriza în eparhie diferitele forme de apostolat şi se va îngriji sã coordoneze sub conducerea sa toate operele de apostolat, respectând specificul propriu în toatã eparhia sau în districtele ei particulare. § 2. Episcopul eparhial va stãrui asupra obligaţiei pe care o au credincioşii creştini de a practica apostolatul în funcţie de starea şi aptitudinile fiecãruia, şi îi va îndemna, în funcţie de necesitãţile locului şi timpului, sã participe la diferitele opere de apostolat şi sã le susţinã. § 3. Episcopul eparhial va promova asociaţiile credincioşilor creştini care urmãresc direct sau indirect un scop spiritual întemeindu-le, aprobându-le, lãudându-le sau recomandându-le, dacã aşa este mai potrivit, conform normei dreptului. Can. 204 - § 1. (= 395) Episcopul eparhial, chiar dacã are Episcop coadjutor sau Episcop auxiliar, are obligaţia de a locui în propria eparhie. § 2. Exceptând cazul în care obligaţiile cer în mod legitim absenţa din propria eparhie, Episcopul eparhial poate sã lipseascã din eparhia sa, pentru motive întemeiate, în fiecare an, nu mai mult de o lunã neîntreruptã sau întreruptã, cu condiţia sã aibã grijã ca, prin absenţa sa, eparhia sã nu sufere vreo daunã. § 3. În zilele solemnitãţilor principale stabilite de dreptul particular, conform tradiţiei propriei Biserici sui iuris, Episcopul eparhial nu va lipsi din eparhia proprie decât pentru un motiv grav. § 4. Dacã un Episcop eparhial care îşi exercitã puterea în limitele teritoriului Bisericii patriarhale a fost absent în mod nelegitim mai mult de şase luni din eparhia încredinţatã lui, Patriarhul va înainta imediat chestiunea Pontifului Roman; în celelalte cazuri o va face Mitropolitul sau, dacã însuşi Mitropolitul a fost absent în mod nelegitim, o va face Episcopul eparhial cel mai în vârstã în hirotonirea episcopalã, supus aceluiaşi Mitropolit. Can. 205 - § 1. (= 396 § 1) Episcopul eparhial are obligaţia sã facã vizite canonice anuale în întreaga eparhie sau într-o parte din ea, astfel încât cel puţin tot la cinci ani sã viziteze canonic întreaga eparhie personal sau, dacã este împiedicat în mod legitim, prin intermediul Episcopului coadjutor sau a Episcopului auxiliar, sau prin intermediul Protosincelului sau a Sincelului, sau prin intermediul unui alt preot. § 2. (= 397) Sunt supuse vizitei canonice a Episcopului eparhial persoanele, institutele catolice, lucrurile şi locurile sacre care sunt în limitele eparhiei. § 3. Episcopul eparhial îi poate vizita pe membrii institutelor cãlugãreşti sau ai societãţilor de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, de drept pontifical sau patriarhal şi casele lor numai în cazurile prevãzute în mod expres de drept. Can. 206 - § 1. (cf 399 § 1) Episcopul eparhial care îşi exercitã puterea în limitele teritoriului Bisericii patriarhale are obligaţia de a prezenta Patriarhului la fiecare cinci ani o dare de seamã despre starea eparhiei încredinţate lui, dupã modul stabilit de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale; Episcopul va trimite cât mai repede o copie a dãrii de seamã Scaunului Apostolic. § 2. Ceilalţi Episcopi eparhiali trebuie sã prezinte aceiaşi dare de seamã, la fiecare cinci ani, Scaunului Apostolic şi, dacã este vorba de Episcopii vreunei Biserici patriarhale sau Biserici mitropolitane sui iuris, vor trimite cât mai repede o copie a dãrii de seamã Patriarhului sau Mitropolitului. Can. 207 - (cf 383 § 2) Episcopul eparhial al oricãrei Biserici sui iuris, chiar şi al Bisericii latine, va informa Scaunul Apostolic cu ocazia dãrii de seamã cincinale asupra stãrii şi necesitãţilor credincioşilor creştini care, cu toate cã sunt înscrişi în altã Bisericã sui iuris, au fost încredinţaţi grijii sale. Can. 208 - § 1. (= 400 § 1) Episcopul eparhial care îşi exercitã puterea în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, în decurs de cinci ani de la înscãunarea sa, va efectua vizita la Roma, dacã se poate împreunã cu Patriarhul, pentru a venera mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi se va prezenta succesorului Sfântului Petru în primatul Bisericii universale. § 2. Ceilalţi Episcopi eparhiali trebuie sã efectueze vizita la Roma, la fiecare cinci ani, personal sau, dacã sunt împiedicaţi în mod legitim, prin intermediul altcuiva; însã, dacã este vorba de Episcopii vreunei Biserici patriarhale, este de dorit ca vizita, cel puţin de câteva ori, sã fie fãcutã împreunã cu Patriarhul. Can. 209 - § 1. Episcopul eparhial trebuie sã-l pomeneascã înaintea tuturor pe Pontiful Roman, în semn de comuniune deplinã cu el, în Divina Liturghie şi în laudele divine, conform prescrierilor cãrţilor liturgice, şi va avea grijã ca şi ceilalţi clerici ai eparhiei sã o facã cu fidelitate. § 2. Episcopul eparhial va fi pomenit de toţi clericii în Divina Liturghie şi în laudele divine, conform prescrierilor cãrţilor liturgice. Can. 210 - § 1. (= 401 §§ 1-2) Episcopul eparhial care a împlinit vârsta de şaptezeci şi cinci de ani sau care, datoritã sãnãtãţii şubrede sau a altui motiv grav, se dovedeşte mai puţin apt pentru îndeplinirea funcţiei sale, este rugat sã prezinte renunţarea la funcţie. § 2. Renunţarea la funcţie a unui Episcop eparhial va fi prezentatã Patriarhului, dacã este vorba de un Episcop eparhial care îşi exercitã puterea în limitele teritoriului Bisericii patriarhale; în celelalte cazuri renunţarea va fi prezentatã Pontifului Roman şi, în plus, dacã Episcopul aparţine Bisericii patriarhale, va fi notificatã Patriarhului cât mai repede. § 3. Pentru acceptarea renunţãrii, Patriarhul are nevoie de consimţãmântul Sinodului permanent, exceptând cazul în care în prealabil s-a fãcut invitaţie la renunţare de cãtre Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale. Can. 211 - § 1. (= 402) Episcopul eparhial a cãrui renunţare la funcţie a fost acceptatã, obţine titlul de Episcop emerit al eparhiei pe care a condus-o şi poate pãstra sediul locuinţei sale în aceeaşi eparhie, exceptând situaţia în care, în anumite cazuri, prin împrejurãri speciale, Scaunul Apostolic sau, dacã este vorba de o eparhie situatã în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, Patriarhul cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, a prevãzut altfel. § 2. (cf § 2) Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau Consiliul Ierarhilor trebuie sã se îngrijeascã sã se ia mãsuri pentru o întreţinere corespunzãtoare şi demnã pentru Episcopului emerit, ţinând seama totuşi de obligaţia primordialã pe care o are eparhia pe care a servit-o. ART. III Despre Episcopii coadjutori şi despre Episcopii auxiliari Can. 212 - § 1. (= 403 § 1) Dacã nevoile pastorale ale eparhiei o sugereazã, se va constitui, la cererea Episcopului eparhial, unul sau mai mulţi Episcopi auxiliari. § 2. (= §§ 2-3) În împrejurãri mai grave, chiar cu caracter personal, poate fi constituit, din oficiu, un Episcop coadjutor cu drept de succesiune, înzestrat cu puteri speciale. Can. 213 - § 1. (= 405 § 1) Episcopul coadjutor, pe lângã drepturile şi obligaţiile care sunt stabilite de dreptul comun, le are şi pe acelea care sunt determinate prin scrisoarea de prevedere canonicã. § 2. Drepturile şi obligaţiile Episcopului coadjutor constituit de Patriarh le determinã însuşi Patriarhul, dupã consultarea Sinodului permanent; însã, dacã este vorba de a-i conferi unui Episcop coadjutor toate drepturile şi obligaţiile Episcopului eparhial, se cere consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale. § 3. (cf 405 § 1) Drepturile şi obligaţiile Episcopului auxiliar sunt cele stabilite de dreptul comun. Can. 214 - § 1. (cf 404 § 1) Episcopul coadjutor şi Episcopul auxiliar, pentru a-şi lua posesiunea canonicã a funcţiei lor, trebuie sã prezinte Episcopului eparhial scrisoarea de prevedere canonicã. § 2. Episcopul coadjutor trebuie, în plus, sã prezinte scrisoarea de prevedere canonicã colegiului consilierilor eparhiali. § 3. (404 § 3) Dacã însã Episcopul eparhial este total împiedicat, este suficient ca Episcopul coadjutor şi Episcopul auxiliar sã prezinte scrisoarea de prevedere canonicã colegiului consilierilor eparhiali. § 4. (cf 404 § 2) La prezentarea scrisorii de prevedere canonicã trebuie sã fie prezent cancelarul, care consemneazã faptul în acte. Can. 215 - § 1. (cf 406) Episcopul coadjutor ţine locul Episcopului eparhial absent sau împiedicat; trebuie sã fie numit Protosincel şi Episcopul eparhial trebuie sã-i încredinţeze lui, înaintea altora, ceea ce prin drept cere un mandat special. § 2. (cf 406 § 2) Episcopul eparhial, rãmânând neschimbat § 1, îl va numi pe Episcopul auxiliar ca Protosincel; însã, dacã sunt mai mulţi, pe unul îl va numi Protosincel, iar pe ceilalţi Sinceli. § 3. (= 407 § 2) În evaluarea situaţiilor de importanţã majorã, mai ales cu caracter pastoral, Episcopul eparhial îi va consulta mai întâi pe Episcopii auxiliari. § 4. (= 407 § 3) Episcopul coadjutor şi Episcopul auxiliar - întrucât sunt chemaţi sã participe la grija Episcopului eparhial - îşi vor exercita funcţia lor astfel încât în toate problemele sã acţioneze în deplin consens cu acesta. Can. 216 - § 1. (= 408) Episcopul coadjutor şi Episcopul auxiliar, care nu sunt reţinuţi de un impediment just, de fiecare datã când sunt solicitaţi de Episcopul eparhial, trebuie sã împlineascã funcţiunile pe care ar trebui sã le împlineascã însuşi Episcopul eparhial. § 2. De regulã, Episcopul eparhial nu va încredinţa altora drepturile episcopale şi funcţiunile pe care Episcopul coadjutor şi Episcopul auxiliar pot şi vor sã le exercite. Can. 217 - (= 410) Episcopul coadjutor şi Episcopul auxiliar au obligaţia reşedinţei în eparhie, pe care nu o vor pãrãsi decât pentru scurt timp, în afara motivului unei însãrcinãri de împlinit în afara eparhiei, sau din cauza concediului care nu se va prelungi mai mult de o lunã. Can. 218 - (= 411) În ceea ce priveşte renunţarea la funcţie a Episcopului coadjutor sau a Episcopului auxiliar, se vor aplica cann. 210 şi 211, § 2; acestui Episcop i se atribuie titlul de emerit al funcţiei pe care a îndeplinit-o anterior. ART. IV Despre scaunul eparhial vacant sau împiedicat Can. 219 - (= 416) Scaunul eparhial devine vacant prin moartea, renunţarea, transferarea şi prin destituirea Episcopului eparhial. Can. 220 - Cu privire la scaunele eparhiale vacante, situate în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, pe lângã cann. 225-232, şi rãmânând neschimbate cann. 222 şi 223, se vor respecta urmãtoarele: 1. Patriarhul va înştiinţa cât mai repede Scaunul Apostolic despre vacanţa scaunului eparhial; 2. pânã la numirea Administratorului eparhial, puterea ordinarã a Episcopului eparhial trece la Patriarh, exceptând cazul în care este prevãzut altfel prin dreptul particular al Bisericii patriarhale sau de cãtre Pontiful Roman; 3. Patriarhul este cel care numeşte Administratorul eparhiei în decurs de o lunã utilã de la împlinirea aducerii la cunoştinţã a vacanţei scaunului eparhial, dupã consultarea Episcopilor curiei patriarhale, dacã aceştia existã, altfel dupã consultarea Sinodului permanent; dupã trecerea inutilã a lunii, numirea Administratorului este încredinţatã Scaunului Apostolic; 4. Administratorul eparhiei, prin depunerea mãrturisirii de credinţã în faţa Patriarhului, obţine puterea pe care totuşi nu o va exercita decât dupã ce a luat posesiunea canonicã a funcţiei, care are loc prin prezentarea scrisorii referitoare la numirea sa, colegiului consilierilor eparhiali; 5. Patriarhul este cel care se va îngriji, astfel încât scaunului eparhial vacant sã-i fie dat cât mai repede un Episcop eparhial demn şi potrivit, fãrã a depãşi timpul stabilit prin dreptul comun. Can. 221 - Cu excepţia scaunelor eparhiale vacante despre care este vorba în can. 220, în celelalte cazuri de scaun eparhial vacant, pe lângã cann. 225-232, şi rãmânând neschimbate can. 222 şi 223, se vor respecta urmãtoarele: 1. Mitropolitul, sau altfel cel care prezideazã, conform normei can. 271, § 5, colegiul consilierilor eparhiali, va înştiinţa cât mai repede Scaunul Apostolic despre vacanţa scaunului eparhial şi, dacã este vorba de o eparhie a unei Biserici patriarhale, şi pe Patriarh; 2. (419) conducerea eparhiei, exceptând cazul în care Scaunul Apostolic a prevãzut altfel, trece, pânã la instituirea Administratorului eparhial, la Episcopul auxiliar sau, dacã sunt mai mulţi, la Episcopul auxiliar cel mai vârstã în hirotonirea episcopalã sau, dacã nu existã un Episcop auxiliar, la colegiul consilierilor eparhiali; cei amintiţi mai înainte conduc interimar eparhia cu puterea pe care dreptul comun o recunoaşte Protosincelului; 3. (cf 421 § 1) colegiul consilierilor eparhiali, în decurs de opt zile de la împlinirea aducerii la cunoştinţã a vacanţei scaunului eparhial, trebuie sã aleagã Administratorul eparhial, însã, pentru validitatea alegerii, se cere majoritatea absolutã a voturilor membrilor aceluiaşi colegiu; 4. (421 § 2) dacã în decurs de opt zile nu a fost ales Administratorul eparhial, sau dacã cel ales nu îndeplineşte condiţiile cerute de can. 227, § 2 pentru validitatea alegerii, numirea administratorului eparhial este încredinţatã Mitropolitului sau, dacã acesta lipseşte sau este împiedicat, Scaunului Apostolic; 5. Administratorul eparhiei, legitim ales sau numit, obţine imediat puterea şi nu are nevoie de nici o confirmare; despre alegerea sa sau despre numirea de cãtre Mitropolit, el va înştiinţa cât mai repede Scaunul Apostolic şi, dacã aparţine unei Biserici patriarhale, şi pe Patriarh. Can. 222 - (cf 409 §1) Episcopul coadjutor, cu condiţia sã fi luat deja posesiunea canonicã a funcţiei sale, odatã cu vacanţa scaunului eparhial, devine prin dreptul însuşi Administratorul eparhiei, pânã când va fi înscãunat ca Episcop eparhial. Can. 223 - (cf 418 § 1) În cazul transferãrii la alt scaun eparhial, Episcopul trebuie sã ia posesiunea canonicã a noii eparhii în decurs de douã luni de la comunicarea transferãrii; între timp însã, în precedenta eparhie: 1. are drepturile şi obligaţiile Administratorului eparhiei; 2. pãstreazã privilegiile onorifice ale Episcopilor eparhiali; 3. primeşte integral veniturile funcţiei precedente. Can. 224 - § 1. (cf 481 § 2) Protosincelul şi Sincelii, odatã cu scaunul eparhial vacant, îşi înceteazã imediat funcţia, exceptând cazul în care sunt: 1. Episcopi hirotoniţi; 2. constituiţi în eparhia Patriarhului; 3. constituiţi într-o eparhie situatã în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, pânã când Administratorul eparhial ia posesiunea canonicã a funcţiei sale. § 2. (417) Ceea ce a fost fãcut în mod legitim de cãtre Protosincel şi Sinceli are vigoare pânã la primirea ştirii certe despre vacanţa scaunului eparhial care, odatã cu vacanţa scaunului eparhial, îşi înceteazã imediat funcţia. § 3. (409 § 2) Episcopul auxiliar, odatã cu vacanţa scaunului eparhial, îşi pãstreazã puterile conferite de drept şi de exercitat sub autoritatea Administratorului eparhiei, pe care le avea ca Protosincel sau Sincel în timpul scaunului eparhial ocupat, exceptând cazul în care este altfel stabilit de cãtre Scaunul Apostolic sau de dreptul particular al propriei Biserici patriarhale. Can. 225 - § 1. (= 423) Se alege sau se numeşte un singur Administrator eparhial, obiceiul contrar fiind dezaprobat. § 2. Dacã economul eparhial devine Administrator eparhial, consiliul pentru problemele economice va alege interimar un alt econom eparhial. Can. 226 - (437) La instituirea Administratorului eparhial, nici Patriarhul şi nici colegiul consilierilor eparhiali nu pot reţine pentru sine o parte a puterii, nici determina durata exercitãrii funcţiei, nici prestabili alte restricţii. Can. 227 - § 1. (cf 425) Administratorul eparhiei se va distinge prin integritate, evlavie, doctrinã sãnãtoasã şi înţelepciune. § 2. În funcţia de Administrator eparhial poate fi ales sau numit valid numai un Episcop sau un preot care nu este ţinut de legãtura cãsãtoriei, care a împlinit vârsta de treizeci şi cinci de ani şi nu a fost deja ales, numit sau transferat la acelaşi scaun eparhial; dacã aceste condiţii au fost încãlcate, actele celui care a fost ales sau numit Administrator al eparhiei sunt nule prin dreptul însuşi. Can. 228 - § 1. (= 428) În timp ce scaunul eparhial este vacant, nu se va inova nimic. § 2. Acelora care se îngrijesc de conducerea interimarã a eparhiei le este interzis sã facã ceva ce ar putea aduce prejudiciu eparhiei sau drepturilor episcopale; acestora şi tuturor celorlalţi le este interzis în mod special sã sustragã, sã distrugã sau sã mute, fie personal, fie prin altcineva, documente ale curiei eparhiale. Can. 229 - (cf 427) Administratorul eparhial are aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi Episcopul eparhial, exceptând cazul în care dreptul prevede altfel sau rezultã altfel din natura lucrurilor. Can. 230 - Exceptând cazul în care a fost în mod legitim prevãzut altfel: 1. Administratorul eparhiei are dreptul la o justã remuneraţie, stabilitã prin legea dreptului particular sau determinatã de obiceiul legitim, pe care trebuie sã şi-o ia din bunurile eparhiei; 2. celelalte câştiguri care se cuvin Episcopului eparhial, în timp ce scaunul eparhial este vacant, vor fi rezervate viitorului Episcop eparhial pentru necesitãţile eparhiei, respectând prescrierile dreptului particular care determinã felul în care trebuie folosite câştigurile. Can. 231 - § 1. (cf 430 § 2) Renunţarea Administratorului eparhiei va fi prezentatã Patriarhului, dacã acesta l-a desemnat pe Administrator, altfel colegiului consilierilor eparhiali, caz în care nu este necesar sã fie acceptatã pentru a fi validã. § 2. Îndepãrtarea Administratorului eparhiei, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, este de competenţa Patriarhului, cu consimţãmântul Sinodului permanent; altfel este rezervatã Scaunului Apostolic. § 3. Dupã moartea, renunţarea sau îndepãrtarea Administratorului eparhiei, va fi constituit unul nou de cãtre aceeaşi autoritate şi în acelaşi mod prescris pentru cel precedent. § 4. (cf 430 § 1) Administratorul eparhiei îşi înceteazã funcţia prin luarea în posesiune canonicã a eparhiei de cãtre noul Episcop eparhial; noul Episcop eparhial îi poate cere o dare de seamã privind administrarea. Can. 232 - § 1. Economul eparhial, în timpul vacanţei scaunului eparhial, îşi va îndeplini funcţia sub autoritatea Administratorului eparhial; economului eparhial îi este încredinţatã administrarea bunurilor bisericeşti care, din cauza vacanţei scaunului eparhial, nu au administrator, exceptând cazul în care Patriarhul sau colegiul consilierilor eparhiali au prevãzut altfel. § 2. În ceea ce priveşte renunţarea sau îndepãrtarea economului eparhial, în timpul vacanţei scaunului eparhial, se vor respecta can. 231, §§ 1 şi 2. § 3. Suprimat în orice fel dreptul economului eparhial în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, alegerea sau numirea noului econom îi revine Patriarhului, dupã consultarea Episcopilor curiei patriarhale, dacã aceştia existã, altfel dupã consultarea Sinodului permanent; în celelalte cazuri economul este ales de colegiul consilierilor eparhiali. § 4. Economul eparhial trebuie sã dea socotealã cu privire la administraţia sa noului Episcop eparhial; dupã darea de seamã, dacã nu este confirmat de cãtre acelaşi în funcţia sa, îşi înceteazã funcţia. Can. 233 - § 1. (cf 412-413) Când scaunul eparhial este atât de împiedicat prin captivitatea, alungarea, exilul sau inabilitatea Episcopului eparhial încât acesta nu poate comunica cu credincioşii creştini încredinţaţi lui nici mãcar prin scrisoare, conducerea eparhiei este în mâinile Episcopului coadjutor, exceptând cazul în care Patriarhul a prevãzut altfel, cu consimţãmântul Sinodului permanent în eparhiile situate în limitele teritoriului Bisericii pe care o prezideazã, sau Scaunul Apostolic; dacã însã Episcopul coadjutor lipseşte sau este împiedicat, conducerea este în mâinile Protosincelului, Sincelului sau a altui sacerdot apt, desemnat de Episcopul eparhial, care prin dreptul însuşi are drepturile şi obligaţiile Protosincelului; Episcopul eparhial însã poate desemna, la momentul potrivit, mai mulţi care sã urmeze unul dupã altul în funcţie. § 2. (cf 413 § 2) Dacã aceştia lipsesc sau sunt împiedicaţi sã-şi asume conducerea eparhiei, colegiul consilierilor eparhiali are datoria sã aleagã un sacerdot care sã conducã eparhia. § 3. (cf 413 § 3) Cel care şi-a asumat conducerea eparhiei în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, îl va înştiinţa cât mai repede pe Patriarh despre scaunul eparhial împiedicat şi despre asumarea funcţiei; în celelalte cazuri va înştiinţa Scaunul Apostolic şi, dacã aparţine de o Bisericã patriarhalã, şi pe Patriarh. ART. V Despre Administratorii apostolici Can. 234 - § 1. Uneori Pontiful Roman, din motive grave şi speciale, încredinţeazã conducerea unei eparhii, cu scaunul ocupat sau vacant, unui Administrator apostolic. § 2. Drepturile, obligaţiile şi privilegiile Administratorului apostolic se deduc din scrisoarea sa de numire. CAP. II DESPRE ORGANELE CARE AJUTĂ EPISCOPUL EPARHIAL ÎN CONDUCEREA EPARHIEI ART. I Adunarea eparhialã Can. 235 - (cf 460) Adunarea eparhialã îşi presteazã opera în ajutorul Episcopului eparhial în cele referitoare la necesitãţile speciale sau la utilitãţile eparhiei. Can. 236 - (= 461 § 1) Adunarea eparhialã va fi convocatã ori de câte ori circumstanţele o sugereazã, dupã judecata Episcopului eparhial şi dupã ce a consultat consiliul preoţesc. Can. 237 - § 1. (cf 462 § 1) Este de competenţa Episcopului eparhial sã convoace adunarea eparhialã, sã o prezideze el însuşi sau prin intermediul altuia, sã o transfere, sã o prelungeascã, sã o suspende sau sã o dizolve. § 2. Când scaunul eparhial devine vacant, adunarea eparhialã se suspendã prin dreptul însuşi pânã când noul Episcop eparhial va decide asupra problemei. Can. 238 - (cf 463) § 1. La adunarea eparhialã trebuie sã fie convocaţi şi trebuie sã vinã: 1. Episcopul coadjutor şi Episcopii auxiliari; 2. Protosincelul, Sincelii, Vicarul judecãtoresc şi economul eparhial; 3. consilierii eparhiali; 4. rectorul seminarului major eparhial; 5. protopopii; 6. cel puţin un paroh din fiecare protopopiat, ales de toţi acei care în prezent au acolo grija sufletelor; alegerea este prezidatã de protopop; va fi ales de asemenea un alt preot care sã-l înlocuiascã pe paroh în cazul în care ar fi împiedicat; 7. membrii consiliului preoţesc şi, în plus, câţiva delegaţi ai consiliului pastoral, dacã existã, aleşi de acelaşi consiliu, conform modului şi numãrului prevãzute de dreptul particular; 8. câţiva diaconi, aleşi conform normei dreptului particular; 9. Superiorii mãnãstirilor sui iuris şi câţiva dintre Superiorii tuturor celorlalte institute de viaţã consacratã care au o casã în eparhie, aleşi conform modului şi numãrului prevãzute de dreptul particular; 10. laici aleşi de consiliul pastoral, dacã existã, altfel dupã modul determinat de Episcopul eparhial, astfel încât numãrul laicilor sã nu depãşeascã a treia parte a membrilor adunãrii eparhiale. § 2. (463 §2) Episcopul eparhial, dacã judecã oportun, poate invita la adunarea eparhialã şi pe alţii, inclusiv persoane din alte Biserici sui iuris, şi tuturor acestora le poate acorda chiar şi dreptul de vot. § 3. (463 § 3) La adunarea eparhialã pot fi invitaţi chiar şi câţiva observatori din Biserici sau Comunitãţi bisericeşti necatolice. Can. 239 - (= 464) Cei care trebuie sã vinã la adunarea eparhialã, chiar dacã sunt reţinuţi de un impediment legitim, nu pot trimite un procurator care sã participe la adunarea eparhialã în numele lor, în schimb îl vor înştiinţa pe Episcopul eparhial despre impediment. Can. 240 - § 1. Rãmânând neschimbat dreptul fiecãrui credincios creştin de a indica chestiuni de tratat în adunarea eparhialã, este de competenţa exclusivã a Episcopului eparhial sã stabileascã argumentele de tratat în aceastã adunare. § 2. Episcopul eparhial va constitui la timpul potrivit una sau mai multe comisii a cãror sarcinã este aceea de a pregãti argumentele de tratat în adunarea eparhialã. § 3. Episcopul eparhial se va îngriji de asemenea ca, la timpul oportun, schema argumentelor de tratat sã fie transmisã tuturor celor care au fost convocaţi. § 4. (= 465) Toate chestiunile propuse vor fi supuse discuţiilor libere în sesiunile adunãrii eparhiale. Can. 241 - (cf 466) Unicul legislator în adunarea eparhialã este Episcopul eparhial, ceilalţi având doar vot consultativ; doar el singur semneazã deciziile de orice fel luate în adunarea eparhialã; dacã acestea sunt promulgate în aceeaşi adunare, încep sã oblige imediat, exceptând cazul în care se prevede în mod expres altfel. Can. 242 - Episcopul eparhial va comunica autoritãţii determinate de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris textul legilor, declaraţiilor şi decretelor care au fost emise în adunarea eparhialã. ART. II Despre curia eparhialã Can. 243 - § 1. (cf 469) Episcopul eparhial trebuie sã aibã aproape de sediul sãu curia eparhialã care îl ajutã în conducerea eparhiei încredinţatã lui. § 2. Aparţin de curia eparhialã Protosincelul, Sincelii, Vicarul judecãtoresc, economul eparhial şi consiliul pentru problemele economice, cancelarul, judecãtorii eparhiali, promotorul dreptãţii şi apãrãtorul legãturii, notarii şi alte persoane care sunt angajate de Episcopul eparhial pentru a îndeplini corect funcţiunile curiei eparhiale. § 3. Episcopul eparhial poate constitui şi alte funcţii în curia eparhialã cerute de necesitãţile sau utilitatea eparhiei. Can. 244 - § 1. (= 470) Numirea şi îndepãrtarea din funcţii a acelora care exercitã o funcţie în curia eparhialã îi revine Episcopului eparhial. § 2. (= 471) Toţi cei care sunt admişi la funcţii în curia eparhialã trebuie: 1. sã facã promisiunea cã îşi vor îndeplini cu fidelitate funcţia, în modul determinat de drept sau de Episcopul eparhial; 2. sã respecte secretul, în limitele şi în modurile determinate de drept sau de Episcopul eparhial. 1. Despre Protosincel şi despre Sinceli Can. 245 - (= 475 § 1) În fiecare eparhie se va constitui Protosincelul, astfel încât, cu puterea ordinarã vicarialã cu care este înzestrat conform normei dreptului comun, sã-l ajute pe Episcopul eparhial în conducerea întregii eparhii. Can. 246 - (cf 476) Ori de câte ori o cere corecta conducere a eparhiei, pot fi constituiţi unul sau mai mulţi Sinceli, adicã cei care prin dreptul însuşi au aceiaşi putere pe care dreptul comun o atribuie Protosincelului pentru o parte determinatã a eparhiei sau pentru un anumit tip de probleme sau în privinţa credincioşilor creştini înscrişi într-o altã Bisericã sui iuris sau a unei determinat grup de persoane. Can. 247 - § 1. (477 § 1 a) Protosincelul şi Sincelii sunt numiţi în mod liber de cãtre Episcopul eparhial şi pot fi înlãturaţi de el în mod liber, rãmânând neschimbat can. 215, §§ 1 şi 2. § 2. (cf 478 § 1) Protosincelul şi Sincelul vor fi sacerdoţi celibatari, exceptând cazul în care dreptul particular al propriei Biserici sui iuris stabileşte altfel, pe cât posibil dintre clericii înscrişi eparhiei, în vârstã de peste treizeci de ani, doctori sau licenţiaţi, sau cel puţin competenţi într-o ştiinţã sacrã oarecare, recomandaţi de doctrina lor sãnãtoasã, integritatea moralã, înţelepciunea şi experienţa în tratarea problemelor. § 3. (= 478 § 2 b) Funcţia de Protosincel sau de Sincel nu va fi conferitã rudelor de sânge ale Episcopului eparhial, pânã la gradul patru inclusiv. § 4. Episcopul eparhial poate lua Protosincelul sau Sincelii chiar şi dintr-o altã eparhie sau dintr-o altã Bisericã sui iuris, însã cu consimţãmântul Episcopului lor eparhial. Can. 248 - § 1. (cf 479 § 1-2) Exceptând cazul în care dreptul comun stabileşte în mod expres altfel, Protosincelului în întreaga eparhie, iar Sincelilor în cadrul funcţiei conferite lor, le revine aceeaşi putere executivã de conducere pe care o are Episcopul eparhial, cu excepţia acelor probleme pe care Episcopul eparhial le-a rezervat sieşi sau altora, sau care prin drept necesitã mandatul sãu special, care, dacã nu este obţinut, actul pentru care este cerut un asemenea mandat este nul. § 2. Protosincelului şi Sincelilor, în cadrul competenţei lor, le revin şi facultãţile obişnuite acordate de Scaunul Apostolic Episcopului eparhial, precum şi executarea rescriptelor Scaunului Apostolic sau ale Patriarhului, exceptând cazul în care a fost datã în mod expres o altã dispoziţie sau a fost ales pentru sârguinţa personalã a Episcopului eparhial. Can. 249 - (= 480) Protosincelul şi Sincelii trebuie sã raporteze Episcopului eparhial atât principalele probleme de îndeplinit cât şi cele îndeplinite, şi niciodatã sã nu acţioneze contra voinţei şi intenţiei sale. Can. 250 - Protosincelii şi Sincelii preoţi, cât timp deţin funcţia, au privilegiile şi însemnele primei demnitãţi dupã cea episcopalã. Can. 251 - § 1. (= 481 § 1) Protosincelul şi Sincelii îşi pierd funcţia prin trecerea timpului determinat, prin renunţare sau prin îndepãrtare, acceptate de Episcopul eparhial. § 2. În timpul vacanţei scaunului eparhial, cu privire la Protosincel şi la Sinceli, se va respecta can. 224. § 3. (481 § 2) În timp ce este suspendatã funcţia Episcopului eparhial, este suspendatã şi puterea Protosincelului şi a Sincelilor, exceptând cazul în care sunt Episcopi hirotoniţi. 2. Despre cancelar şi ceilalţi notari şi despre arhiva curiei eparhiale Can. 252 - § 1. (= 482) În curia eparhialã va fi constituit cancelarul, care va fi preot sau diacon, a cãrui principalã datorie este, exceptând cazul în care este stabilit altfel de dreptul particular, de a se îngriji ca actele curiei sã fie redactate şi puse în ordine şi pãstrate în arhiva curiei eparhiale. § 2. Dacã se considerã necesar, cancelarului îi poate fi dat un ajutor, care se va numi vicecancelar. § 3. Cancelarul precum şi vicecancelarul sunt prin dreptul însuşi notari ai curiei eparhiale. Can. 253 - § 1. (= 483) Pe lângã cancelar pot fi constituiţi alţi notari a cãror semnãturã conferã garanţie oficialã, şi anume: fie pentru orice act, fie numai pentru actele juridice, fie numai pentru actele unei cauze determinate sau ale unei chestiuni. § 2. Notarii trebuie sã aibã o reputaţie integrã şi mai presus de orice suspiciune; în cauzele în care poate fi în discuţie reputaţia unui cleric, notarul trebuie sã fie sacerdot. Can. 254 - (= 484) Notarii sunt cei care: 1. redacteazã actele şi documentele cu privire la decrete, dispoziţii, obligaţii sau altele care cer opera lor; 2. întocmesc cu fidelitate procese verbale cu privire la cele sãvârşite şi semneazã actele referitoare la aceste lucruri cu indicarea locului, zilei, lunii şi anului; 3. prezintã actele şi documentele, respectând cele prescrise, celor care cer acest lucru în mod legitim, şi declarã copiile lor conforme cu originalul. Can. 255 - (= 485) Cancelarul şi ceilalţi notari pot fi înlãturaţi în mod liber din funcţie de cãtre Episcopul eparhial, însã nu de cãtre Administratorul eparhiei, exceptând cazul în care are consimţãmântul colegiului consilierilor eparhiali. Can. 256 - § 1. (cf 486 § 2) Episcopul eparhial va constitui într-un loc sigur arhiva curiei eparhiale, în care vor fi pãstrate documentele referitoare la treburile eparhiei. § 2. Va fi întocmit cu toatã grija şi atenţia inventarul documentelor care sunt pãstrate în arhiva curiei eparhiale, cu un scurt rezumat al lor. Can. 257 - § 1. (= 487) Arhiva curiei eparhiale va fi închisã iar cheia de la aceasta o va avea Episcopul eparhial şi cancelarul; nimãnui nu îi este permis sã intre în aceasta fãrã permisiunea Episcopului eparhial sau a Protosincelului împreunã cu cancelarul. § 2. Este dreptul celor interesaţi sã primeascã, personal sau prin procurator, o copie autenticã dupã documentele care prin natura lor sunt publice, sau care privesc starea persoanei lor. Can. 258 - (cf 488) Nu este permis sã se scoatã din arhiva curiei eparhiale documente decât pentru scurt timp şi, în plus, cu permisiunea Episcopului eparhial sau a Protosincelului împreunã cu cancelarul. Can. 259 - § 1. (= 489) În curia eparhialã va exista, de asemenea, o arhivã secretã, sau, cel puţin în arhiva curiei eparhiale un dulap închis în întregime şi încuiat, care sã nu poatã fi înlãturat din loc [sic!], şi în care vor fi pãstrate documentele ce trebuie ţinute sub secret. § 2. În fiecare an se vor distruge actele procedurilor folosite pentru aplicarea de pedepse în materie de moralã acuzaţilor decedaţi sau care s-au concluzionat în urmã cu un deceniu, pãstrând un scurt rezumat asupra faptei şi textul sentinţei definitive sau al decretului. Can. 260 - § 1. (= 490) Numai Episcopul eparhial va avea cheia de la arhiva secretã sau de la dulapul secret. § 2. În timp ce scaunul eparhial este vacant nu se va deschide arhiva secretã sau dulapul secret, exceptând cazul de adevãratã necesitate, de cãtre însuşi Administratorul eparhiei. § 3. Din arhiva secretã sau din dulapul secret nu se vor scoate documente. Can. 261 - § 1. (= 491 § 1) Episcopul eparhial se va îngriji ca actele şi documentele arhivelor bisericilor catedrale, parohiale şi a celorlalte existente în limitele teritoriului eparhiei sã fie pãstrate cu grijã şi, în plus, sã se întocmeascã douã exemplare ale inventarului actelor şi documentelor, din care unul sã se pãstreze în arhiva proprie, iar celãlalt în arhiva curiei eparhiale. § 2. Pentru a examina sau a scoate actele şi documentele care aparţin acestor arhive se vor respecta normele stabilite de Episcopul eparhial. 3. Despre economul eparhial şi despre consiliul pentru problemele economice Can. 262 - § 1. (= 494 § 1) Episcopul eparhial, dupã ce a consultat colegiul consilierilor eparhiali precum şi consiliul pentru problemele economice, va numi economul eparhial, care va fi un credincios creştin expert în problemele economice şi se va distinge prin cinste. § 2. Economul eparhial este numit pentru o anumitã perioadã de timp determinatã de dreptul particular; pe durata funcţiei sale nu va fi înlãturat decât pentru un motiv grav, ce va fi evaluat de cãtre Episcopul eparhial, dupã ce a consultat colegiul consilierilor eparhiali precum şi consiliul pentru problemele economice. § 3. Economul eparhial este cel care, sub puterea Episcopului eparhial, care va determina cât mai exact drepturile sale şi raporturile acestuia cu consiliul pentru problemele economice, va administra bunurile temporare ale eparhiei, va veghea la administrarea bunurilor bisericeşti în întreaga eparhie, va lua mãsuri pentru conservarea, ocrotirea şi sporirea lor, va suplini acolo unde administratorii locali sunt neglijenţi şi va administra personal bunurile bisericeşti care nu au un administrator desemnat de drept. § 4. Economul eparhial trebuie sã dea socotealã cu privire la administrare Episcopului eparhial în fiecare an şi ori de câte ori acest lucru îi este cerut de cãtre acelaşi Episcop; Episcopul eparhial va examina socotelile prezentate de economul eparhial cu ajutorul consiliului pentru problemele economice. § 5. În ceea ce privesc obligaţiile economului eparhial, când scaunul eparhial este vacant, se va respecta can. 232. Can. 263 - § 1. (cf 492 § 1) Episcopul eparhial va înfiinţa consiliul pentru problemele economice, care constã dintr-un preşedinte, care este însuşi Episcopul eparhial şi din câteva persoane competente, pe cât posibil experte şi în dreptul civil, care vor fi numite de cãtre Episcopul eparhial dupã ce a consultat colegiul consilierilor eparhiali, exceptând cazul în care a fost deja prevãzut de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris un alt mod echivalent, rãmânând neschimbat întotdeauna [faptul] cã cel care a fost ales sau numit de alţii, are nevoie de confirmarea Episcopului eparhial. § 2. Prin însuşi dreptul, economul eparhial este membru al consiliului pentru problemele economice. § 3. Sunt excluşi din consiliul pentru problemele economice cei care sunt legaţi prin consangvinitate sau prin alianţã cu Episcopul eparhial, pânã la gradul patru inclusiv. § 4. (cf 1277) Episcopul eparhial nu va neglija sã audieze consiliul treburilor economice în actele de importanţã majorã care privesc treburile economice; membrii acestuia, însã, au numai vot consultativ, exceptând cazul în care, prin dreptul comun, în cazuri exprese speciale sau printr-un document de înfiinţare, se cere consimţãmântul lor. § 5. (= 493) Pe lângã alte sarcini care îi sunt încredinţate prin însuşi dreptul comun, consiliul pentru problemele economice va pregãti în fiecare an socoteala veniturilor şi a cheltuielilor care se prevãd pentru conducerea întregii eparhii pentru anul ce urmeazã şi, de asemenea, va aproba la sfârşitul anului, bilanţul veniturilor şi cheltuielilor. ART. III Despre consiliul preoţesc şi despre colegiul consilierilor eparhiali Can. 264 - (cf 495) În eparhie trebuie constituit consiliul preoţesc, adicã un grup de sacerdoţi ce reprezintã preoţimea, care îl ajutã pe Episcopul eparhial cu sfatul sãu, conform normei dreptului, în cele ce privesc necesitãţile operelor pastorale şi binele eparhiei. Can. 265 - (= 496) Consiliul preoţesc va avea propriul statut aprobat de Episcopul eparhial, rãmânând neschimbate normele dreptului comun şi ale dreptului particular al propriei Biserici sui iuris. Can. 266 - (= 497) Pentru constituirea consiliului preoţesc se vor respecta acestea: 1. o parte corespunzãtoare a membrilor va fi aleasã, conform normei dreptului particular al propriei Biserici sui iuris, de sacerdoţii înşişi; 2. câţiva sacerdoţi trebuie sã fie membri de drept, conform normei statutelor, adicã sã aparţinã consiliului în virtutea funcţiei încredinţate lor; 3. Episcopul eparhial are dreptul integru de a numi în mod liber alţi membri. Can. 267 - § 1. (= 498) În alegerea membrilor consiliului preoţesc au voce activã şi pasivã: 1. toţi preoţii înscrişi în eparhie; 2. ceilalţi sacerdoţi care au domiciliul sau cvasi-domiciliul în eparhie şi care exercitã în acelaşi timp o funcţie oarecare în eparhie, pentru binele aceleiaşi eparhii. § 2. Ori de câte ori se prevede în statute, vocea activã şi pasivã poate fi conferitã chiar şi altor sacerdoţi care au domiciliul sau cvasi-domiciliul în eparhie. Can. 268 - (= 499) Modul de a-i alege pe membri consiliului preoţesc va fi determinat în statute astfel încât, pe cât posibil, sacerdoţii preoţimii sã fie reprezentaţi mai ales în funcţie de diferitele slujiri şi de diferitele protopopiate ale eparhiei. Can. 269 - § 1. (= 500) Episcopul eparhial este cel care convoacã consiliul preoţesc, îl prezideazã şi determinã chestiunile de tratat în acesta, sau le acceptã pe cele propuse de membri. § 2. Episcopul eparhial va audia consiliul preoţesc în treburile mai importante, iar în cazurile indicate de dreptul comun trebuie chiar sã-l consulte; are însã nevoie de consimţãmântul acestuia numai în cazurile determinate în mod expres de dreptul comun, rãmânând neschimbat dreptul Patriarhului referitor la problemele eparhiei pe care el însuşi o conduce, sã cearã doar pãrerea consiliului preoţesc şi în aceste cazuri. § 3. Consiliul preoţesc nu poate acţiona niciodatã fãrã Episcopul eparhial, unicul cãruia îi revine grija de divulga ceea ce s-a fãcut în însuşi consiliul. Can. 270 - § 1. (= 501) Membri consiliului preoţesc vor fi desemnaţi pe o duratã de timp determinatã de statute, astfel încât, pe parcursul a cinci ani, sã fie integral reînnoit consiliul sau o parte a acestuia. § 2. Când scaunul eparhial devine vacant, consiliul preoţesc înceteazã, iar sarcinile sale sunt îndeplinite de colegiul consilierilor eparhiali; în decurs de un an de la luarea în posesiune canonicã a eparhiei, Episcopul eparhial trebuie sã constituie un nou consiliu preoţesc. § 3. În cazul în care consiliul preoţesc nu îşi îndeplineşte sarcina care i-a fost încredinţatã pentru binele eparhiei sau abuzeazã în mod grav de aceasta, Episcopul eparhial, dupã ce l-a consultat pe Mitropolit sau, dacã este vorba de însuşi sediul mitropolitan, dupã ce l-a consultat pe Episcopul eparhial cel mai în vârstã în hirotonirea episcopalã, subordonat aceluiaşi Mitropolit, îl poate dizolva, însã în decurs de un an trebuie sã constituie un nou consiliu preoţesc. Can. 271 - § 1. (cf 502) Episcopul eparhial trebuie sã constituie colegiul consilierilor eparhiali, cãruia îi revin sarcinile determinate de drept. § 2. Colegiul consilierilor eparhiali este constituit pentru cinci ani, însã, dupã trecerea acestora, continuã sã-şi exercite sarcinile proprii, pânã când va fi constituit noul colegiu. § 3. Membrii colegiului consilierilor eparhiali trebuie sã fie în numãr de cel puţin şase şi cel mult doisprezece; dacã din orice motiv în decursul perioadei de cinci ani nu mai are numãrul minim de membri ai colegiului, Episcopul eparhial va întregi cât mai repede colegiul prin numirea de noi membri, altfel colegiul nu poate acţiona în mod valid. § 4. Membrii colegiului consilierilor eparhiali sunt numiţi în mod liber de cãtre Episcopul eparhial dintre aceia care, la momentul numirii, sunt membri ai consiliului preoţesc. § 5. (= 502 § 2) Episcopul eparhial prezideazã colegiul consilierilor eparhiali; când scaunul eparhial este vacant sau împiedicat, prezideazã acela care ţine locul Episcopului eparhial în mod interimar sau, dacã nu este constituit, sacerdotul cel mai în vârstã în sacra hirotonire din acelaşi colegiu. § 6. Ori de câte ori dreptul stabileşte cã Episcopul eparhial are nevoie de consimţãmântul colegiului consilierilor eparhiali, Patriarhului îi este suficient sã consulte acest colegiu în problemele eparhiei pe care el însuşi o conduce. ART. IV Despre consiliul pastoral Can. 272 - (= 511) În eparhie, dacã circumstanţele pastorale o sugereazã, se va constitui consiliul pastoral care, sub autoritatea Episcopului eparhial, va studia, va aprecia şi va propune concluzii practice privitoare la operele pastorale din aceasta. Can. 273 - § 1. (= 512) Consiliul pastoral, care este o grupare doar consultativã, este compus din clerici, cãlugãri sau membri ai societãţilor de viaţã comunã dupã model cãlugãresc şi mai ales din laici, care sunt desemnaţi în modul determinat de Episcopul eparhial. § 2. Consiliul pastoral va fi constituit, pe cât posibil, în aşa fel încât credincioşii creştini ai eparhiei sã fie reprezentaţi ţinând seama de diferitele feluri de persoane, de asociaţii şi de alte iniţiative. § 3. Împreunã cu aceşti credincioşi creştini, Episcopul eparhial poate invita la consiliul pastoral, în funcţie de oportunitate, chiar şi pe alţii, fie şi din altã Bisericã sui iuris. § 4. Pentru consiliul pastoral nu vor fi desemnaţi decât credincioşi creştini care se disting prin credinţã sigurã, moravuri bune şi prudenţã. Can. 274 - § 1. (= 513) Consiliul pastoral va fi constituit pe timp determinat, conform prescrierilor statutelor date de Episcopul eparhial. § 2. Când scaunul eparhial devine vacant, consiliul pastoral înceteazã. Can. 275 - (cf 514 § 1) Numai Episcopul eparhial este cel care va convoca consiliul pastoral, în funcţie de necesitãţile apostolatului, îl va prezida şi va publica ceea s-a tratat în acesta. ART. V Despre protopopi Can. 276 - § 1. (553 § 1) Protopopul este un preot pus în fruntea unui protopopiat compus din mai multe parohii, spre a împlini în acel loc, în numele Episcopului eparhial, sarcinile determinate de drept. § 2. Îi revine Episcopului eparhial, dupã ce a consultat consiliul preoţilor, întemeierea, schimbarea sau suprimarea acestor protopopiate, în funcţie de necesitãţile activitãţii pastorale. Can. 277 - § 1. (cf 554) Pentru funcţia de protopop, [funcţie] care, rãmânând neschimbat dreptul particular al propriei Biserici sui iuris, nu trebuie sã fie unitã în mod stabil cu funcţia de paroh al unei determinate parohii, Episcopul eparhial, dupã ce a audiat, dacã considerã oportun acest lucru, parohii şi vicarii parohiali ai protopopiatului în cauzã, va numi un preot distins prin doctrinã şi activitate apostolicã, mai ales dintre parohi. § 2. Protopopul este numit pe o anumitã perioadã de timp determinatã de dreptul particular. § 3. Episcopul eparhial poate sã-l înlãture din funcţie pe protopop pentru un motiv întemeiat. Can. 278 - § 1. (= 555) Protopopul, pe lângã puterile şi facultãţile care îi sunt conferite de dreptul particular, are dreptul şi obligaţia: 1. sã promoveze şi sã coordoneze activitatea pastoralã comunã; 2. sã vegheze astfel încât clericii sã ducã o viaţã corespunzãtoare stãrii lor şi, în plus, sã-şi îndeplineascã cu conştiinciozitate obligaţiile; 3. sã se îngrijeascã pentru ca Divina Liturghie şi laudele divine sã fie celebrate dupã prescrierile cãrţilor liturgice, pentru pãstrarea cu grijã a podoabei şi strãlucirii bisericilor şi a obiectelor sacre, mai ales cu ocazia celebrãrii Divinei Liturghii şi cu privire la pãstrarea Divinei Euharistii, pentru ca registrele parohiale sã fie completate şi pãstrate corect, pentru ca bunurile bisericeşti sã fie administrate cu toatã grija şi, în sfârşit, pentru a fi îngrijitã cu atenţia cuvenitã casa parohialã. § 2. În protopopiatul care îi este încredinţat, protopopul: 1. îşi va da silinţa astfel încât clericii sã frecventeze întâlnirile pe care Ierarhul locului le considerã oportune pentru a promova ştiinţele sacre şi activitãţile pastorale; 2. se va îngriji astfel încât clericii sã aibã asigurate ajutoare spirituale şi sã aibã ce mai mare atenţie faţã de cei care se gãsesc în situaţii mai dificile sau sunt strâmtoraţi de probleme. § 3. Protopopul se va îngriji atunci când aflã cã parohii şi familiile lor, dacã sunt cãsãtoriţi, au o boalã gravã, sã nu le lipseascã ajutoare spirituale şi materiale şi ca celor care au decedat sã le fie celebrate funerarii demne; sã ia, de asemenea, mãsuri pentru ca, cu ocazia îmbolnãvirii sau decesului lor, sã nu se piardã sau sã fie duse registre, documente sau obiecte sacre şi alte lucruri care aparţin Bisericii. § 4. Protopopul are obligaţia de a vizita parohiile dupã modul determinat de Episcopul eparhial. CAP. III DESPRE PAROHII, DESPRE PAROHI ŞI DESPRE VICARII PAROHIALI Can. 279 - (cf 515 § 1) Parohia este o anumitã comunitate de credincioşi creştini, constituitã în mod stabil într-o eparhie, a cãrei grijã pastoralã este încredinţatã unui paroh. Can. 280 - § 1. (= 518) De regulã parohia va fi teritorialã, care sã-i cuprindã pe toţi credincioşii creştini dintr-un anumit teritoriu; dacã însã, dupã judecata Episcopului eparhial este mai potrivit, dupã ce a consultat consiliul preoţesc, vor fi înfiinţate parohii personale determinate de criterii de naţiune, de limbã, de înscriere la o altã Bisericã sui iuris, sau chiar dupã alte raţiuni bine definite. § 2. (= 515 § 2) Episcopul eparhial este cel care, dupã consultarea consiliul preoţesc, va înfiinţa, va schimba şi va suprima parohiile. § 3. (= 515 § 3) Parohia legitim înfiinţatã este prin dreptul însuşi persoanã juridicã. Can. 281 - § 1. (cf 519) Parohul este preotul cãruia, ca principal cooperator al Episcopului eparhial, îi este încredinţatã, ca unui pãstor propriu, grija sufletelor într-o parohie determinatã, sub autoritatea aceluiaşi Episcop eparhial. § 2. (cf 520 § 1) O persoanã juridicã nu poate fi în mod valid paroh. Can. 282 - § 1. (= 520 § 1 b) Episcopul eparhial, şi nu Administratorul eparhial, dupã consultarea consiliului preoţesc şi cu consimţãmântul Superiorului major al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, poate întemeia o parohie în biserica acelui institut sau societate, rãmânând neschimbat can. 480. § 2. Aceastã întemeiere trebuie sã fie fãcutã printr-o convenţie, stipulatã în scris, între Episcopul eparhial şi Superiorul major al institutului cãlugãresc sau al societãţii de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, prin care se stabileşte cu grijã ceea ce priveşte slujirea parohialã ce va fi îndeplinitã, persoanele ce vor fi atribuite parohiei, treburile economice şi care sunt drepturile şi obligaţiile membrilor aceluiaşi institut sau societate în acea bisericã, şi care sunt ale parohului. Can. 283 - Episcopul eparhial nu va retrage, decât din motive grave, anumite grupuri de persoane, edificii şi locuri care sunt pe teritoriul parohiei şi nu sunt scoase prin drept, nici în totalitate şi nici în parte, de sub grija parohului. Can. 284 - § 1. (cf 523) Dreptul de a-i numi pe parohi îi revine numai Episcopului eparhial, care îi numeşte în mod liber. § 2. (cf 682 § 1) Însã, pentru a încredinţa o parohie unui membru al unui institut cãlugãresc sau a unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, Superiorul major propune Episcopului eparhial pentru numire un preot corespunzãtor al institutului sau societãţii sale, rãmânând neschimbate convenţiile stipulate cu Episcopul eparhial sau cu o altã autoritate determinatã de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris. § 3. (<>522) Parohul este stabil în funcţia sa, de aceea nu va fi numit pe timp determinat decât dacã: 1° este vorba de un membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc; 2° candidatul a consimţit în scris la aceasta; 3° este vorba de un caz special, situaţie în care este necesar consimţãmântul colegiului consilierilor eparhiali; 4° dreptul particular al propriei Biserici sui iuris permite aceasta. Can. 285 - § 1. (521 § 2) Pentru ca un preot sã poatã fi numit paroh trebuie sã aibã moravuri bune, doctrinã sãnãtoasã, zel pentru suflete, prudenţã şi celelalte virtuţi şi înzestrãri care sunt cerute de drept pentru îndeplinirea lãudabilã a slujirii pastorale. § 2. Dacã preotul este legat prin cãsãtorie, moravurile bune se cer şi soţiei şi fiilor acestora care locuiesc cu el. § 3. (= 524) Episcopul eparhial va atribui parohia vacantã celui pe care, luate în considerare toate circumstanţele, îl considerã potrivit, excluzând orice considerent subiectiv; pentru a face aprecierea cu privire la aptitudini, îl va audia pe protopop şi va face investigaţii potrivite, ascultând, dacã considerã potrivit, şi alţi credincioşi creştini, mai ales clerici. Can. 286 - (= 525) Când scaunul eparhial este vacant sau împiedicat, Administratorului eparhiei sau celui care conduce în mod interimar eparhia, îi revine: 1° sã-l numeascã paroh pe preotul propus de Superiorul major conform normei can. 284, § 2; 2° sã numeascã paroh dintre ceilalţi preoţi, dacã scaunul eparhial este vacant sau împiedicat de cel puţin un an. Can. 287 - § 1. (= 526 § 1) Parohul va avea grija parohialã a unei singure parohii; din cauza lipsei de preoţi, însã, sau a altor împrejurãri, se poate încredinţa aceluiaşi paroh grija mai multor parohii învecinate. § 2. (526 § 2) În aceeaşi parohie va fi un singur paroh; dacã însã dreptul particular al propriei Biserici sui iuris permite ca parohia sã fie încredinţatã mai multor preoţi, acelaşi drept particular va determina cu claritate care sunt drepturile şi obligaţiile coordonatorului, care are conducerea activitãţii comune şi care, în plus, rãspunde de aceasta în faţa Episcopului eparhial, şi care sunt cele ale celorlalţi preoţi. Can. 288 - (cf 527 § 1) Parohul obţine grija sufletelor prin prevedere canonicã, pe care, cu toate acestea, nu este licit sã o exercite, decât dupã luarea în posesiune canonicã a parohiei conform normei dreptului particular. Can. 289 - § 1. (cf 528 § 1) În exercitarea sarcinii de a învãţa, parohul are obligaţia sã predice cuvântul lui Dumnezeu tuturor credincioşilor creştini, astfel încât, înrãdãcinaţi în credinţã, speranţã şi caritate, aceştia sã creascã în Hristos, iar comunitatea creştinã sã dea acea mãrturie de caritate pe care Domnul a recomandat-o; de asemenea, instruirea cateheticã sã-i conducã pe credincioşii creştini la cunoaşterea deplinã a misterului mântuirii, potrivit vârstei fiecãruia; pentru a face aceastã instruire va cãuta nu numai ajutorul membrilor institutelor cãlugãreşti sau a societãţilor de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, ci şi cooperarea laicilor. § 2. (cf 528 § 2) În realizarea sarcinii de a sfinţi, parohul se va îngriji ca celebrarea Divinei Liturghii sã fie centrul şi culmea întregii vieţi a comunitãţii creştine; de asemenea se va strãdui astfel încât credincioşii creştini sã se hrãneascã cu alimentul spiritual prin primirea frecventã şi cu devotament a sacramentelor şi prin participarea conştientã şi activã la laudele divine; parohul, de asemenea, îşi va aminti cã sacramentul penitenţei favorizeazã cel mai mult dezvoltarea vieţii creştine; de aceea, va fi disponibil sã administreze acest sacrament, chemând pentru aceasta şi alţi sacerdoţi, dacã e necesar, care sã cunoascã diferite limbi. § 3. (cf 529 § 1) În îndeplinirea sarcinii de a conduce, parohul se va îngriji în primul rând sã-şi cunoascã propria turmã; însã, cum este în serviciul tuturor oilor, va favoriza dezvoltarea vieţii creştine atât privinţa fiecãrui credincios creştin în parte, cât şi în privinţa asociaţiile angajate mai ales în apostolat, precum şi în ce priveşte întreaga comunitate parohialã; va vizita de aceea casele şi şcolile, în mãsura în care o cere sarcina pastoralã; se îngriji cu sârguinţã de adolescenţi şi tineri; îi va urmãri cu iubire pãrinteascã pe cei sãraci şi pe infirmi; în sfârşit, va avea o grijã specialã pentru muncitori şi, în plus, se va strãdui astfel încât credincioşii creştini sã presteze ajutor în operele de apostolat. Can. 290 - § 1. (cf 532) În toate treburile juridice ale parohiei, parohul o reprezintã prin persoana sa. § 2. (cf 530) Funcţiunile sacre cele mai importante, cum sunt celebrarea sacramentelor iniţierii creştine, binecuvântarea cãsãtoriilor, rãmânând neschimbat can. 302, § 2, funeraliile bisericeşti îi revin parohului, astfel încât vicarilor parohiali nu le este permisã celebrarea decât cu permisiunea cel puţin presupusã a parohului însuşi. Can. 291 - (cf 531) Toate ofrandele, cu excepţia acelora despre care este vorba în cann. 715717, primite de paroh şi de toţi ceilalţi clerici ataşaţi parohiei cu ocazia împlinirii unei sarcini pastorale, trebuie sã fie depuse în fondul parohial, exceptând cazul în care rezultã voinţa contrarã a celui care oferã cu privire la ofrandele complet voluntare; este de competenţa Episcopului eparhial, dupã consultarea consiliului preoţesc, sã stabileascã prescrieri prin care sã fie prevãzutã destinaţia acestor ofrande precum şi o remunerare justã a parohului şi a tuturor celorlalţi clerici ai parohiei, conform normei can. 390. Can. 292 - § 1. (= 533) Parohul are obligaţia sã locuiascã în casa parohialã aproape de biserica parohialã; cu toate acestea Ierarhul locului poate permite, pentru o cauzã justã, sã locuiascã în alt loc, cu condiţia ca prin aceasta serviciul parohial sã nu sufere nici o daunã. § 2. Exceptând cazul în care se opune un motiv grav, parohului îi este permis sã lipseascã în fiecare an din parohie, pentru concediu, continuu sau cu întreruperi, nu mai mult de o lunã; nu sunt socotite în timpul de concediu zilele în care parohul se dedicã anual exerciţiilor spirituale; dacã, însã, parohul vrea sã lipseascã din parohie mai mult de o sãptãmânã, are obligaţia de a-l înştiinţa despre aceasta pe propriul Ierarh al locului. § 3. Episcopul eparhial este cel care stabileşte norme care sã asigure pe durata absenţei parohului, cum sã se prevadã pentru îngrijirea parohiei, prin intermediul unui sacerdot înzestrat cu puterile şi facultãţile necesare. Can. 293 - Parohul îşi va aminti cã trebuie sã ofere botezaţilor şi nebotezaţilor, catolicilor şi necatolicilor, prin convieţuirea cotidianã şi atenţia sa, exemplul unui serviciu cu adevãrat sacerdotal şi pastoral şi cã trebuie sã dea mãrturie de adevãr şi de viaţã în faţa tuturor şi, ca bun pãstor, sã-i caute şi pe aceia care, cu toate cã sunt botezaţi în Biserica catolicã, se abţin de la primirea sacramentelor sau, mai mult, au abandonat credinţa. Can. 294 - (cf 534) Parohul va celebra frecvent Divina Liturghie pentru poporul parohiei încredinţate lui, iar în zilele prescrise de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris este chiar obligat sã celebreze. Can. 295 - (cf 536-537) În parohie vor exista, conform normei dreptului particular al propriei Biserici sui iuris, consilii potrivite pentru tratarea treburilor pastorale şi economice. Can. 296 - § 1. (= 535) În parohie vor exista registre parohiale, adicã registrul botezaţilor, al cãsãtoriilor, al decedaţilor şi alte registre, conform normelor dreptului particular al propriei Biserici sui iuris sau, dacã acestea lipsesc, cu cele stabilite de Episcopul eparhial însuşi; parohul se va îngriji ca registrele parohiale, respectând aceleaşi norme, sã fie completate şi pãstrate cum trebuie. § 2. În registrul botezaţilor vor fi adnotate şi înscrierea botezatului într-o determinatã Bisericã sui iuris, conform normei can. 37, administrarea ungerii cu sfântul mir, precum şi tot ceea ce priveşte starea canonicã a credincioşilor creştini având în vedere cãsãtoria, rãmânând neschimbate cele prevãzute în can. 840, § 3, având în vedere adopţia şi tot astfel hirotonirea sacrã sau voturile perpetue într-un institut cãlugãresc; aceste adnotãri vor fi consemnate totdeauna în certificatul de botez. § 3. Certificatele eliberate, privitoare la starea canonicã a credincioşilor creştini, precum şi toate documentele care pot avea importanţã juridicã, vor fi semnate de parohul însuşi sau de un delegat al sãu şi vor avea ştampila parohialã. § 4. În parohie va exista o arhivã, în care vor fi pãstrate registrele parohiale împreunã cu scrisorile Ierarhilor şi celelalte documente, care este necesar sau util sã fie pãstrate; toate acestea vor fi inspectate de cãtre Episcopul eparhial sau de cãtre delegatul sãu cu ocazia vizitei canonice sau cu o altã ocazie potrivitã, iar parohul se va îngriji ca acestea sã nu ajungã în mâini strãine. § 5. Chiar şi registrele parohiale mai vechi vor fi pãstrate conform normei dreptului particular. Can. 297 - § 1. (cf 538 § 1) Parohul îşi înceteazã funcţia prin renunţarea acceptatã de Episcopul eparhial, prin trecerea timpului determinat, prin îndepãrtare sau prin transferare. § 2. La împlinirea vârstei de şaptezeci şi cinci de ani, parohul este rugat sã prezinte renunţarea la funcţie Episcopului eparhial care, dupã luarea în considerare a tuturor circumstanţelor cu privire la persoanã şi loc, va decide dacã o acceptã sau o amânã; Episcopul eparhial va prevedea întreţinerea corespunzãtoare şi locuinţa celui ce renunţã, fiind atent la normele dreptului particular ale propriei Biserici sui iuris. Can. 298 - (= 539) Dacã o parohie devine vacantã sau dacã parohul este împiedicat, indiferent din ce motiv, sã-şi îndeplineascã serviciul pastoral în parohie, Episcopul eparhial va numi cât mai repede un sacerdot ca administrator al parohiei. Can. 299 - § 1. (= 540) Administratorul parohiei are aceleaşi drepturi şi obligaţii ca parohul, exceptând cazul în care este stabilit altfel de cãtre Episcopul eparhial. § 2. Administratorului parohiei nu îi este permis sã facã ceva ce poate prejudicia drepturilor parohului sau care poate dãuna bunurilor parohiale. § 3. La terminarea sarcinii sale, administratorul parohiei va prezenta o dare de seamã parohului. Can. 300 - § 1. (= 541) Când o parohie devine vacantã precum şi când parohul este total împiedicat sã-şi exercite serviciul pastoral, înainte de numirea administratorului parohiei, vicarul parohial îşi asumã interimar grija parohiei, iar dacã sunt mai mulţi, cel dintre ei care este mai în vârstã hirotonirea preoţeascã sau, dacã vicarii lipsesc, parohul cel mai apropiat; Episcopul eparhial, însã, va determina la timp care parohie este consideratã cea mai apropiatã de alta. § 2. Cel care îşi asumã în mod interimar conducerea parohiei îl va înştiinţa imediat despre aceasta pe Episcopul eparhial. Can. 301 - § 1. (cf 545 § 1) În cazul în care pentru îndeplinirea corespunzãtoare a grijii pastorale în parohie este necesar sau oportun, parohului îi pot fi ataşaţi unul sau mai mulţi vicari parohiali, care trebuie sã fie preoţi. § 2. Vicarul parohial poate fi constituit fie pentru întreaga parohie fie pentru o determinatã parte a parohiei. § 3. (= 547) Vicarul parohial este numit în mod liber de cãtre Episcopul eparhial, dupã audierea parohului, dacã nu judecã prudent altfel, şi, dacã este vorba de un membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, respectând can. 284, § 2. Can. 302 - § 1. (= 548 § 1) Drepturile şi obligaţiile vicarului parohial se deduc din dreptul comun şi cel particular, precum şi din scrisoarea Episcopului eparhial şi sunt exercitate sub autoritatea parohului; însã, dacã nu este prevãzut în mod expres altfel, şi cu excepţia obligaţiei despre care este vorba în can. 294, vicarul parohial trebuie, în virtutea funcţiei, sã-l ajute pe paroh în întreg serviciul parohial şi, dacã situaţia o cere, sã ţinã locul parohului. § 2. (cf 1111 § 1) Vicarul parohial nu este înzestrat însã în virtutea funcţiei cu facultatea de a binecuvânta cãsãtoriile; totuşi aceastã facultate, chiar şi generalã, i-o poate conferi pe lângã Ierarhul locului şi parohul în limitele parohiei; aceastã facultate, dacã i-a fost conferitã, vicarul parohial o poate conferi şi altor sacerdoţi pentru fiecare caz în parte. § 3. (cf 548 § 3) Vicarul parohial, ca şi cooperator al parohului, îşi va dedica zilnic opera generoasã şi activã în serviciul pastoral; între paroh şi vicarul parohial va exista un raport fratern, caritate reciprocã şi respect, se vor ajuta reciproc cu sfaturi, sprijin şi exemplu în a lua mãsuri pentru grija parohialã, cu voinţã concordã şi cu angajament comun. § 4. (550 §§ 1.3) Vicarul parohial are obligaţia sã locuiascã în parohie, conform prescrierilor Episcopului eparhial sau obiceiurilor legitime; referitor la perioada de concediu, însã, vicarul parohial are acelaşi drept ca parohul. Can. 303 - (cf 552) Vicarul parohial poate fi înlãturat de cãtre Episcopul eparhial pentru un motiv just; însã, dacã vicarul parohial este membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, se va respecta can. 1391, § 2. CAP. IV DESPRE RECTORII BISERICILOR Can. 304 - (cf 556) Rectorul unei biserici este preotul cãruia i-a fost încredinţatã grija vreunei biserici, care nu este nici parohialã şi nici anexatã casei unui institut de viaţã consacratã. Can. 305 - § 1. (= 557) Rectorul unei biserici este numit de cãtre Episcopul eparhial, rãmânând neschimbat dreptul Superiorului major al institutului cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunitarã dupã model cãlugãresc de a propune spre numire un preot corespunzãtor din institutul sãu sau din societate. § 2. Chiar dacã biserica aparţine vreunui institut de viaţã consacratã clericalã, de drept pontifical sau patriarhal, este de competenţa Episcopului eparhial sã numeascã rectorul bisericii propus de Superior. § 3. Dacã biserica este unitã cu un seminar sau cu un alt colegiu, care sunt conduse de preoţi, rectorul seminarului sau al colegiului este totodatã şi rectorul bisericii, exceptând cazul în care Episcopul eparhial a stabilit altfel. Can. 306 - § 1. (= 558) În biserica încredinţatã lui nu este licit ca rectorul bisericii sã îndeplineascã funcţiuni parohiale decât cu consimţãmântul sau, dacã este cazul, cu delegaţie din partea parohului, rãmânând neschimbat can. 336, § 2. § 2. (cf 559) Rectorul unei biserici poate celebra în aceasta Divina Liturghie şi laudele divine, rãmânând neschimbate statutele legitime de înfiinţare şi, în plus, în aşa fel încât, dupã judecata Ierarhului locului, acestea sã nu prejudicieze în nici un fel serviciului parohial. Can. 307 - (= 560) Ierarhul locului, dacã considerã potrivit acest lucru, poate da dispoziţie rectorului bisericii sã celebreze în biserica încredinţatã lui anumite funcţiuni sacre, chiar şi parohiale, precum şi ca biserica sã rãmânã deschisã pentru unele grupuri de credincioşi creştini. Can. 308 - (= 561) Fãrã permisiunea cel puţin presupusã a rectorului bisericii sau a unei autoritãţi superioare, nu este licit pentru nimeni sã celebreze în bisericã Divina Liturghie sau laudele divine, sã administreze sacramentele sau sã îndeplineascã alte funcţiuni sacre; aceastã permisiune însã trebuie datã sau negatã conform normei dreptului. Can. 309 - (= 562) Rectorul bisericii, sub autoritatea Ierarhului locului şi respectând statutele legitime şi drepturile câştigate, trebuie sã se îngrijeascã pentru ca Divina Liturghie, sacramentele şi laudele divine sã fie celebrate în bisericã, dupã prescrierile cãrţilor liturgice şi ale dreptului, pentru ca îndatoririle sã fie îndeplinite cu fidelitate, pentru ca bunurile bisericeşti sã fie administrate cu atenţie, pentru a se lua mãsuri în vederea pãstrãrii şi înfrumuseţãrii obiectelor sacre şi a edificiilor sacre şi sã prevadã ca nimic sã nu se facã din ceea ce nu corespunde sfinţeniei locului sau respectului datorat casei lui Dumnezeu. Can. 310 - (cf 563) Rectorul bisericii poate fi înlãturat de cãtre Episcopul eparhial pentru un motiv just; dacã însã rectorul bisericii este membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, se va respecta can. 1391, § 2. TITLUL VIII DESPRE EXARHATE ŞI DESPRE EXARHI Can. 311 - § 1. Exarhatul este o parte a poporului lui Dumnezeu care, din cauza unor împrejurãri speciale, nu este înfiinţat în eparhie şi care, pe criterii teritoriale sau din alte motive, este încredinţatã pãstoririi unui Exarh. § 2. La înfiinţarea, schimbarea şi suprimarea exarhatului situat în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, se va respecta can. 85, § 3; înfiinţarea, schimbarea şi suprimarea celorlalte exarhate este numai de competenţa Scaunului Apostolic. Can. 312 - Exarhul conduce exarhatul, fie în numele celui care l-a numit, fie în nume propriu; aceasta trebuie sã rezulte din înfiinţarea sau schimbarea exarhatului. Can. 313 - Ceea ce se spune în drept despre eparhii sau despre Episcopii eparhiali, este valabil şi pentru exarhate şi Exarhi, exceptând cazul în care este prevãzut în mod expres altfel sau rezultã din natura lucrurilor. Can. 314 - § 1. În limitele teritoriului Bisericii patriarhale, Exarhul este numit de Patriarh cu consimţãmântul Sinodului permanent, stabilite rãmânând cann. 181-188, dacã este vorba de un Exarh care trebuie sã fie hirotonit Episcop; în celelalte cazuri, numirea Exarhului este numai de competenţa Scaunului Apostolic. § 2. Exarhul numit de Patriarh nu poate fi înlãturat din funcţie fãrã consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale. § 3. Exarhul ia în posesiune canonicã exarhatul încredinţat lui prin prezentarea decretului de numire celui care conduce interimar exarhatul. Can. 315 - § 1. Exarhul, constituit în afara teritoriului Bisericii patriarhale, poate cere Patriarhului preoţi corespunzãtori care sã-şi asume grija pastoralã a credincioşilor creştini pentru exarhat, iar Patriarhul, pe cât posibil, va satisface cererea Exarhului. § 2. Preoţii trimişi de Patriarh în exarhat, pe timp limitat sau nelimitat, sunt consideraţi ataşaţi exarhatului şi sunt supuşi în toate puterii Exarhului. Can. 316 - Recursul împotriva decretelor Exarhului care conduce exarhatul în numele Pontifului Roman sau în numele Patriarhului, se face respectiv la Scaunul Apostolic sau la Patriarh; împotriva decretelor Exarhului care conduce exarhatul în nume propriu, recursul se face conform normei de drept obişnuite. Can. 317 - Exarhul are obligaţia de a vizita mormintele sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, conform normei can. 208, exceptaţi fiind Exarhii care conduc exarhatul încredinţat lor în numele Patriarhului. Can. 318 - § 1. Exarhul numit de Patriarh trebuie sã trimitã Patriarhului un raport scris la fiecare cinci ani asupra stãrii spirituale şi temporare a exarhatului. § 2. Exarhul numit de Pontiful Roman trebuie sã facã acelaşi raport Scaunului Apostolic la fiecare cinci ani şi, dacã aparţine de o Bisericã Patriarhalã, sã trimitã cât mai repede şi Patriarhului o copie a raportului. Can. 319 - § 1. Exarhul este obligat [sã respecte] legile adunãrii eparhiale, ale curiei eparhiale, ale consiliului preoţilor, ale colegiului consilierilor eparhiali şi ale consiliului pastoral, adaptate locurilor şi persoanelor, dupã judecata autoritãţii care a întemeiat sau mutat exarhatul. § 2. Dacã nu se poate constitui colegiul consilierilor conform normei can. 271, § 3, Exarhul va constitui un grup din preoţii cei mai prudenţi, cel puţin trei, aleşi, pe cât posibil, dintre membri consiliului preoţesc, dacã acesta existã, al cãrui consimţãmânt sau sfat trebuie sã-l cearã ori de câte ori dreptul stabileşte cã Episcopul eparhial are nevoie de consimţãmântul sau de sfatul colegiului consilierilor eparhiali. Can. 320 - § 1. Conducerea exarhatului vacant sau împiedicat trece la Protosincel sau, dacã acesta nu existã, la parohul cel mai în vârstã vechi în hirotonirea preoţeascã. § 2. Celui cãruia îi revine conducerea interimarã a exarhatului trebuie sã înştiinţeze cât mai repede autoritatea cãreia îi revine numirea Exarhului, pentru [ca aceastã autoritate] sã prevadã; între timp, însã, se poate folosi de toate puterile şi facultãţile, fie ordinare, fie delegate, pe care le avea Exarhul, exceptând cazul în care acestea au fost încredinţate pentru sârguinţa personalã a Exarhului. Can. 321 - § 1. Exarhul, care nu a fost hirotonit Episcop, pe durata sarcinii sale, are privilegiile şi însemnele demnitãţii imediat urmãtoare cele episcopale. § 2. În ceea ce priveşte pãstrarea sau pierderea privilegiilor şi însemnelor, dupã îndeplinirea sarcinii, se va respecta dreptul particular. TITLUL IX DESPRE ADUNĂRILE IERARHILOR MAI MULTOR BISERICI SUI IURIS Can. 322 - § 1. (cf 447-459) Acolo unde este oportun, dupã judecata Scaunului Apostolic, Patriarhii, Mitropoliţii Bisericilor mitropolitane sui iuris, Episcopii eparhiali şi, dacã statutele o prevãd, chiar şi ceilalţi Ierarhi ai locului ai mai multor Biserici sui iuris, chiar şi ai Bisericii latine, care îşi exercitã puterea lor asupra aceleiaşi naţiuni sau regiuni, sunt convocaţi de Patriarh sau de o altã autoritate desemnatã de Scaunul Apostolic, în adunãri periodice, la perioade stabilite, astfel încât într-un schimb luminos de prudenţã şi experienţã şi, împreunându-şi pãrerile, sã existe o înţelegere sfântã de forţe spre binele comun al Bisericilor, prin care sã se favorizeze unitatea acţiunii, ajutorarea operelor comune, promovarea mai expeditivã pentru binele religiei şi în plus sã se pãstreze mai eficient disciplina bisericeascã. § 2. Deciziile acestei adunãri nu au puterea juridicã de a obliga, exceptând cazul în care este vorba despre cele ce nu prejudiciazã în nici un fel ritul fiecãrei Biserici sui iuris, puterii Patriarhilor, Sinoadelor, Mitropoliţilor şi Consiliilor Ierarhilor; de asemenea aceste decizii trebuie sã fie stabilite împreunã de cel puţin douã treimi din voturile membrilor ce au vot deliberativ şi care au fost aprobate de Scaunul Apostolic. § 3. O decizie, chiar dacã e luatã prin vot unanim, care într-un fel oarecare depãşeşte competenţa acestei adunãri, este lipsitã de orice putere pânã când nu este aprobatã de cãtre însuşi Pontiful Roman. § 4. Fiecare adunare a Ierarhilor mai multor Biserici sui iuris îşi va întocmi propriile statute în care va fi favorizatã, pe cât posibil, şi participarea Ierarhilor Bisericilor care nu sunt în deplinã comuniune cu Biserica catolicã; statutele, pentru a avea valoare, trebuie aprobate de Scaunul Apostolic. TITLUL X DESPRE CLERICI Can. 323 - § 1. (cf 207 § 1) Clericii, care se mai numesc şi slujitori sacri, sunt credincioşi creştini care, aleşi de autoritatea competentã a Bisericii, prin darul Spiritului Sfânt primit în sacra hirotonire, sunt destinaţi sã fie slujitori ai Bisericii, participând la misiunea şi puterea lui Hristos Pãstorul. § 2. În baza sacrei hirotoniri, clericii se disting de ceilalţi credincioşi creştini prin divina instituţie. Can. 324 - Clericii, uniţi între ei în comuniune ierarhicã şi constituiţi în diferite grade, participã în mod diferit la unica slujire bisericeascã, divin instituitã. Can. 325 - (= 1009) Clericii, în baza sacrei hirotoniri, se disting în: Episcopi, preoţi şi diaconi. Can. 326 - Clericii sunt constituiţi în gradele hirotonirii prin însãşi sacra hirotonire; nu îşi pot însã exercita puterea decât conform normei dreptului. Can. 327 - Dacã pe lângã Episcopi, preoţi sau diaconi, şi alţi miniştri, constituiţi într-o hirotonire minorã şi numiţi în general clerici minori, sunt admişi sau instituiţi în serviciul poporului lui Dumnezeu sau pentru a exercita funcţiuni ale sacrei liturghii, aceştia sunt conduşi numai de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris. CAP. I DESPRE FORMAREA CLERICILOR Can. 328 - (cf 232) Biserica are propriul drept şi obligaţie sã-şi formeze clericii şi ceilalţi slujitori ai sãi; aceastã îndatorire se exercitã în mod singular şi mai intens în înfiinţarea şi conducerea seminarelor. Can. 329 - § 1. (cf 233 § 1) Opera de promovare a vocaţiilor, mai ales pentru slujirile sacre, aparţine întregii comunitãţi creştine, care prin co-responsabilitatea sa trebuie sã fie atentã la necesitãţile slujirii Bisericii universale astfel: 1° pãrinţii, învãţãtorii şi alţi educatori primari ai vieţii creştineşti, se vor îngriji astfel încât, animând familiile şi şcolile în spirit evanghelic, copiii şi tinerii sã poatã asculta şi rãspunde în mod liber Domnului care îi cheamã prin Spiritul Sfânt; 2° clericii şi mai ales parohii se vor strãdui sã distingã şi sã încurajeze vocaţiile atât în adolescenţi cât şi în ceilalţi, chiar şi mai vârstnici; 3° Episcopul eparhial este cel care va stimula turma, unindu-şi forţele cu alţi Ierarhi, pentru promovarea vocaţiilor şi coordonarea celor începute. § 2. Dreptul particular va prevedea instituirea operelor fie regionale fie, pe cât posibil, eparhiale, în toate Bisericile, pentru promovarea vocaţiilor, care trebuie sã fie deschise necesitãţilor întregii Biserici, în special cele misionare. Can. 330 - § 1. (cf 242 § 1) Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau Consiliul Ierarhilor este cel care va elabora un plan pentru formarea clericilor, în care sã fie explicat cât mai amãnunţit dreptul comun pentru seminarele situate în limitele teritoriului propriei Biserici; în celelalte cazuri, Episcopul eparhial este cel care va întocmi un plan asemãnãtor pentru propria sa eparhie, rãmânând neschimbat can. 150, § 3; acestor autoritãţi le revine competenţa de a modifica acest plan. § 2. Planul formãrii clericilor, chiar prin intermediul convenţiilor, poate fi comun unei întregi regiuni sau naţiuni, sau chiar şi unei alte Biserici sui iuris, fiind atent ca acesta sã nu fie în detrimentul specificului riturilor. § 3. (cf 243) Planul formãrii clericilor, respectând cu fidelitate dreptul comun şi având în vedere tradiţia propriei Biserici sui iuris, trebuie sã cuprindã, pe lângã altele, norme speciale pentru formarea personalã, spiritualã, doctrinarã şi pastoralã a seminariştilor, precum şi pentru fiecare disciplinã ce trebuie predatã şi pentru organizarea cursurilor şi a examenelor. ART. I Despre înfiinţarea şi conducerea seminarelor Can. 331 - § 1. (<> 234) În seminarul minor sunt formaţi în primul rând cei care prezintã semne ale vocaţiei la slujirile sacre, pentru ca sã poatã fi recunoscutã cu mai multã uşurinţã şi claritate şi sã poatã fi cultivatã cu mai multã dedicaţie; conform normei dreptului particular, pot fi formaţi şi cei care, cu toate cã nu prezintã semne ale chemãrii la starea clericalã, pot fi formaţi sã exercite unele slujiri sau opere de apostolat. Apoi, celelalte institute care, conform propriilor statute, servesc aceluiaşi scop, chiar dacã au nume diferit, sunt echivalate seminarului minor. § 2. (cf 237. 241) În seminarul major este mai deplin cultivatã, încercatã şi confirmatã vocaţia celor care, în baza semnelor certe, sunt consideraţi deja corespunzãtori pentru primirea statornicã a slujirilor sacre. Can. 332 - § 1. (cf 234) În fiecare eparhie se va înfiinţa un seminar minor, dacã aşa o cere binele Bisericii şi dacã o permit puterile şi resursele. § 2. Trebuie înfiinţat un seminar major care sã serveascã ori unei eparhii foarte mari ori, dacã nu întregii Biserici sui iuris, cel puţin mai multor eparhii ale aceleiaşi Biserici sui iuris - prin convenţiile necesare -, chiar şi diferitelor Biserici sui iuris care au o eparhie în acea regiune sau naţiune, astfel încât numãrul seminariştilor sã fie corespunzãtor celui al conducãtorilor şi al profesorilor bine pregãtiţi; în acelaşi timp formarea se va prevedea prin suficiente subvenţii şi prin cea mai bunã uniune a forţelor, astfel încât sã nu-i lipseascã nimic. Can. 333 - Deşi este de dorit ca elevilor unei Biserici sui iuris sã li se rezerve un seminar, în primul rând cel minor, totuşi în acelaşi seminar pot fi admişi, în împrejurãri speciale, chiar şi seminariştii altor Biserici sui iuris. Can. 334 - § 1. (cf 237) Seminarul pentru propria eparhie este înfiinţat de Episcopul eparhial; seminarul comun mai multor eparhii este înfiinţat de cãtre Episcopii eparhiali ai aceloraşi eparhii sau de cãtre autoritatea superioarã, însã cu consimţãmântul Consiliului Ierarhilor, dacã este vorba despre Mitropolitul Bisericii mitropolitane sui iuris, sau cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, dacã este vorba de Patriarh. § 2. Episcopii eparhiali, pentru ai cãror supuşi a fost înfiinţat seminarul comun, nu pot înfiinţa în mod valid alt seminar, fãrã consimţãmântul autoritãţii care a înfiinţat seminarul comun sau, dacã este vorba despre un seminar înfiinţat de înşişi Episcopii eparhiali, fãrã consimţãmântul unanim al pãrţilor care şi-au dat acordul sau fãrã consimţãmântul autoritãţii superioare. Can. 335 - § 1. (= 238) Seminarul înfiinţat în mod legitim este, prin dreptul însuşi, persoanã juridicã. § 2. În toate treburile juridice ale seminarului, rectorul aceluiaşi îl reprezintã, exceptând cazul în care dreptul particular sau statutele seminarului stabilesc altfel. Can. 336 - § 1. (cf 263) Seminarul comun mai multor eparhii este supus Ierarhului desemnat de cei care au înfiinţat seminarul. § 2. (= 262) Seminarul face excepţie de la regimul parohial; pentru toţi cei care sunt în seminar, funcţiile parohiale sunt îndeplinite de rectorul seminarului sau de delegatul sãu, excepţie fãcând materia cãsãtoriei şi rãmânând neschimbat can. 734. Can. 337 - § 1. (cf 239 § 3) Seminarul va avea propriul statut în care vor fi determinate în primul rând scopul specific al seminarului şi competenţa autoritãţilor; de asemenea vor fi stabilite modalitatea numirii sau alegerii, durata în funcţie, drepturile, obligaţiile şi justa remunerare a conducãtorilor, a funcţionarilor, a profesorilor şi a consilierilor, precum şi modalitãţile prin care aceştia, dar şi seminariştii vor participa la grija rectorului, mai ales la respectarea disciplinei seminarului. § 2. (cf 243) Seminarul va avea de asemenea propriul regulament, în care se vor aplica normele planului formãrii clericilor, adaptate împrejurãrilor speciale şi se vor defini într-un mod mai concret punctele cele mai importante ale disciplinei seminarului care privesc, în respectarea statutelor, formarea seminariştilor, viaţa cotidianã şi ordinea întregului seminar. § 3. Statutul seminarului are nevoie de aprobarea autoritãţii care a înfiinţat seminarul, cãreia îi revine competenţa, dacã este cazul, sã le modifice; acestea [statutele], referitoare la regulament, îi revin autoritãţii determinate în statut. Can. 338 - § 1. (cf 239 § 1) Fiecare seminar va avea un rector şi, dacã este nevoie, un econom şi alţi conducãtori şi funcţionari. § 2. (cf 260) Rectorul este cel care se va îngriji, conform normei statutului, de conducerea generalã a seminarului, îi va îndemna pe toţi sã respecte statutul şi regulamentul seminarului, va coordona opera celorlalţi conducãtori şi funcţionari şi sã încurajeze unitatea şi colaborarea întregului seminar. Can. 339 - § 1. (cf 239 § 2) Va fi, de asemenea, cel puţin un pãrinte spiritual, distinct de rector; în afara acestuia, seminariştii pot cere în mod liber direcţia spiritualã oricãrui alt preot, aprobat de rector. § 2. (cf 240 § 1) Pe lângã confesorii obişnuiţi, vor fi desemnaţi sau invitaţi şi alţi confesori, respectându-se integral dreptul seminariştilor de a se mãrturisi oricãrui alt confesor, chiar şi din afara seminarului, rãmânând neschimbatã disciplina seminarului. § 3. (cf 240 § 2) Pentru judecarea persoanelor nu este permis sã se cearã pãrerea confesorilor sau a pãrinţilor spirituali. Can. 340 - § 1. (cf 253 § 1) Dacã se instituie în acelaşi seminar cursurile pentru predarea disciplinelor, va fi un numãr corespunzãtor de profesori bine selecţionaţi, fiecare cu adevãrat expert în ştiinţa sa, iar în seminarul major vor avea corespunzãtoarele grade academice. § 2. (254) Profesorii, prin intermediul unei pregãtiri aduse la zi şi cooperând între ei şi cu îndrumãtorii seminarului, trebuie sã contribuie la formarea integralã a viitorilor slujitori ai Bisericii, atenţi fiind la unitatea credinţei şi la formarea în diferitele discipline. § 3. (cf 252 § 3) Profesorii de ştiinţe sacre, urmând vestigiile sfinţilor Pãrinţi şi ale Doctorilor elogiaţi de Bisericã, mai ales de cea din Orient, din luminosul tezaur lãsat de aceştia, vor explica doctrina sãnãtoasã. Can. 341 - § 1. (= 264) Autoritatea care a înfiinţat seminarul este cea care se va îngriji sã prevadã cheltuielile seminarului, chiar prin intermediul impozitelor sau a ofrandelor, despre care se vorbeşte în cann. 1012 şi 1014. § 2. (= 264) Sunt supuse impozitului pentru seminar şi casele cãlugãrilor, exceptând cazul în care acestea se întreţin numai din pomanã, sau în care este sediul actual de studii despre care vorbesc cann. 471, § 2 şi 536, § 2. ART. II Despre formarea la slujire Can. 342 - § 1. (= 241 § 1) Vor fi admişi în seminar numai elevii care dovedesc, prin documentele cerute conform normei statutului, cã sunt corespunzãtori. § 2. (241 § 2) Nimeni nu va fi primit dacã dovedeşte cu certitudine primirea sacramentelor botezului şi a ungerii cu sfântul mir. § 3. Cei care în prealabil au fost seminarişti în alt seminar sau într-un institut cãlugãresc sau într-o societate de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, nu vor fi admişi decât dacã au obţinut atestatul din partea rectorului sau a Superiorului, mai ales privitor la motivul demiterii sau al pãrãsirii [seminarului, institutului sau a societãţii respective]. Can. 343 - Seminariştii, chiar dacã sunt admişi într-un seminar al altei Biserici sui iuris sau într-unul comun mai multor Biserici sui iuris, vor fi formaţi dupã propriul rit, obiceiul contrar fiind respins. Can. 344 - § 1. Adolescenţii şi tinerii care trãiesc în seminarul minor vor pãstra obişnuinţa corespunzãtoare cu propriile lor familii şi cu cei de vârsta lor, de care au nevoie pentru o creştere psihologicã sãnãtoasã, mai ales afectivã; vor evita însã, cu grijã, conform normelor psihologiei şi pedagogiei sãnãtoase, tot ceea ce poate diminua în orice fel alegerea liberã a stãrii lor. § 2. Ajutaţi de o direcţie spiritualã potrivitã, seminariştii se vor obişnui sã ia decizii personale şi responsabile în lumina Evangheliei şi sã-şi cultive diferitele calitãţi înnãscute, fãrã sã omitã nici una din virtuţile corespunzãtoare naturii umane. § 3. Curriculum studiilor din seminarele minore va cuprinde ceea ce se cere în fiecare naţiune pentru începerea studiilor superioare şi, ori de câte ori programa studiilor o permite, şi cele ce sunt mai ales utile pentru primirea la slujirile sacre; îndeobşte se va avea grijã ca seminariştii sã poatã obţine titlul de studii civile, pentru a putea continua studiile şi în altã parte, dacã se ajunge la aceastã alegere. § 4. Seminariştii cu o vârstã mai înaintatã vor fi formaţi fie în seminar, fie într-un institut special, ţinând cont şi de formarea precedentã a fiecãruia. Can. 345 - Formarea seminariştilor va fi perfecţionatã în seminarul major, completând în fiecare caz ceea ce a lipsit la formarea în seminarul minor, integrând formarea spiritualã, intelectualã şi pastoralã, astfel încât sã devinã slujitori ai lui Hristos în mijlocul Bisericii, lumina şi sarea lumii contemporane. Can. 346 - § 1. (cf 244) Cei care aspirã la slujirile sacre vor fi formaţi astfel încât sã cultive în Spiritul Sfânt o comuniune familiarã cu Hristos şi sã-l caute în toate pe Dumnezeu astfel încât, impulsionaţi de iubirea lui Hristos Pãstorul, sã fie dornici sã-şi dãruiascã propria viaţa pentru ca toţi oamenii sã câştige împãrãţia lui Dumnezeu. § 2. Se vor alimenta în fiecare zi, mai ales din cuvântul lui Dumnezeu şi din sacramente, cu forţã pentru viaţa lor spiritualã şi cu putere pentru munca de apostolat: 1° prin meditarea atentã şi constantã a cuvântului lui Dumnezeu şi cu o fidelã explicaţie conform Pãrinţilor, seminariştii se vor obişnui sã-şi conformeze cât mai mult propria viaţã cu viaţa lui Hristos şi, întãriţi mereu în credinţã, speranţã şi caritate, sã exerseze trãirea dupã modelul Evangheliei; 2° (cf 246 § 1) vor participa asiduu la Divina Liturghie, care sã fie izvor şi culme atât a întregii vieţi a seminarului, cât şi a întregii vieţi creştineşti; 3° vor învãţa sã celebreze totdeauna laudele dumnezeieşti conform propriului rit pentru a-şi alimenta viaţa spiritualã; 4° acordând o mare valoare direcţiei spirituale, vor învãţa sã-şi examineze bine conştiinţa şi sã primeascã frecvent sacramentul penitenţei; 5° o vor urma cu evlavie filialã pe Sfânta Fecioarã Maria, Mama lui Dumnezeu, pe care Hristos a constituit-o ca Mama tuturor oamenilor; 6° se vor încuraja toate practicile evlavioase care conduc spiritul de rugãciune şi care sunt tãria şi apãrarea chemãrii apostolice, în primul rând pe cele ce sunt recomandate de venerata tradiţie a propriei Biserici sui iuris; oricum, se recomandã retragerile spirituale şi învãţarea funcţiilor sacre, îndemnarea spre calea spiritualã; 7° seminariştii vor fi educaţi la asentimentul Bisericii şi în serviciul ei, precum şi la virtutea ascultãrii şi a cooperãrii fraterne; 8° vor fi ajutaţi sã cultive şi celelalte virtuţi care au mare relevanţã pentru vocaţia lor, precum deosebirea spiritelor, castitatea, tãria sufleteascã; vor aprecia şi vor cultiva acele virtuţi care sunt mai preţuite între oameni şi care dau valoare slujitorului lui Hristos, dintre care sunt sinceritatea sufleteascã, grija continuã pentru dreptate, spiritul sãrãciei, pãstrarea fidelã a promisiunilor, politeţea în comportament, modestia în conversaţie, unite cu caritatea. § 3. În seminar, normele disciplinare se vor aplica conform maturitãţii seminariştilor astfel încât, seminariştii, în timp ce învaţã treptat sã se controleze, folosindu-se înţelept de libertate, se vor obişnui sã înveţe sã acţioneze spontan şi conştiincios. Can. 347 - (cf 248) Formarea doctrinarã va tinde sã-i facã pe seminarişti, înzestraţi cu cultura generalã a locurilor şi a timpurilor lor şi cercetând eforturile şi realizãrile inteligenţei omeneşti, sã dobândeascã o doctrinã amplã şi solidã în ştiinţele sacre astfel încât, erudiţi cu o mai plinã inteligenţã a credinţei şi întãriţi de lumina Învãţãtorului Hristos, sã-i poatã lumina mai eficace pe oamenii timpului lor şi sã poatã sluji adevãrului. Can. 348 - § 1. (250) Pentru cei care sunt destinaţi sacerdoţiului, studiile seminarului major, rãmânând neschimbat can. 345, se completeazã cu cursuri filosofice şi teologice, care pot fi parcurse fie pe rând, fie concomitent; aceste studii vor cuprinde cel puţin şase ani compleţi, astfel încât timpul dedicat disciplinelor filosofice sã fie de doi ani integrali, iar cel dedicat studiilor teologice sã fie de patru ani integrali. § 2. Cursurile filosofico-teologie vor începe prin introducerea în misterul lui Hristos şi în economia mântuirii şi nu vor fi concluzionate pânã ce nu se aratã, ţinând seama de ordinea şi ierarhia adevãrurilor doctrinei catolice, relaţia şi compoziţia coerentã a tuturor disciplinelor între ele. Can. 349 - § 1. (cf 251) Formarea filosoficã va tinde sã completeze formarea în ştiinţele umane; de aceea, ţinându-se cont de înţelepciunea antichitãţii şi a epocii actuale, fie a întregii familii umane fie mai ales a propriei culturi, sã se caute în primul rând patrimoniul filosofic veşnic valabil. § 2. Cursurile istorice şi sistematice vor fi predate astfel încât seminariştii, cu discernãmânt intelectual, sã poatã distinge mai uşor adevãrul de fals şi, cu mintea deschisã cãtre Dumnezeu care vorbeşte, sã poatã continua cu adevãrat cercetãrile teologice şi sã fie cât mai potriviţi pentru îndeplinirea slujbelor prin angajarea de conversaţii chiar şi cu oamenii culţi ai acestor timpuri. Can. 350 - § 1. (cf 252 § 1) Disciplinele teologice vor fi predate în lumina credinţei, astfel încât seminariştii sã pãtrundã în mod profund doctrina catolicã, extrasã din Revelaţia divinã şi sã o exprime în cultura proprie, astfel încât ea sã poatã fi hrana propriei vieţi spirituale şi sã fie un instrument foarte util în angajarea la slujire. § 2. Sfânta Scripturã trebuie sã fie sufletul întregii teologii şi sã informeze toate disciplinele sacre; de aceea se va preda, pe lângã o metodã exegeticã îngrijitã, capitolele principale ale economiei mântuirii, precum şi temele mai importante ale teologiei biblice. § 3. Liturgica va fi predatã ţinându-se seama de ponderea ei specialã, ca izvor necesar al doctrinei şi al adevãratului spirit creştin. § 4. (cf 256 § 2) Pânã când unitatea pe care Hristos o vrea pentru Biserica sa nu va fi deplin realizatã, ecumenismul trebuie va fi una dintre dimensiunile necesare oricãrei discipline teologice. Can. 351 - (cf 256 § 2) Profesorii de ştiinţe sacre, deoarece predau cu mandatul autoritãţii bisericeşti, transmit în mod fidel doctrina propusã de aceasta şi se vor supune cu umilinţã, întru totul, magisterului constant şi conducerii Bisericii. Can. 352 - § 1. (cf 255) Formarea pastoralã va fi adaptatã condiţiilor locurilor şi timpurilor, înzestrãrii seminariştilor fie celibatari fie cãsãtoriţi şi necesitãţilor slujirilor pentru care ei se pregãtesc. § 2. (cf 256 § 1) Seminariştii vor fi formaţi în primul rând în arta cateheticã şi omileticã, în celebrarea liturgicã, în administrarea parohiei, în dialogul evanghelizator cu necredincioşii sau necreştinii sau cu credincioşii creştini mai puţin fervenţi, în apostolatul social şi în folosirea instrumentelor de comunicare socialã, fãrã neglijarea disciplinelor auxiliare ca psihologia şi sociologia pastoralã. § 3. (cf 257 § 1) Chiar dacã seminariştii se pregãtesc sã-şi însuşeascã slujirea în propria lor Bisericã sui iuris, vor fi formaţi în spiritul cu adevãrat universal, pentru care sã fie pregãtiţi sã ia parte la deservirea sufletelor oriunde pe pãmânt; de aceea vor fi învãţaţi cu privire la necesitãţile Bisericii universale, şi mai ales în privinţa apostolatului ecumenic şi al evanghelizãrii. Can. 353 - (cf 258) Conform normei dreptului particular, se vor efectua exerciţii şi probe care sã contribuie mai ales la întãrirea formãrii pastorale, cum sunt serviciul social sau cel caritabil, formarea cateheticã, şi în special ucenicia pastoralã în cursul formãrii filosofico-teologice şi ucenicia diaconalã înainte de hirotonirea preoţeascã. Can. 354 - (cf 236) Formarea proprie a diaconilor ce nu sunt destinaţi sacerdoţiului, se va adapta la normele date mai sus, astfel încât curriculum studiilor sã dureze cel puţin trei ani, avându-se în vedere tradiţiile propriei Biserici sui iuris referitoare la diaconia liturgicã, a cuvântului şi a caritãţii Can. 355 - (cf 1027) Cei care vor fi hirotoniţi, vor fi învãţaţi în mod corespunzãtor cu privire la obligaţiile clericilor şi vor fi educaţi sã le primeascã şi sã le îndeplineascã din tot sufletul. Can. 356 - § 1. Rectorul seminarului va trimite în fiecare an un raport referitor la progresul formãrii seminariştilor Episcopului lor eparhial, sau eventual Superiorului major; va raporta apoi despre starea seminarului celor ce au înfiinţat seminarul. § 2. (cf 259 § 2) Episcopul eparhial sau Superiorul major, în scopul de a ajuta formarea seminariştilor lor, va vizita frecvent seminarul, mai ales dacã este vorba despre cei care trebuie promovaţi la hirotonirile sacre. CAP. II DESPRE ÎNSCRIEREA CLERICILOR ÎNTR-O EPARHIE Can. 357 - § 1. (cf 265) Fiecare cleric trebuie sã fie înscris ca şi cleric într-o eparhie sau întrun exarhat, sau într-un institut cãlugãresc, sau într-o societate de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, sau într-un institut ori într-o asociaţie care are dreptul de la Scaunul Apostolic sau, în limitele teritoriului Bisericii pe care o prezideazã, de la Patriarh cu consimţãmântul Sinodului permanent, de a-şi înscrie clerici. § 2. Ceea ce este stabilit referitor la înscrierea clericilor într-o eparhie sau demiterea din aceasta, este valabil, cu referinţele de rigoare, şi pentru alte persoane juridice amintite mai sus precum şi, dacã dreptul particular o prevede, pentru însãşi Biserica patriarhalã, exceptând cazul în care este prevãzut în mod expres altfel. Can. 358 - (cf 266 § 1) Prin hirotonirea diaconalã cineva este înscris ca şi cleric al eparhiei pentru al cãrei serviciu a fost hirotonit, exceptând cazul în care, conform normei dreptului particular al propriei Biserici sui iuris, a fost deja înscris în aceeaşi eparhie. Can. 359 - (= 267 § 1) Pentru ca un cleric deja înscris într-o oarecare eparhie sã poatã trece în mod valid într-o altã eparhie, trebuie sã obţinã de la Episcopul sãu eparhial o scrisoare de demitere, iscãlitã de acelaşi, şi de asemenea o scrisoare de înscriere de la Episcopul eparhial al eparhiei în care doreşte sã se înscrie, iscãlitã de asemenea de acesta. Can. 360 - § 1. (cf 268 § 1) Transferul clericului într-o altã eparhie, pãstrând înscrierea, se face pentru un timp determinat, reînnoitã chiar de mai multe ori, prin intermediul unei convenţii scrise, stipulatã între cei doi Episcopi eparhiali, în care sunt stabilite drepturile şi îndatoririle clericului sau ale pãrţilor. § 2. Dupã trecerea a cinci ani de la legitimul transfer, clericul va fi înscris prin dreptul însuşi în eparhia care l-a gãzduit dacã, faţã de aceastã dorinţã a sa manifestatã în scris ambilor Episcopi eparhiali, nici unul dintre aceştia, în decurs de patru luni, nu şi-au manifestat în scris o poziţie contrarã. Can. 361 - (= 271 § 1 a) Nu se va refuza, decât pentru o adevãratã necesitate a propriei eparhii sau a Bisericii sui iuris, clericului care cere trecerea sau transferul în altã eparhie care suferã de o penurie gravã de clerici, mai ales pentru evanghelizare, cauzã a Bisericii universale, cu condiţia ca acesta sã fie pregãtit şi apt sã îndeplineascã aceastã slujire. Can. 362 - § 1. (cf 271 § 3) Din motive juste, clericul poate fi rechemat din transfer de cãtre propriul sãu Episcop eparhial, sau trimis înapoi de cãtre Episcopul eparhial care l-a gãzduit, respectând convenţiile încheiate şi echitatea. § 2. (cf 271 § 2) La reîntoarcerea legitimã din transfer în propria eparhie, rãmân stabilite şi apãrate toate drepturile pe care le-ar fi avut dacã ar fi rãmas înscris în aceasta, prin slujirea sacrã. Can. 363 - (cf 272) Pe un cleric al eparhiei nu-l poate înscrie sau demite din aceasta şi nici nu-i poate acorda în mod valid permisiunea de transfer: 1° Administratorul Bisericii patriarhale fãrã consimţãmântul Sinodului permanent; Exarhul patriarhal şi Administratorul eparhial fãrã consimţãmântul Patriarhului; 2° în celelalte cazuri, Administratorul eparhiei, dacã nu a trecut un an de la vacanţa scaunului eparhial şi atunci cu consimţãmântul colegiului consilierilor eparhiali. Can. 364 - (cf 267 § 2) Înscrierea unui cleric într-o eparhie nu înceteazã decât cu înscrierea validã într-o altã eparhie sau cu pierderea stãrii clericale. Can. 365 - § 1. (cf 269) Pentru trecerea sau transferul licit se cer motive juste, cum sunt folosul Bisericii sau binele clericului însuşi; permisiunea nu îi va fi refuzatã însã decât pentru motive grave. § 2. Dacã dreptul particular al unei Biserici sui iuris stabileşte astfel, pentru trecerea legitimã în eparhia unei alte Biserici sui iuris se cere de asemenea ca Episcopul eparhial care îl demite pe cleric, sã obţinã consimţãmântul autoritãţii determinate de acelaşi drept particular. Can. 366 - § 1. (cf 269) Episcopul eparhial nu va înscrie în eparhia sa un cleric strãin decât dacã: 1° o cer necesitãţile sau folosul eparhiei; 2° se convinge el însãşi de aptitudinile clericului pentru îndeplinirea slujirii, mai ales dacã clericul parvine dintr-o altã Bisericã sui iuris. 3° constatã dintr-un document legitim demiterea legitimã din eparhie şi are din partea Episcopului eparhial care l-a demis, la nevoie sub secret, mãrturii favorabile despre curriculum vitae şi moravurile clericului; 4° clericul a declarat în scris cã vrea sã se dedice serviciului noii eparhii conform normei dreptului. § 2. Episcopul eparhial va face cunoscut cât mai repede Episcopului eparhial precedent despre înscrierea sãvârşitã în eparhia sa. CAP. III DESPRE DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE CLERICILOR Can. 367 - Clericii au ca primã obligaţie sã anunţe tuturor Împãrãţia lui Dumnezeu şi sã reprezinte dragostea lui Dumnezeu faţã de oameni, în slujirea cuvântului şi a sacramentelor, ba chiar prin întreaga lor viaţã, astfel încât toţi, iubindu-l pe Dumnezeu mai mult ca pe orice şi iubindu-se reciproc, sã fie edificaţi şi sã creascã în Trupul lui Hristos care este Biserica. Can. 368 - (cf 276) Clericii sunt ţinuţi dintr-un motiv special la perfecţiunea pe care o propune Hristos discipolilor sãi, deoarece prin sacra hirotonire sunt consacraţi lui Dumnezeu într-un mod nou, pentru a deveni instrumente mai eficiente ale lui Hristos, eternul Sacerdot, în serviciul poporului lui Dumnezeu, şi pentru a fi în acelaşi timp model exemplar pentru turmã. Can. 369 - § 1. (cf 276 § 2) Clericilor le incumbã sã citeascã şi sã mediteze zilnic cuvântul lui Dumnezeu astfel încât, fãcuţi audiatori fideli şi atenţi ai lui Hristos, sã devinã slujitori adevãraţi ai predicãrii; sã fie zeloşi în rugãciuni, în celebrãrile liturgice şi mai ales în devotamentul faţã de taina Euharistiei; sã-şi examineze zilnic conştiinţa şi sã primeascã frecvent sacramentul penitenţei; sã o cinsteascã pe Sfânta Maria, pururea Fecioarã, Mama lui Dumnezeu, şi sã implore de la ea harul de a se conforma Fiului ei şi sã îndeplineascã celelalte practici evlavioase ale propriei Biserici sui iuris. § 2. Sã dea o consideraţie deosebitã direcţiei spirituale şi la timpurile stabilite sã facã, conform prescrierilor dreptului particular, retragerile spirituale. Can. 370 - (= 273) Clericii au obligaţia specialã de a acorda res-pect şi ascultare Pontifului Roman, Patriarhului şi Episcopului eparhial. Can. 371 - § 1. (= 274 § 1) Clericii, având îndeplinite cerinţele dreptului, au dreptul sã obţinã de la propriul lor Episcop eparhial o oarecare funcţie, slujire sau sarcinã pe care sã o îndeplineascã în serviciul Bisericii. § 2. Clericii vor primi şi vor îndeplini cu fidelitate orice funcţie, slujire sau sarcinã încredinţatã lor de cãtre autoritatea competentã, ori de câte ori necesitãţile Bisericii o cer, dupã judecata aceleiaşi autoritãţi. § 3. Pentru a putea exercita însã o profesie civilã, se cere permisiunea Ierarhului propriu. Can. 372 - § 1. (cf 279) Clericilor, dupã ce şi-au completat formarea ce se cere pentru hirotonirile sacre, le incumbã sã nu înceteze sã se dedice ştiinţelor sacre, ci dimpotrivã se vor strãdui sã dobândeascã o cunoaştere şi o practicã mai profundã şi adusã la zi de cãtre aceleaşi, prin cursuri de perfecţionare aprobate de propriul lor Ierarh. § 2. Vor frecventa, de asemenea, şi întâlnirile pe care Ierarhul le judecã oportune, pentru promovarea ştiinţelor sacre şi a metodelor pastorale. § 3. Nu vor neglija însuşirea ştiinţelor profane, mai ales a acelora care au o legãturã mai strânsã cu ştiinţele sacre, convenabil oamenilor culţi. Can. 373 - (<> 277) Celibatul clericilor, ales pentru împãrãţia cerurilor şi atât de corespunzãtor sacerdoţiului, va fi stimat pretutindeni, conform tradiţiei Bisericii universale; tot astfel trebuie ţinutã la mare cinste starea clericilor legaţi prin cãsãtorie, consfinţitã de secole prin practica Bisericii primitive şi a Bisericilor orientale. Can. 374 - (cf 277 § 3) Clericii celibatari şi cãsãtoriţi trebuie sã strãluceascã prin frumuseţea castitãţii; dreptul particular este cel care stabileşte mijloacele oportune pentru atingerea acestui scop. Can. 375 - Clericii cãsãtoriţi vor oferi un exemplu strãlucit celorlalţi credincioşi creştini, prin conducerea vieţii de familie şi prin educarea fiilor. Can. 376 - (cf 280) Pe cât posibil, se va favoriza lãudabila viaţã comunã între clericii celibatari pentru a se ajuta reciproc în cultivarea vieţii spirituale şi intelectuale, şi pentru a putea coopera mai bine în slujirea lor. Can. 377 - (276 § 2, 3°) Toţi clericii trebuie sã celebreze laudele divine, conform dreptului particular al propriei Biserici sui iuris.Can. 378 - (276 § 2, 2°) Clericii vor celebra des Divina Liturghie, conform normei dreptuluiparticular, mai ales în zilele de duminicã şi în sãrbãtorile de poruncã; este viu recomandatãcelebrarea zilnicã. Can. 379 - (= 275) Clericii, uniţi prin legãtura caritãţii cu confraţii oricãrei Biserici sui iuris, vor lucra toţi la acelaşi scop, adicã la edificarea Corpului lui Hristos şi de aceea, în orice condiţie ar fi şi chiar dacã au funcţii diferite, vor coopera între ei şi se vor ajuta reciproc. Can. 380 - (cf 233 § 1) Clericii îşi vor da silinţa sã promoveze toate vocaţiile care tind la slujirea sacrã şi la viaţa în institutele de viaţã consacratã, nu numai prin predici, catehezã sau prin alte mijloace oportune, ci, în primul rând, prin mãrturia vieţii şi a slujirii lor. Can. 381 - § 1. Arzând de zelul apostolic, clericii vor fi pentru toţi exemplu de binefacere şi ospitalitate mai ales faţã de bolnavi, loviţi de soartã, persecutaţi, exilaţi şi refugiaţi. § 2. (cf 843 § 1) Clericii, dacã nu sunt împiedicaţi de un motiv just, sunt obligaţi sã furnizeze ajutoare derivate din bunurile spirituale ale Bisericii, mai ales din cuvântul lui Dumnezeu şi din sacramente, credincioşilor creştini care le cer în mod oportun, dispuşi sã le primeascã în mod corect şi sã nu li se interzicã dreptul de a primi sacramentele. § 3. (cf 275 § 2) Clericii vor cunoaşte şi vor promova demnitatea laicilor şi rolul pe care îl au în misiunea Bisericii, mai ales vor recunoaşte diferitele harisme ale laicilor şi, de asemenea, vor folosi competenţa şi experienţa lor spre binele Bisericii, în special prin modalitãţile prevãzute de drept. Can. 382 - (cf 285 § 1) Clericii se vor abţine absolut de la tot ceea ce, conform normelor determinate detaliat de dreptul particular, nu se cuvine propriului statut şi de asemenea vor evita tot ceea ce este strãin. Can. 383 - Clericii, chiar dacã nu este un rãu sã aibã aceleaşi drepturi civile şi politice ca şi ceilalţi cetãţeni, totuşi: 1° (285 § 3) sunt opriţi sã-şi asume funcţii publice care comportã o participare la exercitarea puterii civile; 2° (289 § 1) întrucât serviciul militar corespunde mai puţin stãrii clericale, nu se vor angaja ca voluntari, decât cu permisiunea Ierarhului propriu; 3° (289 § 2) se vor folosi de excepţiile pe care legile civile, convenţiile sau obiceiurile le acordã în favoarea exercitãrii sarcinilor şi funcţiilor publice strãine stãrii clericale, precum şi de la serviciul militar. Can. 384 - § 1. (cf 287) În calitate de slujitori ai reconcilierii tuturor în dragostea lui Hristos, clericii se vor strãdui sã promoveze pacea, unitatea şi înţelegerea sprijinitã pe dreptate între oameni. § 2. Nu vor lua parte activã în partidele politice şi nici în conducerea asociaţiilor sindicale, decât dacã, dupã judecata Episcopului eparhial, sau dacã dreptul particular prevede astfel, a Patriarhului sau a altei autoritãţi, o cere apãrarea drepturilor Bisericii sau promovarea binelui comun. Can. 385 - § 1. Plini de spiritul sãrãciei lui Hristos, clericii se vor strãdui, prin simplitatea vieţii, sã fie mãrturisitori, în faţa lumii, ai bunurilor veşnice şi, cu discernãmânt spiritual, sã destineze bunurile temporare unei folosinţe corecte; însã bunurile care le revin cu ocazia exercitãrii funcţiilor, slujirilor sau a sarcinilor bisericeşti, dupã ce-şi reţin pentru ei ceea ce este nevoie pentru subzistenţa corespunzãtoare şi pentru îndeplinirea obligaţiilor propriei stãri, le vor folosi şi le vor împãrţi pentru operele de apostolat sau de caritate. § 2. (286) Clericilor le este interzis sã facã, prin ei sau prin alţii, afaceri sau activitãţi neguţãtoreşti, în beneficiul lor sau al altora, exceptând cazul în care le este permis de autoritatea determinatã de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris sau de cãtre Scaunul Apostolic. § 3. (= 285 § 4) Clericilor le este interzisã cãmãtãria, chiar cu bunuri proprii, decât dupã consultarea Episcopului eparhial sau, dacã este cazul, a Superiorului major. Can. 386 - § 1. (= 283 § 1) Deşi nu au obligaţia reşedinţei oficiale, clericii nu vor pãrãsi eparhia lor pe un timp notabil, determinat de dreptul particular, fãrã permisiunea mãcar presupusã a Ierarhului locului. § 2. Clericul care locuieşte în afara propriei eparhii, în ceea ce priveşte obligaţia stãrii aceluiaşi cleric, este supus Episcopului eparhial al locului; dacã va locui un timp mai îndelungat acolo, îl va înştiinţa fãrã întârziere pe Ierarhul locului. Can. 387 - (cf 284) Referitor la îmbrãcãmintea pe care trebuie sã o poarte clericii, se va respecta dreptul particular. Can. 388 - Clericii nu se pot folosi de drepturile şi de însemnele legate de demnitãţile conferite, în afara locurilor în care autoritatea care le-a conferit demnitatea îşi exercitã puterea, sau care a consimţit în scris la concesiunea aceleiaşi demnitãţi fãrã nici o excepţie, sau exceptând cazul în care aceştia însoţesc autoritatea care le-a conferit demnitatea sau o reprezintã, sau dacã au obţinut consimţãmântul Ierarhului locului. Can. 389 - Clericii se vor strãdui sã evite orice dispute; dacã totuşi se iveşte între ei o cauzã contencioasã oarecare, se vor încredinţa forului Bisericii, iar aceasta se va face, pe cât posibil, şi când este vorba de o cauzã contencioasã între clerici şi alţi credincioşi creştini. Can. 390 - § 1. (cf 281) Clericii au dreptul la o întreţinere corespunzãtoare, şi pentru aceasta vor primi o remuneraţie ca rãsplatã pentru îndeplinirea funcţiei sau a sarcinii încredinţate lor, iar [remuneraţia], dacã este vorba de clerici cãsãtoriţi, trebuie sã fie suficientã şi pentru întreţinerea familiei lor, exceptând cazul în care s-a prevãzut deja suficient în alt fel. § 2. Tot astfel mai au dreptul sã li se prevadã, lor şi familiilor lor, dacã sunt cãsãtoriţi, mãsurile corespunzãtoare de precauţie şi de siguranţã socialã precum şi asistenţa sanitarã; pentru ca acest drept sã poatã duce la rezultat, clericii sunt obligaţi sã contribuie cu partea lor, conform dreptului particular, la instituţia despre care vorbeşte can. 1021, § 2. Can. 391 - (cf 278 § 1) Este dreptul integral al clericilor, rãmânând neschimbat can. 578, § 3, sã se asocieze cu alţii în vederea urmãririi unor scopuri corespunzãtoare stãrii clericale; este însã de competenţa Episcopului eparhial sã judece în mod autentic privitor la aceastã corespondenţã. Can. 392 - (= 283 § 2) Clericii au dreptul la un concediu anual cuvenit, a cãrui duratã va fi determinatã de dreptul particular. Can. 393 - Clericii, indiferent de condiţia lor, vor purta în inimã grija pentru toate Bisericile, şi de aceea se vor arãta gata de a servi, oriunde necesitã urgenţã, mai ales pentru a-şi exercita slujba în misiuni sau regiuni care suferã de o precarã lipsã de clerici, cu permisiunea sau la îndemnul propriului Episcop eparhial sau Superior. CAPITOLUL IV DESPRE PIERDEREA STĂRII CLERICALE Can. 394 - Sacra hirotonire, odatã primitã în mod valid, nu poate fi niciodatã anulatã; un cleric îşi pierde totuşi starea clericalã prin: 1° sentinţã judecãtoreascã sau decret administrativ, care declarã invalidã sacra hirotonire; 2° pedeapsa depunerii, impusã legitim; 3° rescriptul Scaunului Apostolic sau, conform normei can. 397, al Patriarhului; acest rescript nu poate fi dat în mod licit de cãtre Patriarh şi nu este dat nici de cãtre Scaunul Apostolic diaconilor fãrã motive grave, iar cel privitor la preoţi fãrã motive foarte grave. Can. 395 - (= 292) Clericul care, conform normei dreptului, îşi pierde starea clericalã, pierde prin aceasta şi drepturile proprii stãrii clericale şi nu mai este ţinut la nici o obligaţie a statutului clerical, rãmânând neschimbat însã can. 396; îi este interzisã exercitarea puterii ordinare, rãmânând neschimbate cann. 725 şi 735, § 2; prin dreptul însuşi este privat de toate funcţiile, slujbele şi sarcinile şi de orice putere delegatã. Can. 396 - (= 291) Exceptând cazul în care sacra hirotonire a fost declaratã invalidã, pierderea stãrii clericale nu comportã dispensa de obligaţia celibatului, care este acordatã numai de Pontiful Roman. Can. 397 - Patriarhul, cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Biserici patriarhale sau, dacã este pericol în aşteptare, a Sinodului permanent, poate acorda pierderea stãrii clericale acelor clerici care au domiciliul sau cvasi-domiciliul în limitele teritoriului propriei Biserici patriarhale, care nu sunt obligaţi la celibat sau, dacã sunt ţinuţi, sã nu cearã dispensã de la aceastã obligaţie; în celelalte cazuri chestiunea va fi înaintatã Scaunului Apostolic. Can. 398 - (cf 293) Cel ce a pierdut starea clericalã prin rescriptul Scaunului Apostolic poate fi admis din nou în rândul clericilor numai de cãtre Scaunul Apostolic; însã, cine a obţinut pierderea stãrii clericale de la Patriarh, poate fi din nou admis între clerici şi de cãtre Patriarh. TITLUL XI DESPRE LAICI Can. 399 - (cf 207 § 2) Prin numele de laici se înţeleg, în acest Cod, credincioşii creştini cãrora le este proprie şi specialã particularitatea lumeascã şi care, trãind în lume, participã la misiunea Bisericii, dar nu sunt nici constituiţi în sacra hirotonire şi nici înscrişi în starea cãlugãreascã. Can. 400 - (= 224) Laicii, pe lângã drepturile şi obligaţiile care sunt comune tuturor credincioşilor creştini şi care sunt prevãzute în alte canoane, au aceleaşi drepturi şi obligaţii prevãzute în canoanele acestui titlu. Can. 401 - (cf 225 § 2) Laicii sunt în primul rând cei care, prin propria chemare, vor cãuta Împãrãţia lui Dumnezeu, administrând lucrurile temporare, orânduindu-le [voinţei] lui Dumnezeu, şi de aceea vor fi mãrturisitorii lui Hristos în viaţa particularã, familialã şi politicosocialã şi îl vor arãta şi altora, vor lupta pentru legi drepte în societate şi vor contribui la sfinţirea lumii dupã modelul fermentului, strãlucind prin credinţã, speranţã şi caritate. Can. 402 - (= 227) Este dreptul laicilor sã li se recunoascã în chestiunile cetãţii terestre, acea libertate care li se cuvine tuturor cetãţenilor; folosindu-se însã de aceastã libertate, se vor îngriji sã aibã grijã ca acţiunile lor sã fie îmbibate de spiritul evanghelic şi vor lua seama la doctrina propusã de magisterul Bisericii, ferindu-se sã nu expunã propria lor pãrere, în chestiunile nedecise, ca fiind doctrina Bisericii. Can. 403 - § 1. Rãmânând neschimbat dreptul şi obligaţia de a respecta oriunde propriul rit, laicii au dreptul sã participe activ la celebrãrile liturgice ale oricãrei Biserici sui iuris, conform prescrierilor cãrţilor liturgice. § 2. (cf 230 § 2) Dacã necesitãţile Bisericii sau o utilitate realã recomandã astfel, şi lipsesc slujitorii sacri, se pot încredinţa laicilor unele funcţii ale slujitorilor sacri, conform normei dreptului. Can. 404 - § 1. (= 229) Pe lângã formarea cateheticã pe care trebuie sã o aibã încã din copilãrie, laicii au dreptul şi obligaţia de a dobândi o cunoaştere, adaptatã la aptitudinile intelectuale şi condiţiile fiecãruia, a doctrinei revelate de Hristos, şi transmisã de magisterul autentic al Bisericii, nu numai pentru a putea trãi conform aceleiaşi doctrine, ci chiar sã o poatã expune şi, dacã este nevoie, sã o apere. § 2. [Laicii] au şi dreptul de a dobândi acea cunoaştere mai deplinã în ştiinţele sacre care este predatã în universitãţile bisericeşti de studii sau în facultãţi, sau în institutele de ştiinţe cãlugãreşti, frecventând cursurile şi primind gradele academice. § 3. Tot astfel, respectând prescrierile privind aptitudinea cerutã, ei au capacitatea de a primi de la autoritatea bisericeascã competentã mandatul de a preda disciplinele sacre. Can. 405 - Patrimoniul liturgic, teologic, spiritual şi disciplinar va fi studiat conştiincios de cãtre laici, astfel încât sã fie favorizatã bunãvoinţa reciprocã şi stima precum şi unitatea de acţiune între laicii diferitelor Biserici sui iuris, iar diversitatea riturilor sã nu dãuneze binelui comun al societãţii în care trãiesc, ci mai degrabã sã-i conducã zi de zi mai mult la acelaşi bine. Can. 406 - (cf 225 § 1) Laicii, amintindu-şi de obligaţia prevãzutã în can. 14, vor şti cã aceasta este şi mai urgentã în acele împrejurãri în care oamenii nu pot audia Evanghelia şi nu-l pot cunoaşte pe Hristos decât prin ei. Can. 407 - (= 226) Laicii care trãiesc în starea conjugalã, conform propriei lor vocaţii, au obligaţia specialã sã lucreze la edificarea poporului lui Dumnezeu prin intermediul cãsãtoriei şi al familiei. Can. 408 - § 1. (228 § 2) Laicii care se disting prin ştiinţa cerutã, experienţã şi cinste, vor fi audiaţi de cãtre autoritãţile bisericeşti ca experţi sau sfãtuitori, fie individual, fie ca membri ai diferitelor consilii sau adunãri, ca cele parohiale, eparhiale sau patriarhale. § 2. (cf 228 § 2) Pe lângã sarcinile bisericeşti la care laicii sunt admişi prin dreptul comun, ei pot fi însãrcinaţi de cãtre autoritatea competentã şi cu alte sarcini, cu excepţia celor care cer hirotonirea sacrã sau care sunt în mod expres interzise laicilor de cãtre dreptul particular al propriei Biserici sui iuris. § 3. Referitor la exercitarea unei sarcini bisericeşti, laicii sunt supuşi pe deplin autoritãţii bisericeşti. Can. 409 - § 1. (= 231) Laicii care sunt încredinţaţi permanent sau temporar unui serviciu special al Bisericii, au obligaţia de a dobândi formarea adecvatã care se cere pentru îndeplinirea corespunzãtoare a sarcinii lor şi pentru a îndeplini aceastã sarcinã în mod conştiincios, cu dãruire şi cu grijã. § 2. Ei au dreptul la o remuneraţie justã, adaptatã la condiţia lor, cu care sã poatã întreţine în mod decent, respectând şi prevederile dreptului civil, propriile necesitãţi şi cele ale familiilor lor, astfel încât sã li se prevadã, lor şi familiilor lor, mãsurile corespunzãtoare de precauţie şi de siguranţã socialã, precum şi asistenţa sanitarã. TITLUL XII DESPRE MONAHI ŞI CEILALŢI CĂLUGĂRI ŞI MEMBRI AI ALTOR INSTITUTE DE VIAŢĂ CONSACRATĂ CAP. I DESPRE MONAHI ŞI CEILALŢI CĂLUGĂRI ART. I Canoane generale Can. 410 - (573) Starea cãlugãreascã este un mod stabil de viaţã comunã într-un oarecare institut aprobat de Bisericã, în care credincioşii creştini, urmându-l mai îndeaproape pe Hristos, Învãţãtorul şi Exemplul Sfinţeniei, sub acţiunea Spiritului Sfânt, sunt consacraţi, în baza unui titlu nou şi special, prin voturile publice ale ascultãrii, castitãţii şi sãrãciei, pe care sã le respecte sub un Superior legitim, conform normei statutelor, renunţã la lume şi se dedicã în totalitate dobândirii perfecţiunii caritãţii perfecte în serviciul Împãrãţiei lui Dumnezeu, pentru edificarea Bisericii şi mântuirea lumii ca semne care prevestesc gloria cereascã.Can. 411 - (574 § 1) Starea cãlugãreascã va fi încurajatã şi promovatã de cãtre toţi. 1° Despre dependenţa cãlugãrilor de Episcopul eparhial, de Patriarh, de Scaunul Apostolic Can. 412 - § 1. (cf 590) Toţi cãlugãrii sunt supuşi Pontifului Roman ca Superior suprem şi au obligaţia de a i se supune şi în virtutea votului ascultãrii. § 2. (= 591) Pentru a prevedea binele institutelor şi nevoile apostolatului cât mai bine, Pontiful Roman, în baza primatului sãu asupra Bisericii universale, având în vedere folosul comun, poate sã scoatã de sub conducerea Episcopului eparhial institutele de viaţã consacratã şi sã le supunã sieşi sau altei autoritãţi bisericeşti. Can. 413 - (cf 589) În privinţa conducerii interne şi disciplinei cãlugãreşti, institutele cãlugãreşti, dacã dreptul nu prevede altfel, dacã sunt de drept pontifical, sunt supuse imediat şi exclusiv Scaunului Apostolic; însã, dacã sunt de drept patriarhal sau eparhial, sunt supuse imediat Patriarhului sau Episcopului eparhial, rãmânând neschimbat can. 418, § 2. Can. 414 - § 1. (cf 595) În privinţa mãnãstirilor şi a congregaţiilor de drept eparhial, Episcopul eparhial are competenţa: 1° sã aprobe tipicele mãnãstirilor şi statutele congregaţiilor, precum şi modificãrile introduse în acestea, conform normei dreptului, rãmânând neschimbate cele ce au fost aprobate de cãtre autoritatea superioarã; 2° (595 § 2) sã dispenseze de la aceleaşi tipice sau statute care depãşesc puterea Superiorilor cãlugãri şi care sunt cerute în mod legitim aceluiaşi, în fiecare caz şi sub formã de act; 3° sã viziteze mãnãstirile, chiar şi cele dependente, precum şi fiecare casã a congregaţiilor din teritoriul sãu ori de câte ori face acolo vizita canonicã, sau ori de câte ori raţiunile într-adevãr speciale, dupã judecata sa, îl îndeamnã sã o facã. § 2. Aceste drepturi sunt de competenţa Patriarhului, referitor la ordinele şi congregaţiile de drept patriarhal care îşi au casa principalã în limitele teritoriului Bisericii pe care o prezideazã; altfel, aceleaşi drepturi faţã de toate ordinele precum şi mãnãstirile şi congregaţiile care nu sunt de drept eparhial sunt doar de competenţa Scaunului Apostolic. § 3. Dacã o congregaţie de drept eparhial se extinde în alte eparhii, nu se poate modifica nimic în mod valid în aceleaşi statute decât cu consimţãmântul Episcopului eparhial al eparhiei în care îşi are sediul casa principalã, dupã ce totuşi au fost consultaţi Episcopii eparhiali în ale cãror eparhii sunt situate celelalte case. Can. 415 - § 1. (678 § 1) Toţi cãlugãrii sunt supuşi puterii Ierarhului locului în ceea ce priveşte celebrarea publicã a cultului divin, predicarea cuvântului lui Dumnezeu poporului, educarea cãlugãreascã şi moralã a credincioşilor creştini şi mai ales a copiilor, formarea cateheticã şi liturgicã, demnitatea stãrii clericale, precum şi diferitele opere care se referã la apostolat. § 2. (628 § 2) Episcopul eparhial este cel care are dreptul şi obligaţia de a vizita fiecare mãnãstire şi casã a ordinelor sau congregaţiilor situate pe teritoriul sãu, în ceea ce priveşte aceste lucruri, ori de câte ori face acolo vizita canonicã, sau ori de câte ori, dupã judecata sa, motive grave îl îndeamnã sã o facã. § 3. (681 § 1) Episcopul eparhial nu poate încredinţa cãlugãrilor opere de apostolat sau însãrcinãri pentru eparhia proprie, decât cu consimţãmântul Superiorilor competenţi, rãmânând neschimbat dreptul comun şi respectându-se disciplina cãlugãreascã, caracterul propriu şi scopul specific institutelor. § 4. (cf 1320) Cãlugãrii care au comis un delict în afara casei şi nu au fost pedepsiţi de cãtre propriul Superior, dupã ce a fost prevenit de Ierarhul locului, pot fi pedepsiţi de acesta, chiar dacã au ieşit din casã în mod legitim şi s-au reîntors în casã. Can. 416 - (cf 678 § 3) Patriarhii, şi de asemenea Ierarhii locului, vor promova întâlnirile cu Superiorii cãlugãrilor la timpul stabilit şi ori de câte ori considerã oportun, pentru ca, împreunându-şi pãrerile, sã acţioneze în concordanţã cu privire la operele de apostolat exercitate de cãtre membri. Can. 417 - (cf 683 § 2) Dacã s-au strecurat abuzuri în casele institutelor de drept patriarhal sau pontifical, ori în bisericile acestora, iar Superiorul a neglijat sã ia mãsuri, dupã ce a fost admonestat de cãtre Ierarhul locului, acelaşi Ierarh al locului are obligaţia sã înainteze imediat cazul autoritãţii cãreia îi este supus imediat acelaşi institut. 2° Despre Superiorii şi despre membrii institutelor cãlugãreşti Can. 418 - § 1. (620) Superiorii majori sunt: Preşedintele confederaţiei monastice, Superiorul mãnãstirii sui iuris, Superiorul general al ordinului sau al congregaţiei; Superiorul provincial, vicarii acestora şi alţii, care au putere asemãnãtoare provincialilor, şi de asemenea cei care, dacã lipsesc cei de mai sus, le urmeazã între timp în mod legitim în funcţie. § 2. Numele de Superior al monahilor şi a celorlalţi cãlugãri nu îl include pe Ierarhul locului şi nici pe Patriarh, rãmânând neschimbate canoanele care atribuie Patriarhului sau Ierarhului locului o putere asupra lor. Can. 419 - § 1. (592 § 1) Preşedintele confederaţiei monastice, Superiorul mãnãstirii sui iuris neconfederate şi Superiorul general al ordinului sau al congregaţiei trebuie sã trimitã cel puţin la fiecare cinci ani autoritãţii cãreia îi sunt imediat supuşi, o relatare privind starea institutului pe care îl conduc, dupã formula stabilitã de aceeaşi autoritate. § 2. Superiorii institutelor de drept eparhial sau patriarhal vor trimite o copie a relatãrii şi Scaunului Apostolic. Can. 420 - § 1. (628 § 1) Superiorii majori pe care tipicul mãnãstirii sau statutele ordinului sau congregaţiei îi desemneazã la sarcina de vizitator, la timpul fixat de acestea, vor vizita personal sau prin alţii, dacã sunt împiedicaţi în mod legitim, toate casele supuse lor. § 2. Membrii se vor comporta cu încredere faţã de vizitator, cãruia trebuie sã-i rãspundã la întrebãrile puse lor în mod legitim, conform adevãrului, în caritate; nimeni nu are voie sã-i împiedice în nici un fel pe membri de la aceastã obligaţie, sau sã împiedice în alt fel scopul vizitei. § 3. Ierarhul locului trebuie sã viziteze toate casele cãlugãreşti, dacã Superiorul major, care este competent de drept sã viziteze, în decurs de cinci ani nu le-a vizitat şi, admonestat fiind de Ierarhul locului, a neglijat sã o facã. Can. 421 - (cf 619) Superiorii au obligaţia gravã sã se îngrijeascã astfel încât membrii încredinţaţi lor sã-şi conformeze viaţa dupã tipic sau statutele proprii; Superiorii îi vor ajuta pe membri prin exemplu şi îndemnuri pentru a-şi atinge scopul stãrii cãlugãreşti, se vor îngriji în mod corespunzãtor de nevoile lor personale, se vor îngriji şi îi vor cerceta cu râvnã pe cei bolnavi, îi vor certa pe cei neastâmpãraţi, îi vor mângâia pe cei slabi de suflet, vor fi rãbdãtori faţã de toţi. Can. 422 - § 1. (627) Superiorii vor avea un consiliu permanent constituit conform normei tipicului sau statutelor, de a cãrui operã se vor folosi în exercitarea funcţiilor lor; în cazurile prescrise de drept sunt obligaţi sã cearã consimţãmântul sau sfatul lor, conform normei can. 934. § 2. Prin dreptul particular se va stabili dacã în casele în care trãiesc mai puţin de şase membri trebuie avut consiliul sau nu. Can. 423 - (634 § 1) Mãnãstirea, confederaţia monasticã, ordinul şi congregaţia, provinciile lor şi casele legitim înfiinţate, sunt prin dreptul însuşi persoane juridice; tipicul sau statutele pot însã exclude sau restrânge capacitatea lor de a dobândi, de a poseda, de a administra sau de a înstrãina bunurile temporare. Can. 424 - (635 § 2) În tipic sau în statute se vor stabili normele privitoare la folosirea şi administrarea bunurilor, pentru a favoriza, exprima şi ocroti propria sãrãcie. Can. 425 - Bunurile temporare ale institutelor cãlugãreşti sunt reglementate de cann. 1007 1054, exceptând cazul în care dreptul comun prevede altfel sau rezultã altfel din natura lucrurilor. Can. 426 - Cãlugãrii, toţi şi fiecare în parte, Superiorii şi supuşii, trebuie nu numai sã respecte cu fidelitate şi integral voturile pe care le-au depus, ci şi sã-şi conformeze viaţa dupã tipic sau statute, respectând cu fidelitate spiritul şi intenţiile fondatorilor, şi astfel sã tindã la perfecţionarea stãrii lor. Can. 427 - (cf 672) Cãlugãrii, toţi şi fiecare în parte, sunt legaţi de obligaţiile prescrise pentru clerici prin dreptul comun, exceptând cazul în care dreptul prevede altfel sau rezultã altfel din natura lucrurilor. Can. 428 - (266 § 2) Un membru cu voturi perpetue este înscris în institutul cãlugãresc ca şi cleric prin hirotonirea diaconalã sau, în cazul unui cleric deja înscris într-o eparhie, prin profesiunea perpetuã. Can. 429 - Scrisorile cãlugãrilor trimise Superiorilor lor, precum şi Ierarhului locului, Patriarhului, Legatului Pontifului Roman şi Scaunului Apostolic, şi tot astfel scrisorile pe care le primesc de la aceiaşi, nu sunt supuse nici unei inspecţii. Can. 430 - Nu este licit sã se confere cãlugãrilor titluri ale unor demnitãţi sau funcţii pur onorifice, exceptând cazul în care, dacã tipicul sau statutele o permit, este vorba de titlurile funcţiilor de Superiori majori pe care cãlugãrii le-au exercitat deja. Can. 431 - § 1. Un cãlugãr, din momentul primei profesiuni, fãrã consimţãmântul scris dat de cãtre propriul Superior major, nu poate fi promovat la o demnitate sau la o funcţie în afara propriului institut, cu excepţia celor pe care le conferã Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale prin intermediul alegerii, şi rãmânând neschimbat can. 89, § 2; dupã îndeplinirea sarcinii trebuie sã se întoarcã la mãnãstire, la ordin sau la congregaţie. § 2. (705) Cãlugãrul care va fi Patriarh, Episcop sau Exarh: 1° rãmâne legat de voturi şi trebuie sã respecte celelalte obligaţii ale profesiunii, cu excepţia celor pe care, dupã judecata sa prudentã, sunt incompatibile cu demnitatea sa; este lipsit de voce activã şi pasivã în propria mãnãstire, ordin sau congregaţie; este scos de sub autoritatea Superiorilor şi în virtutea votului ascultãrii rãmâne supus numai Pontifului Roman; 2° odatã îndeplinitã sarcina, cel ce se reîntoarce la mãnãstire, ordin sau congregaţie, pentru restul celorlalte rãmânând neschimbate cann. 62 şi 211, poate avea voce activã şi pasivã, dacã tipicul sau statutele o permit. § 3. (= 706 § 3) Cãlugãrul care va fi Patriarh, Episcop sau Exarh: 1° dacã prin profesiune şi-a pierdut capacitatea de a dobândi stãpânirea bunurilor, are uzul, uzufructul şi administrarea bunurilor care îi parvin; Patriarhul, Episcopul eparhial sau Exarhul dobândesc însã proprietatea pentru Biserica patriarhalã, pentru eparhie, pentru exarhat; ceilalţi [o dobândesc] pentru mãnãstire sau ordin; 2° dacã prin profesiune nu şi-a pierdut stãpânirea asupra bunurilor, îşi recupereazã uzul, uzufructul şi administrarea bunurilor pe care le avea; cele care îi parvin ulterior, le dobândeşte deplin, pentru sine; 3° în ambele cazuri, bunurile care-i parvin nu cu titlu personal, trebuie sã le dispunã conform voinţei donatorilor. Can. 432 - (= 706 § 3) Mãnãstirea dependentã, casa sau provincia unui institut cãlugãresc ale oricãrei Biserici sui iuris, chiar şi ale Bisericii latine, care sunt înscrise cu consimţãmântul Scaunului Apostolic la o altã Bisericã sui iuris, trebuie sã respecte dreptul acestei Biserici, rãmânând neschimbate prescrierile tipicului sau ale statutelor, care privesc conducerea internã a aceluiaşi institut şi privilegiile acordate de Scaunul Apostolic. ART. II Despre mãnãstiri Can. 433 - § 1. Se numeşte mãnãstire o casã cãlugãreascã în care membrii tind spre perfecţiunea evanghelicã respectând regulile şi tradiţiile vieţii monastice. § 2. Mãnãstirea sui iuris este cea care nu depinde de o altã mãnãstire şi se conduce dupã propriul tipic aprobat de autoritatea competentã. Can. 434 - (589) O mãnãstire este de drept pontifical dacã este întemeiatã de Scaunul Apostolic sau a fost recunoscutã ca atare printr-un decret al aceluiaşi; este de drept patriarhal dacã este stavropighie; este de drept eparhial dacã este întemeiatã de Episcop şi nu a obţinut decretul de recunoaştere din partea Scaunului Apostolic. 1° Despre înfiinţarea şi desfiinţarea mãnãstirilor Can. 435 - § 1. Episcopul eparhial este cel care înfiinţeazã o mãnãstire sui iuris dupã consultarea Patriarhului, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale sau, în celelalte cazuri, dupã consultarea Scaunului Apostolic. § 2. Înfiinţarea mãnãstirii stavropighie este rezervatã Patriarhului. Can. 436 - § 1. Orice mãnãstire sui iuris poate avea mãnãstiri dependente, dintre care unele sunt filiale dacã, prin însuşi actul de întemeiere sau prin decretul dat dupã tipic, pot aspira la condiţia de mãnãstire sui iuris; altele în schimb sunt auxiliare. § 2. Pentru înfiinţarea validã a unei mãnãstiri dependente se cere consimţãmântul scris al autoritãţii cãreia îi este supusã mãnãstirea sui iuris şi al Episcopului eparhial al locului în care aceastã mãnãstire se întemeiazã. Can. 437 - § 1. (cf 611) Licenţa pentru înfiinţarea unei mãnãstiri, chiar dependentã, atrage dupã sine dreptul de a avea o bisericã şi de a sãvârşi slujirile sacre, precum şi de a exercita opere de pietate, care, conform normei tipicului, sunt proprii mãnãstirii, rãmânând neschimbate clauzele legitim anexate. § 2. Pentru a construi şi deschide o şcoalã, o casã de oaspeţi sau o altã casã separatã de mãnãstire, se cere pentru fiecare mãnãstire consimţãmântul scris al Episcopului eparhial. § 3. (612) Pentru ca mãnãstirea sã fie transformatã pentru alte întrebuinţãri, se cer aceleaşi formalitãţi ca şi pentru înfiinţarea ei, exceptând cazul în care transformarea se referã numai la conducerea interioarã şi la disciplina cãlugãreascã. Can. 438 - § 1. În limitele teritoriului Bisericii pe care o conduce, patriarhul are dreptul, din motive grave, sã desfiinţeze o mãnãstire sui iuris sau filiala de drept eparhial ori stavropighie, cu consimţãmântul Sinodului permanent şi la cererea sau, dupã consultarea Episcopului eparhial, dacã mãnãstirea este de drept eparhial, şi dupã consultarea Superiorului mãnãstirii sau a Preşedintelui confederaţiei, dacã mãnãstirea este confederatã, rãmânând neschimbat recursul suspensiv la Pontiful Roman. § 2. Celelalte mãnãstiri sui iuris sau filiale pot fi suprimate numai de Scaunul Apostolic. § 3. Mãnãstirea auxiliarã poate fi desfiinţatã printr-un decret dat de Superiorul mãnãstirii de care depinde, conform normei tipicului şi cu consimţãmântul Episcopului eparhial. § 4. Bunurile mãnãstirii sui iuris desfiinţate trec la confederaţie, dacã a fost confederatã; altfel trec la eparhie sau, dacã a fost stavropighie, la Biserica patriarhalã; în schimb bunurile mãnãstirii dependente desfiinţate trec la mãnãstirea sui iuris; decizia privitoare însã la bunurile mãnãstirii de drept pontifical desfiinţate este rezervatã Scaunului Apostolic ţinându-se seama în orice caz de voinţa donatorilor. Can. 439 - § 1. Mai multe mãnãstiri sui iuris din aceeaşi eparhie supuse Episcopului eparhial, pot constitui o confederaţie cu consimţãmântul scris al aceluiaşi Episcop eparhial care aprobã statutele confederaţiei. § 2. Confederaţia între mai multe mãnãstiri sui iuris ale diferitelor eparhii sau stavropighii situate în limitele teritoriului unei Biserici patriarhale, poate fi constituitã dupã ce au fost consultaţi Episcopii eparhiali care sunt interesaţi şi cu consimţãmântul Patriarhului, cãruia îi este rezervat şi dreptul de a aproba statutele confederaţiei. § 3. În celelalte cazuri, pentru constituirea unei confederaţii, se va recurge la Scaunul Apostolic. Can. 440 - § 1. Agregarea unei mãnãstiri sui iuris care nu este confederatã şi separarea uneia confederate de confederaţie este rezervatã aceleaşi autoritãţi de care aminteşte can. 439. § 2. Confederaţia, însã, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, nu poate fi desfiinţatã decât de Patriarh cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, dupã consultarea Episcopilor eparhiali interesaţi şi a Preşedintelui confederaţiei, rãmânând neschimbat recursul suspensiv la Pontiful Roman; desfiinţarea celorlalte confederaţii este rezervatã Scaunului Apostolic. § 3. Hotãrârea referitoare la bunurile ce aparţin aceleiaşi confederaţii desfiinţate este rezervatã autoritãţii care a desfiinţat confederaţia, rãmânând neschimbatã voinţa donatorilor; în acest caz Patriarhul are nevoie de consimţãmântul Sinodului permanent. 2° Despre Superiorii mãnãstirilor, Sinaxe şi economi Can. 441 - § 1. (596 § 1) În mãnãstiri, Superiorii şi Sinaxele au acea putere care este determinatã de dreptul comun şi de tipic. § 2. În mãnãstirile sui iuris, Superiorii au puterea de conducere ori de câte ori li s-a acordat în mod expres de drept sau de autoritatea cãrora îi sunt supuşi, rãmânând neschimbat can. 979. § 3. Puterea Preşedintelui confederaţiei monastice, pe lângã cele stabilite de dreptul comun, va fi determinatã în statutele aceleiaşi confederaţii. Can. 442 - Rãmânând neschimbat tipicul mãnãstirii sui iuris care poate pretinde mai mult, pentru ca cineva sã fie apt sã-şi asume funcţia de Superior al unei mãnãstiri sui iuris se cere sã fi depus profesiunea perpetuã, sã aibã cel puţin zece ani de la profesiune şi sã fi împlinit patruzeci de ani. Can. 443 - § 1. (cf 625) Superiorul mãnãstirii sui iuris este ales în Sinaxã, întrunitã conform normelor tipicului şi respectându-se cann. 947-960, rãmânând neschimbat dreptul Episcopului eparhial de a prezida personal sau prin altcineva Sinaxa de alegere. § 2. În alegerea Superiorului unei mãnãstiri sui iuris confederate, prezideazã Sinaxa de alegere, personal sau prin altcineva, Preşedintele aceleaşi confederaţii. Can. 444 - § 1. (cf 624 § 1) Funcţia de superior al unei mãnãstiri sui iuris se atribuie pe timp nedeterminat, dacã tipicul nu prevede altfel. § 2. Dacã tipicul nu prescrie altfel, Superiorii mãnãstirilor dependente sunt constituiţi, pe timp determinat în acelaşi tipic, de cãtre Superiorul mãnãstirii sui iuris, cu consimţãmântul consiliului sãu, dacã mãnãstirea este filialã, iar dacã mãnãstirea este auxiliarã cu consultarea aceluiaşi consiliu. § 3. Superiorii care au împlinit vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, sau care din cauza sãnãtãţii precare ori dintr-un alt motiv grav au devenit mai puţin apţi pentru a-şi îndeplini funcţia, îşi vor prezenta Sinaxei renunţarea la funcţie [Sinaxã cãreia îi revine sã o accepte]. Can. 445 - (626) Membrii Sinaxei de alegere vor face tot posibilul pentru a-i alege pe cei pe care, în Domnul, îi recunosc într-adevãr demni şi potriviţi în funcţia de Superior, şi se vor abţine de la orice abuz şi mai ales de la a-şi procura voturi atât pentru sine cât şi pentru alţii. Can. 446 - (629) Superiorul va locui în mãnãstirea proprie şi nu o va pãrãsi decât conform normei tipicului. Can. 447 - § 1. (cf 636) Pentru administrarea bunurilor temporare, în mãnãstire va exista un econom, care îşi va îndeplini funcţia sub conducerea Superiorului. § 2. Superiorul mãnãstirii sui iuris nu va exercita în acelaşi timp şi funcţia de econom al aceleiaşi mãnãstiri; însã funcţia de econom, într-o mãnãstire dependentã, deşi e mai bine sã fie distinctã de funcţia de Superior, totuşi poate fi compatibilã cu aceasta, dacã necesitatea o cere. § 3. Economul este numit de cãtre Superiorul mãnãstirii sui iuris, cu consimţãmântul consiliului sãu, dacã tipicul nu dispune altfel. 3° Despre admiterea în mãnãstirea sui iuris şi despre noviciat Can. 448 - Pentru ca cineva sã fie admis într-o mãnãstire sui iuris se cere sã fie mişcat de intenţie dreaptã (cf 597 § 1), sã fie capabil sã conducã viaţa monasticã şi sã nu deţinã vreun impediment stabilit de drept. Can. 449 - (cf 597 § 2) Înainte de a fi admis la noviciat, candidatul trebuie sã petreacã în mãnãstire un timp determinat de tipic, sub grija specialã a unui membru experimentat. Can. 450 - (cf 643 § 1) Rãmânând neschimbate prescrierile tipicului care pretind şi altele, nu pot fi admişi în mod valid la noviciat: 1° acatolicii; 2° cei care au fost pedepsiţi cu pedeapsã canonicã, cu excepţia pedepselor din can. 1426, § 1; 3° cei care sunt ameninţaţi de o gravã pedeapsã în urma unui delict, de care sunt acuzaţi în mod legitim; 4° cei care nu au împlinit încã vârsta de optsprezece ani, exceptând cazul în care este vorba de o mãnãstire în care se face profesiunea temporarã, caz în care este suficientã vârsta de şaptesprezece ani; 5° cei care intrã în mãnãstire introduşi prin violenţã, fricã gravã sau înşelãciune, sau cei pe care Superiorul îi primeşte, indus în acelaşi fel; 6° soţii, pe perioada cãsãtoriei; 7° cei legaţi de legãtura profesiunii cãlugãreşti sau de altã legãturã sacrã într-un institut de viaţã consacratã, exceptând cazul în care este vorba de o trecere legitimã. Can. 451 - Nimeni nu poate fi admis în mod licit la noviciatul unei mãnãstiri al unei alte Biserici sui iuris fãrã permisiunea Scaunului Apostolic, decât dacã este vorba de un candidat care a fost destinat unei mãnãstiri dependente, despre care vorbeşte can. 432, al propriei Biserici. Can. 452 - § 1. (cf 644) Clericii înscrişi într-o eparhie nu pot fi admişi în mod licit la noviciat decât dupã consultarea Episcopului eparhial propriu; nici nu pot fi admişi în mod licit dacã Episcopul eparhial se opune pentru cã pãrãsirea [eparhiei] provoacã o daunã gravã sufletelor, care altfel nu poate fi nicicum evitatã, sau dacã este vorba de cei care, fiind destinaţi hirotonirilor sacre în mãnãstire, deţin vreun impediment stabilit de drept. § 2. Tot astfel, nu pot fi admişi în mãnãstire în mod licit pãrinţii a cãror operã este necesarã pentru întreţinerea şi educaţia fiilor, sau fiii care trebuie sã vinã în ajutorul tatãlui sau al mamei, al bunicului sau al bunicii, aflaţi în mare nevoie, exceptând cazul în care mãnãstirea a prevãzut altfel cu privire la acest lucru. Can. 453 - § 1. ???641) Superiorul mãnãstirii sui iuris este cel care va admite la noviciat, dupã ce a consultat consiliul sãu. § 2. Superiorul însuşi trebuie sã constate, utilizând mijloace potrivite, aptitudinea şi deplina libertate a candidatului în alegerea stãrii monastice. § 3. (cf 645 § 3) Referitor la documentele pe care candidaţii le vor prezenta sau la diferitele mãrturii [certificate] ce vor fi adunate privitor la buna conduitã şi la aptitudinile lui, se vor observa prescrierile tipicului. Can. 454 - În tipic vor fi precizate nomele referitoare la zestre, dacã e cerutã, pe care candidaţii o vor pune la dispoziţie şi va fi administratã sub supravegherea specialã Ierarhului locului, precum şi cele referitoare la restituirea integralã a zestrei, fãrã câştigurile realizate deja din aceasta, celui care, din orice motiv, pãrãseşte mãnãstirea. Can. 455 - Noviciatul începe prin îmbrãcarea hainei monastice sau printr-un alt mod prescris de tipic. Can. 456 - § 1. Mãnãstirea sui iuris poate avea propriii novici, care sunt iniţiaţi în viaţa cãlugãreascã în aceeaşi mãnãstire, sub conducerea unui membru potrivit. § 2. (cf 647 § 2) Noviciatul, pentru a fi valid, trebuie fãcut chiar în aceeaşi mãnãstire sui iuris sau, la decizia Superiorului, dupã consultarea consiliul sãu, în altã mãnãstire sui iuris a aceleiaşi confederaţii. § 3. Dacã însã vreo mãnãstire sui iuris, fie confederatã, fie neconfederatã, nu poate îndeplini prescrierile ce privesc formarea novicilor, Superiorul este obligat sã trimitã novicii în altã mãnãstire în care acele prescrieri sunt respectate în mod conştiincios. Can. 457 - § 1. (cf 648 § 1) Noviciatul, pentru a fi valid, trebuie sã se facã pe un timp de trei ani integrali şi neîntrerupţi; în mãnãstirile în care însã profesiunea temporarã premerge profesiunii perpetue, este suficient un an de noviciat. § 2. (649 § 1) În fiecare an de noviciat, o absenţã mai scurtã de trei luni, fie continuã, fie întreruptã, nu afecteazã validitatea, însã timpul lipsit, dacã depãşeşte 15 zile, trebuie suplinit. § 3. (<> 648 § 3) Noviciatul nu se va extinde peste trei ani, rãmânând neschimbat can. 461, § 2. Can. 458 - § 1. ???648 § 3) La formarea novicilor se va numi ca magistru, conform normei tipicului, un membru care se distinge prin prudenţã, caritate, pietate, ştiinţã şi respectarea vieţii monastice şi are cel puţin zece ani de profesiune. § 2. Drepturile şi obligaţiile acestui magistru, mai ales în ceea ce priveşte modul de formare a novicilor şi a relaţiilor cu Sinaxa şi cu Superiorul mãnãstirii, vor fi determinate în tipic. Can. 459 - § 1. În timpul noviciatului incumbã fãrã întrerupere ca, sub conducerea magistrului, novicele sã fie format prin studierea tipicului, prin meditaţii pioase şi rugãciune stãruitoare, însuşindu-şi în mod temeinic ceea ce ţine de voturi şi de virtuţi, prin exerciţii potrivite pentru extirparea viciilor, pentru stãpânirea pornirilor naturale şi pentru dobândirea virtuţilor. § 2. În timpul noviciatului, novicii nu vor fi destinaţi operelor din afara mãnãstirii (cf 652 § 5), şi nici nu vor lipsi de la opera cãreia s-au dedicat datoritã studiului literaturii, ştiinţelor sau artelor. Can. 460 - Novicele nu poate renunţa în mod valid, în nici un fel, la bunurile sale, nici nu le poate supune obligaţiilor [=ipotecã], rãmânând neschimbat can. 467, § 1. Can. 461 - § 1. (653 § 1) Novicele poate pãrãsi în mod liber mãnãstirea sui iuris, sau poate fi demis de cãtre Superior sau de cãtre Sinaxã dintr-o cauzã justã, conform tipicului. § 2. Terminat noviciatul, dacã e judecat ca fiind apt, novicele va fi admis la profesiune, altfel va fi demis; dacã însã existã dubiul privitor la aptitudinea lui, timpul noviciatului poate fi prelungit, conform normei tipicului, însã nu mai mult de un an. 4° Despre consacrarea sau profesiunea monasticã Can. 462 - § 1. (cf 654) Starea monasticã este asumatã definitiv prin profesiunea perpetuã, în care sunt cuprinse cele trei voturi perpetue: al ascultãrii, al castitãţii şi al sãrãciei. § 2. În emiterea profesiunii se vor respecta prescrierile tipicului şi ale cãrţilor liturgice. Can. 463 - În ceea ce priveşte diferitele grade ale profesiunii monastice, se va respecta tipicul mãnãstirii, rãmânând neschimbatã valoarea juridicã a profesiunii, conform dreptului comun. Can. 464 - (656) Pentru validitatea profesiunii monastice perpetue se cere ca: 1° noviciatul sã fi fost îndeplinit în mod valid; 2° novicele sã fie admis la profesiune de cãtre Superiorul propriu al mãnãstirii sui iuris, cu consimţãmântul consiliului sãu, şi profesiunea sã fie primitã de cãtre acelaşi Superior, personal sau prin altcineva; 3° profesiunea sã nu fie exprimatã şi nici emisã sau primitã prin forţã, fricã gravã sau înşelãciune; 4° sã fie îndeplinite cele cerute de tipic, pentru validitatea profesiunii. Can. 465 - Cele prescrise de dreptul comun cu privire la profesiunea temporarã, sunt valabile şi pentru mãnãstirile în care, conform tipicului, aceastã profesiune precede profesiunea perpetuã. Can. 466 - Profesiunea monasticã perpetuã duce la invaliditatea actelor contrare voturilor, dacã actele pot fi anulate. Can. 467 - § 1. (cf 668 § 4) Candidatul la profesiunea monasticã perpetuã trebuie în termen de şaizeci de zile înaintea profesiunii sã renunţe la toate bunurile pe care le are în acel moment, în favoarea cui doreşte, cu condiţia cã va urma profesiunea; renunţarea fãcutã înaintea acestui termen este nulã prin dreptul însuşi. § 2. Dupã emiterea profesiunii, se va face imediat tot ceea ce este necesar pentru ca renunţarea sã aibã efect şi pentru dreptul civil. Can. 468 - § 1. (cf 668 § 5) Orice bun temporar primit care-i parvine sub orice titlu membrului, dupã profesiunea perpetuã, este dobândit de mãnãstire. § 2. (639 § 1 e 3) Referitor la datoriile şi obligaţiile pe care le-a contractat un membru dupã profesiunea perpetuã, cu permisiunea Superiorului, va trebui sã rãspundã mãnãstirea; însã dacã a contractat datorii fãrã permisiunea Superiorului, trebuie sã rãspundã membrul însuşi. § 3. Rãmâne totuşi stabilit ca, împotriva celui ce a obţinut ceva, în urma contractului, sã se poatã oricând intenta acţiune. Can. 469 - (cf 266 § 2) Odatã emisã profesiunea perpetuã, membrul îşi pierde prin dreptul însuşi orice funcţie, dacã are vreuna, precum şi propria eparhie, şi pe lângã aceasta este ataşat mãnãstirii cu drepturi depline. Can. 470 - Documentul de emitere a profesiunii perpetue, semnat de membrul însuşi şi de cãtre cel care a primit profesiunea, chiar şi prin delegaţie, va fi pãstrat în arhiva mãnãstirii; Superiorul propriei mãnãstiri sui iuris trebuie sã-l înştiinţeze despre aceasta cât mai repede pe parohul la care este înregistrat botezul membrului. 5° Despre formarea membrilor şi despre disciplina monasticã Can. 471 - § 1. (cf 659 § 1) Modalitatea formãrii membrilor va fi determinatã în tipic astfel încât aceştia sã fie stimulaţi mereu sã ajungã cât mai deplin la sfinţenia vieţii şi sã-şi desãvârşeascã înzestrãrile naturale prin studierea doctrinei sfinte şi prin dobândirea culturii umaniste dupã nevoile timpurilor şi astfel sã devinã mai apţi pentru practicarea artelor şi a operelor asumate legitim de cãtre mãnãstire. § 2. (cf 659 § 2) Formarea monahilor care sunt destinaţi hirotonirilor sacre trebuie, pe lângã acestea, sã fie fãcutã conform planului de formare al clericilor, despre care vorbeşte can. 330, în aceeaşi mãnãstire, dacã aceasta are un sediu de studii conform normei can. 340 § 1, ori în alt seminar sau institut de studii superioare aprobat de cãtre autoritatea bisericeascã, sub conducerea unui îndrumãtor experimentat. Can. 472 - (cf 1019 § 1) Superiorul mãnãstirii sui iuris poate da membrilor sãi cu voturi perpetue, conform normei tipicului, scrisorile de demitere pentru sacra hirotonire; aceste scrisori vor fi trimise Episcopului eparhial al locului unde este situatã mãnãstirea, chiar şi dacã este dependentã, sau dacã este vorba de o mãnãstire stavropighie, Episcopului desemnat de cãtre Patriarh. Can. 473 - § 1. (cf 663) În fiecare mãnãstire se vor celebra zilnic laudele divine, conform tipicului şi obiceiului legitim; de asemenea se va celebra în fiecare zi Divina Liturghie, cu excepţia zilelor excluse de cãtre prescrierile cãrţilor liturgice. § 2. Superiorii mãnãstirilor se vor îngriji ca toţi membrii, conform normei tipicului: 1° sã participe zilnic la laudele divine şi la Divina Liturghie ori de câte ori se celebreazã, dacã nu sunt împiedicaţi în mod legitim; le incumbã îndeletnicirea cu contemplarea realitãţilor divine şi dedicarea cu sârguinţã la alte exerciţii de pietate; 2° sã poatã avea acces liber şi frecvent la pãrinţii spirituali şi la confesori; 3° (663 § 5) în fiecare an sã dedice câteva zile retragerii spirituale. Can. 474 - § 1. (664) Membrii mãnãstirilor vor primi des, conform normei tipicului, sacramentul penitenţei. § 2. (cf 630 § 1) Rãmânând neschimbat tipicul care îndeamnã ca mãrturisirea sã fie fãcutã la anumiţi confesori, toţi membrii mãnãstirii pot primi sacramentul penitenţei de la oricare sacerdot înzestrat cu facultatea de a administra acest sacrament, rãmânând neschimbatã disciplina monasticã. Can. 475 - § 1. (cf 630 § 3 e 969 § 2) În fiecare mãnãstire, în funcţie de numãrul membrilor, vor fi desemnaţi de cãtre însuşi Superiorul mãnãstirii mai mulţi pãrinţi spirituali şi confesori, dacã este vorba despre preoţi-monahi ai aceleiaşi mãnãstiri, înzestraţi cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei; altfel [vor fi desemnaţi] de cãtre Ierarhul locului dupã ce l-a audiat pe Superiorul mãnãstirii sui iuris, care în prealabil trebuie sã se consulte cu comunitatea interesatã. § 2. (cf 567) Pentru mãnãstirile în care nu existã preoţi-monahi, Ierarhul locului va desemna în acelaşi fel un sacerdot care va celebra în mod regulat Divina Liturghie în mãnãstire şi va predica cuvântul lui Dumnezeu, rãmânând neschimbat can. 612, § 2. Can. 476 - (669) Membrii mãnãstirii, atât în mãnãstire cât şi în afara ei, vor purta haina monasticã prescrisã de propriul tipic. Can. 477 - § 1. (667) În mãnãstire se va respecta clauzura în modul prescris de tipic, rãmânând neschimbat dreptul Superiorului de a admite, sub formã de act şi dintr-o cauzã gravã, în pãrţile supuse clauzurii persoane de alt sex, în afarã de cele care pot intra în clauzurã, conform tipicului. § 2. Pãrţile mãnãstirii ce sunt supuse clauzurii vor fi indicate în mod vizibil. § 3. Superiorul mãnãstirii sui iuris este cel care prescrie cu grijã limitele clauzurii sau schimbãrii acesteia pentru o cauzã justã, cu consimţãmântul consiliului sãu şi dupã înştiinţarea fãcutã Episcopului eparhial. Can. 478 - (665 § 1) Superiorul mãnãstirii poate permite membrilor sã petreacã în afara mãnãstirii un timp determinat de tipic; pentru absenţa ce depãşeşte un an, dacã nu intervine din cauza studiilor sau a bolii, se cere permisiunea autoritãţii cãreia îi este supusã mãnãstirea. Can. 479 - (cf 778) Dacã, dupã judecata Ierarhului locului, pentru formarea cateheticã a poporului este necesar ajutorul mãnãstirilor, toţi Superiorii solicitaţi de acelaşi Ierarh trebuie sã îl dea poporului, personal sau prin altcineva, în propriile biserici. Can. 480 - ???520 § 1) În biserica unei mãnãstiri nu poate fi întemeiatã o parohie, iar monahii nu pot fi numiţi parohi, fãrã consimţãmântul Patriarhului în limitele teritoriului Bisericii pe care o conduc, sau al Scaunului Apostolic în celelalte cazuri. 6° Despre pustnici Can. 481 - (cf 603) Pustnicul este un membru al unei mãnãstiri sui iuris care se dedicã în întregime contemplãrii celor cereşti şi se separã total de oameni şi de lume. Can. 482 - Pentru a începe în mod legitim viaţa de pustnic, se cere ca membrul sã fi obţinut permisiunea din partea Superiorului mãnãstirii sui iuris cãreia îi aparţine, cu consimţãmântul consiliului sãu, şi sã-şi fi petrecut viaţa în mãnãstire cel puţin şase ani, socotiţi din la ziua profesiunii perpetue. Can. 483 - Locul în care trãieşte pustnicul va fi desemnat de cãtre Superiorul mãnãstirii şi va fi separat în mod special de lume şi de celelalte pãrţi ale mãnãstirii; dacã însã locul este în afara incintei mãnãstirii, se cere şi consimţãmântul scris al Episcopului eparhial. Can. 484 - Pustnicul depinde de Superiorul mãnãstirii şi este obligat de canoanele referitoare la cãlugãri şi de tipicul mãnãstirii, ori de câte ori acestea se pot împãca cu viaţa de pustnic. Can. 485 - Superiorul mãnãstirii sui iuris, cu consimţãmântul consiliului sãu, poate pune capãt vieţii de pustnic, pentru un motiv just, chiar contra voinţei pustnicului. 7° Despre mãnãstirea stavropighie Can. 486 - § 1. Patriarhul, dupã consultarea Episcopului eparhial şi cu consimţãmântul Sinodului permanent, pentru un motiv grav, poate acorda starea de mãnãstire stavropighie, prin însuşi actul înfiinţãrii, unei mãnãstiri sui iuris. § 2. Mãnãstirea stavropighie este supusã imediat Patriarhului astfel încât numai acesta are aceleaşi drepturi şi obligaţii cu ale Episcopul eparhial faţã de mãnãstire, în privinţa membrilor înscrişi în aceeaşi şi în privinţa persoanelor care trãiesc zi şi noapte în mãnãstire; celelalte persoane ataşate însã mãnãstirii sunt supuse imediat şi exclusiv Patriarhului numai în ceea ce priveşte funcţia sau sarcina lor. 8° Despre trecerea la o altã mãnãstire Can. 487 - § 1. (cf 684-685) Un membru nu poate trece de la o mãnãstire sui iuris la alta ce aparţine aceleiaşi confederaţii fãrã consimţãmântul scris al Preşedintelui confederaţiei. § 2. Pentru a trece de la o mãnãstire ce nu e confederatã la o altã mãnãstire supusã aceleiaşi autoritãţi se cere consimţãmântul aceleiaşi autoritãţi; dacã însã mãnãstirea la care se trece este supusã altei autoritãţi, se cere şi consimţãmântul acelei autoritãţi. § 3. Patriarhul, Episcopul eparhial şi Preşedintele confederaţiei nu pot da acest consimţãmânt decât dupã consultarea Superiorului mãnãstirii sui iuris de la care se face trecerea. § 4. Pentru validitatea trecerii la o mãnãstire ce aparţine altei Biserici sui iuris se mai cere şi consimţãmântul Scaunului Apostolic. § 5. Trecerea se face prin admiterea de cãtre Superiorul noii mãnãstiri sui iuris, acordatã cu consimţãmântul Sinaxei. Can. 488 - § 1. Cel care trece la altã mãnãstire sui iuris ce aparţine aceleaşi confederaţii nici nu va mai face noviciatul şi nici nu va emite o nouã profesiune, şi din ziua trecerii îşi pierde drepturile şi este dezlegat de obligaţiile faţã de mãnãstirea anterioarã, îşi însuşeşte drepturile şi obligaţiile celeilalte şi, dacã este cleric, va fi înscris în aceasta ca şi cleric. § 2. Cel care trece de la o mãnãstire sui iuris la o altã mãnãstire sui iuris, care nu aparţine nici unei confederaţii sau face parte dintr-una diferitã, va respecta prescrierile tipicului mãnãstirii la care se face trecerea, în ceea ce priveşte obligaţia de a face noviciatul şi de a emite profesiunea; dacã însã în tipic nu se prevede acest lucru, nu va face noviciatul şi nici nu va emite o nouã profesiune, ci efectul trecerii are loc din ziua în care s-a fãcut trecerea, exceptând cazul în care Superiorul mãnãstirii îi pretinde sã petreacã în mãnãstire câtva timp, nu mai mult de un an, ca experiment; dupã trecerea timpului de experimentare, ori va fi înscris în mod stabil în noua mãnãstire de cãtre Superior, cu consimţãmântul consiliului sãu sau a Sinaxei, conform normei tipicului, ori se va reîntoarce la mãnãstirea precedentã. § 3. Dacã trecerea se face de la o mãnãstire sui iuris la un ordin sau la o congregaţie, se vor respecta, cu referinţele de rigoare, cann. 544 şi 545. § 4. Mãnãstirea sui iuris pe care o pãrãseşte un membru, pãstreazã bunurile care din cauza membrului însuşi au fost câştigate; în ceea ce priveşte zestrea, aceasta se cuvine, din ziua trecerii, fãrã fructele deja maturate, mãnãstirii la care s-a fãcut trecerea. 9° Despre exclaustrare şi despre pãrãsirea mãnãstirii Can. 489 - § 1. (cf 686 § 1) Indultul de exclaustrare dintr-o mãnãstire sui iuris nu poate fi acordat unui membru cu voturi perpetue, la cererea aceluiaşi membru, decât de autoritatea cãreia îi este supusã mãnãstirea, dupã ce l-a audiat pe Superiorul mãnãstirii sui iuris împreunã cu consiliul sãu. § 2. Episcopul eparhial nu poate acorda acest indult decât pentru trei ani. Can. 490 - (686 § 3) La cererea Superiorului mãnãstirii sui iuris, cu consimţãmântul consiliului sãu, exclaustrarea poate fi impusã de cãtre autoritatea cãreia îi este supusã mãnãstirea, din motive grave, respectând echitatea şi caritatea. Can. 491 - (687) Membrul exclaustrat rãmâne legat voturilor şi este ţinut de celelalte obligaţii ale profesiunii monastice care sunt compatibile cu starea sa; trebuie sã depunã haina monasticã; pe timpul exclaustrãrii este lipsit de voce activã şi pasivã; în locul Superiorului propriei mãnãstiri, este supus, şi în virtutea votului ascultãrii, Episcopului eparhial al locului în care locuieşte. Can. 492 - § 1. (691) Membrul cu voturi perpetue nu va cere indultul de a pãrãsi mãnãstirea şi de a reveni la viaţa lumeascã decât din motive foarte grave, cântãrite cu atenţie în faţa Domnului; cererea o va înainta Superiorului mãnãstirii sui iuris care, împreunã cu votul sãu şi al consiliului sãu, le va trimite Scaunului Apostolic. § 2. Acest indult este rezervat Scaunului Apostolic. Can. 493 - § 1. (692) Indultul de a pãrãsi mãnãstirea şi de a reveni la viaţa lumeascã, acordatã în mod legitim şi comunicatã membrului, dacã actul prin care i s-a adus la cunoştinţã nu a fost respins de cãtre membrul însuşi, prin dreptul însuşi aceasta atrage dupã sine dispensa de la voturi şi de la toate obligaţiile izvorâte din profesiune, nu însã şi de cele anexate sacrei hirotoniri, dacã membrul este constituit în hirotonirea sacrã. § 2. (<> 690) Dacã membrul care a pãrãsit mãnãstirea şi a revenit la viaţa lumeascã este primit din nou în mãnãstire, reîncepe noviciatul şi profesiunea, ca şi când nu ar fi fost încorporat niciodatã în viaţa cãlugãreascã. Can. 494 - § 1. (<> 693) Monahul cu voturi perpetue şi constituit în hirotonirea sacrã, dacã a obţinut indultul de a pãrãsi mãnãstirea şi de a reveni la viaţa lumeascã, nu poate exercita sacra hirotonire pânã când nu gãseşte un Episcop eparhial binevoitor care sã-l primeascã. § 2. Episcopul eparhial îl poate primi fie fãrã nici o condiţie, fie ca experiment pentru cinci ani; în primul caz monahul este înscris în eparhie prin dreptul însuşi, iar în celãlalt caz dupã expirarea celor cinci ani, dacã nu cumva a fost demis în mod expres înaintea acestui termen. Can. 495 - (cf 665 § 2) Membrul care, dupã emiterea profesiunii lipseşte ilegitim din mãnãstire, trebuie sã se reîntoarcã la mãnãstire fãrã întârziere; Superiorii trebuie sã-l cerceteze cu grijã şi, dacã revine mişcat de o adevãratã penitenţã, sã-l primeascã; altfel, conform normei dreptului, îl vor pedepsi sau chiar îl vor demite. Can. 496 - § 1. (cf 688 § 2) Cel care în timpul profesiunii temporare, având motive grave, vrea sã pãrãseascã mãnãstirea şi sã revinã la viaţa lumeascã, va înainta cererea cãtre Superiorul mãnãstirii sui iuris. § 2. Superiorul va trimite aceastã cerere, împreunã cu votul sãu şi al consiliului sãu, Episcopului eparhial care este, chiar dacã e vorba de o mãnãstire de drept pontifical, cel care va acorda indultul de a pãrãsi mãnãstirea şi de a reveni la viaţa lumeascã, exceptând cazul în care dreptul particular rezervã aceasta Patriarhului pentru mãnãstirile situate în limitele teritoriului Bisericii patriarhale. 10° Despre demiterea monahilor Can. 497 - § 1. (694 § 1) Prin dreptul însuşi se considerã demis din mãnãstire membrul care: 1° a abandonat în mod public credinţa catolicã; 2° a celebrat cãsãtoria sau a încercat aceasta, chiar şi numai la starea civilã. § 2. În aceste cazuri Superiorul mãnãstirii sui iuris, dupã consultarea consiliului sãu, fãrã întârziere, dupã ce a adunat dovezi, va emite o declaraţie asupra faptului, pentru ca demiterea sã fie constatatã în mod juridic, şi va înştiinţa cât mai repede, despre aceasta, autoritatea cãreia mãnãstirea îi este imediat supusã. Can. 498 - § 1. (703) Membrul care este cauza fie a unui iminent şi foarte grav scandal extern, fie a unei daune aduse mãnãstirii, poate fi dat afarã imediat de cãtre Superiorul mãnãstirii sui iuris, cu consimţãmântul consiliului sãu, depunând imediat haina monasticã. § 2. Superiorul mãnãstirii sui iuris, dacã e cazul, se va îngriji sã fie promovat procesul de demitere conform normei dreptului, sau va înainta cazul autoritãţii cãreia îi este supusã mãnãstirea. § 3. Membrului dat afarã din mãnãstire, dacã este constituit în hirotonirea sacrã, i se interzice exercitarea hirotonirii sacre, exceptând cazul în care autoritatea cãreia îi este supusã mãnãstirea hotãrãşte altfel. Can. 499 - (cf 688 § 2) În timpul profesiunii temporare, membrul poate fi demis de cãtre Superiorul mãnãstirii sui iuris, cu consimţãmântul consiliului sãu, conform can. 552 §§ 2 şi 3, însã pentru ca demiterea sã fie validã, trebuie sã fie confirmatã de cãtre Episcopul eparhial sau, dacã dreptul particular prescrie astfel pentru mãnãstirile situate în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, de cãtre Patriarh. Can. 500 - § 1. (cf 699 § 1) Pentru demiterea unui membru cu voturi perpetue, rãmânând neschimbat can. 497, este competent Preşedintele confederaţiei monastice sau Superiorul mãnãstirii sui iuris ce nu e confederatã, având şi unul şi altul consimţãmântul propriului consiliu, care, în acest caz, pentru validitate, trebuie sã fie compus, împreunã cu Superiorul, din cel puţin cinci membri, astfel încât, dacã lipsesc sau sunt absenţi consilierii ordinari, sã fie chemaţi alţii, conform normei tipicului sau statutelor confederaţiei; votarea însã trebuie sã fie secretã. § 2. (cf 697 2°) Pentru a hotãrî validitatea demiterii, pe lângã alte condiţii stabilite eventual în tipic, se cere ca: 1° cauzele demiterii sã fie grave, culpabile şi dovedite juridic, însoţite de lipsa îndreptãrii; 2° demiterea sã fie precedatã de douã avertismente, cu o ameninţare formalã de demitere, care însã au rãmas fãrã rezultat, exceptând cazul în care natura cauzei demiterii exclude aceasta; 3° cauzele demiterii vor fi comunicate în scris membrului, dându-i-se dupã fiecare avertisment, deplina posibilitate de a se apãra; 4° sã fi trecut timpul util, stabilit de tipic, dupã ultimul avertisment. § 3. Rãspunsurile membrului date în scris vor fi anexate la actele care se înainteazã celor amintiţi în § 1. § 4. (cf 700) Decretul de demitere nu poate fi trimis spre executare decât dacã este aprobat de cãtre autoritatea cãreia îi este supusã mãnãstirea. Can. 501 - § 1. (cf 700) Decretul de demitere trebuie notificat cât mai repede membrului interesat. § 2. Membrul poate face însã fie recurs contra decretului de demitere în termen de cincisprezece zile, cu efect suspensiv, fie poate sã cearã ca aceastã cauzã sã fie tratatã pe cale judiciarã, exceptând cazul în care decretul de demitere a fost confirmat de cãtre Scaunul Apostolic. § 3. De recursul contra decretului de demitere se ocupã Scaunul Apostolic sau, dacã este vorba de un membru care are domiciliul în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, Patriarhul. § 4. Dacã însã cauza trebuie tratatã pe cale judiciarã, de aceasta se ocupã tribunalul autoritãţii imediat superioare celei care a confirmat decretul de demitere; Superiorul care a dat însã decretul de demitere va înainta actele adunate aceluiaşi tribunal, şi se va purcede conform canoanelor despre judecata penalã, exclus fiind apelul. Can. 502 - (cf 701) Prin demiterea legitimã, exceptând cea din can. 497, înceteazã prin dreptul însuşi toate legãturile şi obligaţiile izvorâte din profesiunea monasticã şi, dacã membrul este constituit în hirotonirea sacrã, trebuie respectat can. 494. Can. 503 - § 1. (= 702 § 1) Cel care a pãrãsit legitim mãnãstirea sau a fost demis legitim din aceasta, nu poate pretinde nimic de la aceasta, pentru orice fel de operã prestatã în aceasta. § 2. Totuşi, mãnãstirea va respecta echitatea şi caritatea faţã de membrul care se desparte de aceasta. ART. III Despre ordine şi congregaţii Can. 504 - § 1. Ordinul este o societate întemeiatã de autoritatea bisericeascã competentã, în care membrii, deşi nu sunt monahi, emit o profesiune care este echivalatã cu profesiunea monasticã. § 2. Congregaţia este o societate întemeiatã de autoritatea bisericeascã competentã, în care membrii emit profesiunea cu cele trei voturi publice ale ascultãrii, ale castitãţii şi ale sãrãciei, care totuşi nu este echivalatã cu profesiunea monasticã, dar are putere proprie conform normei dreptului. Can. 505 - § 1. (= 589) Un ordin este de drept pontifical dacã a fost întemeiat de Scaunul Apostolic, sau dacã a fost recunoscut ca atare printr-un decret al aceluiaşi; este de drept patriarhal însã, dacã, dupã ce a fost întemeiat de Patriarh, nu a obţinut decretul de recunoaştere din partea Scaunului Apostolic. § 2. Congregaţia este: 1° de drept pontifical dacã a fost întemeiatã de Scaunul Apostolic, sau dacã a fost recunoscutã ca atare prin decretul aceluiaşi; 2° de drept patriarhal dacã a fost întemeiatã de Patriarh, sau dacã printr-un decret al aceluiaşi a fost recunoscutã ca atare şi nu a obţinut un decret de recunoaştere din partea Scaunului Apostolic; 3° de drept eparhial dacã a fost întemeiatã de Episcopul eparhial şi nu a obţinut decretul de recunoaştere din partea Scaunului Apostolic sau din partea Patriarhului. § 3. (588 2°) Un ordin sau o congregaţie este clericalã dacã, în baza scopului sau intenţiei propuse de fondator, ori în virtutea unui obicei legitim, este sub conducerea preoţilor, îşi asumã slujirile proprii hirotoniri sacre şi este recunoscutã ca atare de cãtre autoritatea bisericeascã. 1° Despre înfiinţarea şi despre desfiinţarea unui ordin, congregaţii, provincii, case Can. 506 - § 1. (579) Episcopul eparhial poate întemeia numai congregaţii, însã nici pe acestea nu le va întemeia decât dupã consultarea Scaunului Apostolic şi în plus, dacã întemeierea se face în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, dupã consultarea Patriarhului. § 2. Patriarhul poate întemeia ordine şi congregaţii cu consimţãmântul Sinodului permanent şi dupã consultarea Scaunului Apostolic. § 3. În limitele teritoriului Bisericii patriarhale, congregaţia de drept eparhial care este rãspânditã în mai multe eparhii din acelaşi teritoriu, poate deveni de drept patriarhal prin decretul Patriarhului, dupã ce s-a sfãtuit cu cei interesaţi şi cu consimţãmântul Sinodului permanent. Can. 507 - § 1. (cf 616 § 2) Ordinul întemeiat în mod legitim, chiar dacã este de drept patriarhal, şi chiar dacã constã într-o singurã casã, nu poate fi desfiinţat decât de Scaunul Apostolic, cãruia îi este rezervatã dispunerea bunurilor ordinului desfiinţat, rãmânând neschimbatã voinţa donatorilor. § 2. Congregaţia de drept patriarhal sau eparhial, înfiinţatã legitim, chiar şi dacã constã numai într-o singurã casã, poate fi desfiinţatã, în afarã de Scaunul Apostolic şi de cãtre Patriarh, în limitele teritoriului Bisericii pe care o prezideazã, dupã consultarea celor interesaţi, şi cu consimţãmântul Sinodului permanent şi al Scaunului Apostolic. Can. 508 - § 1. (621) Provincia indicã o parte a aceluiaşi ordin sau congregaţie care constã din mai multe case, şi care este condusã direct de un Superior major. § 2. (cf 581) Împãrţirea ordinului sau a congregaţiei în provincii, unirea provinciilor, circumscrierea diferitã ori desfiinţarea şi întemeierea altelor noi îi aparţin autoritãţii determinate de statutele ordinului sau ale congregaţiei. § 3. Stabilirea [destinaţiei] bunurilor provinciei desfiinţate, rãmânând neschimbate dreptatea şi voinţa donatorilor, îi revine Sinaxei generale, dacã statutele nu dispun altfel sau, dacã e vorba despre o necesitate urgentã, [îi revine] Superiorului general, cu consimţãmântul consiliului sãu. Can. 509 - § 1. (cf 609) Un ordin sau o congregaţie nu pot înfiinţa în mod valid o casã decât cu consimţãmântul scris al Episcopului eparhial; dacã este vorba de înfiinţarea primei case a unui ordin sau congregaţii de drept patriarhal, într-o eparhie oarecare, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, se cere consimţãmântul Patriarhului sau, în celelalte cazuri, al Scaunului Apostolic. § 2. Cele spuse în can. 437 sunt valabile şi pentru casele ordinelor şi congregaţiilor. Can. 510 - (cf 616) Casa unui ordin sau a unei congregaţii nu poate fi desfiinţatã în mod valid decât cu consultarea Episcopului eparhial; în schimb, desfiinţarea casei unice a ordinului sau a congregaţiei este rezervatã aceleiaşi autoritãţi cãreia îi revine suprimarea aceluiaşi ordin sau congregaţii, conform can. 507. 2° Despre Superiori, despre Sinaxe şi despre economi în ordine şi congregaţii Can. 511 - § 1. (cf 596 § 1) În ordine şi congregaţii Superiorii şi Sinaxele au acea putere care este determinatã de dreptul comun şi de statute. § 2. (596 § 2) În ordinele şi congregaţiile clericale de drept pontifical sau patriarhal, însã, Superiorii şi Sinaxele mai au şi puterea de conducere pentru forul extern şi intern, conform normei statutelor. Can. 512 - § 1. (631 § 1) Sinaxa generalã, care este autoritatea superioarã conform normei statutelor, va fi compusã astfel încât, reprezentând întregul ordin sau congregaţie, sã fie un semn adevãrat al unitãţii în caritate. § 2. (631 § 2) Nu numai provinciile şi casele, ci chiar fiecare membru poate trimite în mod liber dorinţele sale Sinaxei generale, în modul determinat în statute. Can. 513 - § 1. (623) Pentru ca membrii sã poatã fi numiţi sau aleşi în mod valid în funcţia de Superior, se cere un timp corespunzãtor dupã profesiunea perpetuã, ce trebuie sã fie determinat în statute, care trebuie sã fie de cel puţin zece ani socotiţi de la prima profesiune, dacã este vorba de Superiorii majori. § 2. Dacã este vorba de Superiorul general, pe lângã acestea se mai cere pentru validitate sã fi împlinit vârsta de treizeci şi cinci de ani. Can. 514 - § 1. (624 § 1) Superiorii vor fi constituiţi pentru un timp determinat şi pe un spaţiu de timp convenabil, dacã statutele nu prevãd altceva pentru Superiorul general. § 2. (624 § 3) Totuşi, înainte de trecerea timpului determinat, aceştia pot fi înlãturaţi din funcţie sau transferaţi în alta, din cauzele şi dupã modul determinat de statute. § 3. (624 § 2) În statute vor fi prevãzute norme potrivite, astfel încât membrii sã nu fie Superiori pe timp mai îndelungat, fãrã întrerupere. Can. 515 - § 1. (625 § 1) Superiorul general va fi desemnat prin alegere, conform normei statutelor. § 2. (625 § 3) Ceilalţi Superiori vor fi desemnaţi conform normei statutelor astfel încât, dacã sunt aleşi, totuşi sã aibã nevoie de confirmarea Superiorului major competent; dacã, însã, sunt numiţi, [numirea] va fi precedatã de o consultare potrivitã. § 3. În alegeri se vor respecta cu stricteţe cann. 947 - 960, precum şi can. 445. Can. 516 - § 1. (cf 636 § 1) Pentru administrarea bunurilor temporare, în ordine şi congregaţii, vor exista economi: economul general care va administra bunurile întregului ordin sau congregaţii, economul provincial pentru cele ale provinciei, economul local pentru cele ale fiecãrei case în parte; toţi aceştia îşi îndeplinesc funcţia sub conducerea Superiorului. § 2. (636 § 1) Superiorul major nu poate îndeplini singur funcţia de econom general sau de econom provincial; funcţia de econom local însã, deşi e mai bine sã fie distinctã de funcţia de Superior, poate fi cumulatã cu aceasta, dacã necesitatea o cere. § 3. Dacã statutele nu prevãd nimic despre desemnarea economilor, aceştia vor fi numiţi de cãtre Superiorul major, cu consimţãmântul consiliului sãu. 3° Despre admiterea în ordine şi în congregaţii şi despre noviciat Can. 517 - § 1. (643 § 1 1°) Vârsta cerutã pentru admiterea validã în noviciatul ordinului sau congregaţiei este de şaptesprezece ani împliniţi; referitor la celelalte cerinţe pentru admiterea în noviciat se vor respecta cann. 448, 450, 452 şi 454. § 2. Nimeni nu poate fi admis în mod licit în noviciatul unui institut cãlugãresc al unei alte Biserici sui iuris fãrã licenţa Scaunului Apostolic, decât dacã este vorba de un candidat destinat unei provincii sau case, despre care aminteşte can. 432, al Bisericii proprii. Can. 518 - Înainte de a fi admis la noviciat, candidatul trebuie sã fie pregãtit corespunzãtor, sub grija specialã a unui membru experimentat, pentru un timp şi dupã modul determinat de statute. Can. 519 - (641) Dreptul de a admite candidaţii la noviciat le revine Superiorilor majori, conform normei statutelor, respectând can. 453 §§ 2. şi 3. Can. 520 - Noviciatul începe în modul prescris de statute. Can. 521 - (647 § 1) Întemeierea sediului de noviciat, schimbarea şi desfiinţarea sa, se face prin decretul Superiorului general, cu consimţãmântul consiliului sãu. Can. 522 - § 1. (647 § 2) Noviciatul, pentru a fi valid, trebuie fãcut în casa în care îşi are sediul noviciatul; în cazuri speciale şi în mod excepţional, prin concesia Superiorului general, cu consimţãmântul consiliului sãu, noviciatul poate fi fãcut în altã casã a aceluiaşi ordin sau congregaţii, sub conducerea unui membru experimentat care îndeplineşte rolul de magistru de novici. § 2. (647 § 3) Superiorul major poate permite ca grupul de novici sã locuiascã, pentru o anumitã perioadã de timp, în altã casã a propriului ordin sau congregaţii, desemnatã de el. Can. 523 - § 1. (cf 648) Pentru validitatea noviciatului se cere ca acesta sã dureze un an integral şi continuu; absenţa mai scurtã de trei luni, fie continuã, fie întreruptã, nu afecteazã validitatea, însã, dacã timpul lipsit depãşeşte cincisprezece zile, trebuie suplinit, chiar dacã a fost dedicat completãrii formãrii novicilor prin exercitãri apostolice. § 2. Dacã în statute se prescrie un timp mai lung de noviciat, acesta nu se cere pentru validitatea profesiunii. Can. 524 - § 1. (cf 651 § 1) La formarea novicilor va fi numit ca magistru, conform normei statutelor, un membru care se distinge prin prudenţã, caritate, pietate, ştiinţã şi respectarea stãrii cãlugãreşti, având cel puţin zece ani de profesiune şi, dacã e vorba de un ordin sau o congregaţie clericalã, sã fie constituit în hirotonirea preoţeascã. § 2. (651 § 2) Dacã este nevoie, magistrului i se vor da cooperatori, supuşi lui întru toate cele ce privesc conducerea noviciatului şi formarea novicilor. § 3. (cf 650 § 2) Numai magistrul este cel care se va îngriji de formarea novicilor şi numai lui îi revine conducerea noviciatului astfel încât nimãnui nu îi este permis sã se amestece în acestea, pentru nici un motiv, cu excepţia acelor Superiori cãrora statutele le permit, şi a vizitatorilor; referitor la disciplina cãlugãreascã a întregii case, magistrul, în acelaşi fel ca novicii, sunt supuşi Superiorului. § 4. Novicele este supus puterii magistrului şi Superiorilor, şi acestora le datoreazã ascultare. Can. 525 - § 1. Cele prescrise în cann. 459 - 461 sunt valabile şi pentru ordine şi congregaţii. § 2. (668 § 1) Înainte de emiterea profesiunii temporare, novicele trebuie sã cedeze, pe întreaga perioadã de timp în care este legat prin acea profesiune, oricui preferã, administrarea bunurilor sale pe care le are în prezent, sau care eventual ar putea veni peste acestea, şi sã dispunã în mod liber de uzul şi uzufructul lor. 4° Despre profesiune în ordine şi congregaţii Can. 526 - § 1. (cf 655) Profesiunea temporarã cu cele trei voturi de ascultare, de castitate şi de sãrãcie va fi emisã pe o perioadã de timp determinatã de statute. § 2. Aceastã profesiune poate fi reînnoitã de mai multe ori, conform normei statutelor, însã astfel încât în total sã nu se extindã pe o perioadã de timp mai micã de trei ani sau mai lungã de şase ani. Can. 527 - (= 656) Pentru validitatea profesiunii temporare se cere ca: 1° noviciatul sã fie îndeplinit în mod valid; 2° novicele sã fie admis la profesiune de cãtre Superiorul competent, conform statutelor, cu consimţãmântul consiliului sãu, iar profesiunea sã fie primitã de cãtre acelaşi Superior, personal sau prin altcineva; 3° profesiunea sã fie exprimatã şi sã nu fie emisã sau primitã prin forţã, fricã gravã sau înşelãciune; 4° celelalte cerute în statute pentru validitatea profesiunii sã fie îndeplinite. Can. 528 - (cf 654) Membrul cu voturi temporare are aceeaşi obligaţie de a respecta statutele ca şi membrul cu voturi perpetue; este lipsit de voce activã şi pasivã, exceptând cazul în care statutele prevãd în mod expres altfel. Can. 529 - § 1. Prin profesiunea temporarã actele contrare voturilor devin ilicite dar nu invalide. § 2. Aceastã profesiune nu-l lipseşte pe membru de proprietatea bunurilor sale şi nici de capacitatea de a dobândi alte bunuri; totuşi membrului nu îi este permis sã renunţe, la proprietatea bunurilor sale sub pretextul de favoare, atâta timp cât este în viaţã. § 3. Orice dobândeşte membrul cu voturi temporare, prin sârguinţa sa (668 § 3) sau prin ordin sau congregaţie, dobândeşte pentru acelaşi ordin sau congregaţie; dacã nu se dovedeşte în mod legitim contrarul, se presupune cã membrul dobândeşte pentru ordin sau congregaţie. § 4. Membrul cu voturi temporare poate modifica cedarea sau dispoziţia despre care aminteşte can. 525, § 2, însã nu dupã bunul sãu plac, ci cu consimţãmântul Superiorului major, astfel încât modificarea cel puţin a unei pãrţi însemnate de bunuri sã nu se facã în favoarea ordinului sau a congregaţiei; prin pãrãsirea ordinului sau a congregaţiei, însã, o astfel de cedare sau dispoziţie înceteazã sã mai aibã putere. § 5. Dacã membrul cu voturi temporare a contractat datorii şi obligaţii, trebuie sã rãspundã el însuşi, exceptând cazul în care a purtat o afacere a ordinului sau a congregaţiei cu licenţa Superiorului. § 6. Prin profesiunea temporarã este vacantã, prin dreptul însuşi, orice funcţie a celui care a emis profesiunea. Can. 530 - (668 § 1) În congregaţii, membrul va redacta în mod liber testamentul, care va fi valid chiar şi în dreptul civil, înaintea profesiunii perpetue. Can. 531 - Prin profesiune perpetuã membrul îşi asumã definitiv starea cãlugãreascã, pierde propria eparhie şi este ataşat cu drepturi depline ordinului sau congregaţiei. Can. 532 - (658 2°) Pentru validitatea profesiunii perpetue, pe lângã cele cerute de can. 464, se cere sã fi fost precedatã de profesiunea temporarã, conform normei can. 526. Can. 533 - În ordine, profesiunea perpetuã se echivaleazã cu profesiunea perpetuã monasticã, de aceea au valoare referitor la aceasta cann. 466 - 468. Can. 534 - În congregaţii: 1° efectele canonice ale profesiunii perpetue rãmân aceleaşi, determinate de can. 529, referitor la profesiunea temporarã, dacã dreptul comun nu prevede altfel; 2° Superiorul major, cu consimţãmântul consiliului sãu, poate acorda membrului cu voturi perpetue, care cere aceasta, permisiunea de a ceda bunurile sale, rãmânând neschimbate normele prudenţei; 3° (cf 668 § 4) Sinaxa generalã este cea care introduce în statute, dacã crede de cuviinţã, renunţarea obligatorie la patrimoniul pe care membrul l-a dobândit sau îl va dobândi, însã aceasta nu poate fi fãcutã înaintea profesiunii perpetue. Can. 535 - § 1. Pentru emiterea oricãrui fel de profesiune se vor respecta prescrierile statutelor. § 2. Documentul despre emiterea profesiunii, semnat de membrul însuşi şi de cel care, chiar dacã prin delegare, a primit profesiunea, se va pãstra în arhiva ordinului sau a congregaţiei; dacã este vorba despre profesiunea perpetuã, Superiorul major trebuie sã-l înştiinţeze cât mai repede pe parohul la care este înregistrat botezul membrului. 5° Despre formarea membrilor şi despre disciplina cãlugãreascã în ordine şi în congregaţii Can. 536 - § 1. (659 § 1) Modalitatea formãrii membrilor este determinatã în statute, respectând can. 471, § 1. § 2. (659 § 3) Formarea membrilor destinaţi pentru hirotonirile sacre trebuie fãcutã, pe lângã acestea, conform planului de formare al clericilor de care aminteşte can. 330, la sediul de studii al ordinului sau al congregaţiei, aprobatã de cãtre Sinaxa generalã sau de cãtre Superiorii majori, conform normei statutelor; dacã, însã, nu pot avea un sediu propriu de studii, conform normei can. 340, § 1, membrii trebuie formaţi sub conducerea unui îndrumãtor experimentat în alt seminar sau institut de studii superioare, aprobat de cãtre autoritatea bisericeascã. Can. 537 - § 1. (1019 § 1) Superiorii majori pot da, conform normei statutelor, scrisorile de demitere pentru sacra hirotonire membrilor cu voturi perpetue. § 2. (<> 1021) Episcopul cãruia Superiorul trebuie sã-i trimitã scrisoarea de demitere este Episcopul eparhial al locului în care cel ce va fi hirotonit îşi are domiciliul; este alt Episcop însã, fie dacã Episcopul eparhial a acordat permisiunea, fie dacã aparţine altei Biserici sui iuris decât cea a celui ce va fi hirotonit, fie este absent, fie, în sfârşit, dacã scaunul eparhial este vacant şi-l conduce cineva care nu este hirotonit Episcop; despre acestea este necesar ca Episcopul care hirotoneşte sã fie informat în fiecare caz în parte printr-un document autentic al curiei eparhiale. Can. 538 - § 1. (cf 663 § 3) În fiecare casã a ordinelor şi a congregaţiilor se vor celebra laudele divine conform normei statutelor şi a obiceiurilor legitime. § 2. (cf 663) Superiorii se vor îngriji ca toţi membrii sã îndeplineascã, conform normei statutelor, cele prescrise în can. 473, § 2. § 3. (cf 630 § 1) Membrii ordinelor şi ai congregaţiilor vor primi frecvent sacramentul penitenţei şi se va respecta can. 472, § 2. Can. 539 - § 1. (630 § 2) Superiorii se vor îngriji ca membrii sã aibã la îndemânã confesori potriviţi. § 2. (630 § 3) În ordinele şi congregaţiile clericale de drept pontifical sau patriarhal, confesorii vor fi numiţi de cãtre Superiorul major, conform normei statutelor; în celelalte cazuri însã, de cãtre Ierarhul locului, dupã ce l-a audiat pe Superior, care trebuie sã se consulte în prealabil cu comunitatea interesatã. Can. 540 - (669) În ceea ce priveşte îmbrãcãmintea membrilor, se vor respecta prescrierile statutelor, iar în afara caselor proprii, şi normele Episcopului eparhial. Can. 541 - (cf 667) Regulile privitoare la clauzurã vor fi determinate în statutele fiecãrui ordin sau congregaţie, conform caracterului propriu, rãmânând neschimbat dreptul Superiorilor, chiar locali, de a permite altfel, pentru modalitatea de acţiune şi pentru o cauzã justã. Can. 542 - Superiorii se vor îngriji ca membrii desemnaţi de ei, mai ales în eparhia în care locuiesc, dacã de cãtre Ierarhul locului sau de cãtre paroh se cere ajutorul lor pentru a se ocupa de nevoile credincioşilor creştini, sã ajute benevol în interiorul şi în afara propriilor biserici, rãmânând neschimbat specificul şi disciplina cãlugãreascã a institutului. Can. 543 - Membrul unui ordin sau congregaţii, care este paroh, rãmâne legat de voturi şi este ţinut de celelalte obligaţii ale profesiunii şi de statute, ori de câte ori respectarea acestora se poate împãca cu obligaţiile funcţiei sale; în ceea ce priveşte disciplina cãlugãreascã, el rãmâne supus Superiorului, iar în ceea ce priveşte funcţia de paroh, are aceleaşi drepturi şi obligaţii pe care le au ceilalţi parohi, şi în acelaşi fel este supus Episcopului eparhial. 6° Despre trecerea la un alt ordin sau congregaţie sau la o mãnãstire sui iuris Can. 544 - § 1. (cf 684 § 1) În limitele teritoriului Bisericii patriarhale, un membru poate trece în mod valid la un alt institut cãlugãresc cu consimţãmântul scris al Patriarhului şi cu consimţãmântul propriului Superior general şi al Superiorului general al ordinului sau congregaţiei la care vrea sã treacã, ori, dacã e vorba de trecere la o mãnãstire, [cu consimţãmântul] Superiorului mãnãstirii sui iuris; pentru a da acest consimţãmânt, Superiorii au nevoie de consimţãmântul prealabil al consiliului lor sau, dacã e vorba de mãnãstire, al Sinaxei. § 2. Membrul poate trece în mod valid de la o congregaţie de drept eparhial la un alt institut cãlugãresc de drept eparhial cu consimţãmântul scris al Episcopului eparhial al locului în care se gãseşte casa principalã a institutului cãlugãresc la care se face trecerea, dupã consultarea Superiorului general al congregaţiei de la care se face trecerea şi cu consimţãmântul Superiorului general al congregaţiei, ori Superiorul mãnãstirii sui iuris la care se face trecerea; pentru a da acest consimţãmânt, Superiorii au nevoie de consimţãmântul prealabil al consiliului lor sau, dacã este vorba de mãnãstire, al Sinaxei. § 3. În celelalte cazuri, membrul nu poate trece în mod valid la un alt institut cãlugãresc decât cu consimţãmântul Scaunului Apostolic. § 4. Pentru validitatea trecerii la un alt institut cãlugãresc al unei Biserici sui iuris diferite, se cere consimţãmântul Scaunului Apostolic. Can. 545 - § 1. ???684 § 4) Cel care face trecerea trebuie sã parcurgã întreg noviciatul, exceptând cazul în care Superiorul general sau Superiorul mãnãstirii sui iuris, ambii cu consimţãmântul propriului lor consiliu, reduc perioada de noviciat din cauza unor împrejurãri speciale, însã nu mai puţin de şase luni; în timpul noviciatului, rãmân valabile voturile, însã drepturile şi îndatoririle particulare pe care membrul le-a avut în ordinul sau congregaţia anterioarã se suspendã, şi devine supus Superiorilor şi magistrului de novici al noului institut cãlugãresc, chiar şi în virtutea votului ascultãrii. § 2. Dupã terminarea noviciatului, cel care a fãcut trecerea, dacã avea deja voturile perpetue, va emite în mod public profesiunea perpetuã conform prescrierilor statutelor noului institut cãlugãresc; prin aceastã profesiune el este unit pe deplin noului institut şi, dacã este cleric, este înscris ca şi cleric; cel care are însã numai profesiunea temporarã, va emite în acelaşi fel profesiunea temporarã mãcar pe o perioadã de trei ani, exceptând cazul în care a petrecut trei ani de noviciat în mãnãstirea sui iuris la care trece. § 3. (cf 684 § 2) Dacã în noul institut cãlugãresc membrul nu emite profesiunea, va trebui sã revinã la institutul precedent, exceptând cazul în care, între timp, a trecut durata de timp a profesiunii. § 4. În privinţa bunurilor şi zestrei, se va respecta can. 488, § 4. 7° Despre exclaustrare şi despre pãrãsirea ordinului sau a congregaţiei Can. 546 - § 1. (688 § 1) Cel care a depus voturile temporare, dupã expirarea timpului profesiunii, poate sã pãrãseascã în mod liber institutul cãlugãresc. § 2. (688 § 2) Cel care, pe durata voturilor temporare, cere, pentru o cauzã gravã, sã pãrãseascã ordinul sau congregaţia, poate primi de la Superiorul general, cu consimţãmântul consiliului sãu, indultul de a pãrãsi definitiv ordinul sau congregaţia şi de a reveni la viaţa lumeascã, cu efectele amintite în can. 493; în congregaţiile de drept eparhial, pentru ca indultul sã aibã valoare, trebuie confirmat de Episcopul eparhial al locului în care se aflã casa principalã a aceleiaşi congregaţii. Can. 547 - § 1. (689 § 1) Superiorul major, pentru o cauzã justã, dupã ce s-a consultat cu consiliul sãu, poate sã excludã un membru cu voturi temporare de la reînnoirea lor sau de la emiterea profesiunii perpetue. § 2. (689 § 2) O infirmitate fizicã sau psihicã, contractatã chiar şi dupã profesiunea temporarã, care, dupã judecata experţilor, îl face pe membrul cu voturi temporare inapt pentru a-şi petrece viaţa în institutul cãlugãresc, constituie un motiv pentru a nu fi admis la reînnoirea profesiunii temporare sau la emiterea profesiunii perpetue, exceptând cazul în care infirmitatea a fost contractatã datoritã neglijenţei institutului sau din cauza muncii efectuate în institut. § 3. (869 § 3) Dacã membrul, pe durata voturilor temporare, a devenit dement, chiar dacã nu poate emite noua profesiune, totuşi nu poate fi demis din institut. Can. 548 - § 1. ???686) Indultul de exclaustrare poate fi acordat de cãtre autoritatea cãreia îi este supus ordinul sau congregaţia, dupã ce a fost audiat Superiorul general împreunã cu consiliul sãu; impunerea exclaustrãrii, însã, se face de cãtre aceeaşi autoritate, la cererea Superiorului general cu consimţãmântul consiliului sãu. § 2. Referitor la celelalte despre exclaustrare se vor respecta cann.489-491. Can. 549 - § 1. (691) Membrul cu voturi perpetue nu va cere indultul de a pãrãsi ordinul sau congregaţia şi de a reveni la viaţa lumeascã decât din motive foarte grave; cererea sa o va înainta Superiorului general, care o va trimite autoritãţii competente, împreunã cu votul sãu şi al consiliului sãu. § 2. Acest indult, în ordine, este rezervat Scaunului Apostolic; în congregaţii însã, în afara Scaunului Apostolic, îl mai poate acorda şi: 1° Patriarhul, pentru toţi membrii care au domiciliul în limitele teritoriului Bisericii pe care o prezideazã, dupã ce l-a consultat, în cazul congregaţiei de drept eparhial, pe Episcopul eparhial; 2° Episcopul eparhial al eparhiei în care membrul îşi are domiciliul, dacã este vorba despre congregaţiile de drept eparhial; § 3. Indultul de a pãrãsi ordinul sau congregaţia are aceleaşi efecte canonice ca şi cele stabilite în can. 493; cu privire la membrul care este constituit în hirotonirea sacrã, mai este valabil şi can. 494. Can. 550 - (cf 665 § 2) Membrul care se îndepãrteazã în mod ilegitim de casa propriului ordin sau congregaţie cu intenţia de a se sustrage de sub puterea Superiorilor, va fi cercetat cu grijã de aceiaşi Superiori; dacã, însã, nu revine în timpul prescris de statute, va fi pedepsit conform normei dreptului sau [va fi] chiar şi demis. 8° Despre demiterea din ordin sau congregaţie Can. 551 - (703) Cele prescrise în can. 497 şi 498 cu privire la demitere sau la eliminare, sunt valabile şi pentru membrii ordinelor sau a congregaţiilor; autoritatea competentã însã, este Superiorul major, dupã ce s-a consultat cu consiliul sãu, sau, dacã este vorba de eliminare, cu consimţãmântul aceluiaşi consiliu; dacã existã vreun pericol în caz de amânare şi nu mai este timp pentru a se adresa Superiorului major, chiar şi Superiorul local îl poate alunga pe membru, cu consimţãmântul consiliului sãu, şi înştiinţându-l imediat pe Superiorul major. Can. 552 - § 1. (696 § 2) Membrul cu voturi temporare poate fi demis de cãtre Superiorul general, cu consimţãmântul consiliului sãu, exceptând cazul în care în statute demiterea este rezervatã Episcopului eparhial sau altei autoritãţi cãreia îi este supus ordinul sau congregaţia. § 2. Pentru a decide despre demitere, pe lângã alte condiţii prescrise eventual în statute, se vor respecta şi urmãtoarele: 1° motivele demiterii sã fie grave şi, din partea membrului, sã fie externe şi culpabile; 2° lipsa spiritului cãlugãresc, care poate fi scandalos pentru alţii, este un motiv suficient pentru demitere dacã repetatele admonestãri împreunate cu o penitenţã sãnãtoasã s-au dovedit zadarnice; 3° motivele demiterii trebuie cu certitudine aduse la cunoştinţa autoritãţii care demite, chiar dacã nu e necesar ca acestea sã fie dovedite în mod formal; întotdeauna, însã, trebuie aduse la cunoştinţa membrului dându-i-se deplina posibilitate de a se apãra, iar rãspunsurile sale vor fi supuse cu fidelitate autoritãţii care demite. § 3. Recursul contra decretului de demitere are efect suspensiv. Can. 553 - (cf 699) Pentru demiterea unui membru cu voturi perpetue este competent Superiorul general; pentru celelalte se vor respecta cann. 500 - 503. CAP. II DESPRE SOCIETĂŢILE DE VIAŢĂ COMUNĂ DUPĂ MODEL CĂLUGĂRESC Can. 554 - § 1. (cf 731) Institutul în care membrii se angajeazã la sfaturile evanghelice cu o oarecare legãturã sacrã, însã nu cu voturile cãlugãreşti, iar prin felul de viaţã imitã starea cãlugãreascã sub conducerea Superiorilor, conform statutelor, este o societate de viaţã comunã dupã model cãlugãresc. § 2. (732) Aceastã societate este de drept pontifical, de drept patriarhal sau eparhial, conform normei can. 505, § 2; este în schimb clerical conform normei can. 505, § 3; depinde de autoritatea bisericeascã ca şi congregaţiile, conform normei cann. 413 - 415, 419, 420, § 3 şi a can. 418, § 2, rãmânând neschimbat dreptul particular de cãtre Scaunul Apostolic. § 3. Membrii acestor societãţi, privitor la efectele canonice, sunt echivalaţi cu cãlugãrii, dacã nu se prevede altfel prin drept sau dacã nu rezultã altfel din natura lucrului. Can. 555 - (590 § 2) Toţi membrii acestor societãţi sunt supuşi Pontifului Roman ca supremului lor Superior, de care sunt obligaţi sã asculte şi în virtutea sacrei legãturi a ascultãrii. Can. 556 - (733) Referitor la înfiinţarea sau desfiinţarea societãţii sau a propriilor provincii sau case, sunt valabile aceleaşi norme ca cele stabilite pentru congregaţii în cann. 506 - 510. Can. 557 - (734) Conducerea va fi stabilitã de statutele societãţii, însã, în toate vor fi aplicate cele stabilite pentru congregaţii, în cann. 422 şi 511 - 515, dacã natura lucrului nu se opune. Can. 558 - § 1. (741 § 1) Societatea şi propriile provincii şi case înfiinţate în mod legitim, sunt persoane juridice prin dreptul însuşi, conform normei can. 423. § 2. Administrarea bunurilor se reglementeazã conform cann. 424, 425 şi 516. § 3. (741 § 2) Tot ceea ce parvine membrilor pentru societate, este dobândit de societate; membrii pãstreazã, dobândesc şi administreazã celelalte bunuri conform statutelor. Can. 559 - § 1. (735 § 2) În admiterea candidaţilor în societate se vor respecta statutele, rãmânând neschimbate cann. 450 şi 451. § 2. (735 § 1) În ceea ce priveşte formarea membrilor se vor respecta de asemenea statutele; în ceea ce priveşte însã formarea celor care sunt destinaţi hirotonirilor sacre, se vor respecta pe lângã acestea şi canoanele referitoare la formarea clericilor. Can. 560 - § 1. (1019 § 1) Superiorul major al societãţii, conform normei statutelor, poate da membrilor cooptaţi în societate pentru totdeauna scrisorile de demitere pentru sacra hirotonire; aceste scrisori vor fi trimise Episcopului de care aminteşte can. 537, § 2. § 2. (266 § 2) Membrul cooptat pentru totdeauna este înscris în societate ca şi cleric prin hirotonirea diaconalã sau, în cazul unui cleric înscris deja unei eparhii, prin cooptarea lui perpetuã. Can. 561 - (739) Membrii societãţii sunt supuşi obligaţiilor prescrise de dreptul comun clericilor, dacã nu se prevede altfel în drept sau dacã nu rezultã altfel din natura lucrurilor, rãmânând neschimbate drepturile şi obligaţiile determinate în statute. Can. 562 - §1. (744) În ceea ce priveşte trecerea la o altã societate de viaţã comunã dupã model cãlugãresc sau la un institut cãlugãresc, se cere consimţãmântul Superiorului general al societãţii de la care se face trecerea, iar dacã este vorba de trecerea la o societate sau institut ce aparţine altei Biserici sui iuris, se cere şi consimţãmântul Scaunului Apostolic. § 2. (<> 744) Membrul care trece la un institut cãlugãresc trebuie sã parcurgã noviciatul integral şi este echivalat celorlalţi novici ai aceluiaşi institut; referitor la profesiune se vor respecta statutele noului institut. § 3. (743) Rãmânând neschimbate cann. 497 şi 498, în ceea ce priveşte demiterea unui membru cooptat pentru totdeauna, este competent Superiorul general, respectând pentru celelalte cann. 500 - 503; membrul cooptat temporar (742), însã, este demis conform normei can. 552. § 4. În statutele societãţii va fi determinatã autoritatea cãreia îi revine dezlegarea sacrei legãturi. CAP. III DESPRE INSTITUTELE SECULARE Can. 563 - § 1. (cf 710) Institutul secular este o societate în care membrii: 1° (cf 712) tind sã se dedice întru totul lui Dumnezeu prin profesiunea celor trei sfaturi evanghelice, conform statutelor, confirmatã printr-o oarecare legãturã sacrã, recunoscutã de Bisericã; 2° (713) exercitã o activitate apostolicã dupã modelul fermentului în lume şi pentru lume, astfel încât toate sã fie pãtrunse de spiritul evanghelic, spre întãrirea şi incrementarea Trupului lui Hristos; 3° (602) nu imitã felul de viaţã al cãlugãrilor, însã trãiesc o viaţã de comuniune între ei, conform propriilor statute; 4° (711) clericii sau laicii rãmân fiecare în starea proprie, referitor la toate efectele canonice; § 2. (589) Institutele seculare sunt de drept pontifical, de drept patriarhal sau de drept eparhial, conform normei can. 505, § 2. Can. 564 - (cf 590 § 2) Membrii institutelor seculare sunt supuşi Pontifului Roman ca supremului lor Superior, cãruia îi datoreazã ascultare şi în virtutea sacrei legãturi a ascultãrii. Can. 565 - (266 § 3) Membrul institutului secular, prin hirotonirea diaconalã, este înscris ca şi cleric al eparhiei pentru serviciul cãreia a fost hirotonit, exceptând cazul în care, în virtutea unei concesii din partea Scaunului Apostolic sau, dacã este vorba de un institut secular de drept patriarhal, [din partea] Patriarhului, el este înscris aceluiaşi institut. Can. 566 - (584) În ceea ce priveşte înfiinţarea sau desfiinţarea institutelor seculare, a statutelor lor şi dependenţa de autoritatea bisericeascã, se vor respecta cele stabilite despre congregaţii în cann. 414, 506, 507 § 2, 509 şi 510. Can. 567 - § 1. Institutele seculare, provinciile şi casele legitim înfiinţate sunt persoane juridice prin dreptul însuşi, conform normei can. 423. § 2. Administrarea bunurilor este reglementatã de cann. 424 şi 425. Can. 568 - § 1. (729) Pentru admiterea candidaţilor se vor respecta statutele, rãmânând neschimbat can. 450. § 2. Membrul cooptat pentru totdeauna într-un institut secular poate fi demis prin decret, dat conform normei statutelor, care însã nu poate fi trimis spre executare decât dacã este aprobat de cãtre Episcopul eparhial sau de cãtre autoritatea superioarã competentã; aceluiaşi Episcop eparhial sau autoritãţii îi revine dreptul de a dezlega legãtura sacrã. Can. 569 - Dreptul particular al fiecãrei Biserici sui iuris este cel care stabileşte cu mai multã precizie despre institutele seculare. CAP. IV DESPRE ALTE FORME DE VIAŢĂ CONSACRATĂ _I DESPRE SOCIETĂŢILE DE VIAŢĂ APOSTOLICĂ Can. 570 - (cf 603) Prin dreptul particular se pot constitui alte specii de asceţi care imitã viaţa de pustnic, fie cã aparţin institutelor de viaţã consacratã (cf 604), fie cã nu; tot astfel se pot constitui şi fecioarele şi vãduvele consacrate care sã profeseze în lume, fiecare pe cont propriu, castitatea printr-o profesiune publicã. Can. 571 - (cf 605) Aprobarea noilor forme de viaţã consacratã este rezervatã numai Scaunului Apostolic; Patriarhii şi Episcopii eparhiali, însã, se vor strãdui sã deosebeascã noile daruri ale vieţii consacrate, acordate Bisericii de cãtre Spiritul Sfânt, şi sã-i ajute pe iniţiatori sãşi exprime mai bine planurile lor şi sã-i protejeze prin statute cât mai potrivite. Can. 572 - (cf 731 § 1) Societãţile de viaţã apostolicã, ai cãror membri, fãrã sã fi depus voturile cãlugãreşti, urmãresc un scop apostolic propriu societãţii şi, ducând o viaţã fraternã în comun, conform unui propriu mod de viaţã, tind la perfecţionarea caritãţii prin respectarea constituţiilor, şi care se apropie de institutele de viaţã consacratã, sunt reglementate numai de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris sau stabilit de Scaunului Apostolic. TITLUL XIII DESPRE ASOCIAŢIILE CREDINCIOŞILOR CREŞTINI Can. 573 - § 1. (= 301 § 3) Asociaţiile înfiinţate de cãtre autoritatea bisericeascã competentã sau aprobate de aceeaşi, prin decret, sunt persoane juridice în Bisericã şi se numesc asociaţii publice. § 2. (cf 299 § 2) Celelalte asociaţii, chiar dacã sunt elogiate sau recomandate de cãtre autoritatea bisericeascã, se numesc asociaţii particulare; aceste asociaţii nu sunt recunoscute de Bisericã, dacã statutele lor nu sunt recunoscute de cãtre autoritatea competentã; referitor la celelalte, sunt reglementate numai de dreptul particular, rãmânând neschimbat can. 577. Can. 574 - (= 301 § 1) Rãmânând pentru celelalte stabilit can. 18, numai autoritatea bisericeascã competentã este cea care înfiinţeazã asociaţiile credincioşilor creştini care îşi propun sã propovãduiascã doctrina creştinã în numele Bisericii sau sã promoveze cultul public sau care tind spre alte scopuri a cãror realizare este rezervatã, prin însãşi natura sa, aceleiaşi autoritãţi bisericeşti. Can. 575 - § 1. (= 312 § 1) Autoritatea competentã pentru înfiinţarea sau aprobarea asociaţiilor credincioşilor creştini, pentru asociaţii şi pentru confederaţiile lor: 1° pentru cele eparhiale este Episcopul eparhial, însã nu Administratorul eparhiei, cu excepţia asociaţiilor a cãror înfiinţare este rezervatã altora prin privilegiul apostolic sau patriarhal; 2° pentru cele care sunt deschise tuturor credincioşilor creştini al unei Biserici patriarhale sau mitropolitane sui iuris şi care au sediul principal în limitele teritoriului aceleiaşi Biserici, este Patriarhul, dupã consultarea Sinodului permanent, sau Mitropolitul, dupã consultarea celor doi Episcopi eparhiali mai în vârstã în hirotonirea episcopalã; 3° pentru cele de altã specie, este Scaunul Apostolic. § 2. (= 312 § 2) Pentru înfiinţarea unei secţiuni a oricãrei asociaţii care nu este eparhialã, se cere consimţãmântul scris al Episcopului eparhial; însã consimţãmântul dat de Episcopul eparhial pentru înfiinţarea unei case a unui institut cãlugãresc este valabil şi pentru înfiinţarea în aceeaşi casã sau bisericã anexatã asociaţiei care este proprie acelui institut. Can. 576 - § 1. (cf 304) Fiecare asociaţie trebuie sã aibã propriile statute în care vor fi stabilite: numele asociaţiei, scopul, sediul, conducerea precum şi condiţiile cerute pentru înscriere; pe lângã acestea, în statute vor fi determinate metodele de lucru, ţinând cont de ritul propriei Biserici sui iuris, de necesitãţile timpului şi locului sau a utilitãţii lor. § 2. Statutele şi schimbarea lor au nevoie de aprobarea autoritãţii bisericeşti care a înfiinţat sau aprobat asociaţia. Can. 577 - § 1. (cf 305) Fiecare asociaţie este supusã supravegherii autoritãţii bisericeşti care a înfiinţat-o sau a aprobat-o; aceastã autoritate este cea care va supraveghea respectarea integritãţii credinţei şi a moravurilor, şi se va îngriji sã nu se strecoare abuzuri în disciplina bisericeascã. § 2. Episcopul eparhial este cel care se va îngriji de toate asociaţiile care îşi exercitã activitatea în teritoriul sãu şi, dacã este cazul, va înştiinţa autoritatea care a înfiinţat sau aprobat asociaţia şi în plus, dacã activitatea asociaţiei aduce daune grave doctrinei sau disciplinei bisericeşti sau scandal credincioşilor creştini, va aplica remediile oportune între timp. Can. 578 - § 1. (= 307) Primirea membrilor se va face conform normei de drept comun precum şi a statutelor asociaţiei. § 2. Aceeaşi persoanã se poate înscrie în mai multe asociaţii. § 3. Membrii institutelor cãlugãreşti îşi pot da numele lor asociaţiilor, conform normei tipicului sau a statutului, cu consimţãmântul Superiorului lor. Can. 579 - (cf 265) Nici o asociaţie de credincioşi creştini nu poate sã-şi înscrie propriii membri ca şi clerici decât printr-o concesie specialã datã de cãtre Scaunul Apostolic sau, dacã este vorba de o asociaţie amintitã de can. 575, § 1, n. 2, de Patriarh cu consimţãmântul Sinodului permanent. Can. 580 - (cf 316) Cel ce s-a lepãdat în public de credinţa catolicã sau s-a îndepãrtat în mod public de comuniunea cu Biserica catolicã, sau este sub excomunicare majorã, nu poate fi primit în mod valid în asociaţii; dacã, însã, a fost deja înscris în mod legitim, va fi declarat demis de cãtre Ierarhul locului, prin dreptul însuşi. Can. 581 - (= 308) Nici o persoanã înscrisã în mod legitim într-o asociaţie nu va fi demisã decât dintr-o cauzã justã, conform normei dreptului comun şi a statutelor. Can. 582 - (= 319 § 1) Asociaţia înfiinţatã sau aprobatã în mod legitim îşi administreazã bunurile temporare conform normei cann. 1007-1054 şi a statutelor, sub supravegherea autoritãţii care a înfiinţat-o sau a aprobat-o, şi cãreia trebuie sã-i dea, anual, socotealã despre administraţie. Can. 583 - § 1. (= 320 § 1) Asociaţiile înfiinţate sau aprobate de cãtre Scaunul Apostolic nu pot fi suprimate decât tot de acelaşi. § 2. Celelalte asociaţii, rãmânând neschimbat can. 927, § 2 şi dreptul de recurs suspensiv, pot fi suprimate, conform normei dreptului, în afarã de Scaunul Apostolic: 1° de cãtre Patriarh, cu consimţãmântul Sinodului permanent sau al Mitropolitului care prezideazã Biserica mitropolitanã sui iuris, cu consimţãmântul celor doi Episcopi eparhiali mai în vârstã în hirotonirea episcopalã; 2° de cãtre Episcopul eparhial, dacã au fost înfiinţate sau aprobate de el. TITLUL XIV DESPRE EVANGHELIZAREA POPOARELOR Can. 584 - § 1. (cf 781) Supunându-se mandatului lui Hristos de a evangheliza toate neamurile şi mişcatã de harul si dragostea Spiritului Sfânt, Biserica se recunoaşte misionarã în întregime. § 2. (cf 787 § 1) Evanghelizarea popoarelor se va face astfel încât, respectând integritatea credinţei şi a moravurilor, Evanghelia sã poatã fi exprimatã în cultura fiecãrui popor, adicã în catehezã, în propriile rituri liturgice, în arta sacrã, în dreptul particular şi în sfârşit în toatã viaţa bisericeascã. Can. 585 - § 1. (782 § 2) Fiecare Bisericã sui iuris se va îngriji necontenit de propovãduirea Evangheliei în întreaga lume, sub conducerea Pontifului Roman, prin crainici pregãtiţi în mod corespunzãtor şi trimişi de autoritatea competentã, conform normei de drept comun. § 2. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau Consiliul Ierarhilor va fi ajutat de o comisie pentru promovarea colaborãrii mai eficiente între toate eparhiile în activitatea misionarã a Bisericii. § 3. În fiecare eparhie se va desemna un sacerdot pentru promovarea eficientã a iniţiativelor pentru misiuni. § 4. Credincioşii creştini vor cultiva în ei înşişi şi în alţii cunoaşterea şi dragostea pentru misiuni, se vor ruga pentru ele, vor stimula vocaţiile şi le vor susţine cu ajutoarele lor generoase. Can. 586 - (cf 748 § 2) Se interzice cu desãvârşire ca cineva sã fie constrâns sau sã fie indus sau ademenit prin vicleşuguri nefavorabile sã îmbrãţişeze Biserica; toţi credincioşii creştini însã, se vor îngriji sã le fie revendicat dreptul la libertatea cãlugãreascã, ca nu cumva vreunul, prin suferinţe nedrepte, sã fie îndepãrtat de Bisericã. Can. 587 - § 1. (cf 788 §§ 1-2) Cei care vor sã se uneascã cu Biserica, vor fi admişi prin ceremonii liturgice la catehumenat, care nu va fi o purã expunere a dogmelor şi a preceptelor, ci o formare pentru întreaga viaţã creştinã şi o ucenicie parcursã cum se cuvine. § 2. Cei care sunt înscrişi la catehumenat, au dreptul sã fie admişi la liturghia cuvântului şi la alte celebrãri liturgice, ce nu sunt rezervate credincioşilor creştini. § 3. (788 § 3) Dreptul particular este cel care va emite norme prin care se va organiza catehumenatul, determinând ce au de prestat catehumenii şi ce prerogative le sunt recunoscute. Can. 588 - Catehumenii au [dreptul] integral de a se înscrie în oricare Bisericã sui iuris, conform normei can. 30; se va evita însã sã li se recomande ceva care s-ar putea opune înscrierii lor în Biserica ce se potriveşte cel mai bine cu cultura lor. Can. 589 - Misionarii, fie strãini, fie autohtoni, vor fi corespunzãtori prin însuşiri potrivite şi inteligenţã; vor fi formaţi în mod adecvat în misionarism şi în spiritualitatea misionarã, precum şi instruiţi în istoria şi cultura popoarelor ce trebuie evanghelizate. Can. 590 - (cf 786) În activitatea misionarã se va avea grijã ca tinerele Biserici sã ajungã cât mai repede la maturitate şi vor fi constituite pe deplin, astfel încât sub conducerea unei ierarhii proprii sã-şi poarte singure de grijã şi sã-şi poatã asuma şi continua munca de evanghelizare. Can. 591 - Misionarii se vor îngriji în mod conştiincios ca: 1° sã fie promovate cu prudenţã între neofiţi vocaţiile la ministerul sacru, astfel încât tinerele Biserici sã înfloreascã cât mai repede prin clerici autohtoni; 2° cateheţii sã fie formaţi astfel încât, ca şi cooperatori adevãraţi ai miniştrilor sacri, sã poatã îndeplini cât mai bine sarcina lor în evanghelizare şi în activitatea liturgicã; prin dreptul particular se va prevedea ca aceşti cateheţi sã aibã o remuneraţie justã. Can. 592 - § 1. Se vor favoriza cu o grijã specialã, în teritoriile misiunilor, formele potrivite de apostolat laic; se vor promova institutele de viaţã consacratã, ţinând seama de caracterul şi însuşirile fiecãrui popor; se vor constitui şcoli şi alte institute de acest fel pentru educaţia creştineascã şi progresul cultural, dacã e necesar. § 2. (cf 787 § 1) De asemenea, se va favoriza, cu prudenţã şi cu conştiinciozitate, dialogul şi cooperarea cu necreştinii. Can. 593 - § 1. Toţi preoţii de orice condiţie care îşi presteazã opera în teritoriile misiunilor, deoarece formeazã o singurã preoţie, vor coopera cu ardoare la evanghelizare. § 2. Aceştia vor colabora de bunã voie cu ceilalţi misionari creştini pentru a da o singurã mãrturie pentru Domnul Hristos, conform normei can. 908. Can. 594 - Teritoriile misiunilor sunt cele pe care Scaunul Apostolic le-a recunoscut ca atare. TITLUL XV DESPRE MAGISTERUL BISERICESC CAP. I DESPRE SARCINA BISERICII DE A ÎNVĂŢA ÎN GENERAL Can. 595 - § 1. (cf 747) Biserica, cãreia Hristos Domnul i-a încredinţat depozitul credinţei astfel încât, asistatã de Spiritul Sfânt, sã pãstreze cu sfinţenie adevãrul revelat, sã-l pãtrundã în profunzime, sã-l anunţe şi sã-l expunã cu fidelitate, are dreptul înnãscut, independent de orice putere omeneascã, şi obligaţia de a propovãdui Evanghelia tuturor oamenilor. § 2. Biserica are competenţa de a anunţa mereu şi pretutindeni principiile morale, chiar şi cele referitoare la ordinea socialã, precum şi de a pronunţa judecata sa cu privire la orice realitate umanã, ori de câte ori o cer demnitatea persoanei umane şi drepturile sale fundamentale sau mântuirea sufletelor. Can. 596 - (cf 756) Sarcina de a învãţa, în numele Bisericii, este numai de competenţa Episcopilor; totuşi la aceastã sarcinã îşi au partea lor, conform normei dreptului, fie cei care, prin efectul hirotonirii sacre, sunt cooperatori ai Episcopilor, fie cei care, fãrã a fi constituiţi în hirotonirile sacre, au primit mandatul de a învãţa. Can. 597 - § 1. (= 749) Pontiful Roman, în virtutea sarcinii sale, se bucurã de infailibilitate în magister dacã, în calitate de Pãstor şi Doctor suprem al tuturor credincioşilor creştini care îi confirmã în credinţã pe fraţii sãi, proclamã prin act definitiv o doctrinã în materie de credinţã sau de moralã, care trebuie respectatã. § 2. De asemenea, şi Colegiul Episcopilor se bucurã de infailibilitate în magister dacã Episcopii reuniţi în Conciliul Ecumenic exercitã magisterul şi, ca învãţãtori şi judecãtori ai credinţei şi ai moralei pentru Biserica universalã, declarã o doctrinã despre credinţã sau moralã ce trebuie definitiv respectatã; sau dacã, rãspândiţi în lume, pãstrând legãtura de comuniune între ei şi cu succesorul sfântului Petru, învãţând în mod autentic chestiuni de credinţã şi moralã, împreunã cu acelaşi Pontif Roman, cad de acord asupra unei formulãri unice care trebuie consideratã definitivã. § 3. Nici o doctrinã nu trebuie consideratã infailibilã dacã aceasta nu rezultã în mod evident. Can. 598 - (= 750) Trebuie crezut cu credinţã divinã şi catolicã tot ceea ce este conţinut în cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis prin tradiţie, adicã unicului depozit de credinţã încredinţat Bisericii, şi care în acelaşi timp este propus ca fiind revelat în mod divin fie prin magisterul solemn al Bisericii, fie prin magisterul sãu obişnuit şi universal, care apoi este manifestat de adeziunea comunã a credincioşilor creştini sub conducerea magisterului sacru; toţi credincioşii creştini sunt de aceea obligaţi sã evite orice doctrinã contrarã acestuia. Can. 599 - (= 752) Nu trebuie acordat consensul credinţei, ci o supunere cãlugãreascã a intelectului şi a voinţei la o doctrinã pe care fie Pontiful Roman, fie Colegiul Episcopilor o enunţã în materie de credinţã şi de moralã, când exercitã magisterul autentic, chiar dacã nu intenţioneazã sã o proclame printr-un act definitiv; credincioşii creştini se vor îngriji de aceea sã evite ceea ce nu corespunde cu aceasta. Can. 600 - (= 753) Episcopii care sunt în comuniune cu capul Colegiului şi cu membrii, fie individual fie reuniţi în Sinoade sau în Concilii particulare, chiar dacã nu se bucurã de infailibilitate în învãţãmânt, sunt autentici doctori în credinţã şi învãţãtori ai credincioşilor creştini încredinţaţi grijii lor; credincioşii creştini sunt obligaţi sã adere printr-o supunere sufleteascã cãlugãreascã la acest magister autentic al Episcopilor lor. Can. 601 - Fiecãrei Biserici îi incumbã îndatorirea, exercitatã în primul rând de Patriarhi şi de Episcopi, de a rãspunde întrebãrilor permanente ale oamenilor privind sensul vieţii, într-un mod adaptat fiecãrei generaţii şi culturi, şi de asemenea de a le oferi soluţii creştine problemelor mai urgente, în lumina Evangheliei, cercetând semnele timpului, astfel încât, lumina lui Hristos, care îi lumineazã pe toţi oamenii sã strãluceascã tot mai mult, pretutindeni. Can. 602 - În grija pastoralã vor fi recunoscute nu numai principiile ştiinţelor sacre, ci şi descoperirile celorlalte ştiinţe, pentru a fi utilizate astfel încât credincioşii creştini sã fie conduşi la o viaţã de credinţã mai conştientã şi reflectatã. Can. 603 - Se va promova cultivarea literaturii şi a artelor, pentru puterea lor de a exprima şi comunica, printr-o singularã eficacitate, sensul credinţei, recunoscând justa libertate şi diversitatea culturilor. Can. 604 - În primul rând, Pãstorii Bisericii sunt cei care se vor îngriji astfel încât între variatele enunţãri ale doctrinei, în diferitele Biserici vor pãstra şi vor promova acelaşi sens al credinţei, astfel încât integritatea şi unitatea credinţei sã nu sufere daune, ci dimpotrivã sã fie pusã într-o luminã mai bunã catolicitatea Bisericii, printr-o diversitate legitimã. Can. 605 - Episcopilor, mai ales celor întruniţi în Sinoade sau Concilii, însã singular a Scaunului Apostolic, le revine promovarea cu autoritate, pãstrarea şi apãrarea cu religiozitate a integritãţii şi unitãţii credinţei şi a bunelor moravuri, chiar respingând, ori de câte ori este necesar, pãrerile care sunt contrare acestora sau admonestând cu privire la cele ce pot sã le punã în pericol. Can. 606 - § 1. Teologii sunt cei care, printr-o mai profunda inteligenţã a misterului mântuirii, a ştiinţelor sacre şi a celor înrudite, precum şi prin specializarea în chestiuni noi, respectând cu fidelitate magisterul autentic al Bisericii, totodatã folosindu-se de libertate, explicã şi apãrã credinţa Bisericii şi contribuie la progresul doctrinar. § 2. În cercetarea şi exprimarea adevãrurilor teologice, ei sunt cei care vor fi zeloşi în edificarea comunitãţii de credinţã şi vor coopera cu pricepere la sarcina Episcopilor de a învãţa. § 3. (cf 820) Celor care se ocupã cu disciplinele teologice, mai ales în seminare, în universitãţile de studii şi în facultãţi, le incumbã cooperarea cu oamenii care exceleazã în alte ştiinţe, împreunându-şi pãrerile şi puterile. CAP. II DESPRE SLUJIREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU Can. 607 - (cf 761) Slujirea cuvântului lui Dumnezeu, adicã predicarea, cateheza şi întreaga instruire creştinã, între care trebuie sã ocupe un loc de frunte omilia liturgicã, va fi nutritã în mod sãnãtos din Sfânta Scripturã şi se va sprijini pe sfânta tradiţie; dealtfel celebrarea cuvântului lui Dumnezeu va fi favorizatã în mod oportun. Can. 608 - Episcopii, preoţii şi diaconii, fiecare în funcţie de propriul grad al hirotonirii sacre, au primii sarcina slujirii cuvântului lui Dumnezeu pe care o vor exercita conform normei dreptului; şi ceilalţi credincioşi creştini vor participa de bunãvoie la aceastã misiune, fiecare în funcţie de propria capacitate, stare de viaţã şi de mandatul primit. ART. I Despre predicarea cuvântului lui Dumnezeu Can. 609 - (cf 772) Episcopul eparhial are competenţa de a reglementa predicarea cuvântului lui Dumnezeu în teritoriul sãu, rãmânând neschimbat dreptul comun. Can. 610 - § 1. (763) Episcopii au dreptul de a predica cuvântul lui Dumnezeu oriunde pe pãmânt, exceptând cazul special în care Episcopul eparhial a interzis-o în mod expres. § 2. (cf 764) Preoţii sunt înzestraţi cu facultatea de a predica acolo unde sunt trimişi sau invitaţi legitim. § 3. (764) Cu aceeaşi facultate de a predica sunt înzestraţi şi diaconii, dacã dreptul particular nu stabileşte altfel. § 4. (cf 766) În împrejurãri extraordinare, mai ales pentru a suplini lipsa clericilor, Episcopul eparhial poate da şi celorlalţi credincioşi mandatul de a predica, chiar şi în bisericã, rãmânând neschimbat can. 614, § 4. Can. 611 - (cf 766) Toţi cei cãrora li s-a încredinţat grija sufletelor, în virtutea funcţiei, sunt înzestraţi cu facultatea de a predica; aceştia pot chiar invita pe orice preot sau diacon sã predice celor încredinţaţi grijii lor, rãmânând neschimbat can. 610, § 3, dacã nu le este interzis în mod legitim. Can. 612 - § 1. (cf 765) În institutele cãlugãreşti sau în societãţile de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, [ordine şi congregaţii] clericale de drept pontifical sau patriarhal, Superiorilor majori le revine reglementarea predicãrii. § 2. Toţi Superiorii, chiar locali, ai oricãrui institut de viaţã consacratã, pot invita sã predice propriilor membri oricare preot sau diacon, rãmânând neschimbat can. 610, § 3, dacã nu le este interzis în mod legitim. Can. 613 - Împotriva decretului Ierarhului care interzice cuiva sã predice, se dã recurs numai în ceea ce priveşte trecerea dreptului asupra altei persoane, [recurs] care trebuie definit fãrã întârziere. Can. 614 - § 1. (= 767) Omilia, prin care, pe parcursul anului liturgic, sunt expuse din Sfânta Scripturã misterele credinţei şi normele vieţii creştine, este recomandatã cu stãruinţã ca parte a liturghiei însãşi. § 2. Parohilor şi rectorilor bisericilor le incumbã obligaţia de a se îngriji ca, mãcar în zilele de duminicã şi în sãrbãtorile de poruncã sã aibã loc omilia în cadrul Divinei Liturghii şi nu va fi omisã decât pentru un motiv grav. § 3. Parohului nu îi este permis sã îndeplineascã prin altcineva, în mod obişnuit, obligaţia de a predica poporului încredinţat grijii sale, decât pentru un motiv just aprobat de Ierarhul locului. § 4. Omilia este rezervatã sacerdotului sau, conform normei dreptului particular, diaconului. Can. 615 - (cf 770) Episcopii eparhiali se vor îngriji prin norme date, ca la timp potrivit sã aibã loc o serie specialã de sfinte predicãri pentru reînnoirea spiritualã a poporului creştin. Can. 616 - § 1. (cf 768) Predicatorii cuvântului lui Dumnezeu, lãsând la o parte cuvintele înţelepciunii omeneşti şi argumentele greu de înţeles, vor predica integral credincioşilor creştini misterul lui Hristos, care este calea, adevãrul şi viaţa; vor arãta cum lucrurile pãmânteşti şi instituţiile omeneşti, conform cu planul lui Dumnezeu Creatorul, sunt orânduite şi spre mântuirea oamenilor şi de aceea pot contribui nu puţin la edificarea Corpului lui Hristos. § 2. [Predicatorii] vor învãţa de asemenea şi doctrina Bisericii referitoare la demnitatea persoanei umane şi la drepturile sale fundamentale, la viaţa de familie, la consorţiul civil şi social, precum şi la sensul justiţiei de realizat în viaţa economicã şi în muncã, ceea ce contribuie la edificarea pãcii pe pãmânt şi promovarea progresului popoarelor. ART. II Despre formarea cateheticã Can. 617 - (cf 773) Fiecãrei Biserici sui iuris, mai ales Episcopilor acestora, le revine obligaţia gravã de a învãţa [pe alţii] cateheza, prin care credinţa sã fie dusã la maturare şi sã fie format discipolul lui Hristos, printr-o cunoaştere mai profundã şi mai ordonatã a doctrinei lui Hristos şi o adeziune tot mai strânsã la Persoana sa. Can. 618 - (775 § 2) Pãrinţii au primii obligaţia de a forma fiii în credinţa şi practica vieţii creştine prin cuvânt şi exemplu; aceeaşi obligaţie au cei ce ţin locul pãrinţilor, precum şi naşii. Can. 619 - Pe lângã familia creştinã, parohia însãşi şi chiar orice comunitate bisericeascã trebuie sã se îngrijeascã de instruirea cateheticã a membrilor lor şi de integrarea lor în comunitatea însãşi, oferindu-le acele condiţii în care sã-şi poatã trãi cât mai deplin ceea ce au învãţat. Can. 620 - Asociaţiile, mişcãrile şi cercurile de credincioşi creştini care urmãresc fie scopuri de pietate şi de apostolat, fie opere de caritate şi de ajutorare, se vor îngriji de formarea cãlugãreascã a membrilor lor sub conducerea Ierarhului locului. Can. 621 - § 1. Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale sau Consiliului Ierarhilor, în limitele teritoriului propriei Biserici, este competent sã dea norme despre formarea cateheticã, care sã fie reunite în mod ordonat într-un îndrumãtor catehetic, respectând ceea ce a fost stabilit de autoritatea supremã a Bisericii. § 2. În îndrumãtorul catehetic se va ţine seama de caracterul special al Bisericilor orientale, astfel încât în predarea catehezei se va remarca importanţa biblicã şi liturgicã precum şi tradiţiile propriei Biserici sui iuris în patrologie, hagiografie şi în iconografie. § 3. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau Consiliul Ierarhilor este cel care se va îngriji sã adapteze catehismele pentru diferitele grupuri de credincioşi creştini şi sã fie prevãzute totodatã şi cu materiale ajutãtoare şi documentaţii şi de asemenea sã fie încurajate diversele iniţiative catehetice şi sã fie puse de acord între ele. Can. 622 - § 1. În fiecare Bisericã sui iuris va exista o comisie pentru probleme catehetice, care poate fi constituitã chiar şi cu alte Biserici sui iuris pentru acelaşi teritoriu sau regiune socio-culturalã. § 2. (775 § 3) Comisia pentru probleme catehetice va avea la dispoziţie şi un centru catehetic, care este sprijinul aceloraşi Biserici, pentru a organiza iniţiative catehetice în mod coordonat şi mai eficace şi, pe lângã aceasta, pentru a servi formãrii, chiar permanente, a cateheţilor. Can. 623 - § 1. Episcopul eparhial este cel care va promova, va conduce şi va reglementa învãţãmântul catehetic în eparhia sa cu maximã atenţie. § 2. În acest scop va exista în curia eparhialã un centru catehetic eparhial. Can. 624 - § 1. (cf 777) Parohul trebuie sã-şi dea silinţa la maximum, respectând normele stabilite de autoritatea competentã, pentru a preda cateheza tuturor celor care au fost încredinţaţi grijii sale pastorale, de orice vârstã sau condiţie ar fi. § 2. (cf 776) Preoţii şi diaconii alãturaţi parohiei au obligaţia de a-şi presta opera de ajutor parohilor; membrii institutelor cãlugãreşti, însã, [îl vor presta] conform normei cann. 479 şi 542. § 3. Ceilalţi credincioşi creştini formaţi în mod corespunzãtor se vor strãdui sã-şi dea ajutorul cu bunãvoinţã în opera de predare a catehezei. Can. 625 - (cf 776) Cateheza trebuie sã aibã o raţiune ecumenicã, prezentând o imagine corectã a celorlalte Biserici şi comunitãţi bisericeşti; cu toate acestea, se va îngriji întru totul de corecta raţiune a catehezei catolice. Can. 626 - Toţi cei care deservesc cateheza îşi vor aminti cã reprezintã Biserica şi cã au fost trimişi pentru a împãrtãşi cuvântul revelat al lui Dumnezeu şi nu pe cel propriu; de aceea vor expune integral doctrina Bisericii, însã în modul potrivit celor ce sunt catehizaţi şi rãspunzând exigenţelor culturii lor. CAP. III DESPRE EDUCAŢIA CATOLICĂ Can. 627 - § 1. (cf 793) Grija educãrii fiilor revine în primul rând pãrinţilor şi celor care le ţin locul; de aceea este de datoria lor ca, în cadrul familiei creştine iluminatã de credinţã şi însufleţitã de dragostea reciprocã, sã-şi educe fiii mai ales în evlavia faţã de Dumnezeu şi în iubirea aproapelui. § 2. Dacã puterile lor proprii sunt depãşite pentru a da fiilor o educaţie integralã, tot pãrinţilor le revine datoria sã încredinţeze altora o parte din sarcina educaţiei şi, de asemenea, sã aleagã mijloacele educative necesare sau utile. § 3. Pãrinţii, în alegerea mijloacelor de educaţie, vor avea o libertate justã, rãmânând neschimbat can. 633; de aceea credincioşii creştini se vor strãdui ca acest drept sã le fie recunoscut de cãtre societatea civilã şi sã fie sprijinit cu ajutoare oportune, corespunzãtor exigenţelor justiţiei. Can. 628 - § 1. (cf 794 § 1) Biserica, întrucât prin botez a generat noi creaturi, trebuie sã se îngrijeascã de educaţia lor catolicã, împreunã cu pãrinţii. § 2. Toţi cei cãrora li s-a încredinţat grija sufletelor, trebuie sã-i ajute pe pãrinţi în educarea fiilor lor, sã-i facã conştienţi de propriile drepturi şi obligaţii şi sã ia mãsuri pentru educaţia cãlugãreascã mai ales a tineretului. Can. 629 - (cf 795) Toţi educatorii se vor îngriji sã tindã la formarea integralã a persoanei umane astfel încât tinerii, prin cultivarea armonioasã a calitãţilor fizice, intelectuale şi morale înnãscute, sã fie formaţi pentru o mai perfectã cunoaştere şi iubire a lui Dumnezeu, pentru a stima valorile umane şi morale cu conştiinţã dreaptã, pentru a le îmbrãţişa cu adevãratã libertate şi, cultivând împreunã simţul justiţiei şi al responsabilitãţii sociale, pentru a urmãri o convieţuire frãţeascã cu ceilalţi. Can. 630 - § 1. Credincioşii creştini se vor strãdui mereu, cu multã generozitate, ca binefacerile corespunzãtoare educaţiei şi instrucţiei sã poatã fi extinse cât mai repede la toţi oamenii şi pe tot pãmântul, având o grijã specialã faţã de cei care sunt mai puţin norocoşi. § 2. Toţi credincioşii creştini vor favoriza iniţiativele corespunzãtoare ale Bisericii în promovarea educaţiei, în primul rând pentru înfiinţarea, îndrumarea şi susţinerea şcolilor. ART. I Despre şcoli, mai ales cele catolice Can. 631 - § 1. (cf 796 § 1) Printre diferitele instrumente de educaţie se va încurajat cu grijã deosebitã şcoala catolicã, în care se va întâlni solicitudinea pãrinţilor, a profesorilor şi a comunitãţii bisericeşti. § 2. (= 800) Biserica are dreptul de a înfiinţa şi de a conduce şcoli de orice fel şi grad. Can. 632 - (= 803 § 3) Şcoala nu va fi consideratã catolicã de drept, dacã nu a fost înfiinţatã ca atare de Episcopul eparhial sau de autoritatea bisericeascã superioarã ori recunoscutã ca atare de cãtre aceiaşi. Can. 633 - § 1. Episcopului eparhial are competenţa de a judeca şi de a dispune de oricare şcoalã, dacã rãspunde exigenţelor educaţiei creştine sau nu; de asemenea tot lui îi revine competenţa de a interzice, dintr-o cauzã gravã, credincioşilor creştini sã frecventeze o oarecare şcoalã. § 2. (cf 798) Pãrinţii se vor îngriji sã-şi trimitã fiii în şcolile catolice, la fel cu celelalte. Can. 634 - § 1. Şcoala catolicã are obligaţia proprie de a crea un ambient al comunitãţii şcolare animat de spiritul evanghelic al libertãţii şi caritãţii, de a-i ajuta pe adolescenţi ca în dezvoltarea persoanei lor sã creascã împreunã conform noii creaturi care au devenit prin botez, precum şi de a-i ordona toatã cultura umanã spre vestirea mântuirii, astfel încât cunoştinţele pe care elevii le dobândesc treptat despre lume, viaţã şi om sã fie luminate de credinţã. § 2. Este de datoria aceleiaşi şcoli catolice, sub conducerea autoritãţii bisericeşti competente, sã acomodeze toate acestea la condiţii proprii, dacã în cea mai mare parte este frecventatã de elevi acatolici. § 3. Şcolii catolice, nu mai puţin decât altor şcoli, îi revine urmãrirea scopurilor culturale şi formarea umanã şi socialã a tinerilor. Can. 635 - (802) Episcopii eparhiali sunt cei care se vor îngriji în primul rând sã existe şcoli catolice, mai ales acolo unde lipsesc alte şcoli sau nu sunt adecvate, chiar şcoli profesionale şi tehnice, ori de câte ori sunt necesare din motive speciale, conform împrejurãrilor de loc şi de timp. Can. 636 - § 1. (cf 805) Instruirea cateheticã în orice şcoalã este subordonatã autoritãţii şi vigilenţei Episcopului eparhial. § 2. Episcopului eparhial îi revine de asemenea datoria de a numi sau de a aproba profesorii de religie catolicã precum şi, dacã o cere un motiv de credinţã sau de moralã, de a-i înlãtura sau de a pretinde sã fie înlãturaţi. Can. 637 - (cf 798) În şcolile în care învãţãmântul catolic lipseşte sau, dupã aprecierea Episcopului eparhial, nu este suficient, trebuie suplinitã adevãrata formare catolicã a tuturor elevilor catolici. Can. 638 - § 1. (cf 806 § 1) Episcopului eparhial îi revine dreptul de a face vizita canonicã în toate şcolile catolice existente în eparhia sa, cu excepţia şcolilor care sunt deschise exclusiv pentru proprii elevi ai unui institut de viaţã consacratã de drept pontifical sau patriarhal, şi rãmânând neschimbatã în toate cazurile autonomia institutelor de viaţã consacratã privind conducerea şcolilor proprii. § 2. Acolo unde existã mai mulţi Episcopi eparhiali, dreptul de a face vizita canonicã îi revine celui care a întemeiat sau a aprobat şcoala, dacã nu se prevede altfel în statutele de întemeiere sau într-o convenţie specialã fãcutã între ei. Can. 639 - (cf 804 § 2) Profesorii, deoarece sunt principalii responsabili pentru ca şcoala catolicã sã poatã duce la bun sfârşit scopurile şi iniţiativele, trebuie sã fie eminenţi prin doctrinã şi exemplari prin mãrturia vieţii, sã presteze opera de colaborare în primul rând cu pãrinţii dar şi cu celelalte şcoli. ART. II Despre universitãţile catolice de studii Can. 640 - § 1. Universitatea catolicã de studii urmãreşte acest scop: de a se realiza o prezenţã publicã, stabilã şi universalã a mentalitãţii creştine în întreaga operã de promovare a culturii superioare; de aceea constituie îndrumarea de ordin superior spre cercetare, reflexie şi instruire, în care cunoaşterea umanã multiformã sã fie iluminatã de lumina Evangheliei. § 2. Celelalte institute de studii superioare sau facultãţi catolice autonome, care urmãresc aceleaşi scopuri sunt echivalate cu universitãţile catolice de studii, însã nu cu universitãţile şi facultãţile de studii bisericeşti despre care vorbesc cann. 646 - 650. Can. 641 - În universitãţile catolice de studii fiecare disciplinã va fi cultivatã conform propriilor principii şi propriei metode şi cu acea libertate proprie de cercetarea ştiinţificã, astfel încât sã se obţinã zi de zi o înţelegere mai aprofundatã a acelor discipline şi, examinând cu maximã atenţie problemele şi cercetãrile noi ale epocii care progreseazã, sã cunoascã mai bine în ce fel credinţa şi raţiunea se pun de acord într-un unic adevãr, şi sã formeze oameni cu adevãrat deosebiţi în doctrinã, pregãtiţi sã-şi asume funcţiile mai importante în societate şi sã fie martori ai credinţei în lume. Can. 642 - § 1. Universitatea catolicã de studii este un institut de studii superioare, care este înfiinţat sau aprobat ca atare fie de autoritatea administrativã superioarã a Bisericii sui iuris, dupã consultarea prealabilã a Scaunului Apostolic, fie de cãtre însuşi Scaunul Apostolic; aceasta trebuie sã rezulte dintr-un document public. § 2. În limitele teritoriului Bisericii patriarhale, aceastã autoritate superioarã este Patriarhul cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale. Can. 643 - (811) În universitãţile catolice de studii în care nu existã nici o facultate de teologie, se vor preda cel puţin cursuri de teologie adaptate studenţilor diferitelor facultãţi. Can. 644 - (cf 812) Cei care predau discipline legate de credinţã şi moravuri în universitãţile catolice de ştiinţe, trebuie sã fie înzestraţi cu mandatul autoritãţii bisericeşti, desemnaţi de cei despre care vorbeşte can. 642; aceeaşi autoritate poate retrage acest mandat pentru o cauzã gravã, mai ales dacã lipsesc calitãţile ştiinţifice sau pedagogice, probitatea sau integritatea doctrinei. Can. 645 - (cf 813) Ierarhii sunt cei care vor prevedea, împreunându-şi pãrerile, sã existe, chiar şi în celelalte universitãţi, cãmine şi centre universitare catolice, în care credincioşii creştinii, aleşi şi pregãtiţi cu grijã, vor oferi tineretului universitar un ajutor spiritual şi intelectual permanent. ART. III Despre universitãţile bisericeşti de studii şi despre facultãţi Can. 646 - Vor fi promovate cu stãruinţã, în primul rând de cãtre Ierarhi, universitãţile de studii bisericeşti şi facultãţile, adicã cele ce se ocupã mai ales de Revelaţia divinã şi de ştiinţele legate de aceasta, şi care de aceea sunt unite mai strâns cu sarcina Bisericii de a evangheliza. Can. 647 - (815) Scopul universitãţii şi a facultãţii de studii bisericeşti este: 1° de a cerceta mai profund şi ştiinţific Revelaţia divinã şi ceea ce este legat de aceasta, de a explicita şi de a orândui sistematic adevãrurile Revelaţiei divine, de a considera în lumina sa noile chestiuni ale epocii noastre şi de a le arãta oamenilor contemporani într-un mod acomodat propriilor lor culturi; 2° de a-i instrui cât mai profund pe studenţi în diferitele discipline, corespunzãtor doctrinei catolice, şi de a-i pregãti corespunzãtor pentru diferite opere de apostolat, de slujire sau de predare a aceloraşi discipline şi de a promova formarea permanentã. Can. 648 - (cf 817) Universitãţile şi facultãţile bisericeşti de studii sunt cele care, întemeiate sau aprobate canonic de autoritatea bisericeascã competentã, cultivã şi predau ştiinţele sacre şi ştiinţele legate de ele, şi sunt înzestrate cu dreptul de a conferi grade academice care au efecte canonice. Can. 649 - (cf 816 § 1) Înfiinţarea sau aprobarea universitãţilor şi facultãţilor bisericeşti de studii se face de cãtre Scaunul Apostolic sau de autoritatea administrativã superioarã de care vorbeşte can. 642, împreunã cu Scaunul Apostolic. Can. 650 - (cf 816 § 2) Cu privire la statutele universitãţilor şi facultãţilor bisericeşti de studii se vor aplica normele date de Scaunul Apostolic, mai ales în ceea ce priveşte conducerea, administrarea, numirea docenţilor sau încetarea funcţiei lor, programa de studii şi conferirea gradelor academice. CAP. IV DESPRE MIJLOACELE DE COMUNICARE SOCIALĂ ŞI ÎN SPECIAL DESPRE CĂRŢI Can. 651 - § 1. (cf 761) Pentru a urmãri sarcina de a anunţa Evanghelia oriunde pe pãmânt, Biserica trebuie sã utilizeze mijloacele potrivite şi de aceea trebuie sã-i fie revendicat pretutindeni dreptul de a utiliza mijloacele de comunicare socialã şi în special de a edita în mod liber scrierile. § 2. (= 822 § 3) Toţi credincioşii creştini vor colabora, fiecare prin partea sa, în misiunea atât de mare a Bisericii şi vor susţine şi sprijini iniţiativele acestui apostolat; pe lângã acestea, mai ales cei care sunt experţi în realizarea şi transmiterea comunicaţiilor, se vor strãdui sã colaboreze la activitatea Episcopilor şi de asemenea sã-şi dea toatã silinţa ca întrebuinţarea aceloraşi mijloace de comunicaţie sã fie pãtrunsã de spiritul lui Hristos. Can. 652 - § 1. (= 822 § 3) Episcopii eparhiali se vor griji ca, mai ales cu ajutorul institutelor pentru care se ocupã de mijloacele de comunicare socialã, credincioşii creştini vor fi instruiţi cu privire la utilizarea criticã şi folositoare a aceloraşi instrumente; vor favoriza cooperarea dintre aceste institute diferite; vor prevedea formarea experţilor; în sfârşit vor promova iniţiativele bune, în primul rând lãudând şi binecuvântând cãrţile bune: aşa este mai eficient decât pedepsind şi condamnând pe cele rele. § 2. (cf 823 § 2) Episcopul eparhial, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, Consiliul Ierarhilor şi Scaunul Apostolic, are competenţa de a tutela integritatea credinţei şi a moravurilor, pentru a interzice credincioşilor creştini sã utilizeze sau sã comunice altora mijloacele de comunicare socialã, ori de câte ori acestea sunt în detrimentul aceleiaşi integritãţi. Can. 653 - (cf 831 § 2) Este de datoria dreptului particular sã stabileascã norme mai precise asupra utilizãrii radiofoniei, cinematografiei, televiziunii şi a altora de acest fel, când trateazã despre cele referitoare la doctrina catolicã sau la moravuri. Can. 654 - (cf 824 § 2) Normele dreptului comun pentru cãrţi sunt valabile pentru orice alte scrieri sau cuvântãri reproduse prin orice fel de invenţii tehnice şi destinate difuzãrii în public. Can. 655 - § 1. (cf 825) Este necesar ca accesul credincioşilor creştini la Sfânta Scripturã sã fie larg deschis; în consecinţã Episcopii eparhiali se vor îngriji de întocmirea de versiuni corespunzãtoare şi fidele, prevãzute cu explicaţii suficiente, acolo unde lipsesc, ba chiar, ori de câte ori poate fi convenabil şi util, colaborând cu alţi creştini. § 2. Toţi credincioşii creştini şi mai ales pãstorii de suflete se vor îngriji sã rãspândeascã exemplare ale Sfintei Scripturi prevãzute cu adnotãri corespunzãtoare chiar şi pentru uzul necreştinilor. § 3. Cu uzul liturgic sau catehetic se vor folosi numai acele ediţii ale Sfintei Scripturi care sunt înzestrate cu aprobarea bisericeascã; celelalte ediţii trebuie sã aibã cel puţin permisiunea bisericeascã. Can. 656 - § 1. (cf 826) În celebrãrile liturgice se vor utiliza numai cãrţile înzestrate cu aprobarea bisericeascã. § 2. (826 § 3) Cãrţile de rugãciuni sau de devoţiuni destinate uzului public sau privat al credincioşilor creştini au nevoie de permisiunea bisericeascã. Can. 657 - § 1. Aprobarea textelor liturgice, în prealabil revizuite de cãtre Scaunul Apostolic, este rezervatã Patriarhului în Bisericile patriarhale, cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale; Mitropolitului în Bisericile mitropolitane sui iuris, cu consimţãmântul Consiliului Ierarhilor; în celelalte Biserici acest drept îi revine numai Scaunului Apostolic şi, în limitele stabilite de cãtre acelaşi, Episcopilor şi grupãrilor lor constituite în mod legitim. § 2. Aceloraşi autoritãţi le revine de asemenea dreptul de a aproba traducerile aceloraşi cãrţi destinate uzului liturgic, dupã ce le-au relatat Scaunului Apostolic, dacã este vorba de Bisericile patriarhale sau mitropolitane sui iuris. § 3. (826 § 2) Pentru reeditarea cãrţilor liturgice, a unei pãrţi a lor sau a traducerilor lor în altã limbã, ce sunt destinate uzului liturgic, se cere şi este suficient sã rezulte despre concordanţa cu ediţia aprobatã dintr-un atestat al Ierarhului locului, despre care se vorbeşte în can. 662, § 1. § 4. În schimbãrile textelor liturgice se va respecta can. 40, § 1. Can. 658 - § 1. (cf 827 § 1) Catehismele, precum şi alte scrieri destinate formãrii catehetice în şcoli de orice fel şi grad, precum şi traducerile acestora, au nevoie de aprobarea bisericeascã. § 2. (827 § 3) Aceeaşi normã se va aplica şi altor cãrţi ce trateazã credinţa şi moravurile, dacã se utilizeazã ca texte pe care se bazeazã formarea cateheticã. Can. 659 - (cf 827 § 3) Se recomandã ca orice scriere care ilustreazã credinţa catolicã sau moravurile, sã fie prevãzutã cel puţin cu licenţa bisericeascã, rãmânând neschimbate prescrierile institutelor de viaţã consacratã care pretind mai mult. Can. 660 - (= 831) Credincioşii nu vor scrie nimic în jurnale, foile sau revistele periodice care au obiceiul sã atace în mod deschis religia catolicã sau bunele moravuri, decât pentru o cauzã justã şi raţionalã; clericii şi membrii institutelor cãlugãreşti, au însã în plus nevoie de licenţa celor despre care vorbeşte can. 662. Can. 661 - § 1. Licenţa bisericeascã exprimatã prin singurul cuvânt "imprimatur", înseamnã cã opera este imunã de erorile privind credinţa catolicã şi moravurle. § 2. Aprobarea concesionatã de autoritatea competentã aratã însã cã textul este acceptat de Bisericã sau cã opera este conformã cu doctrina autenticã a Bisericii. § 3. În plus, dacã opera este lãudatã sau binecuvântatã de Episcopul eparhial sau de autoritatea superioarã, aceasta înseamnã cã exprimã bine doctrina autenticã a Bisericii şi de aceea este de recomandat. Can. 662 - § 1. (cf 824 § 1) Aprobarea sau licenţa bisericeascã pentru publicarea cãrţilor, dacã nu este stabilit în mod expres altfel în drept, poate fi acordatã fie de cãtre propriul Ierarh al locului autorului, fie de cãtre Ierarhul locului, unde se vor publica scrierile, fie în fine, de autoritatea superioarã care îşi exercitã puterea executivã de conducere asupra persoanelor sau locurilor. § 2. (= 832) Membrii institutelor cãlugãreşti, pentru a putea publica scrieri privind chestiuni despre credinţa catolicã şi despre moravuri, au nevoie şi de permisiunea Superiorului lor major, conform normei tipicelor sau statutelor. Can. 663 - § 1. (cf 829) Licenţa pentru a edita o operã sau aprobarea unei opere oarecare, lãudarea sau binecuvântarea este valabilã pentru textul original, însã nu şi pentru noile ediţii sau traduceri. § 2. Dacã este vorba de ediţiile Sfintei Scripturi sau a altor cãrţi care, conform normei dreptului cer aprobarea bisericeascã, nu este suficientã acordarea legitimã a aprobãrii de cãtre un singur Ierarh al locului, pentru ca acestea sã poatã fi folosite în altã eparhie, ci se cere consimţãmântul explicit al Ierarhului locului aceleiaşi eparhii. Can. 664 - § 1. (cf 830) Judecarea cãrţilor poate fi încredinţatã de cãtre Ierarhul locului unor cenzori de pe lista alcãtuitã de cãtre Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau de cãtre Consiliul Ierarhilor sau, dupã propria sa prudenţã, altor persoane în care are încredere; se poate constitui în cele din urmã o comisie specialã de cenzori pe care Ierarhul locului, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau Consiliul Ierarhilor o pot consulta. § 2. Vor fi aleşi cenzori cei care se deosebesc prin ştiinţã, doctrinã dreaptã, prudenţã, iar în îndeplinirea funcţiei lor, lãsând la o parte orice parţialitate cãtre persoane, îşi vor exprima judecata lor conform doctrinei catolice, precum este propus de cãtre magisterul autentic al Bisericii. § 3. Cenzorii trebuie sã-şi exprime opinia în scris; dacã aceasta este favorabilã, Ierarhul, dupã judecata sa prudentã, va acorda licenţa sau aprobarea semnând cu propriul nume; altfel va comunica autorului operei motivele refuzului. Can. 665 - § 1. Parohii şi rectorii bisericilor vor evita sã expunã, sã vândã sau sã distribuie în bisericile lor icoane sau imagini strãine artei sacre autentice sau cãrţi care se împacã mai puţin cu religia creştinã sau cu moravurile. § 2. De asemenea parohii şi rectorii bisericilor precum şi conducãtorii şcolilor catolice trebuie sã aibã grijã ca spectacolele de orice fel care se desfãşoarã sub patronajul lor sã fie alese cu simţul discernãmântului creştin. § 3. Toţi credincioşii creştini vor evita toate cele despre care vorbeşte § 1, pentru a nu produce daune spirituale lor sau altora prin cumpãrarea, vânzarea, citirea sau comunicarea cãtre alţii. Can. 666 - § 1. Opera intelectualã a unui autor este tutelatã de drept fie ori de câte ori o manifestã personalitatea aceluia, fie ori de câte ori este izvor de drepturi patrimoniale. § 2. Sunt sub tutela dreptului textele legilor şi ale actelor oficiale ale oricãrei autoritãţi bisericeşti precum şi colecţiile lor autentice; de aceea reeditarea lor nu este licitã decât dupã ce s-a obţinut licenţa din parte aceleiaşi [autoritãţi] sau a autoritãţii superioare şi respectând condiţiile prescrise de cãtre aceasta. § 3. În dreptul particular al fiecãrei Biserici sui iuris vor fi emise norme determinate mai precis cu privire la acest argument, respectând prescrierile dreptului civil privind drepturile de autor. TITLUL XVI DESPRE CULTUL DIVIN ŞI MAI ALES DESPRE SACRAMENTE Can. 667 - (cf 840) Prin sacramente, pe care Biserica este obligatã sã le distribuie pentru a comunica sub un semn vizibil misterele lui Hristos, Domnul nostru Isus Hristos îi sfinţeşte pe oameni în virtutea Spiritului Sfânt pentru a deveni în mod singular adevãraţi adoratori ai lui Dumnezeu Tatãl, şi îi insereazã sieşi şi Bisericii, Corpul sãu; de aceea toţi credincioşii creştini, mai ales slujitorii sacri, în celebrarea şi primirea cu religiozitate a aceloraşi sacramente, vor respecta cu atenţie prescrierile Bisericii. Can. 668 - § 1. (834 § 2) Cultul divin, dacã este adus în numele Bisericii de cãtre persoane destinate în mod legitim pentru aceasta şi prin acte aprobate de autoritatea bisericeascã, se numeşte public; altfel este privat. § 2. (846 § 1) Autoritatea competentã în reglementarea cultului divin public este cea despre care este vorba în can. 657, rãmânând neschimbat can. 199, § 1; nimeni altcineva nu va adãuga ceva la cele stabilite de aceastã autoritate, nici nu va scoate sau schimba ceva din acestea. Can. 669 - (841 a) Întrucât sacramentele sunt aceleaşi pentru Biserica universalã şi aparţin depozitului divin, numai autoritãţii supreme a Bisericii îi revine aprobarea sau definirea celor ce se cer pentru validitatea lor. Can. 670 - § 1. Credincioşii creştini catolici pot asista, pentru motive juste, la cultul divin al altor creştini şi pot lua parte la acesta, respectând cele stabilite de Episcopul eparhial sau de autoritatea superioarã, ţinând seama de gradul de comuniune cu Biserica catolicã. § 2. (cf 933) Dacã creştinilor necatolici le lipsesc lãcaşurile în care sã celebreze în mod demn cultul divin, Episcopul eparhial poate permite folosirea unui edificiu catolic sau a unui cimitir sau a unei biserici, conform normei dreptului particular al propriei Biserici sui iuris. Can. 671 - § 1. (cf 844 § 1 a) Slujitorii catolici administreazã în mod licit sacramentele numai credincioşilor creştini catolici, care de asemenea le primesc în mod licit numai de la slujitorii catolici. § 2. (844 § 2) Dacã, însã, necesitatea o cere sau o adevãratã utilitate spiritualã o recomandã, şi cu condiţia sã se evite pericolul erorii şi al indiferentismului, este licit credincioşilor creştini catolici, cãrora le este imposibil din punct de vedere fizic sau moral sã ajungã la slujitorul catolic, sã primeascã sacramentele penitenţei, Euharistiei şi ungerii bolnavilor de la slujitorii necatolici, în a cãror Bisericã sunt valide sacramentele enumerate mai sus. § 3. (= 844 § 3) De asemenea, slujitorii catolici administreazã în mod licit sacramentele penitenţei, Euharistiei şi ungerii bolnavilor credincioşilor creştini ai Bisericilor orientale care nu sunt în comuniune deplinã cu Biserica catolicã, dacã cer acest lucru în mod spontan şi au cuvenita dispoziţie; acestea sunt valabile şi pentru credincioşii creştini ai altor Biserici care, dupã judecata Scaunului Apostolic se gãsesc, în ce privesc sacramentele, în condiţii similare, cu mai sus amintitele Biserici orientale. § 4. (= 844 § 4) Dacã, însã, se iveşte pericolul morţii sau o urgenteazã o altã necesitate gravã, dupã judecata Episcopului eparhial sau a Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale sau a Consiliului Ierarhilor, slujitorii catolici administreazã în mod licit aceleaşi sacramente şi celorlalţi creştini care nu sunt în deplinã comuniune cu Biserica catolicã, care nu pot sã ajungã la slujitorul propriei Comunitãţi bisericeşti şi care cer în mod spontan acest lucru, cu condiţia sã manifeste o credinţã, în ceea ce privesc aceleaşi sacramente, conformã cu credinţa catolicã, şi sã aibã cuvenita dispoziţie. § 5. Pentru cazurile despre care este vorba în §§ 2, 3 şi 4 sã nu se dea norme de drept particular decât dupã o consultare cu autoritatea competentã, cel puţin localã, a Bisericii sau a Comunitãţii bisericeşti necatolice interesate. Can. 672 - § 1. (cf 845 § 1) Sacramentele botezului, ungerii cu sfântul mir şi sacrei hirotoniri nu pot fi repetate. § 2. (845 § 2) Dacã, însã, existã un dubiu prudent cã nu au fost în mod real sau în mod valid celebrate, rãmânând dubiul, dupã o investigaţie serioasã, vor fi administrate sub condiţie. Can. 673 - (837 § 2) Celebrarea sacramentelor, în special a Divinei Liturghii, fiind acţiunea Bisericii, va fi fãcutã, per cât posibil, cu participarea activã a credincioşilor creştini. Can. 674 - § 1. (846 § 1 a) La celebrarea sacramentelor se vor respecta cu atenţie cele ce sunt cuprinse în cãrţile liturgice. § 2. Slujitorul va celebra sacramentele dupã prescrierile liturgice ale propriei Biserici sui iuris, exceptând cazul în care prin drept s-a stabilit altfel sau el însuşi a obţinut o facultate specialã de la Scaunul Apostolic. CAP. I DESPRE BOTEZ Can. 675 - § 1. (cf 849) La botez, prin spãlarea cu apa naturalã, cu invocarea numelui lui Dumnezeu Tatãl şi al Fiului şi al Spiritului Sfânt, omul este eliberat de pãcat, este regenerat la viaţã nouã, este îmbrãcat în Hristos şi este încorporat în Bisericã, care este Corpul sãu. § 2. Numai prin botezul primit în fapt, omul devine capabil de celelalte sacramente. Can. 676 - (cf 850) În caz de necesitate urgentã, administrarea botezului este licitã, îndeplinind numai ceea ce este necesar pentru validitate. Can. 677 - § 1. <>861) În mod obişnuit, botezul este administrat de sacerdot; însã, administrarea sa este de competenţa parohului propriu al celui ce urmeazã sã fie botezat, sau a unui alt sacerdot, rãmânând neschimbat dreptul particular, cu permisiunea aceluiaşi paroh sau a Ierarhului locului, [permisiune] care, pentru motiv grav, se presupune în mod legitim. § 2. În caz de necesitate, însã, botezul poate fi administrat în mod licit de cãtre diacon sau, când acesta este absent sau împiedicat, un alt cleric, ori un membru al unui institut de viaţã consacratã sau oricare alt credincios creştin; tatãl sau mama, în schimb, dacã nu este disponibil altcineva care sã cunoascã modul de a boteza. Can. 678 - § 1. (862) Nimãnui nu îi este permis sã administreze botezul în teritoriul altcuiva fãrã permisiunea corespunzãtoare; aceastã permisiune, însã, nu poate fi refuzatã de parohul unei Biserici sui iuris diferite, unui sacerdot al Bisericii sui iuris în care va fi înscris cel ce urmeazã sã fie botezat. § 2. În locurile în care trãiesc nu puţini credincioşi creştini, care nu au un paroh al Bisericii sui iuris în care sunt înscrişi, Episcopul eparhial va desemna, pe cât posibil, un preot al aceleiaşi Biserici care sã administreze botezul. Can. 679 - (= 864) Este capabil sã primeascã botezul oricare om şi numai omul nebotezat încã. Can. 680 - (= 871) Fãtul avortiv, dacã este viu şi aceasta este posibil, va fi botezat. Can. 681 - § 1. (868 § 1) Pentru ca un copil sã fie botezat licit se cere: 1° (2°) sã existe speranţã întemeiatã cã acesta va fi educat în credinţa Bisericii catolice, rãmânând stabil § 5; 2° (1°) ca pãrinţii, cel puţin unul din ei, sau cine le ţine în mod legitim locul, sã consimtã. § 2. (cf 870) Copilul abandonat şi gãsit, dacã nu rezultã cu certitudine cã a fost botezat, se va boteza. § 3. Cei care din copilãrie sunt lipsiţi de uzul raţiunii, vor fi botezaţi ca şi copiii. § 4. (cf 868 § 2) Copilul, fie din pãrinţi catolici, fie chiar şi din pãrinţi necatolici, care se gãseşte într-un asemenea pericol de moarte încât se considerã, în mod prudent, cã va muri înainte de a ajunge la uzul raţiunii, se va boteza în mod licit. § 5. (-) Copilul creştinilor necatolici este botezat în mod licit dacã pãrinţii, sau cel puţin unul dintre ei sau cel ce le ţine locul în mod legitim, cer acest lucru şi dacã aceloraşi le este imposibil, din punct de vedere fizic sau moral, sã ajungã la slujitorul propriu. Can. 682 - § 1. (-) Pentru ca sã poatã fi botezat cel care nu mai este copil, se cere sã-şi manifeste voinţa de a primi botezul, sã fie instruit suficient în adevãrurile de credinţã şi încercat în viaţa creştinã; în plus, va fi admonestat sã-şi regrete pãcatele. § 2. (cf 865 § 2) Cel ieşit din copilãrie, dacã se gãseşte în pericol de moarte, poate fi botezat dacã are o cunoaştere a principalelor adevãruri de credinţã şi a manifestat, indiferent în ce mod, intenţia de a primi botezul. Can. 683 - Botezul trebuie sã fie celebrat dupã prescrierile liturgice ale Bisericii sui iuris în care va fi înscris cel care se boteazã, conform normei dreptului. Can. 684 - § 1. (cf 873) Dintr-un foarte vechi obicei al Bisericilor, cel care se boteazã va avea cel puţin un naş. § 2. (872) Naşul este cel care, prin funcţia pe care şi-a asumat-o, îl va ajuta pe cel ce se boteazã, când va fi ieşit din copilãrie, la iniţierea creştinã, sau îl va prezenta pe copilul ce va fi botezat şi, în plus, îşi va da silinţa pentru ca botezatul sã ducã o viaţã creştinã corespunzãtoare botezului şi îşi va îndeplini cu fidelitate obligaţiile inerente. Can. 685 - § 1. (cf 874) Pentru ca cineva sã îndeplineascã în mod valid sarcina de naş se cere: 1° sã fi fost iniţiat în cele trei sacramente: al botezului, al ungerii cu sfântul mir şi al Euharistiei; 2° sã aparţinã Bisericii catolice, rãmânând neschimbat § 3; 3° sã aibã intenţia sã îndeplineascã aceastã sarcinã; 4° sã fi fost desemnat de însuşi cel care se boteazã sau de pãrinţii sãi sau de tutori ori, dacã lipsesc, de slujitor; 5° sã nu fie tatãl sau mama, sau soţul celui care se boteazã; 6° sã nu fie pedepsit cu pedeapsa excomunicãrii, nici chiar minore, a suspendãrii, depunerii sau privãrii de dreptul de a îndeplini sarcina de naş. § 2. Pentru a îndeplini cineva în mod licit funcţia de naş se cere, în plus, sã aibã vârsta cerutã de dreptul particular şi sã ducã o viaţã corespunzãtoare credinţei şi funcţiei pe care şi-o asumã. § 3. (cf 874 § 2) Este licit sã fie admis din motive întemeiate un credincios creştin al unei Biserici orientale necatolice pentru sarcina de naş, însã totdeauna împreunã cu un naş catolic. Can. 686 - § 1. (cf 867 a) Pãrinţii sunt obligaţi sã boteze cât mai repede copilul, conform obiceiului legitim. § 2. (851 2°) Parohul se va îngriji ca pãrinţii copilului ce va fi botezat, precum şi cei care urmeazã sã-şi asume sarcina de naş, sã fie instruiţi corespunzãtor asupra semnificaţiei acestui sacrament şi asupra obligaţiilor coerente acestuia, şi sã fie bine pregãtiţi pentru celebrarea sacramentului. Can. 687 - § 1. (857) Exceptând cazul de necesitate, botezul se va celebra în biserica parohialã, rãmânând neschimbate obiceiurile legitime. § 2. În casele particulare însã, botezul poate fi administrat conform normei dreptului particular, sau cu permisiunea Ierarhului locului. Can. 688 - (875) Cel care administreazã botezul se va îngriji ca în cazul în care nu este prezent un naş, sã fie cel puţin un martor prin care sã poatã fi doveditã celebrarea botezului. Can. 689 - § 1. (877) Parohul locului unde este celebrat botezul trebuie sã înregistreze cu toatã grija şi fãrã întârziere în registrul botezaţilor numele celor botezaţi, menţionând slujitorul, pãrinţii şi naşii, locul şi ziua botezului şi indicând totodatã locul naşterii, Biserica sui iuris în care sunt înscrişi botezaţii, precum şi martorii, dacã sunt. § 2. (=) Dacã este vorba de fiu nãscut din mamã necãsãtoritã, trebuie inclus numele mamei, dacã rezultã în mod public maternitatea sa, sau dacã mama o cere în mod spontan, în scris sau în prezenţa a doi martori; trebuie inclus de asemenea numele tatãlui dacã paternitatea sa este doveditã cu vreun document public sau prin declaraţia sa fãcutã în prezenţa parohului şi a doi martori; în celelalte cazuri se va înscrie numele botezatului fãrã sã se dea vreun indiciu cu privire la numele tatãlui sau al pãrinţilor. § 3. (=) Dacã este vorba de fiu adoptiv, se va înscrie numele celor ce adoptã şi, cel puţin dacã aşa se face în actul civil al regiunii, şi al pãrinţilor naturali, conform normei §§ 1 şi 2, dat fiind dreptul particular. Can. 690 - (878) Dacã botezul nu a fost administrat de paroh şi nici în prezenţa sa, slujitorul trebuie sã-l înştiinţeze despre fapt pe parohul locului. Can. 691 - (cf 876) Pentru a dovedi botezul, dacã nimãnui nu i se aduce vreun prejudiciu, este suficientã declaraţia unui singur martor mai presus de orice suspiciune, sau declaraţia aceluiaşi botezat bazatã pe argumente fãrã dubii, mai ales dacã acelaşi a primit botezul când nu mai era copil. CAP. II DESPRE UNGEREA SFÂNTULUI MIR Can. 692 - (cf 879) Este necesar ca, cei care au fost botezaţi, sã fie unşi cu sfântul mir, astfel încât, însemnaţi cu sigiliul darului Spiritului Sfânt, sã fie fãcuţi martori mai potriviţi şi coedificatori ai Împãrãţiei lui Hristos. Can. 693 - (880 § 2) Sfântul mir, care este compus din ulei de mãsline sau din alte plante şi din arome, este confecţionat numai de Episcop, rãmânând integru dreptul particular, conform cãruia aceastã putere este rezervatã Patriarhului. Can. 694 - (-) Prin tradiţia Bisericilor orientale, ungerea cu sfântul mir este administratã de preot, fie unitã cu botezul, fie separat. Can. 695 - § 1. <>891) Ungerea cu sfântul mir trebuie sã fie administratã împreunã cu botezul, exceptând cazul de necesitate realã, caz în care, totuşi, trebuie avut grijã sã fie administratã cât mai repede. § 2. (-) Dacã celebrarea ungerii cu sfântul mir nu se face împreunã cu botezul, ministrul are obligaţia de a-l înştiinţa despre aceasta pe parohul locului unde a fost administrat botezul. Can. 696 - § 1. <>883) Toţi preoţii Bisericilor orientale pot administra în mod valid ungerea cu sfântul mir, fie unitã cu botezul, fie separat, tuturor credincioşilor creştini ai oricãrei Biserici sui iuris, chiar şi ai Bisericii latine. § 2. Credincioşii creştini ai Bisericilor orientale pot primi în mod valid ungerea cu sfântul mir chiar şi de la preoţii Bisericii latine, conform facultãţilor cu care aceştia sunt înzestraţi. § 3. Oricare preot administreazã în mod licit ungerea cu sfântul mir numai credincioşilor creştini ai propriei Biserici sui iuris; însã, în privinţa credincioşilor creştini ai altor Biserici sui iuris, aceasta este licitã dacã este vorba de propriii supuşi, de cei pe care îi boteazã cu alt titlu legitim sau de cei care se gãsesc în pericol de moarte, rãmânând neschimbate totdeauna convenţiile stipulate între Bisericile sui iuris, în aceastã materie. Can. 697 - Iniţierea sacramentalã la misterul mântuirii se completeazã cu primirea Divinei Euharistii; de aceea Divina Euharistie va fi administratã credinciosului creştin cât mai repede, dupã botez şi ungerea cu sfântul mir, potrivit normelor dreptului particular al propriei Biserici sui iuris. CAP. III DESPRE DIVINA EUHARISTIE Can. 698 - (cf 889) În Divina Liturghie, prin ministerul sacerdotului, care acţioneazã în persoana lui Hristos asupra ofrandei Bisericii, se continuã, prin puterea Spiritului Sfânt, ceea ce acelaşi [Hristos] a fãcut la ultima Cinã, şi care a dat discipolilor Corpul Sãu, oferit pe Cruce pentru noi, şi Sângele Sãu, vãrsat pentru noi, instaurând un sacrificiu adevãrat şi mistic prin care Biserica, mulţumind, comemoreazã, actualizeazã şi participã la sacrificiul sângeros al Crucii, fie cu ofranda, fie cu comuniunea, pentru a semnifica şi perfecţiona unitatea poporului lui Dumnezeu în edificarea Corpului Sãu, care este Biserica. Can. 699 - § 1. (cf 900) Puterea de a celebra Divina Liturghie o au numai Episcopii şi preoţii. § 2. Diaconii, prin ministerul propriu, participã mai strâns cu Episcopii şi preoţii la celebrarea Divinei Liturghii, conform prescrierilor cãrţilor liturgice. § 3. (-) Ceilalţi credincioşi creştini, în virtutea botezului şi a ungerii cu sfântul mir, concurând la celebrarea Divinei Liturghii în felul determinat de cãrţile liturgice sau de dreptul particular, participã în mod activ la Sacrificiul lui Hristos, şi chiar mai deplin, dacã primesc de la acelaşi Sacrificiu Trupul şi Sângele Domnului. Can. 700 - § 1. (cf 902) Privitor la modul de celebrare a Divinei Liturghii, adicã dacã este de fãcut în mod individual sau în concelebrare, se va ţine cont în primul rând de necesitãţile pastorale ale credincioşilor creştini. § 2. (cf 902) Cu toate acestea, dacã este posibil, preoţii vor celebra Divina Liturghie împreunã cu Episcopul, care prezideazã, sau cu un alt preot, pentru ca astfel sã se manifeste în mod potrivit unitatea sacerdoţiului şi a sacrificiului; cu toate acestea rãmâne dreptul integru al fiecãrui sacerdot de a celebra individual Divina Liturghie, însã nu în acelaşi timp şi în aceeaşi bisericã în care are loc concelebrarea. Can. 701 - (-) Concelebrarea între Episcopi şi preoţi ai diferitor Biserici sui iuris poate fi fãcutã din motive întemeiate, mai ales pentru a favoriza caritatea şi cu scopul de a manifesta unirea între Biserici, cu permisiunea Episcopului eparhial, urmând cu toţii prescrierile cãrţilor liturgice ale primului celebrant, înlãturând orice sincretism liturgic şi, preferabil, pãstrând veşmintele liturgice şi însemnele propriei Biserici sui iuris. Can. 702 - (908) Sacerdoţilor catolici le este interzisã concelebrarea Divinei Liturghii împreunã cu sacerdoţi sau miniştri necatolici. Can. 703 - § 1. (903) Sacerdotul strãin nu va fi admis la celebrarea Divinei Liturghii dacã nu prezintã rectorului bisericii scrisorile de recomandare ale Ierarhului propriu, sau dacã nu-i rezultã în alt mod, aceluiaşi rector, corectitudinea sa. § 2. Episcopul eparhial are dreptul integral de a stabili, cu privire la acest lucru, norme mai bine determinate, de respectat de cãtre toţi sacerdoţii, chiar dacã sunt exoneraţi în vreun fel. Can. 704 - (cf 904) Divina Liturghie poate fi celebratã în mod lãudabil în toate zilele, cu excepţia celor care sunt excluse, conform prescrierilor cãrţilor liturgice ale Bisericii sui iuris în care este înscris sacerdotul. Can. 705 - § 1. (cf 932 § 2) Sacerdotul catolic poate celebra Divina Liturghie pe altarul oricãrei biserici catolice. § 2. (cf 933) Pentru a putea celebra Divina Liturghie într-o bisericã a necatolicilor, sacerdotul are nevoie de permisiunea Ierarhului locului. Can. 706 - (924) Darurile sacre, care sunt oferite în Divina Liturghie, sunt pâinea exclusiv din grâu şi fãcutã recent, astfel încât sã nu existe nici un pericol de alterare, şi vinul natural din viţã de vie nealterat. Can. 707 - § 1. (-) Cu privire la pregãtirea pâinii euharistice, la rugãciunile care se rostesc de sacerdoţi înainte de celebrarea Divinei Liturghii, la respectarea ajunului euharistic, la veşmintele liturgice, la timpul şi locul celebrãrii şi la altele asemenea, dreptul particular al fiecãrei Biserici sui iuris trebuie sã stabileascã cu grijã norme. § 2. (cf 929) Este permis, dupã ce a fost îndepãrtatã stupoarea credincioşilor creştini, sã se foloseascã veşmintele liturgice şi pâinea unei alte Biserici sui iuris, dacã nu sunt disponibile veşmintele liturgice şi pâinea propriei Biserici sui iuris. Can. 708 (cf 922) Ierarhii locului şi parohii se vor îngriji, cu toatã sârguinţa, astfel încât credincioşii creştini sã fie instruiţi asupra obligaţiei de a primi Divina Euharistie în pericolul morţii (cf 920) şi la timpul stabilit de o foarte lãudabilã tradiţie sau de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris, mai ales în timpul Pascal, în care Hristos Domnul ne-a încredinţat misterele euharistice. Can. 709 - § 1. (cf 910) Divina Euharistie o distribuie sacerdotul sau, dacã aşa stabileşte dreptul particular al propriei Biserici sui iuris, chiar şi diaconul. § 2. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau Consiliul Ierarhilor are dreptul integral de a stabili norme potrivite, conform cãrora chiar şi alţi credincioşi creştini pot distribui Divina Euharistie. Can. 710 - (cf 914) Privitor la participarea copiilor la Divina Euharistie, dupã botez şi ungerea cu sfântul mir, luând precauţiile oportune, se vor respecta prescrierile cãrţilor liturgice ale propriei Biserici sui iuris. Can. 711 - (= 916) Cel care e conştient cã este în pãcat grav, nu va celebra Divina Liturghie şi nu va primi Divina Euharistie, exceptând cazul în care existã un motiv grav şi lipseşte ocazia primirii sacramentului penitenţei; în acest caz trebuie sã-şi facã un act de perfectã pãrere de rãu, care cuprinde şi propunerea de a se apropia cât mai repede de acest sacrament. Can. 712 - (cf 915) Cei care sunt în mod public nedemni vor fi opriţi de la primirea Divinei Euharistii. Can. 713 - § 1. (cf 918) Divina Euharistie va fi distribuitã în timpul celebrãrii Divinei Liturghii, dacã nu cumva un motiv just sugereazã altfel. § 2. (cf 919) Referitor la pregãtirea pentru participarea la Divina Euharistie prin ajun, prin rugãciuni şi alte opere, credincioşii creştini vor respecta cu fidelitate normele Bisericii sui iuris în care sunt înscrişi, nu numai în limitele teritoriului aceleiaşi Biserici ci şi, pe cât posibil, oriunde pe pãmânt. Can. 714 - § 1. (cf 934 § 2) În bisericile unde este celebrat cultul divin public şi, cel puţin de câteva ori pe lunã, Divina Liturghie, se va pãstra Divina Euharistie, mai ales pentru bolnavi, respectând cu fidelitate prescrierile cãrţilor liturgice ale propriei Biserici sui iuris, şi va fi adoratã cu maximã reverenţã de credincioşii creştini. § 2. (-) Pãstrarea Divinei Euharistii este supusã vigilenţei şi reglementãrii Ierarhului locului. Can. 715 - § 1. (945 § 1) Sacerdoţilor le este permis sã primeascã ofertele pe care credincioşii creştini le oferã aceloraşi [sacerdoţi], conform uzului aprobat al Bisericii pentru celebrarea Divinei Liturghii la intenţiile proprii. § 2. (-) Este permis, de asemenea, dacã un obicei legitim o permite, sã primeascã oferte pentru Liturghia Înaintesfinţitelor şi pentru pomenirile la Divina Liturghie. Can. 716 - (cf 945 § 2) Rãmânând neschimbat can. 1013, se recomandã cu stãruinţã Episcopilor eparhiali sã introducã, pe cât posibil, practica potrivit cãreia sã se primeascã numai ofertele pe care credincioşii creştini le dau spontan cu ocazia Divinei Liturghii; însã fiecare sacerdot va celebra cu bucurie Divina Liturghie chiar şi fãrã nici o ofertã potrivit intenţiilor credincioşilor creştini şi în special a sãracilor. Can. 717 - (-) Sacerdoţii, dacã primesc oferte pentru celebrarea Divinei Liturghii de la credincioşii creştini ai unei alte Biserici sui iuris, au obligaţia gravã de a respecta în privinţa acestor oferte normele acelei Biserici, dacã nu rezultã altfel din partea ofertantului. CAP. IV DESPRE SACRAMENTUL PENITENŢEI Can. 718 - (cf 959) În sacramentul penitenţei, credincioşii creştini care au comis pãcate dupã botez, conduşi de Spiritul Sfânt, se convertesc din inimã la Dumnezeu şi mişcaţi de durere pentru pãcate fac propunerea unei vieţi noi, prin ministerul sacerdotului, cu mãrturisirea fãcutã lui şi cu acceptarea reparaţiei adecvate, obţin de la Dumnezeu iertare şi totodatã sunt împãcaţi cu Biserica pe care, pãcãtuind, au rãnit-o; astfel, acest sacrament contribuie în cel mai înalt grad la viaţa creştinã şi dispune pentru primirea Divinei Euharistii. Can. 719 - (cf 989) Cel care e conştient cã este în pãcat grav va primi, cât mai repede posibil, sacramentul penitenţei; se recomandã, însã, cu stãruinţã tuturor credincioşilor creştini sã primeascã în mod frecvent acest sacrament, mai ales în perioadele de post şi de penitenţã, care vor fi respectate în propria Bisericã sui iuris. Can. 720 - § 1. (= 960 § 1) Mãrturisirea individualã şi integralã, precum şi dezlegarea, constituie unicul mod ordinar prin care credinciosul creştin conştient cã este în pãcat grav, este reconciliat cu Dumnezeu şi cu Biserica; numai imposibilitatea fizicã sau moralã scuzã de la atare mãrturisire, caz în care reconcilierea se poate avea şi în alte moduri. § 2. (= 960 § 2) Dezlegarea simultanã a mai multor penitenţi, fãrã prealabila mãrturisire individualã, nu poate fi datã în mod general decât dacã: 1° este iminent pericolul morţii, iar sacerdotului sau sacerdoţilor le lipseşte timpul pentru a administra sacramentul penitenţei fiecãrui penitent în parte; 2° existã o gravã necesitate, adicã atunci când, ţinând cont de numãrul penitenţilor, nu sunt sacerdoţi disponibili pentru a administra sacramentul penitenţei fiecãrui penitent în parte într-un timp corespunzãtor astfel încât, fãrã vina lor, ar fi constrânşi sã rãmânã pentru mult timp lipsiţi de harul sacramental sau de primirea Divinei Euharistii; însã nu trebuie consideratã necesitate suficientã cea în care confesorii nu pot fi disponibili numai din cauza venirii împreunã a unui mare numãr de penitenţi, cum se poate întâmpla într-o mare solemnitate sau pelerinaj. § 3. (960 § 2) Este de competenţa Episcopului eparhial sã stabileascã dacã existã aceastã gravã necesitate, împreunându-şi pãrerile cu Patriarhii şi cu Episcopii eparhiali ai altor Biserici sui iuris, care îşi exercitã puterea în acelaşi teritoriu, poate determina şi cu prescrieri generale cazurile de asemenea necesitate. Can. 721 - § 1. (962 § 1) Pentru ca un credincios creştin sã poatã beneficia de dezlegarea sacramentalã datã simultan mai multor persoane, se cere nu numai sã fie dispus cum se cuvine, ci şi sã-şi propunã sã mãrturiseascã în mod individual, la timp potrivit, pãcatele grave pe care în acel moment nu le poate mãrturisi în acest fel. § 2. (cf 962 § 2) Credincioşii creştini vor fi instruiţi, pe cât posibil, asupra acestor cerinţe şi, în plus, sã fie îndemnaţi, chiar şi în caz de pericol de moarte, pentru ca fiecare în parte sã-şi provoace actul de cãinţã. Can. 722 - § 1. (= 965) Sacramentul penitenţei este administrat numai de cãtre sacerdot. § 2. (cf 967 § 1) Toţi Episcopii, prin dreptul însuşi, pot administra oriunde pe pãmânt sacramentul penitenţei, exceptând cazul în care, referitor la liceitate, Episcopul eparhial a interzis acest lucru în mod expres, într-un caz special. § 3. (966 § 1) Preoţii, în schimb, pentru a acţiona în mod valid, trebuie, pe lângã acestea, sã fie înzestraţi cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei, facultate care este conferitã ori prin dreptul însuşi ori printr-o concesie specialã fãcutã de autoritatea competentã. § 4. (cf 966 § 2) Preoţii care sunt înzestraţi cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei, în virtutea funcţiei sau a conferirii din partea Ierarhului locului eparhiei în care sunt înscrişi, sau în care îşi au domiciliul, pot administra în mod valid sacramentul penitenţei oriunde pe pãmânt, oricãrui credincios creştin, exceptând cazul în care un Ierarh al locului, într-un caz special, a interzis acest lucru în mod expres; [preoţii] folosesc în mod licit aceastã facultate, respectând normele stabilite de Episcopul eparhial, sau cu permisiunea cel puţin presupusã a rectorului bisericii sau, dacã este vorba de un institut de viaţã consacratã, a Superiorului. Can. 723 - § 1. (cf 968 § 1) În afarã de Ierarhul locului, şi parohul sau cel care ţine locul parohului, este înzestrat cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei în virtutea funcţiei sale, fiecare în domeniul sãu. § 2. (968 § 2) Chiar şi fiecare Superior al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc de drept pontifical sau patriarhal, dacã este sacerdot, este înzestrat cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei în virtutea funcţiei, membrilor propriului institut precum şi celor care trãiesc zi şi noapte în casa sa. Can. 724 - § 1. (969 § 1) Numai Ierarhul locului are competenţa de a da, printr-o conferire specialã, oricãrui preot facultatea de a administra sacramentul penitenţei oricãrui credincios creştin. § 2. (969 § 2) Superiorul unui institut de viaţã consacratã, cu condiţia sã fie înzestrat cu putere executivã de conducere, poate conferi oricãrui preot facultatea despre care este vorba în can. 723, § 2 conform normei tipicelor sau statutelor. Can. 725 - (976) Oricare sacerdot poate da dezlegare în mod valid şi licit pentru orice pãcat oricãrui penitent care se aflã în pericol de moarte, chiar dacã este prezent un alt sacerdot care este înzestrat cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei. Can. 726 - § 1. (974 § 1) Facultatea de a administra sacramentul penitenţei nu va fi revocatã decât pentru o cazã gravã. § 2. (974 § 2) Revocatã, preotul pierde, oriunde pe pãmânt, facultatea de a administra sacramentul penitenţei, conferitã de Ierarhul despre care este vorba în can. 722, § 4; revocatã însã de o altã autoritate competentã, o pierde numai în domeniul celui care revocã. § 3. (975) Pe lângã revocare, facultatea de a administra sacramentul penitenţei, despre care este vorba în can. 722, § 4, înceteazã prin pierderea funcţiei, a înscrierii în eparhie sau a domiciliului. Can. 727 - În unele cazuri, din grijã pentru mântuirea sufletelor, poate fi oportunã limitarea facultãţii de a dezlega de pãcate şi rezervarea ei unei autoritãţi determinate; aceasta, însã, nu se poate face decât cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale sau al Consiliului Ierarhilor sau al Scaunului Apostolic. Can. 728 - § 1. Scaunului Apostolic îi este rezervatã dezlegarea de urmãtoarele pãcate: 1° (= 1388) violarea directã a sigiliului sacramental; 2° (= 1378) dezlegarea complicelui la pãcatul împotriva castitãţii. § 2. (= 1398) Episcopului eparhial, însã, îi este rezervatã dezlegarea de pãcatul provocãrii avortului cu efect produs. Can. 729 - Orice rezervare a dezlegãrii de pãcat îşi pierde orice putere: 1° (1°)dacã se mãrturiseşte un bolnav care nu poate ieşi din casã sau un logodnic pentru celebrarea cãsãtoriei; 2° (2°) dacã, dupã judecata prudentã a confesorului, facultatea de dezlegare nu poate fi cerutã de la autoritatea competentã fãrã o gravã incomodare a penitentului sau fãrã pericolul violãrii sigiliului sacramental; 3° (3°) în afara limitelor teritoriului în care îşi exercitã puterea autoritatea care rezervã. Can. 730 - (= 977) Dezlegarea complicelui la pãcatul împotriva castitãţii este invalidã, cu excepţia pericolului morţii. Can. 731 - (= 982) Cel care se mãrturiseşte cã a denunţat în mod fals autoritãţii bisericeşti un confesor nevinovat de delictul solicitãrii la un pãcat împotriva castitãţii, nu va fi dezlegat decât dacã înainte şi-a retras în mod formal denunţarea falsã şi este dispus sã repare daunele, dacã existã. Can. 732 - § 1. (cf 981) În funcţie de calitatea, gravitatea şi numãrul pãcatelor, ţinând seama de condiţia penitentului şi de dispoziţia sa pentru a se converti, confesorul va administra medicamentul potrivit bolii, impunând operele de penitenţã corespunzãtoare. § 2. (cf 978) Sacerdotul îşi va aminti cã a fost constituit de Dumnezeu ministru al justiţiei şi milei divine; ca pãrinte spiritual va da şi sfaturi potrivite, pentru ca fiecare sã poatã progresa în vocaţia sa la sfinţenie. Can. 733 - § 1. (cf 983) Sigiliul sacramental este inviolabil; de aceea confesorul va lua seama cu atenţie sã nu dezvãluie cât de puţin, prin cuvânt sau prin semn sau prin orice alt mod şi din nici un motiv, penitentul. § 2. (= 983 § 2) Au obligaţia de a pãstra secretul şi interpretul, dacã existã, precum şi toţi ceilalţi cãrora le-a parvenit în orice fel ştirea pãcatelor din mãrturisire. Can. 734 - § 1. (= 984 § 1) Confesorului i se interzice cu desãvârşite sã foloseascã ştiinţa dobânditã în confesiune spre împovãrarea penitentului, chiar dacã este exclus orice pericol de dezvãluire. § 2. (= 984 § 2) Cel care este constituit ca autoritate nu trebuie sã se foloseascã, în nici un fel, în conducerea exterioarã, referitor la pãcate, de vreo ştire pe care a primit-o în confesiune, în orice timp. § 3. (cf 985) Conducãtorii institutelor de educaţie nu vor administra sacramentul penitenţei, în mod ordinar, elevilor lor. Can. 735 - § 1. (= 986 § 1) Toţi cei cãrora le este încredinţatã prin sarcinã grija sufletelor, au obligaţia gravã de a se îngriji ca sacramentul penitenţei sã fie administrat credincioşilor creştini încredinţaţi lor, care cer acest lucru la timp oportun, şi ca aceloraşi sã le fie oferitã posibilitatea de a avea acces la confesiunea individualã în zile şi ore convenabile lor. § 2. (cf 986 § 2) În caz de necesitate urgentã, oricare sacerdot care este înzestrat cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei, însã, în pericol de moarte, oricare alt sacerdot trebuie sã administreze acest sacrament. Can. 736 - § 1. (cf 964 § 1) Locul specific pentru celebrarea sacra-mentului penitenţei este biserica, rãmânând neschimbat dreptul particular. § 2. (964 § 3) Din cauzã de boalã sau dintr-o altã cauzã justã, acest sacrament poate fi celebrat chiar şi în afara locului specific. CAP. V DESPRE UNGEREA BOLNAVILOR Can. 737 - § 1. (cf 998) Prin ungerea sacramentalã a bolnavilor, îndeplinitã de sacerdot cu rugãciunea, credincioşii creştini afectaţi de boalã gravã şi cãiţi din inimã primesc harul prin care, întãriţi cu speranţa rãsplãţii veşnice şi dezlegaţi de pãcate, devin dispuşi la îndreptarea vieţii şi sunt ajutaţi sã treacã peste boalã sau sã o suporte cu rãbdare. § 2. (cf 1002) În Bisericile în care existã obişnuinţa administrãrii sacramentului ungerii de cãtre mai mulţi sacerdoţi împreunã, se va avea grijã sã se pãstreze, pe cât posibil, aceastã obişnuinţã. Can. 738 - (cf 1001) Credincioşii creştini vor primi cu bucurie ungerea bolnavilor ori de câte ori se îmbolnãvesc grav; pãstorii sufletelor, pe de altã parte, şi rudele celor bolnavi sã aibã grijã ca bolnavii sã fie ajutaţi prin acest sacrament la timpul oportun. Can. 739 - § 1. (1003 § 1) Ungerea bolnavilor o administreazã valid toţi şi numai sacerdoţii. § 2. (1003 § 2) Administrarea ungerii bolnavilor, prin funcţie, îi revine parohului, vicarului parohial şi tuturor celorlalţi sacerdoţi, cu privire la cei care i-au fost încredinţaţi spre îngrijire; însã, cu permisiunea cel puţin presupusã a celor citaţi mai sus, oricare sacerdot poate administra în mod licit acest sacrament, iar în caz de necesitate chiar trebuie sã o facã. Can. 740 - (cf 1005-1006) Credincioşii creştini, grav bolnavi, care şi-au pierdut simţurile sau uzul raţiunii, se presupune cã ar fi vrut sã le fie administrat acest sacrament în pericol de moarte sau, dupã pãrerea sacerdotului, chiar şi într-un alt timp. Can. 741 - (<> 999) Uleiul folosit în sacramentul ungerii bolnavilor trebuie, desigur, sã fie binecuvântat de însuşi sacerdotul care administreazã sacramentul, exceptând cazul în care dreptul particular al propriei Biserici sui iuris dispune altfel. Can. 742 - (cf 1000) Ungerile vor fi îndeplinite cu grijã prin cuvintele, ordinea şi felul prescris în cãrţile liturgice; însã, în caz de necesitate, este suficientã o singurã ungere, cu formula specificã. CAP. VI DESPRE SACRA HIROTONIRE Can. 743 - (cf 1008) Prin hirotonirea sacramentalã, îndeplinitã de Episcop în virtutea operei Spiritului Sfânt, sunt constituiţi miniştrii sacri cei care participã în diferitele grade, îmbogãţiţi cu sarcina şi puterea încredinţate de Hristos Domnul Apostolilor sãi, la vestirea Evangheliei şi la pãstorirea şi sfinţirea poporului lui Dumnezeu. ART. I Ministrul sacrei hirotoniri Can. 744 - (cf 1012) Numai Episcopul administreazã în mod valid sacra hirotonire prin punerea mâinilor şi prin rugãciunea prescrisã de Bisericã. Can. 745 - (cf 1013) Hirotonirea episcopalã este rezervatã, conform normei dreptului, Pontifului Roman, Patriarhului sau Mitropolitului, astfel încât nu este permis nici unui Episcop sã hirotoneascã Episcop pe cineva, dacã nu existã înainte un mandat legitim. Can. 746 - § 1. (cf 1014) Episcopul va fi hirotonit de trei Episcopi, exceptând cazul de extremã necesitate. § 2. (-) Al doilea şi al treilea Episcop, dacã nu pot fi prezenţi Episcopi ai aceleiaşi Biserici sui iuris din care face parte primul Episcop care hirotoneşte, pot fi şi din altã Bisericã sui iuris. Can. 747 - (1015) Candidatul la diaconat sau la preoţie va fi hirotonit de propriul Episcop eparhial sau, cu scrisoare legitimã de demitere, de un alt Episcop. Can. 748 - § 1. (cf 1016) Episcopul eparhial propriu, în ceea ce priveşte sacra hirotonire a celui care trebuie va fi înscris într-o Eparhie oarecare, este Episcopul eparhiei în care candidatul îşi are domiciliul sau al eparhiei pentru a cãrei servire candidatul a declarat în scris cã vrea sã se dedice; în ceea ce priveşte sacra hirotonire a celui care este deja înscris într-o eparhie, este Episcopul acelei eparhii. § 2. (-) Un Episcop eparhial nu poate hirotoni un candidat supus lui înscris într-o altã Bisericã sui iuris decât cu permisiunea Scaunului Apostolic; dacã, însã, este vorba de un candidat înscris în Biserica patriarhalã şi care are domiciliul sau cvasi-domiciliul în limitele teritoriului aceleiaşi Biserici, aceastã permisiune o poate acorda chiar şi Patriarhul. Can. 749 - (cf 1017) Episcopului îi este interzis sã celebreze sacra hirotonire în altã eparhie, fãrã permisiunea Episcopului eparhial, exceptând cazul în care dreptul particular al Bisericii patriarhale, referitor la Patriarh, stabileşte altfel. Can. 750 - § 1. (cf 1018) Rãmânând neschimbate cann. 472, 537 şi 560, § 1, pot da scrisorile de demitere: 1° Episcopul eparhial propriu; 2° Administratorul Bisericii patriarhale şi chiar, cu consimţãmântul colegiului consultorilor eparhiali, Administratorul eparhiei. § 2. Administratorul Bisericii patriarhale nu va acorda scrisorile de demitere celor care au fost respinşi de Patriarh, nici Administratorul eparhiei acelora care au fost respinşi de Episcopul eparhial. Can. 751 - (1020) Scrisorile de demitere nu vor fi acordate decât dupã ce s-au primit în prealabil toate mãrturiile pretinse de drept. Can. 752 - (cf 1021) Scrisorile de demitere pot fi expediate de Episcopul eparhial propriu oricãrui Episcop al aceleiaşi Biserici sui iuris, însã nu şi unui Episcop al unei Biserici diferite de cea a celui ce urmeazã a fi hirotonit, decât cu permisiunea celor despre care este vorba în can. 748, § 2. Can. 753 - (1023) Scrisorile de demitere pot fi restrânse sau revocate de însuşi cel care le-a acordat sau de succesorul sãu, însã, odatã acordate, nu se sting prin pierderea dreptului celui care le-a acordat. ART. II Despre subiectul sacrei hirotoniri Can. 754 - (= 1024) Sacra hirotonire o poate primi valid numai bãrbatul botezat. Can. 755 - (= 1030) Episcopul eparhial şi Superiorul major nu pot interzice diaconului supus lor destinat preoţiei ridicarea la aceeaşi preoţie decât dintr-un motiv foarte grav, fie şi ocult, rãmânând integru dreptul la recurs, conform normei dreptului. Can. 756 - (cf 1026) Nu este permisã constrângerea cuiva, în nici un fel şi din nici un motiv, de a primi hirotonirile sacre, sau îndepãrtarea unuia ce este apt, conform normei dreptului, de la primirea aceloraşi hirotoniri. Can. 757 - (1038) Celui ce refuzã sã primeascã o hirotonire sacrã superioarã nu i se poate interzice exercitarea hirotonirii sacre primite, exceptând cazul în care este reţinut de un impediment canonic sau în care se opune un alt motiv grav, dupã judecata Episcopului eparhial sau a Superiorului major. 1° Despre cele ce se cer candidaţilor la sacra hirotonire Can. 758 - § 1. (1025) Pentru ca un oarecare sã poatã fi hirotonit în mod licit se cer: 1° (1033) sã fi primit ungerea cu sfântul mir; 2° (1029) conduitã moralã şi calitãţi fizice şi psihice corespunzãtoare hirotonirii sacre ce urmeazã a fi primit; 3° (1031) vârsta prescrisã de drept; 4° (1032) ştiinţa necesarã; 5° (1034) sã fi primit hirotonirile inferioare, conform normei dreptului particular al propriei Biserici sui iuris; 6° (1035 § 2) respectarea intervalelor de timp prescrise de dreptul particular. § 2. Candidatului, pe lângã acestea, i se mai cere sã nu fie împiedicat conform normei can. 762. § 3. (-) În ceea ce priveşte admiterea la hirotonirile sacre a celor cãsãtoriţi, se va respecta dreptul particular al propriei Biserici sui iuris sau normele speciale stabilite de Scaunul Apostolic. Can. 759 - § 1. (1031 § 1) Vârsta prescrisã pentru diaconat este de douãzeci şi trei de ani împliniţi, pentru preoţie este de douãzeci şi patru de ani împliniţi, rãmânând neschimbat dreptul particular care ar pretinde o vârstã mai înaintatã. § 2. (1031 § 4) Dispensa de la vârsta cerutã de dreptul comun, care depãşeşte un an, este rezervatã Patriarhului, dacã este vorba de un candidat care are domiciliul sau cvasi-domiciliul în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, altfel Scaunului Apostolic. Can. 760 - § 1. Hirotonirea unui diacon este licitã numai dupã ce a fost trecut cu bine al patrulea an al curriculum de studii filosofico-teologice, exceptând cazul în care Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau Consiliul Ierarhilor a stabilit altfel. § 2. (<>1031 § 2) Însã, dacã este vorba despre un candidat care nu este destinat sacerdoţiului, este permis sã fie hirotonit diacon dupã ce a fost trecut cu bine al treilea an de studii despre care este vorba în can. 354; însã, dacã ulterior s-ar întâmpla sã fie admis la preoţie, acesta trebuie mai întâi sã-şi completeze studiile teologice în mod adecvat. Can. 761 - (1036) Candidatul la hirotonirea diaconalã sau a preoţiei, pentru a fi hirotonit în mod licit, trebuie sã dea Episcopului eparhial propriu sau Superiorului major o declaraţie semnatã de propria mânã, prin care atestã cã primeşte în mod spontan şi liber hirotonirea sacrã şi obligaţiile legate de aceeaşi hirotonire, şi cã se va dedica pentru totdeauna ministeriului bisericesc, cerând totodatã sã fie admis la primirea hirotonirii sacre. 2° Despre impedimentele la primirea sau exercitarea hirotonirilor sacre Can. 762 - § 1. (cf 1041) Este împiedicat de la primirea hirotonirilor sacre: 1° (1°) cel care suferã de vreo formã de demenţã sau de vreo altã infirmitate psihicã din cauza cãreia este considerat, dupã consultarea experţilor, inabil pentru îndeplinirea corespunzãtoare a ministeriului; 2° (2°) cel care a comis delictul apostaziei, al ereziei sau al schismei; 3° (3°) cel care a încercat [sã celebreze] cãsãtoria, chiar şi numai civilã, fie cã el ar fi fost împiedicat în celebrarea cãsãtoriei de legãtura cãsãtoriei sau de hirotonirea sacrã, ori de votul public perpetuu de castitate, fie cu o femeie unitã printr-o cãsãtorie validã sau legatã de acelaşi vot; 4° (4°) cel care a comis omucidere voluntarã sau s-a ocupat de provocare de avort cu efect produs şi toţi cei care au cooperat în mod pozitiv la aceasta; 5° (5°) cel care s-a mutilat pe sine sau a mutilat pe altcineva în mod grav şi premeditat sau care a încercat sã-şi ia viaţa; 6° (6°) cel care a împlinit un act al hirotonirii rezervat aceluia care este constituit în hirotonirea episcopalã sau a preoţiei, sau fiind privat de aceasta, ori fiindu-i interzisã exercitarea acesteia datoritã unei pedepse canonice oarecare; 7° (1042 2°) cel care exercitã o funcţie sau un serviciu interzis clericilor, despre care trebuie sã dea socotealã, pânã când, abandonate fiind funcţia şi serviciul, şi, de asemenea, fiind fãcutã darea de seamã, a devenit liber; 8° (1042 3°) neofitul, exceptând cazul în care, dupã judecata Ierarhului, este încercat suficient. § 2. Faptele din care pot proveni impedimentele despre care este vorba în § 1, nn. 2-6, nu genereazã impedimente dacã nu au fost pãcate grave şi externe, comise dupã botez. Can. 763 - <>1044 § 1-2) Este împiedicat de la exercitarea hirotonirilor sacre: 1° (1°) cel care a primit în mod ilegitim hirotonirile sacre, în timp ce era oprit de un impediment de primire a hirotonirilor sacre; 2° (2°) cel care a comis delictele sau faptele despre care este vorba în can. 762, § 1, nn. 2-6; 3° (1044 § 2 2°) cel care suferã de demenţã sau de vreo altã infirmitate psihicã despre care este vorba în can. 762, § 1, n. 1, pânã când Ierarhul, dupã consultarea unui expert, nu îi va permite exercitarea aceleiaşi hirotoniri sacre. Can. 764 - (cf 1040 c) Prin dreptul particular nu pot fi stabilite impedimente la primirea sau exercitarea hirotonirilor sacre; obiceiul care introduce, însã, un nou impediment sau care este contrar unui impediment stabilit prin dreptul comun, este respins. Can. 765 - (1045) Ignorarea impedimentelor nu scuteşte de la acestea. Can. 766 - (cf 1046) Impedimentele se multiplicã în funcţie de cauzele lor diferite, însã nu prin repetarea aceleiaşi cauze, exceptând cazul în care este vorba de impedimentul care provine din omuciderea voluntarã sau din provocarea avortului cu efect produs. Can. 767 - § 1. (1047 § 4) Episcopul eparhial sau Ierarhul unui institut de viaţã consacratã poate da dispensã supuşilor sãi de la impedimente la primirea sau exercitarea hirotonirilor sacre, exceptate fiind urmãtoarele: 1° (1047 § 1) dacã faptul care stã la baza impedimentului a fost deferit forului judecãtoresc; 2° impedimentele despre care este vorba în can. 762, §1, nn. 2-4. § 2. Dispensarea de la aceste impedimente este rezervatã Patriarhului în privinţa candidaţilor sau a clericilor care au domiciliul sau cvasi-domiciliul în limitele teritoriului Bisericii pe care o prezideazã; altfel Scaunului Apostolic. § 3. (cf 1048) Aceeaşi facultate de a dispensa este de competenţa oricãrui confesor în cazurile oculte mai urgente, în care nu se poate ajunge la autoritatea competentã, şi în care este iminent pericolul unei daune grave sau al infamiei, însã numai pentru ca penitenţii sã poatã exercita în mod licit hirotonirile sacre primite deja, rãmânând neschimbatã îndatorirea de a se prezenta cât mai repede la aceeaşi autoritate. Can. 768 - § 1. (cf 1049 § 1) În cererile pentru obţinerea dispensei vor fi indicate toate impedimentele; dispensa generalã, însã, este valabilã şi pentru impedimentele omise cu bunã credinţã, exceptate fiind cele despre care este vorba în can. 762, § 1, n. 4 sau celelalte deferite forului judecãtoresc, însã nu şi pentru cele trecute sub tãcere cu rea credinţã. § 2. (§ 2) Dacã este vorba despre impedimentul provenit din omuciderea voluntarã sau din procurarea avortul, pentru validitatea dispensei va fi prezentat şi numãrul delictelor. § 3. (§ 3) Dispensarea generalã de la impedimentele care privesc primirea hirotonirilor sacre este valabilã pentru toate hirotonirile. ART. III Despre cele ce trebuie sã preceadã sacra hirotonire Can. 769 - § 1. (cf 1050) Autoritatea care admite un candidat la sacra hirotonire va obţine: 1° (1036) declaraţia despre care este vorba în can. 761, precum şi certificatul ultimei sacre hirotoniri sau, dacã este vorba despre prima sacrã hirotonire şi certificatul de botez şi al ungerii cu sfântul mir; 2° (1053 § 3) în cazul în care candidatul este cãsãtorit, certificatul de cãsãtorie şi consimţãmântul dat în scris de cãtre soţie; 3° (1050 1°) certificatul de absolvire a studiilor; 4° (1051 1°) scrisoare de mãrturie din partea rectorului seminarului sau a Superiorului institutului de viaţã consacratã, ori a preotului cãruia i-a fost încredinţat candidatul în afara seminarului, cu privire la bunele moravuri ale aceluiaşi candidat; 5° scrisorile de mãrturie despre care este vorba în can. 771, § 3; 6° scrisorile de mãrturie, dacã astfel judecã potrivit, din partea altor Episcopi eparhiali sau Superiori ai institutelor de viaţã consacratã (1051 2°) unde candidatul a locuit câtva timp, cu privire la calitãţile candidatului şi la libertatea de orice impediment canonic. § 2. Aceste documente vor fi pãstrate în arhiva aceleiaşi autoritãţi. Can. 770 - (1052 §§ 1-3) Episcopul care hirotoneşte cu scrisori legitime de demitere, în care se afirmã despre candidat cã este corespunzãtor pentru a primi hirotonirea sacrã, se poate mulţumi cu aceastã atestare, însã nu este obligat; dacã considerã, în conştiinţa sa, cã respectivul candidat nu este corespunzãtor, nu îl va hirotoni. Can. 771 - § 1. Numele candidaţilor care urmeazã sã fie promovaţi la hirotonirile sacre, vor fi anunţate în mod public în biserica parohialã a fiecãrui candidat, conform normei dreptului particular. § 2. Toţi credincioşii creştini au obligaţia de a dezvãlui impedimentele, dacã au cunoştinţã de vreunul, Episcopului eparhial sau parohului, înainte de sacra hirotonire. § 3. Episcopul eparhial va încredinţa parohului care face publicãrile şi chiar şi unui alt preot, dacã astfel vede potrivit, sarcina de a se informa cu atenţie de la persoane demne de încredere cu privire la viaţa şi moravurile candidaţilor, şi de a trimite la curia eparhialã scrisorile de mãrturie care se referã la acea investigaţie şi la publicare. § 4. Episcopul eparhial nu va omite sã facã alte investigaţii, chiar private, dacã acest lucru este oportun. Can. 772 - (1039) Oricare candidat care urmeazã sã fie promovat la sacra hirotonire, se va dedica exerciţiilor spirituale în modul determinat de dreptul particular. ART. IV Despre timpul, locul, înregistrarea şi certificatul sacrei hirotoniri Can. 773 - (1010, 1011 § 2) Sacrele hirotoniri vor fi celebrate în bisericã, în zi de duminicã sau de sãrbãtoare, cu participarea cât mai numeroasã a credincioşilor creştini, exceptând cazul în care o cauzã justã recomandã altfel. Can. 774 - § 1. (1053 § 1) Dupã celebrarea sacrei hirotoniri, numele fiecãruia dintre cei hirotoniţi şi al Episcopului care a hirotonit, locul şi ziua hirotonirii, vor fi înregistrate într-un registru special, care va fi pãstrat în arhiva curiei eparhiale. § 2. (1053 § 2) Episcopul care a hirotonit, va da fiecãruia dintre cei hirotoniţi un certificat autentic privind sacra hirotonire primitã; aceştia, dacã au fost hirotoniţi de un Episcop cu scrisori de demitere, vor prezenta certificatul Episcopului eparhial propriu sau Superiorului major pentru înregistrarea sacrei hirotoniri într-un registru special care va fi pãstrat în arhivã. Can. 775 - (1054) Episcopul eparhial sau Superiorul major va trimite ştirea despre sacra hirotonire a fiecãrui diacon parohului la care este înregistrat botezul celui hirotonit. CAP. VII DESPRE CĂSĂTORIE Can. 776 - § 1. (cf 1055) Alianţa matrimonialã, fondatã de Creator şi structuratã dupã legile sale, prin care bãrbatul şi femeia constituie între ei, cu consimţãmânt personal irevocabil, consorţiul întregii vieţi, prin caracterul ei natural este orânduitã pentru binele soţilor şi pentru generarea şi educarea fiilor. § 2. (cf 1055 § 2) Prin instituire de cãtre Hristos, cãsãtoria validã între botezaţi este, prin însuşi faptul, un sacrament prin care soţii sunt uniţi de Dumnezeu dupã chipul uniunii fãrã defect dintre Hristos şi Bisericã, şi sunt ca şi consacraţi şi întãriţi prin harul sacramental. § 3. (1056) Proprietãţile esenţiale ale cãsãtoriei sunt unitatea şi indisolubilitatea care, în cãsãtoria dintre botezaţi, obţin o stabilitate specialã în virtutea sacramentului. Can. 777 - (cf 1135) Din cãsãtorie se nasc între soţi drepturi şi obligaţii egale cu privire la ceea ce ţine de consorţiul vieţii conjugale. Can. 778 - (1058) Pot încheia cãsãtorie toţi cei cãrora acest lucru nu le este interzis prin drept. Can. 779 - (1060) Cãsãtoria se bucurã de favoarea dreptului; de aceea, în caz de dubiu, se va stãrui pentru validitatea cãsãtoriei, pânã când se dovedeşte contrariul. Can. 780 - § 1. (1059) Cãsãtoria catolicilor, chiar dacã numai una din pãrţi e catolicã, este reglementatã nu numai de dreptul divin ci şi de cel canonic, rãmânând neschimbatã competenţa autoritãţii civile în ceea ce priveşte efectele pur civile ale cãsãtoriei. § 2. Cãsãtoria dintre o parte catolicã şi o parte botezatã necatolicã, rãmânând neschimbat dreptul divin, mai este reglementatã de asemenea: 1° de dreptul propriu al Bisericii sau al Comunitãţii bisericeşti cãreia îi aparţine partea necatolicã, dacã aceastã Comunitate are un drept matrimonial propriu; 2° de dreptul de care ţine partea necatolicã, dacã Comunitatea bisericeascã cãreia îi aparţine este lipsitã de un drept matrimonial propriu. Can. 781 - Dacã uneori Biserica trebuie sã judece în legãturã cu validitatea unei cãsãtorii a unor necatolici botezaţi: 1° în ce priveşte dreptul de care ţineau pãrţile la momentul celebrãrii cãsãtoriei, se va respecta can. 780, § 2; 2° în ce priveşte forma celebrãrii cãsãtoriei, Biserica recunoaşte orice formã prescrisã sau admisã de dreptul cãruia pãrţile îi erau supuse la momentul celebrãrii cãsãtoriei, cu condiţia sã fi fost exprimat în formã publicã consimţãmântul şi, dacã cel puţin una dintre pãrţi este credincios creştin al vreunei Biserici orientale necatolice, cu condiţia sã fi fost celebratã cãsãtoria cu rit sacru. Can. 782 - § 1. (1062 § 1) Logodna, care dupã o foarte veche tradiţie a Bisericilor orientale precede cãsãtoria în mod lãudabil, este reglementatã de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris. § 2. Din promisiunea de cãsãtorie nu se poate intenta acţiune pentru a cere celebrarea cãsãtoriei; se poate intenta în schimb pentru repararea daunelor dacã se datoreazã acest lucru în vreun fel. ART. I Despre grija pastoralã şi despre cele ce trebuie sã preceadã celebrarea cãsãtoriei Can. 783 - (cf 1063) Pãstorii sufletelor au obligaţia de a se îngriji astfel încât credincioşii creştini sã fie pregãtiţi pentru starea cãsãtoriei: 1° printr-o predicare şi catehizare adecvatã tinerilor şi adulţilor, prin care credincioşii creştini sã fie instruiţi asupra semnificaţiei cãsãtoriei creştine, asupra obligaţiilor soţilor între ei, precum şi asupra dreptului primordial şi asupra obligaţiei pe care pãrinţii o au de a se îngriji, dupã puterile proprii, de educaţia fizicã, cãlugãreascã, moralã, socialã şi culturalã a fiilor; 2° printr-o instruire personalã a viitorilor soţi asupra cãsãtoriei, prin care viitorii soţi vor fi dispuşi pentru noua stare; § 2. (cf 1065 § 2) Se recomandã cu stãruinţã logodnicilor catolici sã primeascã Divina Euharistie la celebrarea cãsãtoriei. § 3. (1063 4°) Dupã celebrarea cãsãtoriei, pãstorii sufletelor vor oferi cãsãtoriţilor ajutor pentru ca, respectând şi îngrijind cu fidelitate alianţa conjugalã, sã ajungã sã ducã în fiecare zi o viaţã tot mai sfântã şi mai deplinã în familie. Can. 784 - (cf 1067) Prin dreptul particular al fiecãrei Biserici sui iuris, împreunându-şi pãrerile cu Episcopii eparhiali ai celorlalte Biserici sui iuris care îşi exercitã puterea în acelaşi teritoriu, sã se stabileascã norme privind examinarea viitorilor miri şi celelalte mijloace de investigaţie, mai ales cu privire la botez şi starea liberã, care trebuie fãcute complet înainte de cãsãtorie, pe care respectându-le cu conştiinciozitate se poate purcede la celebrarea cãsãtoriei. Can. 785 - § 1. (1066) Pãstorii sufletelor au obligaţia, conform necesitãţilor locurilor şi timpurilor, sã excludã prin remedii potrivite toate pericolele privind celebrarea invalidã şi ilicitã a cãsãtoriei; de aceea, înainte de a se celebra cãsãtoria, trebuie sã aibã certitudinea cã nimic nu se opune celebrãrii valide şi licite. § 2. (1068) În cazul pericolului de moarte, dacã nu se pot avea alte dovezi, este suficientã, în caz cã nu existã mãrturii contrare, afirmaţia logodnicilor, dacã e cazul chiar sub jurãmânt, cã sunt botezaţi şi cã nu sunt opriţi de nici un impediment. Can. 786 - (= 1069) Toţi credincioşii creştini au obligaţia sã dezvãluie parohului sau Ierarhului locului, înainte de celebrarea cãsãtoriei, impedimentele pe care le-ar cunoaşte. Can. 787 - (cf 1070) Parohul care a efectuat investigaţiile îl va înştiinţa imediat despre rezultatul acestora, printr-un document autentic, pe parohul care trebuie sã binecuvânteze cãsãtoria. Can. 788 - Dacã, dupã investigaţiile fãcute cu grijã, mai persistã vreun dubiu asupra existenţei unui impediment, parohul va deferi problema Ierarhului locului. Can. 789 - (1071 § 1) Chiar dacã, pe de altã parte, cãsãtoria poate fi celebratã valid, sacerdotul, în afara celorlalte cazuri determinate de drept, fãrã permisiunea Ierarhului locului nu va binecuvânta: 1° cãsãtoria nomazilor; 2° cãsãtoria care, conform normei dreptului civil, nu poate fi recunoscutã sau încheiatã; 3° cãsãtoria celui care este reţinut de obligaţii naturale faţã de o terţã parte sau faţã de fiii nãscuţi dintr-o uniune precedentã cu acea parte; 4° cãsãtoria unui fiu minor fãrã ştirea sau împotriva voinţei pãrinţilor; 5° cãsãtoria celui cãruia i s-a interzis prin sentinţã bisericeascã sã treacã la o nouã cãsãtorie dacã nu îndeplineşte unele condiţii; 6° cãsãtoria celui care a abandonat în mod public credinţa catolicã, chiar dacã nu a trecut la o Bisericã sau Comunitate bisericeascã necatolicã; Ierarhul locului nu va acorda în acest caz permisiunea decât cu respectarea can. 814, cu referinţele de rigoare. ART. II Despre impedimentele dãrâmãtoare în general Can. 790 - § 1. (cf 1073) Impedimentul dãrâmãtor face persoana inabilã pentru celebrarea validã a cãsãtoriei. § 2. Impedimentul, chiar dacã îl are numai una din cele douã pãrţi, face totuşi invalidã cãsãtoria. Can. 791 - (= 1074) Se considerã public impedimentul care poate fi dovedit în for extern; altfel este ocult. Can. 792 - (<>1075 § 2) Prin dreptul particular al unei Biserici sui iuris nu se va stabili impedimente dãrâmãtoare decât pentru o cauzã foarte gravã, împreunându-şi pãrerile cu Episcopii eparhiali ai altor Biserici sui iuris interesate, şi dupã consultarea Scaunului Apostolic; nici o autoritate inferioarã, însã, nu poate stabili noi impedimente dãrâmãtoare. Can. 793 - (= 1076) Obiceiul care introduce un impediment nou sau care este contrar impedimentelor existente este respins. Can. 794 - § 1. (= 1077 § 1) Ierarhul locului poate interzice supuşilor sãi cãsãtoria, într-un caz special, oriunde ar locui aceştia, precum şi celorlalţi credincioşi creştini ai propriei Biserici sui iuris care se aflã actualmente în limitele teritoriului eparhiei, dar numai temporar, pentru o cauzã gravã şi cât timp aceasta dureazã. § 2. Dacã este vorba de Ierarhul locului care îşi exercitã puterea în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, Patriarhul poate adãuga o clauzã dãrâmãtoare unei astfel de interdicţii; în celelalte cazuri, însã, numai Scaunul Apostolic. Can. 795 - § 1. (1078 § 1) Ierarhul locului poate dispensa credincioşii creştini supuşi lui, oriunde ar locui aceştia, precum şi pe ceilalţi credincioşi creştini înscrişi în propria Bisericã sui iuris şi care se aflã actualmente în limitele teritoriului eparhiei, de la impedimentele de drept bisericesc cu excepţia urmãtoarelor: 1° al hirotonirii sacre; 2° al votului public perpetuu de castitate depus într-un institut cãlugãresc, exceptând cazul în care este vorba despre o congregaţie de drept eparhial; 3° al uciderii soţului. § 2. Dispensa de la aceste impedimente este rezervatã Scaunului Apostolic; Patriarhul, însã, poate dispensa de la impedimentele uciderii soţului şi votului public perpetuu de castitate emis în congregaţiile de orice condiţie juridicã. § 3. Nu se dã dispensã niciodatã de la impedimentul consangvinitãţii în linie dreaptã sau de gradul doi în linie colateralã. Can. 796 - § 1. (= 1079 § 1) În cazul pericolului urgent de moarte, Ierarhul locului poate dispensa credincioşii creştini supuşi lui, oriunde ar locui aceştia, precum şi pe ceilalţi credincioşi creştini care se aflã actualmente în limitele teritoriului eparhiei, de la forma celebrãrii cãsãtoriei şi de la toate şi fiecare dintre impedimentele de drept bisericesc, fie publice, fie oculte, exceptând impedimentul hirotonirii sacre a sacerdoţiului. § 2. În aceleaşi circumstanţe şi numai în cazurile în care nu poate fi abordat nici mãcar Ierarhul locului, aceeaşi putere de a dispensa o are parohul, un alt sacerdot înzestrat cu facultatea de a binecuvânta cãsãtoria şi sacerdotul catolic la care se referã can. 832, § 2; confesorul, însã, are aceeaşi putere, dacã este vorba despre impediment ocult, pentru forul intern, fie în cadrul, fie în afara actului confesiunii sacramentale. § 3. Se considerã cã Ierarhul locului nu putea fi abordat, dacã abordarea era posibilã numai într-un mod diferit de acela prin scrisoare sau prin acces personal. Can. 797 - § 1. (1080 § 1) Dacã se descoperã un impediment atunci când totul este pregãtit pentru celebrarea cãsãtoriei, şi cãsãtoria nu poate fi amânatã fãrã pericolul probabil al unui rãu grav pânã la obţinerea dispensei de la autoritatea competentã, au puterea de a dispensa de la toate impedimentele, cu excepţia celor la care se referã can. 795, § 1, nn. 1 şi 2, Ierarhul locului şi, cu condiţia sã fie un caz ocult, toţi cei la care se referã can 796, § 2, respectând condiţiile prescrise acolo. § 2. Aceastã putere este valabilã şi pentru validarea cãsãtoriei, dacã prin aşteptare ar exista acelaşi pericol şi nu este la dispoziţie timp suficient pentru abordarea autoritãţii competente. Can. 798 - (= 1081) Sacerdoţii la care se referã cann. 796, § 2 şi 797, § 1, îl vor înştiinţa imediat pe Ierarhul locului despre dispensa sau validarea acordatã pentru forul extern, iar aceasta va fi notatã în registrul cãsãtoriilor. Can. 799 - (cf 1082) Dacã rescriptul Scaunului Apostolic sau, în limitele competenţei lor, acela al Patriarhului sau al Ierarhului locului nu dispune altfel, dispensa acordatã în for intern nesacramental pentru un impediment ocult va fi notatã în arhiva secretã a curiei eparhiale, nefiind necesarã o altã dispensã pentru forul extern, chiar dacã ulterior impedimentul ocult ar deveni public. ART. III Despre impedimente în speţã Can. 800 - § 1. (= 1083 § 1) Bãrbatul înainte de împlinirea vârstei de şaisprezece ani, femeia înainte de împlinirea vârstei de patrusprezece ani nu pot celebra valid cãsãtoria. § 2. (cf 1083 § 2) Dreptul particular al Bisericii sui iuris are libertatea integralã de a stabili vârsta superioarã pentru celebrarea licitã a cãsãtoriei. Can. 801 - § 1. (= 1084 § 1) Impotenţa copulaţiei antecedente şi perpetue, fie din partea bãrbatului, fie din partea femeii, fie absolutã, fie relativã, prin însãşi natura ei dãrâmã cãsãtoria. § 2. Dacã impedimentul impotenţei este în dubiu, fie în dubiu de drept fie în dubiu de fapt, cãsãtoria nu trebuie împiedicatã şi nici, rãmânând dubiul, nu trebuie declaratã nulã. § 3. Sterilitatea nici nu interzice nici nu dãrâmã cãsãtoria, rãmânând neschimbat can. 821. Can. 802 - § 1. (= cf 1085 § 1) Încearcã [sã celebreze] invalid cãsãtoria cel care este ţinut de legãtura unei cãsãtorii precedente. §2. Chiar dacã cãsãtoria precedentã este invalidã sau dezlegatã din orice cauzã, nu este licit a celebra o altã cãsãtorie înainte de a rezulta în mod legitim şi cu certitudine invaliditatea sau dezlegarea precedentei. Can. 803 - (cf 1086 § 1) § 1. Cãsãtoria nu poate fi celebratã în mod valid cu cei nebotezaţi. § 2. Dacã la momentul celebrãrii cãsãtoriei una dintre pãrţi era consideratã în mod comun ca botezatã, sau dacã botezul sãu era în dubiu, se va presupune, conform normei can. 779, validitatea cãsãtoriei, pânã când se va dovedi cu certitudine cã una dintre pãrţi este botezatã iar cealaltã, în schimb, nebotezatã. § 3. În privinţa condiţiilor, pentru a se da dispensã, se va aplica can. 814. Can. 804 - (= 1087) Încearcã [sã celebreze] invalid cãsãtoria cel care este constituit în hirotonirea sacrã. Can. 805 - (= 1088) Încearcã [sã celebreze] invalid cãsãtoria cel care a depus votul public perpetuu de castitate într-un institut cãlugãresc. Can. 806 - (cf 1089) Nu poate fi celebratã în mod valid cãsãtoria cu o persoanã rãpitã sau chiar numai reţinutã în vederea celebrãrii cãsãtoriei cu ea, dacã nu cumva ulterior a fost separatã de cel care a rãpit-o sau reţinut-o şi, pusã într-un loc sigur şi liber, aceasta alege în mod spontan cãsãtoria. Can. 807 - (= 1090 § 1) § 1. Cine, în vederea celebrãrii cãsãtoriei cu o anumitã persoanã, a provocat moartea soţului acesteia sau a propriului soţ, încearcã invalid [sã celebreze] aceastã cãsãtorie. § 2. De asemenea, încearcã invalid [sã celebreze] cãsãtoria între ei, cei care, prin participare reciprocã fizicã sau moralã, au provocat moartea soţului. Can. 808 - § 1. (1091 § 1) În linie dreaptã de consangvinitate este invalidã cãsãtoria între toţi ascendenţii şi descendenţii. § 2. În linie colateralã este invalidã pânã la gradul patru inclusiv. § 3. Nu se va permite niciodatã cãsãtoria dacã subzistã vreun dubiu cã pãrţile ar fi consangvine în vreun grad în linie dreaptã sau de gradul doi în linie colateralã. § 4. Impedimentul consangvinitãţii nu se multiplicã. Can. 809 - § 1. (<>1092) Afinitatea dãrâmã cãsãtoria în orice grad în linie dreaptã şi de gradul doi în linie colateralã. § 2. Impedimentul afinitãţii nu se multiplicã. Can. 810 - § 1. (1093) Impedimentul onestitãţii publice apare: 1° dintr-o cãsãtorie invalidã, dupã ce s-a instaurat viaţa comunã; 2° din concubinaj notoriu sau public; 3° din instaurarea vieţii comune a celor care, fiind obligaţi la forma prescrisã de drept pentru celebrarea cãsãtoriei, au încercat [sã celebreze] cãsãtoria în faţa unui oficial civil sau a unui ministru necatolic. § 2. (1093) Acest impediment dãrâmã cãsãtoria în gradul întâi în linie dreaptã între bãrbat şi consangvinele femeii precum şi între femeie şi consangvinii bãrbatului. Can. 811 - § 1. Din botez se naşte, între naş şi botezat şi pãrinţii acestuia, o înrudire spiritualã care dãrâmã cãsãtoria. § 2. Dacã botezul se repetã sub condiţie, înrudirea spiritualã nu se naşte, exceptând cazul în care a doua oarã naşul a fost acelaşi. Can. 812 - (= 1094) Nu pot celebra în mod valid între ei cãsãtoria cei care sunt legaţi prin înrudire legalã apãrutã prin adopţie, în linie dreaptã sau de gradul doi în linie colateralã. ART. IV Despre cãsãtoriile mixte Can. 813 - (cf 1124) Cãsãtoria între douã persoane botezate dintre care una este catolicã, iar cealaltã necatolicã, fãrã permisiunea prealabilã a autoritãţii competente este interzisã. Can. 814 - (= 1125) Poate acorda permisiunea pentru motive juste Ierarhul locului; nu o va acorda, însã, dacã nu sunt îndeplinite condiţiile urmãtoare: 1° partea catolicã va declara cã este pregãtitã sã îndepãrteze pericolele abandonãrii credinţei şi va asigura cu o promisiune sincerã cã va face tot ceea ce-i stã în putere pentru ca toţi fiii sã fie botezaţi şi educaţi în Biserica catolicã; 2° privitor la aceste promisiuni, care vor fi fãcute de partea catolicã, cealaltã parte va fi înştiinţatã la timp, astfel încât sã rezulte sigur cã ea este cu adevãrat conştientã de promisiunea şi obligaţia pãrţii catolice; 3° ambele pãrţi vor fi instruite asupra scopurilor şi proprietãţilor esenţiale ale cãsãtoriei, care nu trebuie sã fie excluse de nici unul dintre cei doi logodnici. Can. 815 - (= 1126) Prin dreptul particular al fiecãrei Biserici sui iuris se va stabili modul în care se vor face aceste declaraţii şi promisiuni, care sunt totdeauna cerute, şi se va determina modul în care ele vor deveni cunoscute în forul extern şi prin care partea necatolicã va fi informatã. Can. 816 - (1128) Ierarhii locului şi ceilalţi pãstori sufleteşti se vor îngriji sã nu lipseascã soţului catolic şi fiilor nãscuţi din cãsãtoria mixtã ajutorul spiritual pentru îndeplinirea obligaţiilor lor de conştiinţã şi, pe lângã aceasta, sã-i ajute pe soţi la favorizarea unitãţii consorţiului vieţii conjugale şi familiale. ART. V Despre consimţãmântul matrimonial Can. 817 - § 1. (= 1057 § 2) Consimţãmântul matrimonial este actul de voinţã prin care un bãrbat şi o femeie, printr-o alianţã irevocabilã, se dãruiesc şi se acceptã reciproc în vederea constituirii cãsãtoriei. § 2. (= 1057 § 1) Consimţãmântul matrimonial nu poate fi înlocuit de nici o putere omeneascã. Can. 818 - (= 1095) Sunt incapabili de a celebra cãsãtoria: 1° cei care sunt lipsiţi de uzul suficient al raţiunii; 2° cei care suferã de defectul grav al discernãmântului judecãţii, privind drepturile şi obligaţiile matrimoniale esenţiale care trebuie acordate şi acceptate reciproc; 3° cei care din cauze de naturã psihicã nu îşi pot asuma obligaţiile esenţiale ale cãsãtoriei. Can. 819 - (= 1096) Pentru a se avea consimţãmânt matrimonial este necesar ca cei care celebreazã cãsãtoria, cel puţin sã nu ignore cã [însãşi] cãsãtoria este un consorţiu permanent între un bãrbat şi o femeie, orânduit spre procrearea fiilor, printr-o oarecare cooperare sexualã. Can. 820 - § 1. (= 1097) Eroarea cu privire la persoanã face cãsãtoria invalidã. § 2. Eroarea cu privire la o calitate a persoanei, chiar dacã reprezintã cauza cãsãtoriei, nu dãrâmã cãsãtoria, exceptând cazul în care acea calitate este înţeleasã în mod direct şi principal. Can. 821 - (= 1098) Cel care celebreazã cãsãtoria prin înşelãciune, în vederea obţinerii consimţãmântului, cu privire la vreo calitate a celeilalte pãrţi, care prin natura sa poate perturba în mod grav consorţiul vieţii conjugale, celebreazã invalid. Can. 822 - (= 1099) Eroarea cu privire la unitatea sau indisolubilitatea, ori la demnitatea sacramentalã a cãsãtoriei, cu condiţia sã nu determine voinţa, nu viciazã consimţãmântul matrimonial. Can. 823 - (= 1100) Cunoaşterea sau pãrerea privind nulitatea cãsãtoriei nu exclude în mod necesar consimţãmântul matrimonial. Can. 824 - § 1. (= 1101 § 1) Consimţãmântul interior sufletesc se presupune conform cuvintelor sau semnelor folosite în celebrarea cãsãtoriei. § 2. Dacã, însã, una dintre pãrţi sau ambele pãrţi, printr-un act pozitiv de voinţã, exclud însãşi cãsãtoria sau vreun element esenţial al cãsãtoriei sau vreo proprietate esenţialã, celebreazã invalid cãsãtoria. Can. 825 - (= 1103) Este invalidã cãsãtoria celebratã cu forţa sau din teamã gravã provocatã din afarã, chiar neintenţionat, de care cineva pentru a se elibera este constrâns sã aleagã cãsãtoria. Can. 826 - (cf 1102) Cãsãtoria sub condiţie nu poate fi celebratã valid. Can. 827 - (= 1107) Cãsãtoria, chiar dacã a fost celebratã invalid din cauza unui impediment sau a unui defect al formei prescrise de drept pentru celebrarea cãsãtoriei, consimţãmântul dat se presupune cã persistã pânã când rezultã revocarea sa. ART. VI Despre forma celebrãrii cãsãtoriei Can. 828 - § 1. (1108 § 1) Sunt valide numai cãsãtoriile care se celebreazã cu rit sacru în faţa Ierarhului locului sau a parohului locului sau a unui sacerdot cãruia, de cãtre unul sau celãlalt, i-a fost conferitã facultatea de a binecuvânta cãsãtoria, şi a cel puţin doi martori, dar în orice caz conform prescrierilor canoanelor care urmeazã, şi rãmânând neschimbate excepţiile la care se referã cann. 832 şi 834, § 2. § 2. Acest rit este considerat sacru prin însãşi intervenţia sacerdotului care asistã şi binecuvânteazã. Can. 829 - § 1. (cf 1109) Ierarhul locului şi parohul locului, dupã luarea în posesiune canonicã a funcţiei, atât timp cât deţin în mod legitim funcţia, binecuvânteazã în mod valid o cãsãtorie în orice loc din limitele teritoriului lor, fie cã logodnicii le sunt supuşi, fie cã nu le sunt, cu condiţia ca mãcar una dintre cele douã pãrţi sã fie înscrisã în propria Bisericã sui iuris. § 2. (1110) Ierarhul şi parohul personal, în virtutea funcţiei lor, binecuvânteazã în mod valid cãsãtoria, în limitele propriei competenţe, numai a acelora dintre care cel puţin unul din cei doi este supus lor. § 3. Patriarhul este înzestrat prin dreptul însuşi, respectând cele ce sunt de respectat conform dreptului, cu facultatea de a binecuvânta personal cãsãtoriile în orice parte a lumii, cu condiţia ca mãcar una dintre cele douã pãrţi sã fie înscrisã în Biserica pe care o prezideazã. Can. 830 - § 1. (1111 § 1) Ierarhul locului şi parohul locului, câtã vreme deţin în mod legitim funcţia, pot conferi sacerdoţilor oricãrei Biserici sui iuris, chiar şi ai Bisericii latine, facultatea de a binecuvânta o anume cãsãtorie în limitele teritoriului lor. § 2. Facultatea generalã de a binecuvânta cãsãtoriile, însã, o poate conferi numai Ierarhul locului, rãmânând în vigoare can. 302, § 2. § 3. Conferirea facultãţii de a binecuvânta cãsãtoriile, pentru a fi validã, va fi acordatã în mod expres unor determinaţi sacerdoţi şi, mai mult, dacã este vorba de facultatea generalã, în scris. Can. 831 - § 1. Ierarhul locului sau parohul locului binecuvânteazã în mod licit cãsãtoria: 1° (1115) dupã ce s-au convins cu privire la domiciliul sau cvasi-domiciliul sau locuirea pe timp de o lunã ori, dacã este vorba de un nomad, cu privire la locuirea actualã a unuia sau a celuilalt dintre viitorii soţi la locul cãsãtoriei; 2° (1115 b) dupã ce a obţinut, dacã lipsesc aceste condiţii, permisiunea Ierarhului sau parohului domiciliului sau cvasi-domiciliului uneia sau celeilalte pãrţi, exceptând cazul în care o cauzã justã scuzã de la acestea; 3° în locul chiar exclusiv al unei alte Biserici sui iuris, exceptând cazul în care Ierarhul care îşi exercitã în acel loc puterea s-a împotrivit în mod expres. § 2. Cãsãtoria se va celebra în faţa parohului mirelui, exceptând cazul în care dreptul particular stabileşte altfel sau o cauzã justã scuzã de la aceasta. Can. 832 - § 1. (1116 § 1) Dacã nu se poate avea sau ajunge, fãrã un prejudiciu grav, la un sacerdot competent conform normei dreptului, cei care au intenţia de a celebra o cãsãtorie adevãratã, o pot celebra valid şi licit chiar şi numai în faţa martorilor: 1° în pericol de moarte; 2° în afara pericolului de moarte, cu condiţia sã se prevadã în mod prudent cã o asemenea stare de lucruri va dura o lunã. § 2. Atât în unul cât şi în celãlalt caz, dacã este disponibil un alt sacerdot, acesta va fi chemat, dacã este posibil, pentru a binecuvânta cãsãtoria, rãmânând în vigoare validitatea cãsãtoriei chiar şi numai în faţa martorilor; în aceste cazuri poate fi chemat chiar şi un sacerdot necatolic. § 3. În situaţia în care cãsãtoria a fost celebratã numai în faţa martorilor, soţii nu vor neglija sã primeascã cât mai repede de la sacerdot binecuvântarea cãsãtoriei. Can. 833 - § 1. Ierarhul locului poate conferi oricãrui sacerdot catolic facultatea de a binecuvânta cãsãtoria credincioşilor creştini ai unei oarecare Biserici orientale necatolice, care nu pot ajunge fãrã un prejudiciu grav la sacerdotul propriei Biserici, dacã ei cer acest lucru spontan şi cu condiţia sã nu existe nimic care sã împiedice celebrarea validã şi licitã a cãsãtoriei. § 2. Sacerdotul catolic, dacã este posibil, înainte de a binecuvânta cãsãtoria, va înştiinţa despre acest fapt autoritatea competentã a acelor credincioşi creştini. Can. 834 - § 1. Forma prescrisã de drept pentru celebrarea cãsãtoriei va fi respectatã dacã cel puţin una sau alta dintre pãrţile care celebreazã cãsãtoria a fost botezatã în Biserica catolicã sau este primitã în ea. § 2. Dacã, însã, partea catolicã înscrisã într-o oarecare Bisericã orientalã sui iuris celebreazã cãsãtoria cu o parte care aparţine unei Biserici orientale necatolice, forma prescrisã de drept pentru celebrarea cãsãtoriei se va respecta numai pentru liceitate; pentru validitate, în schimb, este cerutã binecuvântarea sacerdotului respectând cele ce sunt de respectat, conform dreptului. Can. 835 - Dispensa de la forma prescrisã de drept pentru celebrarea cãsãtoriei este rezervatã Scaunului Apostolic sau Patriarhului, care o va acorda doar pentru un motiv grav. Can. 836 - (= 1119) Exceptând cazul de necesitate, în celebrarea cãsãtoriei se vor respecta prescrierile cãrţilor liturgice şi obiceiurile legitime. Can. 837 - § 1. (1104 §§ 1-2) Pentru celebrarea validã a cãsãtoriei este necesar ca pãrţile sã fie prezente simultan şi sã-şi exprime în mod reciproc consimţãmântul matrimonial. § 2. (<> 1105) Cãsãtoria nu poate fi celebratã valid prin intermediul unui procurator, exceptând cazul în care este stabilit altfel prin dreptul particular al propriei Biserici sui iuris, caz în care vor fi prevãzute şi condiţiile sub care o asemenea cãsãtorie poate fi celebratã. Can. 838 - § 1. (cf 1118 § 1) Cãsãtoria se va celebra în biserica parohialã sau, cu permisiunea Ierarhului locului sau a parohului locului, într-un alt loc sacru; nu se poate celebra, în schimb, în alte locuri decât cu permisiunea Ierarhului locului. § 2. Referitor la timpul celebrãrii cãsãtoriei, se vor respecta normele stabilite de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris. Can. 839 - (= 1127 § 3) Este interzisã, înainte sau dupã celebrarea canonicã, o altã celebrare cãlugãreascã a aceleiaşi cãsãtorii pentru a da sau a reînnoi consimţãmântul matrimonial, cum este, de asemenea, interzisã o celebrare cãlugãreascã în care sacerdotul catolic şi ministrul necatolic cer consimţãmântul pãrţilor. Can. 840 - § 1. (cf 1130) Permisiunea pentru o cãsãtorie secretã poate fi acordatã de Ierarhul locului pentru un motiv grav şi urgent, şi comportã obligaţia gravã a pãstrãrii secretului din partea Ierarhului locului, a parohului, a sacerdotului înzestrat cu facultatea de a binecuvânta cãsãtoria, a martorilor şi a unuia dintre soţi, atunci când celãlalt nu consimte divulgarea. § 2. (= 1132) Obligaţia pãstrãrii secretului de cãtre Ierarhul locului înceteazã dacã este iminent un scandal grav sau o ofensã gravã împotriva sfinţeniei cãsãtoriei datoritã respectãrii secretului. § 3. (cf 1133) Cãsãtoria celebratã în secret va fi înregistratã numai într-un registru special care va fi pãstrat în arhiva secretã a curiei eparhiale, dacã nu cumva se opune acestui lucru o cauzã foarte gravã. Can. 841 - § 1. (= 1121 §§ 1.3) Cãsãtoria fiind celebratã, parohul locului unde s-a celebrat sau acela care îi ţine locul, chiar dacã nici unul din cei doi nu a binecuvântat cãsãtoria, va înregistra cât mai repede în registrul cãsãtoriilor numele soţilor, al sacerdotului care a dat binecuvântarea şi ale martorilor, locul şi ziua celebrãrii cãsãtoriei, dispensa, dacã este cazul, de la forma celebrãrii cãsãtoriei sau de la impedimente şi cine a acordat-o, împreunã cu impedimentul şi gradul sãu, facultatea conferitã pentru binecuvântarea cãsãtoriei, precum şi celelalte lucruri, dupã modul prescris de propriul Episcop eparhial. § 2. (= 1122 §§ 1-2) Pe lângã acestea, parohul locului va nota în registrul botezaţilor cã soţul, în ziua cutare, a celebrat cãsãtoria în parohia sa; însã, dacã soţul a fost botezat în altã parte, parohul locului va trimite dovada cãsãtoriei, personal sau prin intermediul curiei eparhiale, parohului la care a fost înregistrat botezul soţului şi nu va fi liniştit pânã când nu a primit ştirea despre înregistrarea cãsãtoriei în registrul botezaţilor. § 3. (= 1121 § 2) În cazul în care cãsãtoria a fost celebratã conform normei can. 832, sacerdotul, dacã a binecuvântat-o, sau, altfel, martorii şi soţii, trebuie sã se îngrijeascã astfel încât celebrarea cãsãtoriei sã fie cât mai repede înregistratã în registrele prescrise. Can. 842 - (= 1123) În cazul în care cãsãtoria este validatã pentru forul extern sau declaratã nulã sau dezlegatã în mod legitim altfel decât prin moarte, parohul locului unde s-a celebrat cãsãtoria trebuie sã fie înştiinţat pentru a se nota faptul în registrele cãsãtoriilor şi botezaţilor. ART. VII Despre validarea cãsãtoriei 1° Despre validarea simplã Can. 843 - § 1. (= 1156 § 1) Pentru validarea unei cãsãtorii invalide datoritã unui impediment dãrâmãtor, se cere sã înceteze existenţa impedimentului sau sã se dea dispensã pentru el şi cel puţin partea conştientã de impediment sã-şi reînnoiascã consimţãmântul. § 2. Aceastã reînnoire este cerutã pentru validitatea validãrii chiar dacã iniţial ambele pãrţi şiau dat consimţãmântul şi apoi nu l-au revocat. Can. 844 - (= 1157) Reînnoirea consimţãmântului trebuie sã fie un nou act de voinţã în vederea cãsãtoriei despre care partea care reînnoieşte ştie, sau presupune, cã a fost invalidã de la început. Can. 845 - § 1. (1158 § 1) Dacã impedimentul este public, consimţãmântul va fi reînnoit de cãtre ambele pãrţi în forma prescrisã de drept pentru celebrarea cãsãtoriei. § 2. Dacã impedimentul este ocult, este suficient sã fie reînnoit consimţãmântul în mod privat şi în secret; de cãtre partea conştientã de impediment, cu condiţia ca partea cealaltã sã persiste în consimţãmântul dat, sau de cãtre ambele pãrţi, dacã impedimentul este cunoscut de ambele pãrţi. Can. 846 - § 1. (= 1159 § 1) Cãsãtoria invalidã, din cauzã de defect de consimţãmânt, este validatã dacã partea care nu a consimţit consimte acum, cu condiţia sã persiste consimţãmântul dat de cãtre cealaltã parte. § 2. Dacã defectul de consimţãmânt nu poate fi dovedit, este suficient ca partea care nu a consimţit sã-şi dea consimţãmântul în mod privat şi în secret. § 3. Dacã defectul de consimţãmânt poate fi dovedit, este necesar sã fie reînnoit consimţãmântul în forma prescrisã de drept pentru celebrarea cãsãtoriei. Can. 847 - (cf 1160) Cãsãtoria invalidã din cauzã de defect al formei prescrise de drept pentru celebrarea cãsãtoriei, pentru a deveni validã trebuie sã fie celebratã din nou în aceastã formã. 2° Despre însãnãtoşirea în rãdãcinã Can. 848 - § 1. (= 1161 § 1) Însãnãtoşirea în rãdãcinã a unei cãsãtorii invalide este validarea acesteia fãrã reînnoirea consimţãmântului, acordatã de cãtre autoritatea competentã, aducând cu sine dispensarea de la impediment, dacã existã, precum şi de la forma prescrisã de drept pentru celebrarea cãsãtoriei, dacã nu a fost respectatã, şi, de asemenea, retroactivitatea efectelor canonice. § 2. Validarea are loc de la momentul acordãrii concesiei; retroactivitatea, însã, se înţelege ca fiind fãcutã la momentul celebrãrii cãsãtoriei exceptând cazul în care se prevede în mod expres altfel în concesie. Can. 849 - § 1. (1164 § 1) Însãnãtoşirea în rãdãcinã a unei cãsãtorii poate fi concesionatã valid chiar fãrã ştirea uneia dintre pãrţi sau a amândurora. § 2. Însãnãtoşirea în rãdãcinã sã nu fie acordatã decât pentru un motiv grav şi numai dacã e probabil cã pãrţile vor sã persiste în consorţiul vieţii conjugale. Can. 850 - § 1. (1163 § 1) Cãsãtoria invalidã poate fi însãnãtoşitã cu condiţia sã persiste consimţãmântul ambelor pãrţi. § 2. (1163 § 2) Cãsãtoria invalidã, datoritã unui impediment de drept divin, nu poate fi însãnãtoşitã valid decât dupã ce impedimentul a încetat sã existe. Can. 851 - § 1. (= 1162 § 1) Dacã nu mai existã consimţãmântul uneia sau al ambelor pãrţi, cãsãtoria nu poate fi însãnãtoşitã valid în rãdãcinã, fie cã nu a existat de la început consimţãmântul, fie cã, dupã ce iniţial a fost dat, a fost revocat ulterior. § 2. (= 1162 § 2) Dacã, însã, consimţãmântul nu a existat într-adevãr de la început, dar apoi a fost dat, însãnãtoşirea poate fi acordatã de la momentul în care a fost dat consimţãmântul. Can. 852 - (cf 1165 § 2) Patriarhul şi Episcopul eparhial pot concede însãnãtoşirea în rãdãcinã pentru fiecare caz în parte, dacã validitãţii i se opune defectul formei prescrise de drept pentru celebrarea cãsãtoriei, sau vreun impediment pentru care aceştia înşişi pot da dispensã, şi în cazurile prescrise de drept, dacã au fost îndeplinite condiţiile la care se referã can. 814; în celelalte cazuri, şi dacã este vorba de impediment de drept divin, care a încetat sã mai existe, însãnãtoşirea în rãdãcinã poate fi concesionatã numai de cãtre Scaunul Apostolic. ART. VIII Despre separarea soţilor 1° Despre desfacerea legãturii Can. 853 - (cf 1141) Legãtura sacramentalã a cãsãtoriei, odatã ce cãsãtoria a fost consumatã, nu poate fi desfãcutã de nici o putere omeneascã şi din nici un motiv, cu excepţia morţii. Can. 854 - § 1. (1143 § 1) Cãsãtoria încheiatã între doi nebotezaţi se desface prin dreptul însuşi, prin privilegiul paulin, în favoarea credinţei pãrţii care a primit botezul, dacã se celebreazã de cãtre aceeaşi parte o nouã cãsãtorie, cu condiţia ca partea nebotezatã sã o pãrãseascã. § 2. (1143 § 2) Se considerã cã partea nebotezatã o pãrãseşte [pe partea botezatã] dacã nu vrea sã coabiteze în mod pacific cu partea botezatã fãrã jignirea Creatorului, exceptând cazul în care aceasta, dupã primirea botezului, i-a dat aceleia un motiv just pentru a o pãrãsi. Can. 855 - § 1. (= 1144 § 1) Pentru ca partea botezatã sã celebreze valid o nouã cãsãtorie, partea nebotezatã trebuie sã fie interpelatã dacã: 1° vrea sã primeascã şi ea botezul; 2° cel puţin vrea sã coabiteze în mod pacific cu partea botezatã, fãrã jignirea Creatorului. § 2. (= 1144 § 2) Aceastã interpelare va fi fãcutã dupã botez [-ul pãrţii botezate deja]; însã Ierarhul locului poate permite, pentru un motiv grav, ca interpelarea sã fie fãcutã înainte de botez, ba chiar poate da dispensã de la interpelare, fie înainte, fie dupã botez, dacã printr-o procedurã cel puţin sumarã şi extrajudiciarã rezultã cã ea nu se poate face sau cã ar fi inutilã. Can. 856 - § 1. (= 1145 § 1) Interpelarea se face, de regulã, de cãtre autoritatea Ierarhului locului pãrţii convertite, care trebuie sã acorde celuilalt soţ un interval de timp pentru a rãspunde, dacã a cerut acest lucru, însã admonestându-l cã, dupã trecerea inutilã a acestui interval de timp, tãcerea sa va fi consideratã ca un rãspuns negativ. § 2. Interpelarea, chiar fãcutã în privat de însãşi partea convertitã, este valabilã, ba mai mult, este şi licitã, dacã forma prescrisã mai sus nu poate fi respectatã. § 3. În ambele cazuri trebuie sã rezulte, în mod legitim, în for extern, interpelarea fãcutã şi rezultatul ei. Can. 857 - (1146) Partea botezatã are dreptul de a celebra o nouã cãsãtorie cu o parte catolicã dacã: 1° cealaltã parte rãspunde negativ la interpelare; 2° interpelarea a fost omisã legitim; 3° partea nebotezatã, fie cã a fost deja interpelatã, fie cã nu, înainte persista în coabitarea pacificã dar apoi a pãrãsit [partea botezatã] fãrã un motiv just; în acest caz, însã, interpelarea trebuie fãcutã înainte, conform normei cann. 855 şi 856. Can. 858 - (= 1147) Ierarhul locului, totuşi, poate îngãdui din motive grave ca partea botezatã, care face uz de privilegiul paulin, sã celebreze o cãsãtorie cu o parte necatolicã, fie botezatã, fie nebotezatã, respectând în plus şi prescrierile canoanelor privind cãsãtoria mixtã. Can. 859 - § 1. (1148 § 1) Nebotezatul care are în acelaşi timp mai multe soţii nebotezate, dupã ce a primit botezul în Biserica catolicã, dacã îi este greu sã rãmânã cu prima dintre ele, poate sã o reţinã pe una din ele, demiţându-le pe celelalte; acelaşi lucru este valabil şi pentru femeia nebotezatã care are în acelaşi timp mai mulţi soţi nebotezaţi. § 2. În acest caz, cãsãtoria va fi celebratã în forma prescrisã de drept pentru celebrarea cãsãtoriei, respectând şi celelalte prescrise de drept. § 3. Ierarhul locului, ţinând cont de condiţia moralã, socialã, economicã a locurilor şi persoanelor, se va îngriji sã fie prevãzute suficient necesitãţile celor demişi, dupã normele dreptãţii, caritãţii şi echitãţii. Can. 860 - (1149) Nebotezatul care, dupã ce a primit botezul în Biserica catolicã, nu poate restabili coabitarea cu soţul nebotezat, din cauza captivitãţii sau a persecuţiei, poate celebra o altã cãsãtorie licit, chiar dacã, între timp, cealaltã parte a primit botezul, rãmânând neschimbat can. 853. Can. 861 - (= 1150) În caz de dubiu, privilegiul credinţei se bucurã de favoarea dreptului. Can. 862 - (= cf 1142) Cãsãtoria neconsumatã poate fi desfãcutã pentru un motiv just, de cãtre Pontiful Roman, la cererea ambelor pãrţi sau a uneia sau a celeilalte dintre ele, chiar dacã cealaltã se împotriveşte. 2° Despre separarea cu rãmânerea legãturii Can. 863 - § 1. (= 1152 § 1) Se recomandã cu stãruinţã ca soţul, mişcat de caritate şi preocupat pentru binele familiei, sã nu refuze iertarea partenerului adulter şi sã nu rupã consorţiul vieţii conjugale; dacã, însã, nu i-a iertat în mod expres sau tacit vina aceluiaşi, are dreptul de a desface consorţiul vieţii conjugale, exceptând cazul în care a consimţit la adulter ori a dat motiv pentru adulter sau şi el însuşi a comis adulter. § 2. Este [se numeşte] iertare tacitã dacã soţul inocent, dupã ce a luat cunoştinţã de adulter, cu voia sa s-a comportat cu celãlalt soţ cu afecţiune conjugalã; [aceastã iertare] se presupune, însã, dacã a pãstrat pentru şase luni consorţiul vieţii conjugale şi nu a recurs în aceastã problemã la autoritatea bisericeascã sau civilã. § 3. Dacã soţul inocent desface din proprie iniţiativã consorţiul vieţii conjugale, trebuie ca în termen de şase luni sã înainteze cauza de separare autoritãţii competente care, dupã examinarea tuturor circumstanţelor sã aprecieze dacã soţul inocent poate fi determinat sã ierte vina şi sã nu prelungeascã separarea. Can. 864 - § 1. (cf 1153 § 1) Dacã unul sau altul dintre soţi face viaţa în comun periculoasã sau durã pentru soţ sau pentru copii, îi dã celuilalt un motiv legitim de a-l pãrãsi pe baza unui decret al Ierarhului locului şi chiar şi a propriei autoritãţi dacã existã pericol prin întârziere. § 2. Celelalte motive pot fi stabilite de dreptul particular al Bisericii sui iuris în funcţie de obiceiurile popoarelor şi circumstanţele locurilor. § 3. (1153 § 2) În toate cazurile, dispãrând motivul separãrii, se va restaura consorţiul vieţii conjugale, dacã nu cumva se hotãrãşte altfel de cãtre autoritatea competentã. Can. 865 - (= 1154) Dupã ce a avut loc separarea soţilor, se va avea totdeauna grijã, în mod oportun, de întreţinerea necesarã şi de educaţia fiilor. Can. 866 - (= 1155) În mod lãudabil, soţul inocent îl poate admite din nou pe celãlalt soţ la consorţiul vieţii conjugale; în acest caz el renunţã la dreptul de separare. CAP. VIII DESPRE SACRAMENTALE, DESPRE LOCURILE ŞI DESPRE TIMPURILE SACRE, DESPRE CULTUL SFINŢILOR, DESPRE VOT ŞI DESPRE JURĂMÂNT ART. I Despre sacramentale Can. 867 - § 1. (cf 1166) Prin sacramentale, care sunt semne sacre prin care cu o anumitã imitare a sacramentelor, sunt arãtate şi obţinute prin înduplecarea Bisericii efecte mai ales spirituale, oamenii sunt dispuşi pentru a primi efectul principal al sacramentelor şi sunt sfinţite diferitele împrejurãri ale vieţii. § 2. Cu privire la sacramentale se vor respecta normele dreptului particular al propriei Biserici sui iuris. ART. II Despre locurile sacre Can. 868 - (cf 1205) Locurile sacre, care sunt destinate cultului divin, nu pot fi întemeiate decât cu permisiunea Episcopului eparhial, dacã dreptul comun nu stabileşte în mod expres altfel. 1° Despre biserici Can. 869 - (cf 1214 1205) Biserica este un edificiu dedicat în exclusivitate cultului divin prin consacrare sau binecuvântare. Can. 870 - (= 1215) Nu se va construi nici un edificiu cu destinaţie de bisericã fãrã consimţãmântul expres, dat în scris, de Episcopul eparhial, dacã dreptul comun nu dispune altfel. Can. 871 - § 1. Vor fi dedicate prin consacrare bisericile catedrale şi, dacã este posibil, bisericile parohiale, bisericile mãnãstirilor şi bisericile anexate casei cãlugãreşti. § 2. (= 1206) Consacrarea este rezervatã Episcopului eparhial, care poate conferi facultatea de a consacra o bisericã unui alt Episcop; cu privire la consacrarea sau binecuvântarea bisericii care a avut loc, se va redacta un document de pãstrat în arhiva curiei eparhiale. Can. 872 - § 1. (cf 1220 § 1) Va fi îndepãrtat de biserici tot ceea ce este în dezacord cu sfinţenia locului. § 2. Toţi cei cãrora le revine acest lucru, vor avea grijã ca în biserici sã fie menţinutã acea curãţenie decentã care se cuvine casei lui Dumnezeu şi vor folosi mijloace de siguranţã pentru a pãstra lucrurile sacre şi preţioase. Can. 873 - § 1. (1222 § 1) Dacã vreo bisericã nu mai poate fi folositã în nici un fel pentru cultul divin şi nu existã posibilitatea restaurãrii ei, poate fi redusã de Episcopul eparhial la uz profan, dar nu josnic. § 2. Dacã alte cauze grave recomandã ca vreo bisericã sã nu mai fie folositã pentru cultul divin, Episcopul eparhial o poate reduce la uz profan nejosnic dupã ce a consultat consiliul preoţesc, cu consimţãmântul celor care revendicã în mod legitim drepturi asupra ei, şi cu condiţia ca acest fapt sã nu fie în detrimentul mântuirii sufletelor. 2° Despre cimitire şi despre funeraliile bisericeşti Can. 874 - § 1. Biserica catolicã are dreptul de a poseda propriile cimitire. § 2. (1240 §§ 1-2) Unde este posibil, se vor avea cimitire proprii ale Bisericii sau cel puţin spaţii în cimitirele civile, destinate credincioşilor creştini defuncţi, şi unele şi celelalte binecuvântate; iar dacã acest lucru nu poate fi obţinut se va binecuvânta mormântul cu ocazia funeraliilor. § 3. (= 1242) Defuncţii nu vor fi înmormântaţi în biserici, obiceiul contrar fiind respins, exceptând cazul în care este vorba de cei care au fost Patriarhi, Episcopi sau Exarhi. § 4. (= 1241 § 1) Parohiile, mãnãstirile şi celelalte institute cãlugãreşti pot avea propriile cimitire. Can. 875 - Funeraliile bisericeşti, prin care Biserica obţine pentru defuncţi ajutorul spiritual, onoreazã trupurile lor şi totodatã aduce celor vii mângâierea speranţei; trebuie sã fie acordate tuturor credincioşilor creştini şi catehumenilor defuncţi, exceptând cazul în care sunt privaţi de acestea prin drept. Can. 876 - § 1. (cf 1183 § 3) Dupã judecata prudentã a Ierarhului locului, funeraliile bisericeşti pot fi acordate necatolicilor botezaţi, exceptând cazul în care rezultã voinţa lor contrarã şi dacã nu se poate avea ministrul propriu. § 2. (= 1183 § 2) Copiii pe care pãrinţii intenţionau sã-i boteze şi ceilalţi care în vreun fel erau consideraţi apropiaţi de Bisericã, dar care au decedat înainte de a primi botezul, pot beneficia, de asemenea, de funeraliile bisericeşti dupã judecata prudentã a Ierarhului locului. § 3. (cf 1176 § 3) Celor care au ales incinerarea cadavrului propriu, dacã nu rezultã cã au fãcut aceasta mişcaţi de motive contrare vieţii creştine, li se vor acorda funeraliile bisericeşti, celebrate astfel încât sã nu se ascundã cã Biserica pune înaintea incinerãrii înmormântarea trupurilor, şi astfel încât sã se evite scandalizarea. Can. 877 - (cf 1148) Vor fi privaţi de funeraliile bisericeşti, exceptând cazul în care înainte de moarte au dat oarecare semne de pocãinţã, pãcãtoşii cãrora acestea nu le pot fi acordate fãrã scandalizarea publicã a credincioşilor creştini. Can. 878 - § 1. (cf 1181) În celebrarea funeraliilor bisericeşti se va evita orice favorizare a vreunei persoane. § 2. (cf 1181) Rãmânând neschimbat can. 1013, se recomandã cu stãruinţã ca Episcopii eparhiali sã introducã, pe cât posibil, practica conform cãreia, cu ocazia funeraliilor bisericeşti, sã se primeascã numai acele ofrande pe care credincioşii creştini le oferã în mod spontan. Can. 879 - (= 1182) Terminatã fiind înmormântarea, se va face adnotarea în registrul defuncţilor, conform normei dreptului particular. ART. III Despre zilele de sãrbãtoare şi de penitenţã Can. 880 - § 1. (1242 § 1) Instituirea, transferarea sau suprimarea zilelor de sãrbãtoare sau de penitenţã comune tuturor Bisericilor orientale, îi revine numai autoritãţii supreme a Bisericii, rãmânând neschimbat § 3. § 2. Instituirea, transferarea sau suprimarea zilelor de sãrbãtoare sau de penitenţã specifice fiecãrei Biserici sui iuris, îi revine şi acelei autoritãţi cãreia îi revine stabilirea dreptului particular al Bisericilor, însã ţinând cont cum se cuvine de celelalte Biserici sui iuris şi rãmânând neschimbat can. 40, § 1. § 3. (cf 1246 § 1) Zilele de sãrbãtoare de poruncã comune tuturor Bisericilor orientale sunt, în afara zilelor de duminicã, zilele Naşterii Domnului nostru Isus Hristos, Arãtarea Domnului, Înãlţarea la cer, Adormirea Sfintei Maici a lui Dumnezeu Maria şi zilele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, rãmânând neschimbat dreptul particular al Bisericii sui iuris aprobat de Scaunul Apostolic, prin care unele zile de sãrbãtoare de poruncã sunt suprimate sau transferate pe duminicã. Can. 881 - § 1. (cf 1247 a) Credincioşii creştini au obligaţia, în zilele de duminicã şi de sãrbãtoare de poruncã, sã participe la Divina Liturghie ori, dupã prescrierile sau obiceiul legitim al propriei Biserici sui iuris, la celebrarea laudelor divine. § 2. (cf 1248 § 1) Pentru ca credincioşii creştini sã-şi poatã îndeplini mai uşor aceastã obligaţie, se stabileşte cã timpul util decurge de la vecernia din ajun pânã la sfârşitul zilei de duminicã sau de sãrbãtoare de poruncã. § 3. Se recomandã cu stãruinţã credincioşilor creştini ca în aceste zile, ba chiar şi mai frecvent sau în fiecare zi, sã primeascã Divina Euharistie. § 4. (cf 1247 b) Credincioşii creştini se vor abţine în aceste zile de la acele opere şi ocupaţii care împiedicã cultul ce revine lui Dumnezeu, bucuria caracteristicã zilei Domnului, sau cuvenita destindere a minţii şi a corpului. Can. 882 - (cf 1249) În zilele de penitenţã, credincioşii creştini au obligaţia de a respecta postul sau ajunul în modul stabilit de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris. Can. 883 - § 1. Credincioşii creştini care se gãsesc în afara teritoriului propriei Biserici sui iuris, se pot conforma pe deplin, referitor la zilele de sãrbãtoare şi de penitenţã, normelor care sunt în vigoare în locul în care trãiesc. § 2. În familiile în care soţii sunt înscrişi în Biserici sui iuris diferite, pentru zilele de sãrbãtoare şi de penitenţã este permisã respectarea prescrierilor uneia sau celeilalte Biserici sui iuris. ART. IV Despre cultul Sfinţilor, al sacrelor icoane sau imagini şi al relicvelor Can. 884 - (= 1186) Pentru cultivarea sfinţirii poporului lui Dumnezeu, Biserica recomandã veneraţiei speciale şi filiale a credincioşilor creştini pe Sfânta Maria pururea Fecioarã, Mama lui Dumnezeu, pe care Hristos a constituit-o Mamã a tuturor oamenilor, şi astfel promoveazã cultul adevãrat şi autentic al celorlalţi Sfinţi, prin exemplul cãrora credincioşii creştini sunt edificaţi şi a cãror mijlocire îi susţine. Can. 885 - (= 1187) Este permisã venerarea prin cult public numai a acelor servitori ai lui Dumnezeu care prin autoritatea Bisericii sunt înscrişi în rândul Sfinţilor sau al Fericiţilor. Can. 886 - (cf 1188) Rãmâne stabilitã practica de a propune în biserici sacrele icoane sau imagini veneraţiei credincioşilor creştini, în modul şi în ordinea de stabilit prin dreptul particular al propriei Biserici sui iuris. Can. 887 - § 1. (cf 1189) Sacrele icoane sau imaginile preţioase, adicã distinse prin vechime sau prin artã, expuse în biserici veneraţiei credincioşilor creştini, nu pot fi transferate într-o altã bisericã sau înstrãinate decât cu consimţãmântul scris dat de Ierarhul care îşi exercitã puterea asupra aceleiaşi biserici, rãmânând neschimbate cann. 1034-1041. § 2. (= 1189 b) Sacrele icoane sau imaginile preţioase nu vor fi nici chiar restaurate decât cu consimţãmântul scris dat de acelaşi Ierarh care, înainte de a-l acorda, va consulta experţii. Can. 888 - § 1. (= 1190 § 1) Nu este permisã vinderea sfintelor relicve. § 2. (=cf 1190 § 2) Relicvele, icoanele sau imaginile deosebite care sunt onorate în vreo bisericã de o mare veneraţie a poporului, nu pot fi înstrãinate în mod valid în nici un fel, nici mutate pentru totdeauna într-o altã bisericã decât cu consimţãmântul Scaunului Apostolic sau al Patriarhului, care nu îl poate da decât cu consimţãmântul Sinodului permanent, rãmânând neschimbat can. 1037. § 3. (cf 1189) Referitor la restaurarea acestor icoane sau imagini, se va respecta can. 887, § 2. ART. V Despre vot şi despre jurãmânt Can. 889 - § 1. (= 1191) Votul, adicã promisiunea deliberatã şi liberã fãcutã lui Dumnezeu privind un bine posibil şi mai bun, trebuie sã fie îndeplinit prin virtutea religiei. § 2. Sunt capabili de vot toţi cei care au uzul raţiunii corespunzãtor, dacã dreptul nu le interzice. § 3. Votul fãcut din fricã gravã şi în mod injust impus sau prin înşelãciune, este nul prin dreptul însuşi. § 4. (= 1192 § 1) Votul este public dacã este acceptat de un Superior bisericesc legitim, în numele Bisericii, altfel este privat. Can. 890 - (1193) Votul, prin el însuşi, nu obligã pe nimeni decât pe cel care l-a fãcut. Can. 891 - (= 1194) Votul înceteazã prin trecerea timpului fixat pentru îndeplinirea obligaţiei, prin schimbarea substanţialã a materiei promise, prin lipsa condiţiei de care depinde votul sau a cauzei finale a aceluiaşi, prin dispensã, prin schimbare. Can. 892 - (= 1195) Cel care are putere asupra materiei votului poate suspenda obligativitatea votului atâta timp cât îndeplinirea votului îi aduce prejudiciu. Can. 893 - § 1. (1196) De voturile private îi poate dispensa, pentru cauze juste, cu condiţia sã nu lezeze drepturile obţinute de alţii: 1° pe proprii supuşi, oricare Ierarh, paroh şi Superior local al unui institut de viaţã consacratã, care are putere de conducere; 2° pe ceilalţi credincioşi creştini ai propriei Biserici sui iuris, Ierarhul locului, cu condiţia ca aceştia sã trãiascã în limitele teritoriului eparhiei; la fel şi parohul locului în limitele teritoriului propriei parohii; 3° pe cei care trãiesc zi şi noapte în casa unui institut de viaţã consacratã, Superiorul local, care are putere de conducere, şi Superiorul sãu major. § 2. Aceastã dispensã, sub aceeaşi condiţie, dar numai pentru forul intern, poate fi acordatã de orice confesor. Can. 894 - (= 1198) Voturile fãcute înaintea profesiunii cãlugãreşti se suspendã atâta timp cât cel care le-a fãcut rãmâne în mãnãstire, în ordin sau în congregaţie. Can. 895 - (<> 1199) Jurãmântul, adicã invocarea Numelui divin ca mãrturie a adevãrului, poate fi prestat în faţa Bisericii numai în cazurile stabilite de drept; altfel nu produce nici un efect canonic. TITLUL XVII DESPRE BOTEZAŢII NECATOLICI CARE VIN LA DEPLINA COMUNIUNE CU BISERICA CATOLICĂ Can. 896 - Celor care sunt botezaţi în Bisericile sau Comunitãţile bisericeşti necatolice şi care cer din proprie iniţiativã sã vinã la comuniunea deplinã cu Biserica catolicã, fie cã este vorba despre [persoane] singulare, fie de grupuri, nu li se vor impune îndatoriri mai mari decât cele necesare. Can. 897 - Credinciosul creştin al vreunei Biserici orientale necatolice va fi primit în Biserica catolicã prin simpla profesiune a credinţei catolice, precedatã de pregãtirea doctrinarã şi spiritualã pentru condiţia fiecãruia. Can. 898 - § 1. Episcopul oricãrei Biserici orientale necatolice poate fi primit în Biserica catolicã, în afarã de Pontiful Roman, şi de cãtre Patriarh, cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, sau de cãtre Mitropolitul Bisericii mitropolitane sui iuris, cu consimţãmântul Consiliului Ierarhilor. § 2. Dreptul de a primi în Biserica catolicã pe oricare altul, îi revine Ierarhului locului sau, dacã aşa prevede dreptul particular, chiar şi Patriarhului. § 3. Dreptul de a-i primi individual pe laici în Biserica catolicã îi revine şi parohului, dacã dreptul particular nu interzice. Can. 899 - Clericul oricãrei Biserici orientale necatolice, care vine la deplina comuniune cu Biserica catolicã, poate sã-şi exercite propriul ordin sacru conform normelor stabilite de autoritatea competentã; Episcopul, însã, nu îşi poate exercita valid puterea de conducere decât cu consensul Pontifului Roman, capul Colegiului Episcopilor. Can. 900 - § 1. Cel care nu a împlinit încã vârsta de paisprezece ani, nu va fi primit dacã pãrinţii se împotrivesc. § 2. Dacã din cauza primirii aceluiaşi se prevãd inconveniente grave pentru Bisericã sau pentru el însuşi, primirea se va amâna, exceptând cazul pericolului iminent de moarte. Can. 901 - Dacã necatolicii, care nu aparţin de o Bisericã orientalã oarecare, sunt primiţi în Biserica catolicã, se vor aplica normele date mai sus, cu referinţele de rigoare, cu condiţia sã fie botezaţi valid. TITLUL XVIII DESPRE ECUMENISM, ADICĂ DESPRE PROMOVAREA UNITĂŢII CREŞTINILOR Can. 902 - Deoarece grija realizãrii unitãţii creştinilor îi revine întregii Biserici, toţi credincioşii creştini, şi mai ales Pãstorii Bisericii, trebuie sã se roage Domnului pentru aceastã doritã unitate deplinã a Bisericii, şi sã se implice participând cu competenţã la opera ecumenicã trezitã de darul Spiritului Sfânt. Can. 903 - Bisericilor orientale catolice le revine sarcina specialã de a promova unitatea între toate Bisericile orientale, în primul rând prin rugãciune, prin exemplul vieţii, prin fidelitatea cãlugãreascã faţã de tradiţiile vechi ale Bisericilor orientale, prin cunoaşterea reciprocã mai bunã, prin colaborarea şi aprecierea fraternã a lucrurilor şi a sufletelor. Can. 904 - § 1. Iniţiativele mişcãrii ecumenice vor fi promovate cu sârguinţã în fiecare Bisericã sui iuris prin normele speciale de drept particular, sub conducerea aceleiaşi mişcãri de cãtre Scaunul Apostolic Roman pentru Biserica universalã. § 2. În vederea acestui scop se va constitui în fiecare Bisericã sui iuris o comisie de experţi în probleme de ecumenism, dacã împrejurãrile o îndeamnã, împreunându-şi pãrerile cu Patriarhii şi Episcopii eparhiali ai celorlalte Biserici sui iuris, care îşi exercitã puterea în acelaşi teritoriu. § 3. De asemenea va exista un consiliu pentru promovarea mişcãrii ecumenice pe lângã Episcopii eparhiali sau pentru fiecare eparhie sau, dacã este cazul, pentru mai multe eparhii; în eparhiile care nu pot avea, însã, un consiliu propriu va exista cel puţin un credincios creştin numit de Episcopul eparhial, cu sarcina specialã de a promova aceastã mişcare ecumenicã. Can. 905 - În îndeplinirea operei ecumenice, mai ales prin dialogul deschis şi fidel şi prin iniţiativele comune cu alţi creştini, va fi respectatã prudenţa necesarã, evitându-se pericolele falsului pacifism, al indiferentismului, precum şi al excesului de zel. Can. 906 - Pentru ca credincioşii creştini sã cunoascã mai clar ceea ce este învãţat şi predat de cãtre Biserica catolicã şi de cãtre celelalte Biserici sau Comunitãţi bisericeşti, îşi vor da silinţa mai ales predicatorii cuvântului lui Dumnezeu, cei care conduc instrumentele de comunicare socialã şi toţi cei care îşi consumã puterile fie ca profesori, fie ca şi conducãtori în şcolile catolice, şi mai ales în institutele de studii superioare. Can. 907 - Conducãtorii şcolilor, ai spitalelor şi ai celorlalte institute catolice similare se vor îngriji ca ceilalţi creştini care le frecventeazã sau care trãiesc în acestea sã poatã primi de la propriii lor miniştri sacramentele şi asistenţa spiritualã. Can. 908 - Este de dorit ca credincioşii creştini catolici, respectând normele comunicãrii în cele sacre, sã rezolve orice problemã în care pot coopera cu alţi creştini, nu singuri ci împreunã, cum sunt: operele de caritate şi dreptate socialã, apãrarea demnitãţii persoanei umane şi a drepturilor sale fundamentale, promovarea pãcii, comemorarea zilelor patriei şi sãrbãtorile naţionale. TITLUL XIX DESPRE PERSOANE ŞI DESPRE ACTELE JURIDICE CAP. I DESPRE PERSOANE ART. I Despre persoanele fizice Can. 909 - § 1. (= 97 § 1) Persoana care a împlinit optsprezece ani este majorã; sub aceastã vârstã este minorã. § 2. Minorul, înainte de a împlini şapte ani, se numeşte copil şi se considerã cã nu este responsabil de el însuşi; dupã şapte ani împliniţi, însã, se presupune cã are uzul raţiunii. § 3. (= 99) Oricãruia îi lipseşte uzul raţiunii, se considerã cã nu este responsabil de el însuşi şi se aseamãnã cu copiii. Can. 910 - § 1. (= 98 § 1) Persoana majorã are deplina exercitare a drepturilor sale. § 2. Persoana minorã este supusã, în exerciţiul drepturilor sale, puterii pãrinţilor sau a tutorilor, exceptând cazul în care minorii, prin dreptul divin sau canonic, sunt scoşi de sub puterea lor; în privinţa constituirii tutorilor, se vor respecta prescrierile dreptului civil, exceptând cazul în care dreptul comun sau dreptul particular al propriei Biserici sui iuris prevede altfel, rãmânând neschimbat şi dreptul Episcopului eparhial, dacã este necesar, sã îi constituie el însuşi pe tutori. Can. 911 - (cf 100) Se numeşte strãinã persoana [care se aflã] într-o eparhie diferitã de cea în care îşi are domiciliul sau cvasi-domiciliul; în schimb, se numeşte nomadã, dacã nu are nici un domiciliu sau cvasi-domiciliu. Can. 912 - § 1. (= 102) Domiciliul se dobândeşte prin locuirea [cuiva] în teritoriul unei oarecare parohii sau mãcar a unei eparhii, împreunã cu intenţia de a rãmâne definitiv, dacã nimic nu îl cheamã de acolo, sau când în realitate s-a prelungit la cinci ani compleţi. § 2. Cvasi-domiciliul se dobândeşte prin locuirea [cuiva] în teritoriul unei oarecare parohii sau mãcar a unei eparhii, împreunã cu intenţia de a rãmâne cel puţin trei luni, dacã nimic nu îl cheamã de acolo, sau când în realitate s-a prelungit la trei luni complete. Can. 913 - (cf 103) Membrii institutelor cãlugãreşti, precum şi a societãţilor de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, îşi dobândesc domiciliul în locul în care este situatã casa în care sunt înscrişi; cvasi-domiciliul în locul în care locuirea lor s-a prelungit cel puţin la trei luni. Can. 914 - (= 104) Soţii vor avea domiciliul sau cvasi-domiciliul comun; dintr-o cauzã justã, însã, pot avea fiecare propriul domiciliu sau cvasi-domiciliu. Can. 915 - § 1. (= 105 § 1) Minorul are în mod necesar domiciliul sau cvasi-domiciliul celui sub a cãrui putere este supus; dupã ce a ieşit din vârsta copilãriei, poate sã dobândeascã un cvasi-domiciliu propriu, iar dacã este scos legal de sub tutelã, conform dreptului civil, chiar şi un domiciliu propriu. § 2. Oricine este încredinţat în mod legitim tutelei sau îngrijirii altuia, din alt motiv decât minoritatea, are domiciliul sau cvasi-domiciliul tutorelui sau curatorului. Can. 916 - § 1. (cf 107 § 1) Atât prin domiciliu cât şi prin cvasi-domiciliu, fiecãruia îi este destinat propriul Ierarh al locului şi paroh al Bisericii sui iuris la care va fi înscris, exceptând cazul în care dreptul comun prevede altfel. § 2. Parohul propriu celui care nu are nici domiciliu şi nici cvasi-domiciliu eparhial este parohul locului unde locuieşte actualmente. § 3. Propriul Ierarh şi paroh al nomadului este parohul şi Ierarhul locului Bisericii unde locuieşte actualmente nomadul. § 4. Dacã lipseşte parohul pentru credincioşii creştini ai oricãrei Biserici sui iuris, Episcopul lor eparhial va desemna un paroh al unei alte Biserici sui iuris care sã preia grija lor ca paroh propriu, cu consimţãmântul Episcopului eparhial al parohului ce urmeazã sã fie desemnat. § 5. În locurile în care nu a fost înfiinţat nici mãcar un exarhat pentru credincioşii creştini ai oricãrei Biserici sui iuris, va fi considerat ca Ierarh propriu ai aceloraşi credincioşi creştini Ierarhul locului unei alte Biserici sui iuris, chiar al Bisericii latine, rãmânând neschimbat can. 101; însã, dacã sunt mai mulţi, acela trebuie considerat Ierarhul propriu care a fost desemnat de Scaunul Apostolic sau, dacã este vorba despre credincioşii creştini ai unei oarecare Biserici patriarhale, de Patriarh cu consensul Scaunului Apostolic. Can. 917 - (= 106) Domiciliul sau cvasi-domiciliul se pierde prin pãrãsirea locului cu intenţia de a nu mai reveni, rãmânând neschimbate cann. 913 şi 915. Can. 918 - (cf 108 § 1) Consangvinitatea se socoteşte pe linii şi grade: 1° în linie dreaptã sunt atâtea grade câte persoane, scãzând pe cel de la care porneşte arborele; 2° în linie colateralã sunt atâtea grade câte persoane în cele douã linii, scãzând pe cel de la care porneşte arborele. Can. 919 - § 1. (cf 109) Afinitatea se naşte dintr-o cãsãtorie validã şi subzistã între fiecare dintre cei doi soţi şi consangvinii celuilalt. § 2. În aceeaşi linie şi în acelaşi grad cu care cineva este consangvin al unuia dintre soţi, are afinitate cu celãlalt soţ. ART. II Despre persoanele juridice Can. 920 - (= 113 § 2) În Bisericã, pe lângã persoanele fizice, mai existã şi persoane juridice care, fie ca totalitate de persoane, fie ca totalitate de lucruri, sunt în dreptul canonic subiecte ale drepturilor şi obligaţiilor, care corespund naturii lor. Can. 921 - § 1. (cf 114 § 1) Persoanele juridice se constituie pentru un scop corespunzãtor cu misiunea Bisericii, sau prin însãşi prescrierea dreptului, sau printr-o concesie specialã de cãtre autoritatea competentã, acordatã prin decret. § 2. Sunt persoane juridice prin dreptul însuşi: Bisericile sui iuris, provinciile, eparhiile, exarhatele, precum şi alte instituţii despre care este stabilit astfel, în mod expres, prin dreptul comun. § 3. Autoritatea competentã nu va acorda personalitate juridicã decât acelor totalitãţi de persoane sau de lucruri care urmãresc un scop specific util şi care au toate mijloacele necesare care se prevãd a fi suficiente pentru a putea ajunge la scopul propus. Can. 922 - § 1. (cf 117) Oricare persoanã juridicã, înfiinţatã prin concesie specialã de cãtre autoritatea bisericeascã competentã, trebuie sã aibã propriile statute, aprobate de aceeaşi autoritate, care are competenţa de a înfiinţa aceeaşi persoanã juridicã. § 2. Rãmânând neschimbat dreptul comun, în statute, pentru a putea fi aprobate, vor fi prevãzute cu precizie urmãtoarele: 1° scopul specific persoanei juridice; 2° natura persoanei juridice; 3° cui îi revine conducerea persoanei juridice şi în ce fel va fi exercitatã; 4° cine reprezintã persoana juridicã în forul bisericesc şi civil; 5° cui îi revine sã dispunã de bunurile persoanei juridice şi cine este executorul în cazul desfiinţãrii persoanei juridice, a despãrţirii în mai multe persoane juridice sau a unirii cu alte persoane juridice, respectând întotdeauna voinţa donatorilor şi, de asemenea, drepturile câştigate. § 3. Înainte ca statutele sã fie aprobate, persoana juridicã nu poate acţiona valid. Can. 923 - (cf 115 § 2) O totalitate de persoane nu poate fi constituitã ca persoanã juridicã dacã nu este compusã din cel puţin trei persoane fizice. Can. 924 - (<> 119) În privinţa actelor colegiale, dacã în drept nu este stabilit în mod expres altfel: 1° au putere de drept cele care, fiind prezenţi majoritatea celor care trebuie convocaţi, a plãcut pãrţii în majoritate absolutã din cei ce sunt prezenţi; dacã, însã, voturile sunt egale, preşedintele rezolvã paritatea prin votul sãu; 2° dacã, însã, sunt atinse drepturile câştigate de fiecare, li se cere fiecãruia consimţãmântul; 3° în privinţa alegerilor se va respecta can. 956. Can. 925 - (= 120 § 2) Dacã supravieţuieşte un singur membru al unei persoane juridice şi dacã, conform statutelor, aceasta nu a încetat sã existe, exercitarea tuturor drepturilor acelei persoane juridice îi revin acelui membru. Can. 926 - § 1. Dacã nu este prevãzut altfel de drept, bunurile şi drepturile persoanei juridice lipsitã de membri trebuie pãstrate, administrate sau exercitate prin grija acelei autoritãţi care în caz de desfiinţare are competenţa sã dispunã de ele; aceastã autoritate trebuie sã prevadã, conform normei dreptului, îndeplinirea fidelã a îndatoririlor care greveazã aceste bunuri, precum şi sã se îngrijeascã ca voinţa fondatorilor sau a donatorilor sã fie îndeplinitã întocmai. § 2. Înscrierea membrilor acestei persoane juridice poate fi fãcutã, cu respectarea normelor de drept, şi, dupã caz, trebuie fãcutã de acea autoritate cãreia îi revine grija imediatã a aceleiaşi persoane; la fel se procedeazã şi dacã membrii care rãmân sunt incapabili, prin drept, sã îndeplineascã înscrierea. § 3. Numirea administratorilor unei totalitãţi de lucruri, dacã nu se poate face, conform normei dreptului, se încredinţeazã autoritãţii imediat superioare; aceleiaşi autoritãţi îi incumbã îndatorirea administrãrii, conform normei § 1, pânã când va fi numit un administrator potrivit. Can. 927 - § 1. (cf 120 § 1) Persoana juridicã, prin natura sa, este permanentã; totuşi, aceasta se desfiinţeazã dacã este suprimatã de autoritatea competentã sau dacã, în fapt, nu mai existã de o sutã de ani. § 2. Persoana juridicã nu poate fi suprimatã decât din motive grave, dupã ce au fost consultaţi conducãtorii ei şi respectând cele prescrise în statute în cazul suprimãrii. Can. 928 - Rãmânând neschimbate cazurile prevãzute expres în dreptul comun: 1° Patriarhul are dreptul de a suprima, dupã consultarea Sinodului permanent, persoanele juridice înfiinţate sau aprobate de el însuşi; cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, însã, Patriarhul poate suprima orice persoanã juridicã, exceptând celor care au fost înfiinţate sau aprobate de cãtre Scaunul Apostolic; 2° Episcopul eparhial are dreptul de a suprima, dupã consultarea colegiului consultorilor eparhiali, acele persoane juridice pe care le-a înfiinţat el însuşi, exceptând cazul în care au fost aprobate de o autoritate superioarã; 3° în celelalte cazuri, cel care a înfiinţat persoanele juridice nu le poate suprima valid dacã nu are şi consimţãmântul autoritãţilor superioare. Can. 929 - (cf 122 1°) Dacã teritoriul unei persoane juridice este astfel împãrţit încât fie o parte a acestuia este unitã unei alte persoane juridice, fie cã partea dezmembratã este înfiinţatã ca persoanã juridicã, trebuie împãrţite cu folos şi echitate, şi bunurile comune care au fost destinate spre beneficiul întregului teritoriu, iar datoriile contractate pentru întreg teritoriul, de cãtre autoritatea cãreia îi revine efectuarea împãrţirii, fiind stabilite toate obligaţiile şi fiecare în parte, şi, de asemenea, fiind stabilitã voinţa fondatorilor sau a donatorilor pioşi, drepturile câştigate şi statutele prin care este condusã persoana juridicã. Can. 930 - (cf 123) Dupã desfiinţarea persoanei juridice, bunurile sale trec la persoana juridicã imediat superioarã, rãmânând întotdeauna stabilite dorinţele fondatorilor sau a donatorilor, a drepturilor câştigate şi a statutelor prin care era condusã persoana juridicã desfiinţatã. CAP. II DESPRE ACTELE JURIDICE Can. 931 - § 1. (cf 124 § 1) Pentru validitatea unui act juridic se cere ca acesta sã fie fãcut de o persoanã aptã şi competentã, şi, în plus, sã fie fãcut împreunã cu cele ce constituie în mod esenţial actul însuşi, precum şi cu formalitãţile şi cerinţele impuse de drept pentru validitatea actului. § 2. Actul juridic, fãcut conform normei dreptului, în privinţa elementelor exterioare, se presupune valid. Can. 932 - § 1. (= 125 § 1) Actul juridic, fãcut sub influenţa unei violenţe exercitate din exterior asupra unei persoane, faţã de care aceasta nu a putut nicidecum sã reziste, este considerat nul. § 2. Actul juridic, fãcut sub influenţa unei alte violenţe sau a unei frici grave şi provocate în mod injust, sau prin înşelãciune, este valid dacã nu este prevãzut altfel de drept; poate fi, însã, anulat de cãtre judecãtor prin sentinţã, fie la cererea pãrţii vãtãmate sau a succesorilor ei în drept, fie din oficiu. Can. 933 - (= 126) Actul juridic, fãcut din ignoranţã sau din eroare, care priveşte ceea ce constituie substanţa sa, sau care recade unei condiţii sine qua non, este nul; altfel este valid, exceptând cazul în care este prevãzut altfel de drept; însã, actul juridic fãcut din ignoranţã sau eroare poate da loc unei acţiuni de anulare, conform normei dreptului. Can. 934 - § 1. (cf 127 § 1) Dacã în lege este stabilit cã, pentru a efectua un act juridic, autoritatea are nevoie de consimţãmântul sau de sfatul unui grup de persoane, grupul trebuie convocat conform normei can. 948, exceptând cazul în care dreptul particular prevede altfel pentru cazurile prevãzute de acelaşi drept în care este vorba doar de a cere sfatul; însã, pentru ca actul juridic sã aibã valoare, se cere sã se obţinã consimţãmântul pãrţii în majoritate absolutã a celor ce sunt prezenţi sau sã se cearã sfatul tuturor, rãmânând neschimbat § 2, n. 3. § 2. Dacã este stabilit de drept cã pentru a face un act juridic autoritatea are nevoie de consimţãmântul sau sfatul individual al unor persoane: 1° dacã se cere consimţãmântul, este invalid actul juridic al autoritãţii ce nu a cerut consimţãmântul acelor persoane, sau care a acţionat contra [votului] lor sau a votului vreunuia; 2° dacã se cere sfatul, este invalid actul juridic al autoritãţilor care nu a consultat aceleaşi persoane; 3° autoritatea, deşi nu are nici o obligaţie sã primeascã sfatul acestora, chiar dacã este în concordanţã, totuşi, fãrã un motiv prevalent, apreciat dupã judecata sa, nu va pãrãsi sfatul lor, mai ales dacã este în concordanţã. § 3. Celor care li se cere consimţãmântul sau sfatul, autoritatea care are nevoie de consimţãmânt sau de sfat trebuie sã ofere informaţiile necesare şi sã apere în orice fel libera lor manifestare de gândire. § 4. Toţi cei al cãror consimţãmânt sau sfat este cerut, sunt obligaţi sã-şi exprime în mod sincer pãrerile lor şi sã pãstreze secretul; aceastã obligaţie poate fi chiar urgentatã de cãtre autoritate. Can. 935 - (= 128) Oricine pricinuieşte altuia ilegitim daune, chiar prin orice act fãcut prin înşelãciune sau culpã, este obligat sã repare dauna cauzatã. TITLUL XX DESPRE FUNCŢII Can. 936 - § 1. (= 145 § 1) În Bisericã, funcţia este orice sarcinã, constituitã în mod stabil de Domnul însuşi sau de autoritatea competentã, ce trebuie exercitatã în vederea unui scop spiritual. § 2. Drepturile şi obligaţiile proprii fiecãrei funcţii sunt determinate de acel drept prin care este constituitã funcţia, sau de decretul autoritãţii competente. § 3. (= 148) Autoritatea care are dreptul de a constitui o funcţie are şi dreptul de a o schimba, suprima şi de a prevedea la prevederea sa canonicã, exceptând cazul în care se prevede altfel de drept, în mod expres, sau dacã nu rezultã din natura lucrului. Can. 937 - § 1. (= 148) Cel care înfiinţeazã o funcţie trebuie sã se îngrijeascã sã fie la dispoziţie mijloacele necesare pentru îndeplinirea aceleiaşi şi sã fie prevãzutã celor care o exercitã o remuneraţie justã. § 2. În dreptul particular al fiecãrei Biserici sui iuris va fi determinat mai detaliat modul în care aceste prescripţii îşi îndeplinesc efectele, exceptând cazul în care, pentru vreuna din acestea, s-a stabilit deja în dreptul comun. CAP. I DESPRE PREVEDEREA CANONICĂ A FUNCŢIILOR Can. 938 - (= 146) O funcţie nu poate fi obţinutã valid fãrã prevederea canonicã. Can. 939 - (cf 147) Prevederea canonicã a funcţiei se face: 1° prin conferirea liberã fãcutã de cãtre autoritatea competentã; 2° dacã a fost precedatã de o alegere, prin confirmarea aceleiaşi sau, dacã alegerea nu are nevoie de confirmare, prin acceptarea celui care a fost ales; 3° dacã a fost precedatã de o cerere, prin admiterea ei. Can. 940 - § 1. (cf 149 § 1) Pentru ca cineva sã fie promovat într-o funcţie, trebuie sã fie apt, adicã sã fie înzestrat cu acele calitãţi pe care dreptul le cere. § 2. Ori de câte ori cel cãruia i s-a prevãzut [o funcţie] este lipsit de calitãţile cerute, recunoaşterea este nulã numai dacã este prevãzut astfel în drept; altfel, este validã, însã poate fi anulatã prin decretul autoritãţii competente, respectând echitatea. Can. 941 - Prevederea canonicã, cãreia dreptul nu i-a stabilit un termen, nu va fi niciodatã amânatã mai mult de şase luni utile, socotite din momentul primirii înştiinţãrii privitoare la vacanţa funcţiei. Can. 942 - (cf 152) Nimãnui nu i se va conferi douã sau mai multe funcţii care nu pot fi îndeplinite deodatã în mod corespunzãtor de una şi aceeaşi persoanã, exceptând cazul în care existã o adevãratã necesitate. Can. 943 - § 1. (= 153 § 1) Prevederea unei funcţii, care nu este vacantã prin drept, este nulã prin dreptul însuşi şi nu poate fi validatã printr-o vacanţã succesivã a funcţiei. § 2. Dacã, însã, este vorba de o funcţie care este conferitã de drept pentru timp determinat, prevederea canonicã se poate face în şase luni înainte de trecerea acestui timp, şi are efect din ziua vacanţei funcţiei. § 3. Promisiunea unei funcţii oarecare, de oricine ar fi fãcutã, nu are nici un efect canonic. Can. 944 - (= 154) Funcţia vacantã de drept, care întâmplãtor este posedatã ilegitim de cineva, poate fi conferitã, dacã s-a declarat, conform normei dreptului, cã acea posesiune nu este canonicã şi se va menţiona despre aceastã declaraţie în scrisoarea de conferire. Can. 945 - (= 155) Cel ce conferã o funcţie, suplinind pe altul neglijent sau împiedicat, nu dobândeşte nici o putere asupra persoanei cãreia i s-a acordat funcţia, ci condiţia juridicã a acesteia este aceeaşi ca şi cum prevederea canonicã s-ar fi fãcut conform normei obişnuite de drept. Can. 946 - (cf 149 § 3) Prevederea unei funcţii, fãcutã din fricã gravã injust provocatã, prin înşelãtorie, prin eroare substanţialã sau prin simonie, este nulã prin dreptul însuşi. ART. I Despre alegeri Can. 947 - § 1. (165) Dacã un grup oarecare are dreptul de a alege pentru o funcţie, dacã nu este dispus altfel de drept, aceasta [alegerea] nu poate fi niciodatã amânatã mai mult de un trimestru util, socotit de la primirea ştirii vacanţei funcţiei; dupã trecerea inutilã a acestui termen, autoritatea competentã, care are dreptul de a confirma alegerea, sau care are dreptul de a prevedea succesiv, va atribui în mod liber funcţia vacantã. § 2. Autoritatea competentã poate prevedea în mod liber la funcţia vacantã chiar dacã grupul şi-a pierdut într-un alt fel dreptul de a alege. Can. 948 - § 1. (= 166) Rãmânând neschimbat dreptul particular, preşedintele grupului îi va convoca pe alegãtori la locul şi în timpul convenabil pentru aceştia; convocarea, dacã trebuie sã fie personalã, are valoare dacã este fãcutã ori la locul domiciliului sau cvasi-domiciliului, ori la locul în care locuieşte. § 2. Dacã vreunul dintre cei ce trebuie convocaţi a fost neglijat şi de aceea este absent, alegerea este validã, însã la cererea acestuia, dupã ce s-a dovedit omisiunea şi absenţa, alegerea trebuie anulatã de cãtre autoritatea competentã chiar dupã confirmare, dacã se constatã, conform normei dreptului, cã recursul a fost înaintat cel puţin în decurs de trei zile de la primirea ştirii alegerii. § 3. Dacã, însã, au fost neglijaţi mai mult de o treime din alegãtori, alegerea este nulã prin dreptul însuşi, exceptând cazul în care toţi cei neglijaţi au intervenit în mod real la alegere. Can. 949 - § 1. (= 167) Odatã fãcutã convocarea canonicã, dreptul de vot aparţine celor ce sunt prezenţi în locul şi ziua stabilitã în convocare, fiind exclus dreptul de a vota în mod valid prin scrisoare sau procurator, exceptând cazul în care dreptul prevede altfel. § 2. Dacã unul dintre alegãtori este prezent în casa în care se ţine alegerea, dar nu poate participa la alegere din cauza stãrii sãnãtãţii sale şubrede, îi va fi cerut de cãtre cercetãtori votul sãu scris. Can. 950 - (= 168) Chiar dacã cineva are dreptul sã voteze în numele sãu propriu, în baza mai multor titluri, el nu poate da decât unul singur. Can. 951 - (cf 169) Nici un strãin grupului nu poate fi admis la vot; altfel alegerea este nulã prin dreptul însuşi. Can. 952 - (= 170) Dacã libertatea de alegere a fost împiedicatã în orice fel, alegerea este nulã prin dreptul însuşi. Can. 953 - § 1. (= 171) Este inabil sã voteze: 1° cel incapabil de act uman; 2° cel lipsit de voce activã; 3° cel care a abandonat în mod public credinţa catolicã sau a pãrãsit în mod public comuniunea cu Biserica catolicã. § 2. Dacã vreunul din aceştia de mai sus este admis, votul sãu este nul, însã alegerea este validã, exceptând cazul în care, scãzând acest vot, cel ales nu a întrunit numãrul cerut de voturi. Can. 954 - § 1. (cf 152) Votul este nul dacã nu este: 1° liber, şi de aceea este nul votul dacã alegãtorul a fost constrâns prin fricã gravã sau înşelãciune, direct sau indirect, sã aleagã o anumitã persoanã sau mai multe persoane separate; 2° secret, sigur, absolut, determinant; orice obicei contrar este respins. § 2. Condiţiile, cu privire la vot, puse înaintea alegerii, se considerã nepuse. Can. 955 - § 1. (= 173) Înainte de începerea votãrii, se va desemna din sânul grupului cel puţin doi cercetãtori. § 2. Cercetãtorii adunã voturile şi în faţa preşedintelui alegerii examineazã dacã numãrul biletelor corespunde cu numãrul alegãtorilor, purced la însuşi scrutinul voturilor şi dezvãluie câte voturi a primit fiecare. § 3. Dacã numãrul voturilor nu este egal cu numãrul alegãtorilor, alegerea este nulã. § 4. Imediat terminat fiecare scrutin, sau dupã sesiune, dacã în aceeaşi sesiune au fost mai multe scrutine, buletinele vor fi distruse. § 5. Toate acţiunile alegerii vor fi descrise cu grijã de cãtre cel care îndeplineşte funcţia de actuar şi, dupã ce au fost citite în faţa tuturor alegãtorilor, vor fi semnate cel puţin de cãtre acelaşi actuar, de cãtre preşedinte şi de cãtre cercetãtori şi vor fi pãstrate în arhiva adunãrii. Can. 956 - § 1. (= 119 1°) În alegeri, dacã dreptul comun nu dispune altfel, are putere de lege ceea ce a plãcut pãrţii în majoritate absolutã a celor prezenţi, dacã este prezentã partea majoritarã a celor care trebuie sã fie convocaţi, sau, dupã douã scrutine fãrã rezultat, pãrţii în majoritate relativã, în cel de-al treilea scrutin; însã, dacã dupã cel de-al treilea scrutin rezultã paritate de voturi, se considerã ales cel mai în vârstã, exceptând cazul în care alegerea este numai între clerici sau cãlugãri, cazuri în care se considerã ales cel mai vechi în hirotonire sau, între cãlugãri, cel mai vechi în prima profesiune. § 2. Preşedintele alegerii este cel care îl va proclama pe cel ales. Can. 957 - § 1. (cf 177 § 1) Alegerea va fi intimatã imediat celui ales, în scris sau prin alt mod legitim. § 2. Cel ales trebuie, în decurs de opt zile utile socotite de la primirea intimãrii, sã facã cunoscut preşedintelui grupului dacã acceptã sau nu alegerea; altfel alegerea nu are efect. § 3. Dacã cel ales nu acceptã, îşi pierde orice drept nãscut din alegere, iar alegerea nu este validatã de o acceptare succesivã; acesta, însã, poate fi ales din nou; grupul trebuie sã purceadã la o nouã alegere, în decurs de o lunã, socotitã de la luarea la cunoştinţã a ştirii alegerii refuzate. Can. 958 - (cf 178) Cel ales, prin acceptarea alegerii, dacã nu are nevoie de confirmare, dobândeşte imediat funcţia cu drept deplin, exceptând cazul în care dreptul prevede altfel; altfel nu dobândeşte decât dreptul de a pretinde confirmarea alegerii. Can. 959 - § 1. (= 179 § 1) Cel ales, dacã alegerea are nevoie de confirmare, trebuie, în nu mai mult de opt zile socotite de la ziua acceptãrii alegerii, sã cearã personal sau prin altcineva confirmarea de la autoritatea competentã; altfel, este lipsit de orice drept rezultat din alegere, exceptând cazul în care dovedeşte cã a fost reţinut de un impediment just de la cererea confirmãrii. § 2. (cf 179 § 4) Înainte de primirea confirmãrii, celui ales nu îi este permis sã se amestece în administrarea funcţiei, iar actele fãcute eventual de cãtre acesta, sunt nule. Can. 960 - § 1. (cf 179 § 2) Autoritãţii competente, dacã îl socoteşte potrivit pe cel ales şi alegerea a fost fãcutã conform normei dreptului, nu îi este permisã negarea confirmãrii. § 2. Dupã primirea confirmãrii, cel ales obţine funcţia cu drept deplin, exceptând cazul în care dreptul prevede altfel. ART. II Despre cerere Can. 961 - (cf 180 § 1) Alegãtorii, dacã alegerii celui pe care îl considerã mai potrivit şi pe care îl preferã i se opune un impediment canonic pentru care se poate obţine dispensã, o pot cere prin votul lor autoritãţii competente, dacã dreptul nu prevede altfel. Can. 962 - (181 § 1) Pentru ca o cerere sã aibã putere, se cer cel puţin douã treimi din voturi; altfel se va purcede la alegere, ca şi cum nu s-ar fi fãcut nimic. Can. 963 - § 1. (= 182) Grupul trebuie sã trimitã cât mai repede, nu mai târziu de opt zile, cererea cãtre autoritatea competentã, cãreia îi revine confirmarea alegerii; dacã aceastã autoritate nu are puterea de a dispensa de la impediment şi vrea sã admitã cererea, trebuie sã obţinã dispensa de la autoritatea competentã; dacã nu se cere confirmarea, cererea trebuie trimisã autoritãţii competente pentru a acorda dispensa. § 2. Dacã cererea nu a fost trimisã în timpul prescris, ea este nulã prin dreptul însuşi, iar grupul îşi pierde pentru acea datã dreptul de a alege, exceptând cazul în care se dovedeşte cã a fost împiedicat de un motiv just sã trimitã cererea. § 3. Cel pentru care s-a fãcut cererea nu dobândeşte nici un drept prin cerere; autoritatea competentã nu este obligatã sã o admitã. § 4. Alegãtorii nu pot revoca cererea trimisã autoritãţii competente. Can. 964 - § 1. (= 183) Dacã cererea nu este admisã de autoritatea competentã, dreptul de alegere îi revine grupului. § 2. Admiterea cererii va fi intimatã imediat celui pentru care s-a fãcut cererea şi se va respecta can. 957, §§ 2 şi 3. § 3. Cel care acceptã cererea admisã obţine imediat funcţia cu drept deplin. CAP. II DESPRE PIERDEREA FUNCŢIEI Can. 965 - § 1. (= 184) O funcţie se pierde, pe lângã celelalte cazuri prevãzute de drept, prin trecerea timpului determinat, prin împlinirea vârstei definite de drept, prin renunţare, prin transfer, prin îndepãrtare şi prin privare. § 2. Încetat în orice fel dreptul autoritãţii de la care a fost conferitã, funcţia nu se pierde, exceptând cazul în care dreptul prevede altfel. § 3. Prin trecerea timpului determinat sau prin împlinirea vârstei definite de drept, pierderea funcţiei are efect doar din momentul în care a fost intimatã în scris de cãtre autoritatea competentã. § 4. (= 185) Celui care îşi pierde funcţia prin împlinirea vârstei definite de drept, sau prin renunţare, i se poate conferi titlul de emerit. Can. 966 - (= 184 § 3) Pierderea unei funcţii, urmatã de efect, va fi notificatã cât mai repede tuturor celor competenţi care au un drept oarecare în prevederea canonicã a funcţiei. ART. I Despre renunţare Can. 967 - (= 187) Cel care este responsabil de sine, poate renunţa la funcţie dintr-o cauzã justã. Can. 968 - (= 188) Renunţarea fãcutã din fricã gravã şi injust provocatã, prin înşelãciune, prin eroare substanţialã sau prin simonie, este nulã prin dreptul însuşi. Can. 969 - (cf 189) Renunţarea, pentru ca sã aibã valoare, trebuie fãcutã în scris sau în prezenţa a doi martori, cãtre autoritatea care are competenţa prevederii canonice a funcţiei despre care este vorba; dacã nu are nevoie de acceptare, are efect imediat. Can. 970 - § 1. (cf 189 § 3) Renunţarea, care are nevoie de acceptare, are efect dupã ce acceptarea renunţãrii a fost intimatã celui care a renunţat; dacã, însã, în decurs de trei luni nu a fost intimatã celui care a renunţat acceptarea renunţãrii, renunţarea este lipsitã de orice valoare. § 2. Renunţarea poate fi revocatã de cel care renunţã numai înainte ca acceptarea sã fi fost intimatã. § 3. Autoritatea nu va accepta renunţarea care nu este întemeiatã pe o cauzã justã şi proporţionalã. Can. 971 - Cel care a renunţat la funcţie poate obţine aceeaşi funcţie pentru alt titlu. ART. II Despre transfer Can. 972 - § 1. (= 190) Transferul poate fi fãcut doar de cel care are dreptul de a prevedea la funcţia care se pierde şi totodatã la funcţia care se conferã. § 2. Dacã transferul se face împotriva voinţei celui care deţine funcţia, se cere o cauzã gravã şi se va respecta procedura prescrisã de drept, rãmânând neschimbate normele referitoare la membrii unui institut cãlugãresc sau ai unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, şi rãmânând neschimbat totdeauna dreptul de a expune motive contrare. § 3. Transferul, pentru a produce efect, trebuie sã fie intimat în scris. Can. 973 - § 1. (= 191 § 1) În caz de transfer, funcţia precedentã devine vacantã prin luarea în posesiune canonicã a unei alte funcţii, exceptând cazul în care este dispus altfel de drept, sau este prescris [altfel] de cãtre autoritatea competentã. § 2. (= 191 § 2) Cel care a fost transferat primeşte remuneraţia legatã de funcţia precedentã, pânã când obţine posesiunea canonicã a alteia. ART. III Despre îndepãrtare Can. 974 - § 1. (= 192) Oricine este înlãturat dintr-o funcţie, fie prin decretul autoritãţii competente emis în mod legitim, rãmânând totuşi stabilite drepturile câştigate eventual prin contract, sau prin dreptul însuşi, conform normei can. 976. § 2. (= 193 § 4) Decretul de îndepãrtare, pentru a produce efect, va fi intimat în scris. Can. 975 - § 1. (= 193 §§ 1-2) Exceptând cazul în care dreptul prevede altfel, cineva nu poate fi înlãturat din funcţia care i se acordã pe timp nedeterminat decât dintr-o cauzã gravã şi respectând procedura prescrisã de drept; acelaşi lucru este valabil şi pentru ca cel cãruia i s-a conferit o funcţie, pe timp determinat, sã poatã fi înlãturat înainte de trecerea timpului. § 2. (cf 193 § 3) Dintr-o funcţie care, conform prescrierilor dreptului, se conferã cuiva dupã prudenta discreţie a autoritãţii competente, acesta poate fi înlãturat pentru o cauzã justã de evaluat dupã judecata aceleiaşi autoritãţi, respectând echitatea. Can. 976 - § 1. (= 194) Este înlãturat din funcţie prin dreptul însuşi: 1° cel care a pierdut starea clericalã; 2° cel care a abandonat în mod public credinţa catolicã sau a pãrãsit în mod public comuniunea cu Biserica catolicã; 3° clericul care a încercat [sã celebreze] cãsãtoria, chiar şi numai civilã. § 2. Îndepãrtarea, de care este vorba la § 1, nn. 2 şi 3, poate fi urgentatã numai dacã constã din declaraţia aceleiaşi autoritãţi competente. Can. 977 - (= 195) Dacã cineva, nu prin dreptul însuşi, ci prin decretul autoritãţii competente, este înlãturat dintr-o funcţie care îi asigurã întreţinerea, aceeaşi autoritate se va îngriji sã asigure întreţinerea pe o perioadã de timp corespunzãtoare, dacã nu s-a prevãzut altfel. ART. IV Despre privare Can. 978 - (cf 196 § 1) Privarea de o funcţie nu poate fi aplicatã decât ca pedeapsã a unui delict. TITLUL XXI DESPRE PUTEREA DE CONDUCERE Can. 979 - § 1. (= 129) Sunt capabili de puterea de conducere, care existã în Bisericã prin instituire divinã, cei care, conform normei dreptului, sunt constituiţi în hirotonirile sacre. § 2. În exercitarea puterii de conducere ceilalţi credincioşi creştini pot coopera, conform normei dreptului. Can. 980 - § 1. (cf 130) Puterea de conducere este alta în forul extern, alta în forul intern, fie cã este sacramentalã, fie cã nu este sacramentalã. § 2. Dacã puterea de conducere se exercitã numai pentru forul intern, efectele pe care exercitarea sa le genereazã pentru forul extern nu sunt recunoscute în acest for decât ori de câte ori este stabilitã de drept, pentru cazuri determinate. Can. 981 - § 1. (= 131) Puterea de conducere ordinarã este cea care este ataşatã prin dreptul însuşi la o funcţie; este delegatã cea care este concesionatã persoanei însãşi, dar nu prin intermediul unei funcţii. § 2. Puterea de conducere ordinarã poate fi ori proprie, ori vicarialã. Can. 982 - § 1. (= 132) Facultãţile obişnuite sunt reglementate de prescrierile privitoare la puterea delegatã. § 2. O facultate obişnuitã concesionatã, însã, unui Ierarh, exceptând cazul în care se prevede altfel în concesie sau dacã a fost ales pentru sârguinţa personalã, nu se perimeazã odatã cu încetarea dreptului Ierarhului cãruia i-a fost concesionatã, ci trece la oricare Ierarh care îi urmeazã în conducere. Can. 983 - § 1. (= 131 § 3) Cel care afirmã cã este delegat, îi incumbã îndatorirea de a proba delegaţia. § 2. (= 133 § 1) Delegatul care depãşeşte limitele mandatului sãu, fie în ceea ce privesc lucrurile, fie în ce privesc persoanele, acţioneazã în mod nul. § 3. (= 133 § 2) Nu se va considera cã îşi depãşeşte limitele mandatului sãu, delegatul care îndeplineşte cele pentru care a fost delegat în alt fel decât cel determinat în mandat, exceptând cazul în care modalitatea este prescrisã pentru validitate de însuşi cel care a delegat. Can. 984 - § 1. (cf 134 § 1) Sunt Ierarhi, în afarã de Pontiful Roman, în primul rând Patriarhul, Arhiepiscopul major, Mitropolitul care prezideazã Biserica mitropolitanã sui iuris, şi Episcopul eparhial, precum şi cei care îi înlocuiesc interimar la conducere, conform normei dreptului. § 2. Sunt Ierarhi ai locului, în afarã de Pontiful Roman, Episcopul eparhial, Exarhul, Administratorul apostolic şi, de asemenea, cei care, dacã lipsesc cei amintiţi mai sus, îi înlocuiesc interimar la conducere, precum şi Protosincelul şi Sincelul; însã, Patriarhul, Arhiepiscopul major, Mitropolitul care prezideazã Biserica mitropolitanã sui iuris, precum şi cei care îi înlocuiesc interimar la conducere, conform normei dreptului, sunt Ierarhii locului numai pentru eparhia pe care o conduc, rãmânând neschimbat can. 101. § 3. Superiorii majori din institutele de viaţã consacratã, care sunt înzestraţi cu puterea de conducere ordinarã, sunt Ierarhi, de asemenea, însã nu ai locului. Can. 985 - § 1. (= 135) Puterea de conducere se împarte în: legislativã, executivã şi judecãtoreascã. § 2. Puterea legislativã va fi exercitatã în modul prescris de drept şi care, în Bisericã, o are legislatorul sub autoritatea supremã a Bisericii, nu poate fi delegatã valid, exceptând cazul în care este prevãzut altfel de dreptul comun; legislatorul inferior nu poate emite valid o lege contrarã dreptului superior. § 3. Puterea judecãtoreascã, pe care o au judecãtorii sau colegiile judecãtoreşti, va fi exercitatã în modul prescris de drept şi nu poate fi delegatã valid decât pentru a întocmi actele pregãtitoare vreunui decret sau sentinţã. Can. 986 - (= 136) Puterea executivã poate fi exercitatã de cineva, chiar dacã stã în afara teritoriului, faţã de supuşii sãi, chiar dacã sunt absenţi din teritoriu, exceptând cazul în care este prevãzut altfel de dreptul comun sau rezultã altfel din natura lucrurilor; [poate fi exercitatã puterea executivã însã] faţã de strãinii care îşi duc în prezent traiul în teritoriu, dacã este vorba despre acordarea de favoruri sau despre trimiterea spre executare, fie a dreptului comun, fie a dreptului particular la care sunt obligaţi ei înşişi, conform normei can. 1491, § 3. Can. 987 - (= 134 § 3) Ceea ce, prin dreptul comun şi prin dreptul particular al Bisericii sui iuris, se atribuie nominal Episcopului eparhial în domeniul puterii executive de conducere, se înţeleg cã i se cuvin numai Episcopului eparhial sau Exarhului, excluşi fiind Protosincelul şi Sincelii, exceptând cazul în care au mandat special. Can. 988 - § 1. (= 137) Puterea executivã ordinarã poate fi delegatã fie pentru un act, fie pentru totalitatea cazurilor, exceptând cazul în care dreptul prevede expres altfel. § 2. Puterea executivã delegatã de Scaunul Apostolic sau de Patriarh poate fi subdelegatã fie pentru un act, fie pentru totalitatea cazurilor, exceptând cazul în care cel delegat a fost ales pentru sârguinţa personalã, sau dacã subdelegarea este interzisã în mod expres. § 3. Puterea executivã, delegatã de o altã autoritate ce are putere ordinarã, dacã este delegatã pentru totalitatea cazurilor, poate fi subdelegatã numai pentru cazuri singulare; dacã, însã, a fost delegatã pentru un act sau pentru acte determinate, nu poate fi subdelegatã valid decât prin concesia expresã a celui care deleagã. § 4. Nici o putere subdelegatã nu poate fi subdelegatã la rândul ei, exceptând cazul în care cel care deleagã a concesionat aceasta în mod expres. Can. 989 - (= 138) Puterea executivã ordinarã, precum şi puterea delegatã pentru totalitatea cazurilor, va fi interpretatã în sens larg, oricare alta însã în sens strict; totuşi, celui cãruia i s-a delegat o putere, se înţelege cã are concesionate şi cele fãrã de care aceeaşi putere nu poate fi exercitatã. Can. 990 - § 1. (cf 140 § 3) Puterea executivã delegatã mai multora se presupune delegatã fiecãruia în parte. § 2. (cf 140 § 1) Când mai mulţi au fost delegaţi fiecare în parte, pentru a trata acelaşi caz, cel care a început primul sã-l trateze îi exclude pe ceilalţi, exceptând cazul în care dupã aceea a fost împiedicat sau dacã nu a mai vrut sã procedeze ulterior la tratarea cazului. § 3. Când mai mulţi au fost delegaţi colegial pentru a trata un caz, trebuie sã procedeze cu toţii conform prescrierilor stabilite pentru actele colegiale, exceptând cazul în care este prevãzut altfel în mandat. Can. 991 - § 1. (= 143) Puterea ordinarã se pierde odatã cu pierderea funcţiei cãreia a fost anexatã. § 2. Dacã dreptul nu prevede altfel, puterea ordinarã se suspendã dacã contra privãrii sau îndepãrtãrii din funcţie se face apel legitim sau se interpune recurs. Can. 992 - § 1. (= 142) Puterea delegatã se pierde la terminarea mandatului, prin trecerea timpului de conferire sau prin epuizarea numãrului de cazuri pentru care a fost conferitã, prin încetarea cauzei scopului delegãrii, prin revocarea fãcutã de cel care a delegat, comunicatã direct delegatului, precum şi prin renunţarea delegatului, [comunicatã] celui care a delegat şi acesta a acceptat-o; totuşi, nu se pierde odatã cu încetarea dreptului celui care deleagã, exceptând cazul în care aceasta rezultã din clauzele puse. § 2. Actul [ce provine], însã, din puterea delegatã, care este exercitatã numai pentru forul intern, dacã este fãcut prin inadvertenţã dupã expirarea mandatului sau prin epuizarea numãrului cazurilor, este valid. Can. 993 - Puterea executivã de conducere nu se suspendã dacã se interpune un recurs, exceptând cazul în care dreptul comun prevede expres altfel. Can. 994 - (144 § 1) În caz de eroare comunã de fapt sau de drept, precum şi în caz de dubiu pozitiv şi probabil, fie de drept, fie de fapt, Biserica suplineşte puterea executivã de conducere, atât pentru forul extern, cât şi pentru cel intern. Can. 995 - Prescrierile dreptului privind puterea executivã de conducere sunt valabile, dacã dreptul comun nu prevede altfel sau nu rezultã altfel din natura lucrurilor, chiar şi pentru ceea ce priveşte puterea despre care se vorbeşte în cann. 441, § 1 şi 511, § 1 şi pentru facultãţile care se cer de drept pentru validitatea celebrãrii sau administrãrii sacramentelor. TITLUL XXII DESPRE RECURSURILE CONTRA DECRETELOR ADMINISTRATIVE Can. 996 - (= 1732) Cele stabilite în canoanele acestui titlu referitor la decrete, vor fi aplicate tuturor actelor administrative singulare, care sunt puse în forul extern de cãtre orice putere legitimã în Bisericã, în afara judecãţii, cu excepţia celor date de Pontiful Roman sau de Conciliul Ecumenic. Can. 997 - § 1. (cf 1737 § 1) Cel care se considerã lezat de cãtre un decret, poate face recurs la autoritatea superioarã celei care a emis acel decret, conform normei dreptului. § 2. (cf 65 § 3) Primul recurs împotriva decretelor Protosincelului sau a Sincelilor se interpune Episcopului eparhial, iar împotriva decretelor celor care acţioneazã în baza unei puteri delegate, celui care deleagã. Can. 998 - § 1. (cf 1733 § 1) Este de dorit ca, dacã cineva se considerã lezat de un decret, sã nu ia naştere un conflict între el şi autorul decretului, ci sã se ducã tratative între aceştia pentru gãsirea unei soluţii echitabile, utilizându-se eventual şi medierea sau efortul unor oameni importanţi, astfel încât sã înlãture controversa printr-o corectare voluntarã a decretului, sau printr-un compromis just sau pe altã cale potrivitã. § 2. Autoritatea superioarã va îndemna pãrţile la aceasta, înainte de a primi recursul. Can. 999 - § 1. (cf 1734 § 1) Înainte ca cineva sã interpunã recursul, trebuie sã cearã, în scris, de la autorul aceluiaşi, revocarea sau corectarea decretului în termenul obligatoriu de zece zile, socotite din ziua intimãrii decretului; aceastã cerere, fiind fãcutã, se considerã cerutã şi suspendarea executãrii, prin dreptul însuşi. § 2. Obligaţia de a cere revocarea sau corectarea decretului nu persistã, dacã este vorba de primul recurs împotriva decretelor despre care este vorba în can. 997, § 2, sau dacã este vorba de recursurile ulterioare, exceptând recursurile împotriva decretelor Episcopului eparhial, prin care a fost respins oricare prim recurs. Can. 1000 - § 1. (= 1736 § 1) În cazurile în care recursul suspendã executarea decretului, tot astfel face şi cererea despre care este vorba în can. 999, § 1. § 2. În celelalte cazuri, exceptând cazul în care autorul decretului suspendã executarea în decurs de zece zile de la primirea cererii, suspendarea poate fi cerutã între timp de la autoritatea superioarã, care o poate hotãrî numai din cauzã gravã şi având grijã ca mântuirea sufletelor sã nu sufere nici o pagubã; dacã ulterior se interpune recurs, autoritatea care se ocupã de recurs va decide dacã suspendarea executãrii decretului trebuie confirmatã sau revocatã. § 3. Dacã în termenul stabilit nu a fost interpus nici un recurs împotriva decretului, sau dacã recursul a fost interpus numai pentru a cere repararea daunelor, suspendarea executãrii decretului înceteazã prin dreptul însuşi. Can. 1001 - § 1. (cf 1734 § 2) Recursul trebuie interpus în termenul obligatoriu de cincisprezece zile. § 2. Termenul de cincisprezece zile decurge: 1° în cazul în care cererea de revocare sau de corectare a decretului trebuie trimisã în prealabil, din ziua comunicãrii decretului prin care autorul corecteazã primul decret sau respinge cererea, sau, dacã nu a hotãrât nimic, din a treizecia zi socotitã de la primirea cererii; 2° în celelalte cazuri, din ziua în care a fost intimat decretul. Can. 1002 - (<> 57) Autoritatea superioarã trebuie sã emitã decretul prin care se decide recursul, în termen de şaizeci de zile socotite de la primirea recursului, exceptând cazul în care dreptul particular al propriei Biserici sui iuris stabileşte alţi termeni; dacã, însã, aceasta nu s-a fãcut şi recurentul cere în scris ca acest decret sã fie emis, în a treizecia zi socotitã de la primirea acestei cereri; dacã nici atunci nu s-a fãcut nimic, recursul se considerã respins, ca şi cum ar fi fost respins prin decret în acea zi, astfel încât sã se poatã interpune un nou recurs împotriva lui. Can. 1003 - (cf 50; 1738) În recursurile contra decretelor adminis-trative se va respecta, cu referinţele de rigoare, can. 1517; recurentul are întotdeauna dreptul de a-şi lua un procurator sau un avocat, evitând întârzierile inutile; ba chiar se va numi un apãrãtor din oficiu, dacã recurentului îi lipseşte apãrãtorul şi dacã autoritatea superioarã considerã necesar; totuşi, autoritatea superioarã îi poate totdeauna ordona însuşi recurentului sã se prezinte pentru interogatoriu. Can. 1004 - (<> 1739) Autoritatea superioarã care se ocupã de recurs, poate nu numai sã confirme sau sã declare nul decretul, ci chiar sã-l desfiinţeze sau sã-l revoce, însã nu sã-l corecteze, exceptând cazul în care dreptul particular al propriei Biserici sui iuris atribuie şi aceastã putere autoritãţii superioare. Can. 1005 - (cf 57 § 3) Chiar dacã decretul a fost confirmat, declarat nul, anulat, revocat sau corectat de cãtre autoritatea superioarã, de repararea daunelor, dacã eventual este datoratã, rãspunde cel care a emis primul decret; autoritatea superioarã, însã, rãspunde ori de câte ori, datoritã propriului sãu decret, au provenit daune. Can. 1006 - Recursul împotriva decretului administrativ al Patriarhului, chiar dacã este vorba despre un decret care priveşte eparhia Patriarhului, sau despre un decret prin care Patriarhul decide recursul, se va face cãtre un grup special de Episcopi, care va fi constituit conform normei dreptului particular, exceptând cazul în care chestiunea se deferã Scaunului Apostolic; împotriva deciziei acestei grupãri nu se dã recurs ulterior, rãmânând neschimbat apelul la însuşi Pontiful Roman. TITLUL XXIII DESPRE BUNURILE TEMPORARE ALE BISERICII Can. 1007 - (cf 1254) Biserica, în procurarea binelui spiritual al oamenilor, are nevoie şi se foloseşte de bunuri temporare, ori de câte ori i-o cere misiunea sa proprie; de aceea, ea are dreptul înnãscut de a dobândi, de a poseda, de a administra şi de a înstrãina acele bunuri temporare care îi sunt necesare pentru scopurile sale proprii, mai ales pentru cultul divin, pentru operele de apostolat şi de caritate, precum şi pentru întreţinerea corespunzãtoare a miniştrilor sãi. Can. 1008 - § 1. (= 1273) Pontiful Roman este administratorul şi dispunãtorul suprem al tuturor bunurilor temporare ale Bisericii. § 2. (= 1256) Proprietatea bunurilor temporare ale Bisericii, sub autoritatea supremã a Pontifului Roman, aparţine acelei persoane juridice care le-a dobândit în mod legitim. Can. 1009 - § 1. (cf 1255) Orice persoanã juridicã este subiect capabil sã dobândeascã, sã posede, sã administreze şi sã înstrãineze bunuri temporare, conform normei dreptului canonic. § 2. (1257 § 1) Toate bunurile temporare care aparţin persoanelor juridice sunt bunuri bisericeşti. CAP. I DESPRE DOBÂNDIREA BUNURILOR TEMPORARE Can. 1010 - (cf 1259) Persoanele juridice pot dobândi bunuri temporare prin toate mijloacele juste, care sunt permise şi altora. Can. 1011 - (cf 1260) Autoritatea competentã are dreptul sã pretindã de la credincioşii creştini cele ce sunt necesare pentru propriile scopuri ale Bisericii. Can. 1012 - § 1. (cf 1263) Episcopul eparhial are dreptul de a impune ori de câte ori este necesar astfel pentru binele eparhiei, cu consimţãmântul consiliului pentru treburile economice, persoanelor juridice supuse lui, contribuţii proporţionale cu veniturile fiecãrei persoane; nici o contribuţie, însã, nu poate fi impusã asupra ofertelor ce se primesc cu ocazia celebrãrii Divinei Liturghii. § 2. (cf 1263 b) Persoanelor fizice li se pot impune contribuţii numai conform normei dreptului particular al propriei Biserici sui iuris. Can. 1013 - § 1. (<> 1264) Episcopul eparhial este cel care va determina, în limitele stabilite de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris, taxele pentru diferitele acţiuni ale puterii de conducere şi ofertele ce se fac cu ocazia celebrãrii Divinei Liturghii, a sacramentelor, a sacramentalelor, sau a oricãror altor celebrãri liturgice, exceptând cazul în care dreptul comun prevede altfel. § 2. (cf 952) Patriarhii şi Episcopii eparhiali ai diferitelor Biserici sui iuris, care îşi exercitã puterea pe acelaşi teritoriu, se vor îngriji, împreunându-şi pãrerile, sã stabileascã aceeaşi normã pentru taxe şi oferte. Can. 1014 - (cf 1266) În toate bisericile, care, de obicei, sunt deschise credincioşilor creştini, Episcopul eparhial poate dispune sã se adune oferte pentru anumite iniţiative ale Bisericii. Can. 1015 - (cf 1265) Nu le este permis persoanelor fizice sau juridice sã adune milostenii decât cu permisiunea autoritãţii cãreia sunt supuse şi cu consimţãmântul scris dat de Ierarhul locului unde se adunã milosteniile. Can. 1016 - § 1. (= 1267 § 3) Ofertele fãcute pentru un scop determinat nu pot fi destinate decât aceluiaşi scop. § 2. Exceptând cazul în care este stabilit contrariul, ofertele fãcute conducãtorilor sau administratorilor oricãrei persoane juridice se presupun ca fiind date aceleiaşi persoane juridice. § 3. Aceste oferte nu pot fi refuzate decât pentru o cauzã justã, iar în cazuri de importanţã majorã, cu permisiunea Ierarhului; se cere permisiunea aceluiaşi Ierarh pentru a accepta oferte grevate de o îndatorire modalã sau de o condiţie, rãmânând neschimbat can. 1042. Can. 1017 - (cf 1268) Biserica acceptã prescrierea şi pentru bunurile temporare, conform normei cann. 1540-1542. Can. 1018 - (cf 1269, 1205) Lucrurile sacre, adicã cele ce sunt destinate cultului divin, cu dedicaţie sau binecuvântare, dacã sunt în stãpânirea [persoanelor] particulare, pot fi dobândite de cãtre persoanele particulare prin prescriere, însã nu este licit sã fie folosite pentru întrebuinţãri profane, dacã nu şi-au pierdut dedicaţia sau binecuvântarea; dacã, însã, aparţin unei persoane juridice bisericeşti, pot fi dobândite numai de o altã persoanã juridicã bisericeascã. Can. 1019 - (cf 1270, 638) Lucrurile imobile, lucrurile mobile preţioase, adicã cele ce au o deosebitã valoare artisticã, istoricã sau materialã, drepturile şi acţiunile, fie personale, fie reale, care aparţin Scaunului Apostolic, se prescriu în intervalul de o sutã de ani; cele care aparţin unei oarecare Biserici sui iuris sau unei eparhii, în interval de cincizeci de ani, însã cele care aparţin altei persoane juridice, în interval de treizeci de ani. Can. 1020 - § 1. Toate autoritãţile au obligaţia gravã de a se îngriji astfel încât bunurile temporare dobândite de Bisericã, sã fie înscrise pe numele persoanei juridice interesate, observându-se toate prescrierile dreptului civil, care pun sub ocrotire drepturile Bisericii. § 2. Dacã, însã, nu este concesionat de dreptul civil ca bunurile temporare sã fie înscrise pe numele persoanei juridice, fiecare autoritate va avea grijã ca, dupã ce a audiat experţii în dreptul civil şi consiliul competent, drepturile Bisericii sã rãmânã nevãtãmate, folosind modalitãţile valide în dreptul civil. § 3. Aceste prescrieri vor fi respectate şi în ceea ce priveşte bunurile temporare posedate legitim de o persoanã juridicã, a cãrei dobândire nu este confirmatã încã prin documente. § 4. Autoritatea imediat superioarã este obligatã sã stãruie în observarea acestor prescrieri. Can. 1021 - § 1. (= 1274 § 1) În fiecare eparhie va exista, conform normei dreptului particular al propriei Biserici sui iuris, o instituţie specialã care sã adune laolaltã bunurile sau ofertele cu scopul de a prevedea în mod corespunzãtor la remuneraţia potrivitã, fundamental egalã, a tuturor clericilor care presteazã serviciul spre binele eparhiei, dacã nu le este prevãzut altfel. § 2. Acolo unde nu sunt încã bine organizate mãsurile de precauţie şi de siguranţã socialã, precum şi de asistenţã medicalã, în favoarea clericului, dreptul particular al fiecãrei Biserici sui iuris va prevedea întemeierea institutelor care, sub supravegherea Ierarhului locului, sã punã acestea sub ocrotire. § 3. În fiecare eparhie, ori de câte ori este necesar, se va constitui, în modul determinat de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris, un fond comun din care Episcopii eparhiali sã poatã satisface obligaţiile faţã de alte persoane, care deservesc Biserica, şi sã facã faţã diferitelor nevoi ale eparhiei, şi din care, eparhiile mai bogate, sã le poatã ajuta pe cele mai sãrace. CAP. II DESPRE ADMINISTRAREA BUNURILOR BISERICEŞTI Can. 1022 - § 1. (= 1276) Episcopul eparhial este cel care va supraveghea administrarea tuturor bunurilor bisericeşti, care se gãsesc în limitele teritoriului eparhiei şi care nu sunt sustrase puterii sale de conducere, rãmânând neschimbate titlurile legitime, care îi atribuie drepturi mai mari. § 2. Ierarhii, ţinând seama de drepturi, de obiceiuri legitime şi de împrejurãri, se vor îngriji de organizarea oportunã a întregii administraţii a bunurilor bisericeşti, prin emiterea unor instrucţiuni potrivite, în limitele dreptului comun şi ale dreptului particular al propriei Biserici sui iuris. Can. 1023 - (cf 1279 § 1) Administrarea bunurilor bisericeşti ale unei persoane juridice, este de competenţa celui care o conduce în mod imediat, dacã dreptul nu dispune altfel. Can. 1024 - § 1. (cf 1281 § 1) Administratorul bunurilor bisericeşti nu poate acţiona în mod valid, dacã acesta depãşeşte limitele şi modul administrãrii obişnuite, decât cu consimţãmântul autoritãţii competente, dat în scris. § 2. În statute, vor fi determinate acţiunile care depãşesc limitele şi modul administrãrii obişnuite; dacã, însã, statutele tac în aceastã privinţã, autoritatea cãreia persoana juridicã îi este imediat supusã are competenţa de a determina aceste acţiuni, dupã consultarea consiliului competent. § 3. Persoana juridicã nu este obligatã sã rãspundã de acţiunile fãcute în mod invalid de cãtre administratori, decât ori de câte ori aceasta a fost avantajatã. Can. 1025 - (cf 1283) Înainte ca administratorul bunurilor bisericeşti sã intre în funcţie, trebuie: 1° sã promitã în faţa Ierarhului sau a delegatului acestuia cã-şi va îndeplini cu fidelitate propria funcţie; 2° sã semneze inventarul îngrijit, recunoscut de cãtre Ierarh, al bunurilor bisericeşti încredinţate administrãrii lui. Can. 1026 - (1283 3°) Un exemplar al inventarului bunurilor bisericeşti se va pãstra în arhiva persoanei juridice interesate, iar celãlalt [exemplar] în arhiva curiei eparhiale; orice schimbare intervenitã în patrimoniul stabil al aceleiaşi persoane juridice va fi adnotat în ambele exemplare. Can. 1027 - Autoritãţile trebuie sã se îngrijeascã astfel ca administratorii bunurilor bisericeşti sã prezinte garanţii potrivite, valabile din punct de vedere al dreptului civil, pentru ca Biserica sã nu fie pãgubitã din cauza morţii administratorilor sau a încetãrii funcţiei lor. Can. 1028 - § 1. (= 1284) Toţi administratorii bunurilor bisericeşti sunt obligaţii sã-şi îndeplineascã funcţia cu atenţia unui bun tatã de familie. § 2. De aceea, trebuie mai ales: 1° sã fie atenţi ca nu cumva bunurile bisericeşti încredinţate grijii lor sã se distrugã în vreun fel, sau sã sufere vreo stricãciune şi, în acest scop, ori de câte ori e necesar, sã încheie contracte de asigurare; 2° sã respecte normele dreptului canonic şi civil precum şi cele care au fost impuse de fondator sau donator, sau de cãtre autoritatea competentã, dar mai ales sã se îngrijeascã ca nu cumva din nerespectarea legilor civile sã rezulte o daunã pentru Bisericã; 3° sã pretindã cu grijã şi la timpul potrivit veniturile şi câştigurile bunurilor, iar încasãrile sã le pãstreze în deplinã siguranţã şi sã le foloseascã conform intenţiei fondatorului sau a normelor legitime; 4° sã se îngrijeascã astfel ca dobânda care trebuie plãtitã dupã împrumuturi sau ipoteci sã fie plãtitã la timpul stabilit, iar capitalul datorat sã fie restituit în mod potrivit; 5° sã investeascã banii care depãşesc cheltuielile şi pot fi investiţi în mod util, cu consimţãmântul Ierarhului, în scopurile Bisericii sau a persoanei juridice; 6° sã ţinã în ordine registrele de intrare şi de ieşire; 7° sã facã o dare de seamã administrativã la sfârşitul fiecãrui an; 8° sã aranjeze şi sã pãstreze în arhivã documentele pe care se bazeazã drepturile persoanei juridice asupra bunurilor bisericeşti, iar copia lor autentificatã, acolo unde acestea se pot obţine cu uşurinţã, sã le depunã în arhiva curiei eparhiale. § 3. Se recomandã cu stãruinţã ca administratorii bisericeşti sã întocmeascã în fiecare an un plan de venituri şi cheltuieli; dreptul particular poate sã impunã aceasta şi sã determine mai detaliat felul în care sã fie prezentat. Can. 1029 - (cf 1285) Administratorul bunurilor bisericeşti nu va face donaţii din bunurile mobile care nu aparţin patrimoniului stabil, decât modeste, conform obiceiului legitim, pentru o cauzã justã de pietate sau caritate. Can. 1030 - (= 1286) Administratorul bunurilor bisericeşti: 1° va respecta cu desãvârşire, în angajarea de opere, şi dreptul civil referitor la muncã şi viaţã socialã, conform principiilor transmise de Bisericã; 2° va da celor care presteazã opera pe bazã de contract o retribuţie justã, astfel încât aceştia sã poatã prevedea corespunzãtor nevoilor proprii şi familiilor lor. Can. 1031 - § 1. (cf 1287 § 1) Respingându-se obiceiul contrar, administratorul bunurilor bisericeşti trebuie sã prezinte Ierarhului în fiecare an o dare de seamã a administraţiei. § 2. Administratorul bunurilor bisericeşti va da socotealã, în mod public, despre bunurile temporare care se oferã Bisericii, conform modului stabilit de dreptul particular, exceptând cazul în care Ierarhul locului, dintr-o cauzã gravã, a stabilit altfel. Can. 1032 - (cf 1288) Administratorul bunurilor bisericeşti nu va introduce şi nu va intenta proces în numele persoanei juridice în forul civil decât cu permisiunea Ierarhului propriu. Can. 1033 - (cf 1289 b) Administratorul bunurilor bisericeşti, care şi-a pãrãsit arbitrar funcţia sau sarcina, este obligat la restituire, dacã datoritã demiterii sale arbitrare Biserica a suferit daune. CAP. III DESPRE CONTRACTE, MAI ALES DESPRE ÎNSTRĂINĂRI Can. 1034 - (= 1290) Ceea ce dreptul civil al teritoriului în care s-a încheiat contractul stabileşte referitor la contracte, atât în general cât şi în special, precum şi referitor la plata acestora, se va respecta, cu aceleaşi efecte, prin dreptul canonic, şi în cazurile supuse puterii Bisericii. Can. 1035 - § 1. (cf 1291 § 1) Pentru înstrãinarea bunurilor bisericeşti, care printr-o legitimã atribuire constituie patrimoniul stabil al unei persoane juridice, se cere: 1° (= 1293) o cauzã justã, cum ar fi necesitatea urgentã, utilitatea evidentã, pietatea, caritatea sau un motiv pastoral; 2° evaluarea obiectului înstrãinãrii, fãcutã în scris de cãtre experţi; 3° în cazurile prevãzute de drept, consimţãmântul autoritãţii competente dat în scris, fãrã de care înstrãinarea este invalidã. § 2. Se vor respecta şi celelalte precauţii prescrise de autoritatea competentã, pentru a fi evitatã paguba Bisericii. Can. 1036 - § 1. (cf 1292) Dacã valoarea bunurilor bisericeşti a cãror înstrãinare se propune, este cuprinsã între suma minimã şi suma maximã stabilitã de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau de Scaunul Apostolic, se cere consimţãmântul: 1° consiliului pentru probleme economice şi colegiului consilierilor eparhiali, dacã este vorba despre bunurile eparhiei; 2° Episcopului eparhial, care are nevoie în acest caz de consimţãmântul consiliului pentru probleme economice şi al colegiului consilierilor eparhiali, dacã este vorba despre bunurile unei persoane juridice supuse aceluiaşi Episcop eparhial; 3° autoritãţii determinate în tipic sau în statute, dacã este vorba despre bunurile unei persoane juridice, care nu este supusã Episcopului eparhial. § 2. În Bisericile patriarhale, dacã valoarea bunurilor depãşeşte suma maximã stabilitã de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, însã nu dublul, se cere consimţãmântul: 1° Patriarhului, dat cu consimţãmântul Sinodului permanent, dacã este vorba despre bunurile unei eparhii situate în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, exceptând cazul în care dreptul particular al aceleiaşi Biserici prevede altfel; 2° Episcopului eparhial, şi de asemenea al Patriarhului, dat cu consimţãmântul Sinodului permanent, dacã este vorba despre bunurile unei persoane juridice supuse Episcopului eparhial, care îşi exercitã puterea în limitele teritoriului Bisericii patriarhale; 3° Patriarhului, dat cu consimţãmântul Sinodului permanent, dacã este vorba despre bunurile unei persoane juridice, care nu este supusã Episcopului eparhial, chiar de drept pontifical, care este situatã în limitele teritoriului Bisericii patriarhale. § 3. În Bisericile patriarhale, dacã valoarea bunurilor depãşeşte dublul sumei stabilite de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale şi dacã este vorba despre obiecte preţioase sau de ex-voto donate Bisericii, se va respecta § 2, însã Patriarhul are nevoie de consimţãmântul aceluiaşi Sinod. § 4. În celelalte cazuri se cere consimţãmântul Scaunului Apostolic, dacã valoarea bunurilor depãşeşte suma stabilitã sau aprobatã de însuşi Scaunul Apostolic, şi dacã este vorba de obiecte preţioase sau donate ex-voto Bisericii. Can. 1037 - Pentru înstrãinarea bunurilor temporare ale Bisericii patriarhale sau ale eparhiei Patriarhului, Patriarhul are nevoie de: 1° sfatul Sinodului permanent, dacã valoarea bunurilor este cuprinsã între suma minimã şi cea maximã stabilitã de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale şi dacã este vorba despre bunurile Bisericii patriarhale; dacã, însã, este vorba numai despre bunurile eparhiei Patriarhului, se va respecta can. 1036, § 1, n. 1; 2° consimţãmântul Sinodului permanent, dacã valoarea bunurilor depãşeşte suma maximã stabilitã de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, însã nu dublul acesteia; 3° consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, dacã valoarea bunurilor depãşeşte dublul aceleiaşi sume şi dacã este vorba despre obiecte preţioase sau de cele donate ex-voto Bisericii. Can. 1038 - § 1. (= 1292 § 4) Celor cãrora li se cere sfatul prin drept, consimţãmântul sau confirmarea pentru înstrãinarea bunurilor bisericeşti, nu îşi vor da sfatul, consimţãmântul sau confirmarea fãrã ca înainte sã se fi informat cu exactitate despre starea economicã a persoanei juridice ale cãror bunuri temporare se propun pentru înstrãinare, precum şi despre înstrãinãrile deja fãcute. § 2. Sfatul, consimţãmântul sau confirmarea nu se considerã date, decât dacã în aceastã cerere sunt exprimate înstrãinãrile fãcute anterior. Can. 1039 - Pentru orice înstrãinare se cere consimţãmântul celor interesaţi. Can. 1040 - (= 1296) Dacã bunurile bisericeşti au fost înstrãinate contrar prescrierilor dreptului canonic, însã înstrãinarea este valabilã prin dreptul civil, autoritatea superioarã a celui care a fãcut o astfel de înstrãinare va decide, dupã o evaluare maturã, dacã trebuie şi ce fel de acţiune sã fie propusã, de cãtre cine şi contra cui, pentru a revendica drepturile Bisericii. Can. 1041 - (= 1298) Exceptând cazul în care chestiunea este de importanţã minimã, nu este permis ca bunurile bisericeşti sã fie vândute sau închiriate propriilor administratori sau rudeniilor lor pânã la gradul al patrulea de consangvinitate sau de afinitate, fãrã licenţa specialã datã de autoritatea de care aminteşte cann. 1036 şi 1037. Can. 1042 - (= 1295) Canoanele 1035-1041 trebuie respectate nu numai în cazul înstrãinãrii, ci şi în orice problemã prin care se poate înrãutãţi condiţia patrimonialã a persoanei juridice. CAPITOLUL IV DESPRE DORINŢELE PIOASE ŞI DESPRE FUNDAŢIILE DE PIETATE Can. 1043 - § 1. (= 1299) Cel care, conform dreptului natural sau canonic, poate dispune în mod liber de bunurile sale, le poate lãsa pentru cauze pioase, fie printr-un act valabil între vii, fie printr-un act valabil din cauza morţii. § 2. În ultimele dorinţe spre binele Bisericii se vor respecta, dacã se poate, prescrierile dreptului civil; dacã acestea nu au fost respectate, moştenitorii vor fi admonestaţi despre obligaţia pe care o au de a îndeplini dorinţa testatorului. Can. 1044 - (= 1300) Voinţa credincioşilor creştini care doneazã sau lasã, fie prin acte valabile între vii, fie printr-un act valabil din cauza morţii, bunurile lor pentru scopuri pioase, odatã ce au fost acceptate în mod legitim, trebuie îndeplinitã cu atenţie, chiar în ceea ce priveşte forma de administrare şi utilizare a bunurilor, rãmânând neschimbat can. 1045. Can. 1045 - § 1. (= 1301) Ierarhul este executorul tuturor dorinţelor pioase, atât cele valabile din momentul morţii, cât şi cele valabile între vii. § 2. În virtutea acestui drept, Ierarhul poate şi chiar trebuie sã supravegheze, chiar prin vizitã, ca dorinţele pioase sã fie îndeplinite, iar ceilalţi executori, dupã ce şi-au îndeplinit sarcina, trebuie sã dea socotealã despre aceasta. § 3. Clauzele contrare acestui drept al Ierarhului, anexate ultimelor dorinţe, se considerã ca şi cum nu ar fi adãugate. Can. 1046 - § 1. (= 1302) Cel care primeşte prin încredinţare bunuri pentru scopuri pioase, fie prin act valabil între vii, fie prin act valabil din cauza morţii, trebuie sã-l înştiinţeze pe Ierarhul propriu despre încredinţarea primitã, indicându-i toate acele bunuri împreunã cu îndatoririle anexate; dacã, însã, donatorul se opune în mod expres şi îi interzice întru totul sã facã aceasta, nu va accepta încredinţarea. § 2. Ierarhul trebuie sã pretindã ca bunurile încredinţate sã fie puse în siguranţã şi sã aibã grijã, conform normei can. 1045, § 2, ca dorinţa pioasã sã fie realizatã. § 3. Dacã este vorba despre bunuri încredinţate vreunui membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, care sunt destinate bisericilor locului sau ale eparhiei, a credincioşilor creştini care au acolo domiciliul, sau pentru ajutorarea unor cauze pioase, Ierarhul amintit în §§ 1 şi 2 este Ierarhul locului. Can. 1047 - § 1. (= 1303) De drept, fundaţiile de pietate sunt: 1° fundaţiile de pietate autonome, adicã totalitatea bunurilor destinate operelor de pietate, apostolatului sau caritãţii spirituale sau temporare şi constituite ca persoanã juridicã de cãtre autoritatea competentã; 2° fundaţiile de pietate neautonome, adicã bunurile materiale predate în orice fel unei persoane juridice cu îndatorire îndelungatã, determinatã de dreptul particular, vor realiza, din veniturile anuale, scopurile amintite la nr. 1. § 2. Bunurile temporare ale unei fundaţii neautonome, dacã au fost încredinţate unei persoane juridice supuse Episcopului eparhial, dupã trecerea timpului determinat, trebuie destinate institutului special despre care aminteşte can. 1021 § 1, dacã voinţa fondatorului nu a fost altfel manifestatã în mod expres; altfel, ele sunt cedate aceleiaşi persoane juridice. Can. 1048 - § 1. Fundaţiile autonome de pietate nu pot fi înfiinţate decât de Episcopul eparhial sau de o altã autoritate superioarã. § 2. (1304 § 1) Pentru ca o fundaţie de pietate neautonomã sã poatã fi acceptatã în mod valid de o persoanã juridicã, se cere consimţãmântul Ierarhului propriu dat în scris; Ierarhul, însã, nu îşi va da consimţãmântul înainte de a-şi da seama cã persoana juridicã va putea îndeplini noua îndatorire pe care şi-o asumã, precum şi îndatoririle deja asumate; acelaşi Ierarh va mai avea grijã ca veniturile sã corespundã întru totul îndatoririlor anexate, conform obiceiului propriei Biserici sui iuris. § 3. Dreptul particular este cel care va determina celelalte condiţii, fãrã de care fundaţiile de pietate nu pot fi înfiinţate sau acceptate. Can. 1049 - (cf 1305) Ierarhul care a înfiinţat o fundaţie de pietate sau care şi-a dat consimţãmântul pentru acceptarea unei fundaţii de pietate, va stabili imediat un loc sigur în care sã fie depozitaţi banii şi bunurile mobile atribuite nominal în dotare, în scopul pãstrãrii aceloraşi bani şi a câştigului din bunurile mobile şi sã fie investiţi cât mai repede, cu grijã şi folos, dupã judecata prudentã a aceluiaşi Ierarh, dupã ce i-a consultat pe cei interesaţi şi pe consiliul competent, în favoarea fundaţiei însãşi, cu menţionarea expres determinatã a îndatoririi. Can. 1050 - (cf 1306 § 2) Un exemplar al documentului de fundaţie va fi pãstrat în arhiva curiei eparhiale, celãlalt în arhiva persoanei juridice. Can. 1051 - § 1. (= 1307) Respectându-se cann. 1044-1046 şi 1031, se va redacta o listã cu îndatoririle ce incumbã fundaţiilor de pietate şi se va expune într-un loc vizibil, pentru ca obligaţiile de îndeplinit sã nu fie date uitãrii. § 2. Va exista un registru pe care îl va pãstra parohul sau rectorul bisericii, în care sã fie adnotatã fiecare îndatorire, îndeplinirea ei şi milosteniile. Can. 1052 - § 1. (= 1308) Reducerea îndatoririi de a celebra Divina Liturghie este rezervatã Scaunului Apostolic. § 2. Dacã în documentul de fundaţie este prescris în mod expres, Ierarhul poate reduce îndatoririle de a celebra Divina Liturghie, din cauza scãderii veniturilor. § 3. Episcopul eparhial are competenţa de a reduce, din cauza scãderii veniturilor, cât timp dureazã aceastã cauzã, în mãsura ofertelor în vigoare legitime în eparhie, numãrul celebrãrilor Divinei Liturghii, dacã nu existã vreo persoanã care are obligaţia şi care s-ar putea constrânge eficient la mãrirea ofertelor. § 4. Episcopul eparhial are, de asemenea, competenţa de a reduce datoria celebrãrii Divinei Liturghii, [datorie] care greveazã asupra institutelor bisericeşti, dacã veniturile au devenit insuficiente pentru realizarea îndatoririlor ce se puteau obţine la data acceptãrii lor. § 5. (=) Puterea amintitã în §§ 3 şi 4 o au şi Superiorii generali ai institutelor cãlugãreşti sau ai societãţilor de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, care sunt de drept pontifical sau patriarhal. § 6. Puterea amintitã în §§ 3 şi 4, Episcopul eparhial o poate delega numai Episcopului coadjutor, Episcopului auxiliar, Protosincelului sau Sincelilor, orice subdelegare fiind exclusã. Can. 1053 - (= 1309) Aceloraşi autoritãţi amintite în can. 1052, le mai revine puterea de a transfera, dintr-o cauzã justã, datoria de a celebra Divina Liturghie în zile sau institute diferite de cele stabilite în fondare. Can. 1054 - § 1. (= 1310) Reducerea, moderarea şi schimbarea dorinţelor credincioşilor creştini care au donat sau lãsat bunurile lor pentru cauze pioase, pot fi fãcute de Ierarh numai din cauze juste şi necesare, dacã fondatorul a acordat aceluiaşi Ierarh, în mod expres, puterea de a reduce. § 2. Dacã executarea îndatoririlor impuse a devenit imposibilã din cauza micşorãrii veniturilor sau din alte cauze, fãrã nici o vinã a administratorilor, Ierarhul, dupã ce s-a consultat cu cei interesaţi şi cu consiliul competent, şi respectând cât se poate mai bine dorinţa fondatorului, poate micşora în mod echitabil acele îndatoriri, rãmânând neschimbat can. 1052. § 3. În celelalte cazuri se va recurge, în legãturã cu acestea, la Scaunul Apostolic sau la Patriarh, care va acţiona cu consimţãmântul Sinodului permanent. TITLUL XXIV DESPRE JUDECĂŢI ÎN GENERAL Can. 1055 - § 1. (= 1400 § 1) Obiectul judecãţii este: 1° obţinerea sau apãrarea drepturilor persoanelor fizice sau juridice, sau declararea faptelor juridice; 2° delictele, în ceea ce priveşte aplicarea pedepselor. § 2. Însã, în controversele nãscute dintr-un act de putere executivã de conducere este competentã numai autoritatea superioarã conform normei cann. 996-1006. Can. 1056 - În cauzele rezervate vreunui Dicaster al Scaunului Apostolic, tribunalele vor urma normele editate de acelaşi Dicaster. Can. 1057 - (= 1043 § 1) În cauzele servilor lui Dumnezeu, pentru a fi înscrişi între Sfinţi, se vor respecta normele speciale stabilite de Pontiful Roman. CAP. I DESPRE FORUL COMPETENT Can. 1058 - (cf 1404) Pontiful Roman nu este judecat de nimeni. Can. 1059 - § 1. (cf 1417) În baza primatului Pontifului Roman, oricare credincios creştin are dreptul integral de a-şi înainta cauza, în orice stare sau grad de judecatã, spre examinare, însuşi Pontifului Roman, care este pentru întreaga lume catolicã judecãtorul suprem şi care judecã fie personal, fie prin tribunalele Scaunului Apostolic, fie prin judecãtori delegaţi de el. § 2. Aceastã instanţã interpusã Pontifului Roman, totuşi, exceptând cazul de apel, nu suspendã exercitarea puterii judecãtorului care a început deja examinarea cauzei şi de aceea acesta poate continua judecarea chiar pânã la sentinţa definitivã, exceptând cazul în care se constatã cã Pontiful Roman şi-a adjudecat sieşi cauza. Can. 1060 - § 1. (cf 1405 § 1) Numai Pontiful Roman este cel care judecã: 1° pe Patriarhi; 2° pe Episcopi în cauze penale; 3° pe cei care deţin conducerea civilã supremã [=capii de state]; 4° alte cauze pe care el însuşi le-a adjudecat judecãţii sale. § 2. Cu excepţia Episcopilor care îşi exercitã puterea în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, ceilalţi Episcopi vor fi judecaţi în cauzele contencioase de tribunalul desemnat de Pontiful Roman rãmânând neschimbat can. 1066, § 2. § 3. Judecãtorul nu poate cerceta un act sau un document confirmat în formã specificã de cãtre Pontiful Roman, dacã în prealabil nu a primit mandat. Can. 1061 - (cf 1405 § 3) În faţa tribunalelor Scaunului Apostolic trebuie sã vinã persoanele care nu au o altã autoritate superioarã sub Pontiful Roman, fie cã sunt persoane fizice care nu sunt constituite în hirotonirea episcopalã, fie cã sunt persoane juridice, rãmânând neschimbat can. 1063 § 4, nn. 3 şi 4. Can. 1062 - § 1. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, rãmânând neschimbatã competenţa Scaunului Apostolic, este tribunalul superior în limitele teritoriului aceleiaşi Biserici. § 2. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale trebuie sã aleagã prin vot secret tot la cinci ani, din propria grupare, un Moderator general al administrãrii justiţiei, precum şi doi Episcopi care, împreunã cu el ca preşedinte, vor constitui tribunalul; dacã, însã, unul dintre aceşti trei Episcopi este în cauzã sau nu poate fi prezent, Patriarhul, cu consimţãmântul Sinodului permanent, îl va substitui cu un alt Episcop; tot astfel şi în cazul recuzãrii se va ocupa Patriarhul cu consimţãmântul Sinodului permanent. § 3. Acestui tribunal îi revine judecarea cauzelor contencioase, fie ale eparhiilor, fie ale Episcopilor, chiar şi ale Episcopilor titulari. § 4. Apelul în aceste cauze se face la Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, exclus fiind un apel ulterior, rãmânând neschimbat can. 1059. § 5. Moderatorul general al administrãrii justiţiei are dreptul sã supravegheze toate tribunalele situate în limitele teritoriului Bisericii patriarhale şi, de asemenea, dreptul de a decide în caz de recuzare contra vreunui judecãtor al tribunalului ordinar al Bisericii patriarhale. Can. 1063 - § 1. Patriarhul trebuie sã înfiinţeze un tribunal ordinar al Bisericii patriarhale, diferit de tribunalul eparhiei Patriarhului. § 2. Acest tribunal va avea propriul sãu preşedinte, judecãtori, promotori ai dreptãţii, apãrãtori ai legãturii şi alţi slujitori necesari, numiţi de Patriarh cu consimţãmântul Sinodului permanent; preşedintele, judecãtorii, promotorul dreptãţii precum şi apãrãtorii legãturii nu pot fi înlãturaţi decât de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, în timp ce Patriarhul singur poate accepta renunţarea la funcţie. § 3. Acest tribunal este tribunalul de apel de gradul doi şi de grade ulterioare de judecatã prin intermediul judecãtorilor care se schimbã între ei, pentru cauzele care au fost deja definite de tribunalele inferioare; acestui tribunal îi revin şi drepturile tribunalului mitropolitan în acele locuri ale teritoriului Bisericii patriarhale în care nu au fost înfiinţate provincii. § 4. Acest tribunal are competenţa de a judeca, prin judecãtori care se schimbã între ei, în primul şi în ulterioarele grade de judecatã, cauzele: 1° Exarhilor şi ale delegaţilor Patriarhului, care nu sunt Episcopi; 2° persoanelor fizice sau juridice, care sunt supuse imediat Patriarhului; 3° institutelor de viaţã consacratã de drept pontifical; 4° Superiorului institutului de viaţã consacratã de drept pontifical care nu are în acelaşi institut un Superior înzestrat cu puterea judecãtoreascã; 5° rezervate acestui tribunal prin prescrierile dreptului particular. Can. 1064 - § 1. Tribunalul mitropolitan, care nu este diferit de tribunalul eparhiei Mitropolitului, este tribunalul de apel pentru sentinţele tribunalelor eparhiale. § 2. (cf 1438, 2°) Pentru cauzele tratate în primul grad de judecatã în faţa Mitropolitului sau a altui Episcop eparhial, care nu mai are altã autoritate superioarã sub Pontiful Roman, trebuie sã se apeleze la tribunalul desemnat în mod stabil de cãtre acesta, cu aprobarea Scaunului Apostolic, rãmânând neschimbate cann. 139 şi 175. Can. 1065 - (cf 1438, 2°) Tribunalul de gradul trei este Scaunul Apostolic, dacã dreptul comun nu prevede în mod expres altfel. Can. 1066 - § 1. (cf 1419) În fiecare eparhie şi pentru toate cauzele ce nu sunt exceptate expres de drept, judecãtorul de gradul întâi de judecatã este Episcopul eparhial. § 2. Dacã, însã, este vorba de drepturi sau de bunuri temporare ale unei persoane juridice reprezentate de Episcopul eparhial, în primul grad de judecatã judecã tribunalul de apel, rãmânând neschimbat can. 1062, § .3. Can. 1067 - § 1. (cf 1423 § 1) Tribunalul de gradul întâi, pentru mai multe eparhii ale aceleiaşi Biserici sui iuris, poate fi înfiinţat de cãtre Patriarh, cu consimţãmântul Episcopilor eparhiali interesaţi, dacã este vorba de eparhii situate în limitele teritoriului Bisericii patriarhale; în celelalte cazuri, de cãtre însãşi Episcopii eparhiali care au consimţit la aceasta, cu aprobarea Scaunului Apostolic. § 2. (cf 1423 § 1 b) Acest tribunal trebuie înfiinţat dacã Episcopii eparhiali, fiecare în parte, nu pot înfiinţa din nici un motiv un tribunal propriu; în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, dacã este cazul, acest tribunal va fi înfiinţat de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale. § 3. În eparhiile pentru care a fost înfiinţat acest tribunal, nu poate fi înfiinţat în mod valid un tribunal eparhial colegial. § 4. Grupul Episcopilor eparhiali, care a consimţit la acest tribunal, sau Episcopului eparhial ales de aceasta, îi revine puterea pe care o are Episcopul eparhial în tribunalul sãu; dacã, însã, acest tribunal este înfiinţat de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau de Scaunul Apostolic, trebuie respectate normele stabilite de acelaşi Sinod sau de Scaunul Apostolic. § 5. (cf 1439 § 1) Apelul de la acest tribunal se face, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, la tribunalul ordinar al Bisericii patriarhale; în celelalte cazuri, însã, la tribunalul desemnat în mod stabil de grupul Episcopilor despre care se vorbeşte în § 4, cu aprobarea Scaunului Apostolic sau desemnat de acelaşi Scaun Apostolic. Can. 1068 - § 1. (cf 1423) Episcopii eparhiali ai diferitelor Biserici sui iuris, care îşi exercitã puterea în acelaşi teritoriu, pot sã se înţeleagã între ei pentru constituirea unui tribunal comun, care sã examineze fie cauzele contencioase, fie cele penale ale credincioşilor creştini, supuşi ai vreunuia dintre aceşti Episcopi eparhiali. § 2. Dacã lipsesc judecãtorii sau alţi slujitori apţi pentru tribunale, Episcopii eparhiali se vor îngriji astfel încât sã fie constituit un tribunal comun. § 3. Episcopii eparhiali, care au consimţit la înfiinţarea unui tribunal comun, trebuie sã desemneze pe unul dintre ei înşişi care sã aibã faţã de acest tribunal puterile pe care le are Episcopul eparhial în tribunalul sãu. § 4. Împotriva sentinţei tribunalului comun de primul grad, apelul se face la tribunalul desemnat în mod stabil de Scaunul Apostolic. Can. 1069 - § 1. (cf 1427 §§ 1-2) Controversele dintre persoanele fizice sau juridice din acelaşi institut de viaţã consacratã, cu excepţia institutelor seculare, în care Superiorii sunt înzestraţi cu putere de conducere, vor fi definite în faţa judecãtorului sau a tribunalului determinat în tipic sau în statutele institutului. § 2. (= 1427 § 3) Dacã se naşte o controversã, cu excepţia institutelor seculare, între persoane fizice sau juridice ale diferitelor institute de viaţã consacratã, sau chiar ai aceluiaşi institut de drept eparhial sau ai altora în care Superiorii nu sunt înzestraţi cu puterea de conducere, sau între un membru sau o persoanã juridicã a unui institut de viaţã consacratã şi o oricare altã persoanã fizicã sau juridicã, în primã instanţã judecã tribunalul eparhial. Can. 1070 - (= 1427 § 3) Autoritatea care înfiinţeazã un tribunal oarecare, se va îngriji astfel ca tribunalul sã aibã statute proprii, aprobate de aceeaşi autoritate, în care trebuie sã fie determinate modul de numire a judecãtorilor şi a celorlalţi slujitori, durata însãrcinãrii, remuneraţia precum şi celelalte lucruri cerute de drept. Can. 1071 - (cf 1418) Oricare tribunal are dreptul sã cheme în ajutor alt tribunal al oricãrei Biserici, pentru a îndeplini unele acţiuni procesuale, cu excepţia acelor acţiuni care implicã deciziile judecãtorilor. Can. 1072 - (cf 1440) În cauzele despre care se vorbeşte în cann. 1060, 1061, 1062, § 3 şi 1063, § 4 incompetenţa judecãtorilor de grad inferior este absolutã; la fel este absolutã incompetenţa judecãtorului dacã nu se respectã competenţa stabilitã în virtutea gradului de judecatã. Can. 1073 - § 1. (= 1407) Nimeni nu poate fi chemat la judecata de primul grad decât în faţa judecãtorului competent în baza unuia din titlurile determinate de dreptul comun. § 2. Se spune cã este relativã incompetenţa judecãtorului care nu se poate sprijini pe nici unul din aceste titluri. § 3. Exceptând cazul în care dreptul prevede expres altfel, reclamantul urmeazã forul pârâtului; dacã, însã, pârâtul are mai multe foruri, opţiunea forului este concesionatã reclamantului. Can. 1074 - (= 1408) Oricine poate fi chemat în faţa tribunalului domiciliului sau a cvasi-domiciliului. Can. 1075 - § 1. (= 1409) Nomadul are forul în locul în care actualmente locuieşte. § 2. Cel cãruia nu-i sunt cunoscute nici domiciliul, nici cvasi-domiciliul şi nici locul locuinţei, poate fi chemat la judecatã în faţa forului reclamantului, dacã nu rezultã alt for legitim. Can. 1076 - (= 1410) Din cauza situãrii obiectului, pârâtul poate fi chemat la judecatã în faţa tribunalului locului unde se gãseşte obiectul litigiului, de fiecare datã când acţiunea este îndreptatã spre acest lucru, sau dacã este vorba despre o cauzã de repunere în posesie. Can. 1077 - § 1. (= 1411) Din cauza unui contract, pârâtul poate fi chemat la judecatã în faţa tribunalului locului unde a fost încheiat contractul sau trebuie sã fie îndeplinit, exceptând cazul în care pãrţile au ales de comun acord un alt tribunal. § 2. Dacã cauza priveşte obligaţiile provenite din alt titlu, pârâtul poate fi chemat la judecatã înaintea tribunalului locului unde s-a nãscut obligaţia sau unde trebuie sã fie îndeplinitã. Can. 1078 - (= 1412) În cauzele penale, acuzatul, chiar dacã este absent, poate fi chemat la judecatã în faţa tribunalului locului unde a fost comis delictul. Can. 1079 - (1413) Pârâtul poate fi chemat la judecatã: 1° în cazurile privitoare la administrarea de bunuri, în faţa tribunalului locului în care se desfãşoarã administrarea; 2° în cauzele referitoare la moşteniri sau la testamente pioase, în faţa tribunalului ultimului domiciliu sau cvasi-domiciliu sau locuinţei celui a cãrui moştenire sau testament pios sunt în cauzã, rãmânând neschimbat can. 1075, § 2, exceptând cazul în care este vorba de o simplã executare a unui legatar, care va fi examinat conform normelor obişnuite ale competenţei. Can. 1080 - Dacã nici unul din titlurile de mai sus nu îl sprijinã pe judecãtor şi cauza este introdusã în faţa lui, acesta obţine competenţa dacã pãrţile şi autoritatea cãreia tribunalul este imediat subordonat, consimt. Can. 1081 - (= 1414) Datoritã conexiunii, cauzele conexate între ele trebuie sã fie judecate de cãtre unul şi acelaşi tribunal şi în acelaşi proces, exceptând cazul în care se opune o prescriere a dreptului. Can. 1082 - (= 1415) Datoritã prevenţiei, dacã douã sau mai multe tribunale sunt în mod egal competente, dreptul de a judeca o cauzã îi revine celui care l-a citat primul pe pârât, în mod legitim. Can. 1083 - (1416) § 1. Conflictele dintre judecãtori, referitoare la care dintre ei ar fi competent pentru judecarea unei cauze, trebuie definite de cãtre tribunalul de apel al judecãtorului în faţa cãruia a fost promovatã pentru prima datã, în scris, cererea de introducere a cauzei. § 2. Dacã, însã, unul dintre tribunale este tribunalul de apel al celuilalt, conflictul va fi definit de cãtre tribunalul de gradul trei al tribunalului la care a fost promovatã pentru prima datã acţiunea. § 3. Împotriva deciziilor în aceste conflicte nu se dã loc apelului. Can. 1084 - § 1. (cf 1425 § 1) Sunt rezervate tribunalelor colegiale cu trei judecãtori: 1° cauzele despre legãtura sacrei hirotoniri; 2° cauzele despre legãtura matrimonialã, rãmânând neschimbate cann. 1372-1374; 3° cauzele penale referitoare la delictele care atrag dupã sine pedeapsa excomunicãrii majore, privãrii de funcţie, reducerii la un grad inferior sau a depunerii; 4° cauzele determinate de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris. § 2. Celelalte cauze vor fi tratate de un judecãtor unic, exceptând cazul în care Episcopul eparhial a rezervat o anumitã cauzã colegiului cu trei judecãtori. § 3. În primul grad de judecatã, dacã colegiul nu poate fi constituit, atâta vreme cât dureazã aceastã imposibilitate, Patriarhul, dupã consultarea Sinodului permanent, poate permite ca Episcopul eparhial sã încredinţeze cauza unui judecãtor cleric unic care, în mãsura posibilului, îşi va alege un asesor şi un auditor; acelaşi lucru îl poate permite Mitropolitul care prezideazã o Bisericã mitropolitanã sui iuris, sau chiar Mitropolitul unei Biserici patriarhale constituit în afara teritoriului aceleiaşi Biserici, fiecare dupã ce i-a consultat pe cei doi Episcopi eparhiali mai vechi în hirotonirea episcopalã; în celelalte cazuri se va recurge la Scaunul Apostolic. Can. 1085 - § 1. (cf 1426) Tribunalul colegial trebuie sã procedeze în mod colegial şi sã ia deciziile cu majoritatea de voturi, şi aceasta pentru validitate, dacã este vorba despre: 1° respingerea cererii unei acţiuni reconvenţionale, sau a unei cauze incidentale; 2° definirea recursului împotriva unui decret al preşedintelui; 3° o sentinţã, chiar oralã, precum şi de decrete care au putere de hotãrâre definitivã. § 2. Celelalte acte procesuale le va finaliza punãtorul, exceptând cazul în care colegiul şi-a rezervat vreunul, însã nu pentru validitate. § 3. (= 1441) Dacã în primul grad de judecatã cauza a fost examinatã în mod colegial, tot în mod colegial trebuie sã fie definitã şi în gradul de apel şi nu cu un numãr mai mic de judecãtori (<> 1441 b); dacã, însã, a fost [examinatã] de un judecãtor unic, şi în gradul de apel va fi definitã tot de cãtre un judecãtor unic, exceptând cazul despre care vorbeşte can. 1084, § 3. CAP. II DESPRE SLUJITORII TRIBUNALELOR ART. I Despre Vicarul judecãtoresc, despre judecãtori şi despre auditori Can. 1086 - § 1. (= 1420) Episcopul eparhial este obligat sã constituie un Vicar judecãtoresc cu puterea judecãtoreascã ordinarã, diferit de Protosincel, exceptând cazul în care micimea eparhiei sau numãrul mic de cauze recomandã altfel. § 2. Vicarul judecãtoresc constituie un tribunal unic împreunã cu Episcopul eparhial, însã nu poate judeca cauzele pe care Episcopul eparhial şi le-a rezervat sieşi. § 3. Vicarului judecãtoresc i se pot da ajutoare care se numesc Vicari judecãtoreşti adjuncţi. § 4. Atât Vicarul judecãtoresc cât şi Vicarii judecãtoreşti adjuncţi trebuie sã fie sacerdoţi cu faimã integralã, doctori sau cel puţin licenţiaţi în drept canonic, şi sã dea dovadã de prudenţã şi râvnã pentru dreptate şi în vârstã de cel puţin treizeci de ani. Can. 1087 - § 1. (= 1421) În eparhie vor fi numiţi de cãtre Episcopul eparhial judecãtori eparhiali, care sã fie clerici. § 2. Patriarhul, dupã consultarea Sinodului permanent, sau Mitropolitul care prezideazã Biserica mitropolitanã sui iuris, dupã ce i-a consultat pe cei doi Episcopi eparhiali mai vechi în hirotonirea episcopalã, pot permite ca şi alţi credincioşi creştini sã fie numiţi judecãtori, dintre care, în caz de necesitate, unul poate fi ales pentru a forma colegiul; în celelalte cazuri se va recurge la Scaunul Apostolic în aceastã problemã. § 3. Judecãtorii vor fi cu faimã integralã, doctori sau cel puţin licenţiaţi în drept canonic, care dau dovadã de prudenţã şi râvnã pentru dreptate. Can. 1088 - § 1. (cf 1422) Vicarul judecãtoresc, Vicarul judecãtoresc adjunct şi ceilalţi judecãtori sunt numiţi pe timp determinat. § 2. Dacã timpul determinat a trecut, în timp ce scaunul eparhial este vacant, aceştia nu pot fi înlãturaţi, ci rãmân în funcţie pânã când noul Episcop eparhial va prevedea referitor la aceasta. § 3. (= 1420 § 5) Dacã Vicarul judecãtoresc este numit de Administratorul eparhiei, cu venirea noului Episcop eparhial are nevoie de confirmare. Can. 1089 - (= 1424) Judecãtorul unic, în orice judecatã, poate sã îşi aleagã ca şi consultanţi doi asesori dintre credincioşii creştini cu un trai experimentat. Can. 1090 - § 1. (= 1425 § 3) Vicarul judecãtoresc va desemna prin rotaţie, prin ordin, dintre judecãtorii eparhiali, doi judecãtori care împreunã cu preşedintele vor constitui tribunalul colegial, exceptând cazul în care Episcopul eparhial, conform prudenţei sale, considerã cã este oportun sã procedeze altfel. § 2. Vicarul judecãtoresc nu îi va înlocui pe judecãtorii odatã desemnaţi, decât dintr-un motiv foarte grav, care trebuie exprimat în decret, pentru validitate. Can. 1091 - § 1. (= 1426 § 2) Tribunalul colegial va fi prezidat, dacã este posibil, de Vicarul judecãtoresc sau de Vicarul judecãtoresc adjunct. § 2. (= 1429) Preşedintele tribunalului colegial trebuie sã desemneze ca punãtor pe unul dintre judecãtorii aceluiaşi tribunal, dacã nu vrea sã îndeplineascã el însuşi aceastã sarcinã. § 3. De asemenea preşedintele poate substitui punãtorul cu altcineva, dintr-o cauzã justã. § 4. Punãtorul va face referire despre cauzã în adunarea judecãtorilor şi va redacta sentinţa în scris. Can. 1092 - Judecãtorului unic îi revin drepturile tribunalului şi ale preşedintelui. Can. 1093 - § 1. (= 1428 § 1) Judecãtorul sau preşedintele tribunalului colegial poate sã desemneze un auditor pentru realizarea instruirii cauzei, pe care îl aleg fie dintre judecãtorii tribunalului, fie dintre credincioşii creştini admişi la aceastã funcţie de cãtre Episcopul eparhial. §2. Episcopul eparhial poate admite în funcţia de auditor credincioşi creştini care se disting prin moravuri bune, prudenţã şi doctrinã. § 3. Auditorul este cel care strânge doar probele, conform mandatului judecãtorului, şi le consemneazã judecãtorului; dacã mandatul judecãtorului nu se opune, el poate decide, totuşi, între timp, care probe trebuie sã le culeagã şi în ce fel, dacã eventual se ridicã întrebãri în aceastã privinţã în timp ce acesta îşi exercitã funcţia sa. ART. II Despre promotorul dreptãţii, despre apãrãtorul legãturii şi despre notar Can. 1094 - (1430) Pentru cauzele contencioase în care binele public poate fi în pericol precum şi pentru cauzele penale, va fi constituit în eparhie un promotor al dreptãţii care este obligat sã prevadã binele public. Can. 1095 - § 1. (= 1431) În cauzele contencioase, Episcopul eparhial este cel care judecã dacã binele public este sau nu în pericol, exceptând cazul în care intervenţia promotorului dreptãţii este prescrisã de drept, sau este în mod evident necesarã, având în vedere natura lucrurilor. § 2. Dacã în precedentul grad de judecatã a intervenit promotorul dreptãţii, intervenţia sa se presupune necesarã şi în gradele ulterioare. Can. 1096 - (= 1432) Pentru cauzele referitoare la nulitatea sacrei hirotoniri, sau nulitatea cãsãtoriei ori dezlegarea sa, se va constitui în eparhie un apãrãtor al legãturii, care este obligat sã se opunã şi sã expunã tot ceea ce se poate prezenta în mod raţional împotriva nulitãţii sau dezlegãrii. Can. 1097 - (= 1433) În cauzele în care se cere prezenţa promotorului dreptãţii sau a apãrãtorului legãturii, dacã aceştia nu au fost citaţi, actele sunt nule, exceptând cazul în care, fãrã a fi citaţi, în realitate aceştia au intervenit, sau cel puţin înaintea sentinţei au putut sã-şi îndeplineascã funcţia lor, examinând actele. Can. 1098 - (= 1434) Dacã dreptul comun nu prevede în mod expres altfel: 1° de fiecare datã când legea prescrie ca judecãtorul sã audieze pãrţile sau pe una dintre ele, vor fi audiaţi şi promotorul dreptãţii şi apãrãtorul legãturii, dacã intervin în judecatã; 2° de fiecare datã când se cere instanţa unei pãrţi pentru ca judecãtorul sã poatã lua o decizie referitoare la ceva, instanţa promotorului dreptãţii sau a apãrãtorului legãturii care intervin în judecatã, are aceeaşi putere. Can. 1099 - § 1. (cf 1435) Episcopul eparhial este cel care îi numeşte pe promotorul dreptãţii şi pe apãrãtorul legãturii; în tribunalele care nu sunt eparhiale, aceiaşi sunt numiţi conform normei statutelor tribunalului, dacã dreptul nu prevede altfel. § 2. (= 1435) Promotorul dreptãţii şi apãrãtorul legãturii vor fi credincioşi creştini cu faimã integralã, doctori sau cel puţin licenţiaţi în drept canonic, stimaţi prin prudenţa şi râvna pentru dreptate. Can. 1100 - § 1. (= 1436) Aceeaşi persoanã, dar nu în aceeaşi cauzã, îşi poate desfãşura funcţia de promotor al dreptãţii şi pe cea de apãrãtor al legãturii. § 2. Promotorul dreptãţii şi apãrãtorul legãturii pot fi constituiţi fie pentru toate cauzele, fie pentru fiecare cauzã în parte; aceştia pot fi, însã, înlãturaţi de cãtre Episcopul eparhial dintr-o cauzã dreaptã. Can. 1101 - § 1. (= 1437 § 1) În orice proces va interveni notarul, astfel încât vor fi considerate nule actele care nu sunt semnate de el. § 2. Actele pe care le întocmesc notarii au credibilitate publicã. ART. III Despre slujitorii tribunalelor ce se aleg din diferite eparhii sau Biserici sui iuris Can. 1102 - § 1. Judecãtorii şi ceilalţi slujitori ai tribunalelor pot fi aleşi din oricare eparhie sau institut cãlugãresc sau societate de viaţã comunã dupã model cãlugãresc ai propriei sau altei Biserici sui iuris, însã cu consimţãmântul scris al propriului Episcop eparhial sau Superior major. § 2. Judecãtorul delegat, dacã mandatul delegãrii nu prevede altfel, se poate folosi de ajutorul slujitorilor care locuiesc în teritoriul celui care deleagã. CAP. III DESPRE OBLIGAŢIILE JUDECĂTORILOR ŞI AI ALTOR SLUJITORI AI TRIBUNALELOR Can. 1103 - § 1. (= 1444) Toţi credincioşii creştini, şi în primul rând Episcopii, se vor strãdui cu sârguinţã pentru ca, stabilitã rãmânând justiţia, litigiile sã fie evitate, pe cât posibil, în sânul poporului lui Dumnezeu sau pentru o cât mai rapidã rezolvare pacificã. § 2. Judecãtorul, la începutul litigiului şi chiar şi în alt moment, ori de câte ori se întrevede un rezultat bun, nu va omite sã îndemne şi sã ajute pãrţile pentru a cãuta de comun acord o soluţie echitabilã a controversei şi sã le indice cãile potrivite pentru acest scop, recurgând chiar la medierea unor oameni importanţi. § 3. Dacã însã cauza priveşte bunurile personale ale pãrţilor, judecãtorul va aprecia dacã controversa poate fi încheiatã în mod util printr-o tranzacţie sau compromis arbitrar. Can. 1104 - § 1. Judecãtorul competent trebuie sã presteze slujirea sa pãrţii care o cere în mod legitim. § 2. (= 1501) Judecãtorul nu poate examina nici o cauzã, dacã nu i-a fost fãcutã o cerere, conform normei canoanelor, de cãtre cel care este interesat sau de cãtre promotorul dreptãţii. Can. 1105 - (= 1447) Cel care a intervenit într-un proces ca judecãtor, promotor al dreptãţii, apãrãtor al legãturii, procurator, avocat, martor sau expert nu poate mai târziu defini în mod valid aceeaşi cauzã în alt grad de judecatã ca judecãtor sau sã îndeplineascã în aceeaşi [cauzã] funcţia de asesor. Can. 1106 - § 1. (= 1448) Judecãtorul nu va accepta examinarea unei cauze care oarecum îl priveşte din motivul consangvinitãţii sau afinitãţii, în oricare grad al liniei drepte, şi pânã la al patrulea grad al liniei colaterale inclusiv, sau din motivul tutelei sau curatelei, sau al unei obişnuinţe intime de viaţã, sau al unei duşmãnii mari, sau al unui profit de realizat sau al unei daune de evitat. § 2. În aceleaşi circumstanţe trebuie sã se abţinã de la exercitarea funcţiei promotorul dreptãţii, apãrãtorul legãturii, asesorul şi auditorul. Can. 1107 - § 1. (cf 1449 § 2) Dacã judecãtorul este recuzat, fie în tribunalul ordinar, fie în cel delegat, deşi este competent, autoritatea cãreia tribunalul îi este subordonatã imediat va defini aceastã excepţie, rãmânând neschimbat can. 1062, §§ 2 şi 5. § 2. (= 1449 § 3) Dacã Episcopul eparhial este judecãtorul şi recuzarea se opune contra sa, se va abţine de la judecatã. § 3. Dacã recuzarea se opune contra celorlalţi slujitori ai tribunalului, aceastã excepţie va fi tratatã de preşedintele tribunalului colegial sau de judecãtor, dacã este unic. Can. 1108 - (= 1450) Dacã se admite recuzarea, persoanele trebuie schimbate, însã nu şi gradul judecatei. Can. 1109 - § 1. (cf 1451 § 1) Chestiunea recuzãrii trebuie definitã foarte expeditiv, dupã audierea pãrţilor. § 2. Actele fãcute de un judecãtor înainte de a fi fost recuzat sunt valide; cele însã care au fost fãcute dupã ce a fost propusã recuzarea trebuie sã fie anulate, dacã o parte cere aceasta în decurs de zece zile de la admiterea recuzãrii; dupã admiterea recuzãrii [actele] sunt invalide. Can. 1110 - § 1. (= 1452) Într-o cauzã care priveşte numai interesul particularilor, judecãtorul poate acţiona doar la instanţa unei pãrţi; dacã însã cauza a fost legitim introdusã, judecãtorul poate purcede şi chiar trebuie sã o facã, chiar din oficiu, în cauzele penale şi în alte cauze care privesc binele public al Bisericii sau mântuirea sufletelor. § 2. Judecãtorul poate, de asemenea, suplini neglijenţa pãrţilor în aducerea probelor sau în opunerea excepţiilor ori de câte ori considerã necesar, pentru a evita o gravã sentinţã injustã, rãmânând neschimbat can. 1283. Can. 1111 - (= 1453) Judecãtorii şi tribunalele se vor îngriji ca, stabilitã fiind justiţia, toate cauzele sã fie terminate cât mai repede posibil, astfel încât în primul grad de judecatã sã nu fie prelungite mai mult de un an, iar în gradul de apel nu mai mult de şase luni. Can. 1112 - (cf 1454) Toţi cei care constituie tribunalul sau persoanele care colaboreazã, trebuie sã promitã cã îşi vor îndeplini sarcina cu fidelitate. Can. 1113 - § 1. (= 1455) În judecãţile penale trebuie ca întotdeauna, iar în judecãţile contencioase atunci când divulgarea unui act procesual poate aduce prejudiciu pãrţilor, judecãtorii şi adjutanţii tribunalului trebuie sã ţinã secretul. § 2. Sunt, de asemenea, obligaţi sã ţinã întotdeauna şi faţã de toţi secretul discuţiilor care au loc între judecãtori în tribunalul colegial înainte de a se da sentinţa şi, de asemenea, privitor la diferitele votãri şi opinii pronunţate acolo; la acest secret sunt obligaţi şi toţi cei cãrora despre aceste lucruri le-a parvenit ştirea în orice fel. § 3. Mai mult decât atât, ori de câte ori natura cauzei sau a probelor este astfel încât prin divulgarea actelor sau a probelor se poate pune în pericol faima altuia, sau se poate da ocazie la naşterea unor disensiuni, sau scandaluri sau altfel de inconveniente de acest fel, judecãtorul poate obliga prin jurãmânt sã pãstreze secretul pe martori, pe experţi, pe pãrţi şi pe avocaţii sau pe procuratorii lor. Can. 1114 - (= 1456) Judecãtorului şi tuturor celorlalţi slujitori ai tribunalului le este interzis sã accepte orice fel de dar cu ocazia desfãşurãrii judecãţii. Can. 1115 - § 1. (= 1457) Judecãtorii care, chiar dacã sunt competenţi în mod sigur şi evident, refuzã sã serveascã dreptatea sau care, fãrã nici un fundament într-o prescriere de drept, se declarã competenţi şi examineazã sau hotãrãsc cauze, sau violeazã secretul prevãzut prin lege, sau prin înşelãciune şi neglijenţã gravã cauzeazã o altã daunã pãrţilor, pot fi pedepsiţi de cãtre autoritatea competentã cu pedepsele corespunzãtoare, inclusiv privarea de funcţie. § 2. Cu aceleaşi pedepse pot fi pedepsiţi şi ceilalţi slujitori şi adjutanţi ai tribunalului dacã au greşit în funcţia lor aşa cum se aratã mai sus; pe toţi aceştia îi poate pedepsi şi judecãtorul. Can. 1116 - Dacã judecãtorul prevede cã reclamatul probabil va respinge sentinţa bisericeascã, fiind întâmplãtor împotriva lui, şi de aceea drepturile cuvenite pârâtului nu vor fi garantate suficient, la cererea pârâtului sau chiar din oficiu poate impune reclamatului o cauţiune corespunzãtoare, în vederea respectãrii sentinţei bisericeşti. CAP. IV DESPRE ORDINEA EXAMINĂRILOR Can. 1117 - (= 1458) Cauzele vor fi examinate în ordinea în care acestea au fost propuse şi înscrise pe rol, exceptând cazul în care vreuna dintre acestea necesitã tratarea grabnicã, înaintea tuturor celorlalte; aceasta, însã, trebuie hotãrât printr-un decret special însoţit de motivaţii. Can. 1118 - § 1. (= 1459) Viciile datoritã cãrora poate rezulta nulitatea sentinţei pot fi aduse ca argumente şi chiar declarate din oficiu de cãtre judecãtor, în orice stare sau grad al procesului. § 2. Excepţiile care cer amânarea procesului, mai ales cele care privesc persoanele şi modul judecãţii, vor fi propuse înainte de începerea contestãrii litigiului, exceptând cazul în care acestea se ivesc dupã litigiul contestat deja şi vor fi definite cât mai repede. Can. 1119 - § 1. (= 1460) Dacã se propune o excepţie contra competenţei judecãtorul, aceasta trebuie sã o trateze judecãtorul însuşi. § 2. În cazul excepţiei de incompetenţã relativã, dacã judecãtorul se declarã competent, decizia sa nu admite apel, însã poate fi atacatã prin cererea de anulare, prin restituirea integralã sau prin opoziţia unui terţ. § 3. Dacã, însã, judecãtorul se declarã incompetent, partea care se considerã lezatã poate sã se adreseze tribunalului de apel, în termen de cincisprezece zile utile. Can. 1120 - (= 1461) Judecãtorul care îşi recunoaşte incompetenţa absolutã, în orice stare a judecãţii, trebuie sã-şi declare incompetenţa. Can. 1121 - § 1. (= 1462) Excepţiile unui lucru judecat, ale unei tranzacţii şi alte excepţii peremptorii, care se numesc ale litigiului terminat, trebuie sã fie propuse şi examinate înaintea contestãrii litigiului; cel care le-a ridicat mai târziu nu va fi respins, ci va trebui sã plãteascã cheltuielile de judecatã, exceptând cazul în care dovedeşte cã nu a întârziat obiecţia din rãutate. § 2. Celelalte excepţii peremptorii vor fi propuse în contestarea litigiului şi vor fi tratate la vremea lor, conform normelor referitoare la chestiunile incidentale. Can. 1122 - § 1. (= 1463 § 1) Acţiunile reconvenţionale nu pot fi propuse valid decât în decurs de treizeci de zile de la începerea contestãrii litigiului. § 2. Acţiunile reconvenţionale vor fi examinate împreunã cu acţiunea principalã, adicã în acelaşi grad de judecatã cu a acesteia, exceptând cazul în care este necesarã examinarea separatã sau judecãtorul considerã cã aceasta e mai oportunã. Can. 1123 - (= 1464) Chestiunile privind cauţiunea pentru cheltuielile de judecatã, sau pentru concesionarea apãrãrii gratuite, cerute imediat la început şi altele de acest fel, trebuie examinate în mod obişnuit înaintea contestãrii litigiului. CAP. V DESPRE TERMENII DE JUDECATĂ, AMÂNARE ŞI LOC Can. 1124 - § 1. (1465) Termenii constituiţi de lege pentru perimarea drepturilor nu pot fi prelungiţi şi nici nu pot fi restrânşi în mod valid decât la cererea pãrţilor. § 2. Ceilalţi termeni, însã, înaintea trecerii lor, pot fi prelungiţi de judecãtor din motive juste, dupã audierea sau cererea pãrţilor, însã nu pot fi restrânşi valid niciodatã decât cu consimţãmântul pãrţilor. § 3. Judecãtorul se va îngriji, de asemenea, ca un proces sã nu dureze prea mult din cauza amânãrilor. Can. 1125 - (= 1466) Dacã legea nu a stabilit termeni pentru desfãşurarea actelor procesuale, judecãtorul trebuie sã le determine, ţinând seama de natura fiecãrui act. Can. 1126 - (= 1467) Dacã în ziua indicatã pentru un act judecãtoresc tribunalul este închis, se subînţelege cã termenul se prelungeşte la prima zi urmãtoare de lucru. Can. 1127 - (cf 1468) Sediul tribunalului va fi, pe cât posibil, stabil şi deschis în orele stabilite, respectând normele stabilite, pentru acestea, de dreptul particular. Can. 1128 - § 1. (= 1469) Judecãtorul expulzat cu forţa din teritoriul sãu, sau împiedicat sã-şi exercite puterea judecãtoreascã, poate sã-şi exercite puterea în afara teritoriul sãu şi sã emitã sentinţe, înştiinţându-l totodatã despre aceasta pe Episcopul eparhial al locului. § 2. Pe lângã acestea, judecãtorul poate sã se deplaseze şi în afara teritoriului propriu, pentru o cauzã justã şi dupã audierea pãrţilor, pentru a dobândi probe, totuşi cu permisiunea Episcopului eparhial al locului, pe care-l va vizita, şi în sediul indicat de acelaşi [Episcop]. CAP. VI DESPRE PERSOANELE ADMISE ÎN AULĂ ŞI DESPRE MODUL ÎNTOCMIRII ŞI PĂSTRĂRII ACTELOR Can. 1129 - § 1. (= 1470) Dacã nu se prevede expres altfel de dreptul particular al Bisericii sui iuris, în timp ce se dezbat cauze în faţa tribunalului, vor fi admişi în aulã numai cei pe care legea sau judecãtorul îi stabileşte ca fiind necesari pentru desfãşurarea procesului. § 2. Judecãtorul îi poate pedepsi cu pedepse corespunzãtoare pe toţi cei care, asistând la proces, au avut lipsã gravã de respect şi de supunere datorate tribunalului, dupã ce i-a admonestat în zadar; îi poate suspenda şi pe avocaţi şi pe procuratori chiar şi de la exercitarea funcţiei lor în faţa tribunalelor bisericeşti. Can. 1130 - (= 1471) Dacã vreo persoanã ce trebuie interogatã utilizeazã o limbã necunoscutã judecãtorului sau pãrţilor, se va recurge la un interpret jurat, desemnat de judecãtor; totuşi declaraţiile se vor redacta în scris, în limba originalã, şi se va adãuga traducerea; de asemenea, se va recurge la un interpret şi dacã trebuie interogat un surd sau un mut, exceptând cazul în care judecãtorul preferã eventual sã se rãspundã în scris la întrebãrile sale. Can. 1131 - § 1. (= 1472 § 1) Toate actele judiciare, fie cele ce privesc meritul chestiunii, adicã actele cauzei, fie cele ce aparţin formei procedurii, adicã actele procesului, trebuie redactate în scris. § 2. Fiecare foaie a actelor trebuie numerotatã şi prevãzutã cu o ştampilã autenticã. Can. 1132 - (= 1473) Ori de câte ori în actele judiciare se cere semnãtura pãrţilor sau a martorilor, dacã partea sau martorul nu poate sau nu vrea sã semneze, se va nota aceasta în aceleaşi acte, şi în acelaşi timp judecãtorul şi notarul se vor încredinţa cã actul însuşi a fost citit cuvânt cu cuvânt pãrţii sau martorului şi cã partea sau martorul nu a putut sau nu a vrut sã semneze. Can. 1133 - § 1. (= 1475) La terminarea judecãţii, documentele care sunt proprietatea privaţilor trebuie sã fie restituite, însã dupã ce s-a pãstrat o copie. § 2. Fãrã mandatul judecãtorului le este interzis notarilor şi cancelarului sã elibereze copii ale actelor judiciare şi ale documentelor dobândite în proces. § 3. Scrisorile anonime trebuie distruse şi nu se va face menţiune în acte; în acelaşi fel trebuie distruse orice altã scriere şi scrisori iscãlite, care nu aduc nimic meritului cauzei sau care sunt calomnioase în mod cert. CAP. VII DESPRE RECLAMANT ŞI PÂRÂT Can. 1134 - (= 1476) Oricine, botezat sau nebotezat, poate acţiona în judecatã; partea chematã legitim [în judecatã] trebuie sã rãspundã. Can. 1135 - (= 1474) Chiar dacã reclamantul sau pârâtul şi-au constituit un procurator sau un avocat, totuşi sunt întotdeauna obligaţi sã fie prezenţi în persoanã la judecatã, când o prescrie dreptul sau judecãtorul. Can. 1136 - § 1. (= 1478) Minorii şi cei care sunt lipsiţi de uzul raţiunii pot sta la judecatã doar prin intermediul pãrinţilor, tutorilor sau curatorilor. § 2. Dacã judecãtorul considerã cã drepturile acestora sunt în conflict cu drepturile pãrinţilor, tutorilor sau curatorilor lor, sau cã aceştia nu pot tutela îndeajuns drepturile acestora, vor sta la judecatã printr-un tutore sau curator constituit de judecãtor. § 3. Însã în cauzele spirituale şi în cele conexate cu cele spirituale, dacã minorii au ajuns la uzul raţiunii, pot acţiona şi rãspunde fãrã consimţãmântul pãrinţilor, sau tutorilor şi chiar prin ei înşişi dacã au împlinit vârsta de paisprezece ani; altfel, prin tutorele constituit de judecãtor. § 4. Cei cãrora le este interzisã administrarea bunurilor şi cei slabi de minte pot sta la judecatã prin ei înşişi numai pentru a rãspunde de propriile delicte sau la prescrierea judecãtorului; în celelalte cazuri trebuie sã acţioneze şi sã rãspundã prin curatorii lor. Can. 1137 - (= 1479) Ori de câte ori un tutore sau un curator este constituit de autoritatea civilã, acesta poate fi admis de cãtre judecãtorul bisericesc dupã ce l-a audiat, pe cât posibil, pe Episcopul eparhial al celui care i-a fost dat; dacã, însã, nu are sau dacã nu se considerã admisibil, judecãtorul însuşi va numi un tutore sau un curator pentru cauza respectivã. Can. 1138 - § 1. (= 1480 § 1) Persoanele juridice vor sta la judecatã prin reprezentanţii lor legitimi. § 2. Ori de câte ori sunt în pericol bunurile pentru a cãror înstrãinare se cere consimţãmântul, sfatul sau permisiunea cuiva, acelaşi consimţãmânt, sfat sau permisiune se cere şi pentru introducerea sau contestarea litigiului. § 3. În caz de lipsã sau neglijenţã a reprezentantului, Ierarhul poate sã aparã în justiţie, personal sau prin altcineva, în numele persoanelor juridice care sunt sub puterea sa. CAP. VIII DESPRE PROCURATORII LA LITIGII _I DESPRE AVOCAŢI Can. 1139 - § 1. (= 1481) Partea poate sã-şi constituie în mod liber un procurator şi un avocat, însã poate, de asemenea, acţiona şi rãspunde personal, exceptând cazul în care judecãtorul considerã necesar serviciul unui procurator sau avocat. § 2. În judecata penalã, însã, acuzatul trebuie sã aibã întotdeauna un avocat, constituit fie de el însuşi, fie dat de cãtre judecãtor. § 3. În judecata contencioasã, dacã este vorba de minori sau de o cauzã în care binele public este în pericol, cu excepţia cauzelor matrimoniale însã, judecãtorul va constitui din oficiu un avocat, pãrţii care este lipsitã. Can. 1140 - § 1. (= 1482) Fiecare parte poate sã-şi constituie un singur procurator, care nu poate fi substituit de altul, exceptând cazul în care i s-a permis astfel, în scris. § 2. Dacã, însã, din cauzã justã, sunt constituiţi mai mulţi procuratori de cãtre aceeaşi parte, vor fi desemnaţi în aşa fel încât între ei sã poatã avea loc prevenţia. § 3. Avocaţi pot fi, totuşi, numiţi mai mulţi deodatã. Can. 1141 - (= 1483) Procuratorul şi avocatul trebuie sã fie majori şi cu o reputaţie bunã; pe lângã acestea, avocatul trebuie sã fie catolic, exceptând cazul în care autoritatea cãreia tribunalul îi este imediat subordonat permite altfel, şi sã fie doctor în drept canonic sau cel puţin expert adevãrat, şi sã fie aprobat de aceeaşi autoritate. Can. 1142 - § 1. (= 1484) Procuratorul şi avocatul, înainte de a-şi asuma sarcina, trebuie sã depunã la tribunal un mandat autentic. § 2. Totuşi, pentru a se evita extincţia unui drept, judecãtorul poate admite un procurator şi fãrã sã prezinte mandatul, prestând, dacã e cazul, o cauţiune corespunzãtoare; actul judecãtorului, însã, este fãrã nici o valoare dacã, în termenul de perimare ce trebuie fixat de judecãtor, procuratorul nu prezintã mandatul sãu. Can. 1143 - (= 1485) Exceptând cazul în care are un mandat special, procuratorul nu poate renunţa valid la acţiune, la instanţa litigiului sau la actele judiciare şi nici nu poate încheia tranzacţii, pacte, compromisuri arbitrare şi, în general, cele pentru care dreptul cere un mandat special. Can. 1144 - § 1. (= 1486) Pentru ca îndepãrtarea procuratorului sau a avocatului sã-şi producã efectul, este necesar ca aceasta sã le fie notificatã şi dacã litigiul este deja contestat, judecãtorul sau partea adversã vor fi înştiinţaţi despre aceastã îndepãrtare. § 2. Dupã emiterea sentinţei definitive, dreptul şi obligaţia de a declara apel, dacã mandatul nu-i refuzã aceasta, îi rãmâne procuratorului. Can. 1145 - (cf 1487) Procuratorul şi avocatul pot fi respinşi de judecãtor printr-un decret dat fie din oficiu, fie la cererea unei pãrţi, însã pentru o cauzã gravã şi întotdeauna rãmânând neschimbat recursul la tribunalul de apel. Can. 1146 - § 1. (= 1488) Procuratorului şi avocatului le este interzis sã cumpere un litigiu sau sã trateze un onorar excesiv sau o parte din ceea ce este obiectul litigiului; dacã au fãcut astfel, pactul este nul şi pot fi pedepsiţi de judecãtor prin amendã; avocatul, în plus, poate fi suspendat din funcţie sau chiar, dacã este recidivist, destituit de cãtre autoritatea cãreia tribunalul îi este imediat subordonat şi şters de pe lista avocaţilor. § 2. În acelaşi mod pot fi pedepsiţi şi procuratorii şi avocaţii care, dejucând legea, sustrag cauze tribunalelor competente, pentru a fi definite mai favorabil de alte tribunale. Can. 1147 - (= 1489) Procuratorii şi avocaţii care, pentru daruri, promisiuni sau oricare alte motive, trãdeazã sarcina lor, vor fi suspendaţi din exercitarea funcţiei de apãrãtori şi pedepsiţi cu amendã sau alte pedepse corespunzãtoare. Can. 1148 - (= 1490) În fiecare tribunal vor fi constituiţi, pe cât posibil, apãrãtori stabili, remuneraţi de tribunalul însuşi, care sã exercite sarcina de procuratori sau avocaţi, mai ales în cazurile matrimoniale, pentru pãrţile care preferã sã-i aleagã. CAP. IX DESPRE ACŢIUNI ŞI EXCEPŢII Can. 1149 - (= 1491) Orice drept este apãrat nu numai de o acţiune, dacã nu existã o dispoziţie contrarã expresã, ci şi printr-o excepţie (1492 § 2), la care se poate recurge întotdeauna şi este prin natura sa perpetuã. Can. 1150 - (= 1492 § 1) Orice acţiune se stinge prin prescriere conform normei dreptului sau în alt mod legitim, cu excepţia acţiunilor referitoare la starea persoanelor, care [acţiuni] nu se sting niciodatã. Can. 1151 - Acţiunile contencioase, dacã dreptul nu prevede expres altfel, se sting prin prescriere dupã cinci ani, socotiţi din ziua în care acţiunea ar fi putut fi propusã pentru prima datã, rãmânând neschimbate, acolo unde sunt în vigoare, Statutele personale referitoare la acest lucru. Can. 1152 - § 1. Orice acţiune penalã se stinge odatã cu moartea vinovatului, cu iertarea de cãtre autoritatea competentã şi prin prescriere. § 2. (= 1362 § 1) Acţiunea penalã se stinge prin prescriere dupã trei ani, dacã nu este vorba de: 1° delicte rezervate Scaunului Apostolic; 2° acţiunea privind delictele prevãzute în cann. 1450 şi 1453, care se sting prin prescriere, dupã cinci ani; 3° delicte care nu sunt pedepsite de dreptul comun, dacã prin dreptul particular s-a stabilit alt termen de prescriere. § 3. (= 1362 § 2) Prescrierea decurge din ziua în care a fost comis delictul sau dacã delictul este continuu sau obişnuit, din ziua în care a încetat. Can. 1153 - § 1. (= 1363) Dacã în limita termenilor despre care vorbeşte can. 1152, socotiţi din ziua în care sentinţa de condamnare devine lucru judecat, nu i s-a comunicat vinovatului decretul executiv al judecãtorului, acţiunea pentru executarea pedepsei se stinge prin prescriere. § 2. Tot astfel este valabil, respectând cele de respectat, dacã pedeapsa a fost impusã prin decret extrajudiciar. Can. 1154 - Dupã stingerea acţiunii penale prin prescriere: 1° nu este stinsã prin aceasta acţiunea contencioasã, nãscutã întâmplãtor din delict, pentru repararea daunelor; 2° dacã binele public o cere, Ierarhul se poate folosi de remediile administrative potrivite, inclusiv suspendarea de la exercitarea ministerului sacru sau îndepãrtarea din funcţie. Can. 1155 - (= 1493) Reclamantul poate acţiona în judecatã mai multe acţiuni simultane, care însã nu sunt contrare între ele, referitoare fie la acelaşi lucru fie la lucruri diferite, dacã nu depãşesc competenţa tribunalului cãruia i s-a adresat. Can. 1156 - § 1. (= 1494 § 1) Pârâtul poate intenta, în faţa aceluiaşi judecãtor şi în aceeaşi judecatã, o acţiune reconvenţionalã contra reclamantului, fie în virtutea legãturii cauzei cu acţiunea principalã, fie pentru a respinge sau a diminua cererea reclamantului. § 2. Nu se admite reconvenţia la reconvenţie. Can. 1157 - (= 1495) Acţiunea reconvenţionalã trebuie sã fie propusã judecãtorului în faţa cãruia a fost instituitã acţiunea principalã, chiar dacã este delegat numai pentru o singurã cauzã sau este relativ incompetent pentru altele. Can. 1158 - § 1. (= 1496 § 1) Cel care, prin argumente cel puţin probabile, dovedeşte cã are dreptul asupra unui lucru deţinut de altcineva şi cã dauna este iminentã, dacã acest lucru nu îi este înapoiat, are dreptul sã obţinã din partea judecãtorului sechestrarea aceluiaşi lucru. § 2. În aceleaşi circumstanţe se poate obţine ca unuia sã i se interzicã exercitarea unui drept. Can. 1159 - § 1. (= 1497) Sechestrarea unui lucru este admisã şi pentru siguranţa unui credit, în cazul în care dreptul creditorului rezultã suficient de bine. § 2. Sechestrarea se poate extinde chiar şi la acele bunuri ale debitorului, care se gãsesc la oricine sub un titlu oarecare, precum şi asupra creditelor debitorului. Can. 1160 - (= 1498) Sechestrarea unui lucru şi interdicţia exercitãrii unui drept, nu se pot hotãrî niciodatã, dacã dauna pentru care existã temerea poate fi reparatã altfel, şi dacã se oferã o garanţie potrivitã în scopul reparãrii sale. Can. 1161 - (= 1499) Judecãtorul poate concesiona celui cãruia i-a acordat punerea sub sechestru sau interdicţia exercitãrii unui drept, o cauţiune prealabilã pentru repararea daunelor, dacã nu va putea dovedi dreptul sãu. Can. 1162 - (= 1500) În privinţa naturii şi a puterii unei acţiuni de posesie, se va respecta dreptul civil al locului unde este situat lucrul despre a cãrui posesiune este vorba. Can. 1163 - § 1. Ori de câte ori se introduce o cerere pentru obţinerea unei previziuni pentru întreţinerea unui om, judecãtorul, dupã audierea pãrţilor, poate stabili printr-un decret o execuţie imediatã, prescriind cauţiuni potrivite dacã este cazul, ca între timp sã fie asigurate alimentele necesare, fãrã a prejudicia dreptul ce va fi hotãrât prin sentinţã. § 2. (cf 1650 § 2) Dupã ce a fost fãcutã cererea de cãtre o parte sau de cãtre promotorul dreptãţii pentru obţinerea acestui decret, judecãtorul, audiind cealaltã parte, va hotãrî despre acest lucru cât mai expeditiv, însã niciodatã în mai mult de zece zile; dupã trecerea lor inutilã, sau dacã cererea este respinsã, rãmâne deschisã calea recursului la autoritatea cãreia tribunalul este imediat subordonat, cu condiţia ca acesta sã nu fie judecãtorul însuşi sau, dacã vreunul preferã, la judecãtorul de apel care, de asemenea, va hotãrî cât mai expeditiv despre acest lucru. CAP. X DESPRE MODUL DE EVITARE A JUDECĂŢILOR ART. I Despre tranzacţie Can. 1164 - (cf 1714) În tranzacţie se va respecta dreptul civil al locului în care se realizeazã tranzacţia. Can. 1165 - § 1. (= 1715) Tranzacţia nu poate fi fãcutã valid în cauzele privind acele lucruri sau acele drepturi care privesc binele public, precum şi altele de care pãrţile nu pot dispune liber. § 2. Dacã este vorba însã de bunurile temporare bisericeşti, tranzacţia se poate face, respectând însã, dacã materia o cere astfel, formalitãţile stabilite de drept privind înstrãinarea bunurilor bisericeşti. Can. 1166 - Cheltuielile pe care le-a cerut tranzacţia, dacã nu se prevede expres altfel, vor fi suportate de pãrţi, fiecare jumãtate. Can. 1167 - Judecãtorul nu va accepta, cel puţin de regulã, tratarea de cãtre el însuşi a tranzacţiei, ci o va încredinţa altui expert în drept. ART. II Despre compromisul arbitrar Can. 1168 - § 1. Cei care au o controversã între ei pot sã cadã de acord în scris ca aceasta sã fie soluţionatã de arbitri. § 2. Tot astfel pot cãdea de acord în scris cei care încheie sau au încheiat un contract între ei, pentru controversele care se vor naşte eventual din acest contract. Can. 1169 - Nu se pot rezolva în mod valid prin compromisuri arbitrare controversele a cãror tranzacţie este interzisã. Can. 1170 - § 1. Se pot numi unul sau mai mulţi arbitri, însã în numãr impar. § 2. În însuşi compromisul, dacã aceştia nu vor fi desemnaţi nominal, trebuie cel puţin determinat numãrul lor şi în acelaşi timp sã fie stabilite criteriile de numire şi substituire. Can. 1171 - Compromisul este nul dacã: 1° nu au fost respectate normele stabilite pentru validitatea contractelor care depãşesc administraţia obişnuitã; 2° nu a fost realizat în scris; 3° procuratorul a recurs fãrã mandat special la compromisul arbitrar sau au fost violate prescrierile cann. 1169 sau 1170; 4° controversa nu s-a nãscut nici nu se va naşte dintr-un contract cert conform normei can. 1168, § 2. Can. 1172 - Sarcina de arbitru nu o pot îndeplini în mod valid: 1° minorii; 2° cei pedepsiţi cu pedeapsa excomunicãrii, chiar minorã, a suspendãrii sau a depunerii; 3° membrii unui institut cãlugãresc sau a unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, fãrã permisiunea Superiorului. Can. 1173 - Numirea unui arbitru nu are putere dacã el însuşi nu acceptã, în scris, sarcina. Can. 1174 - § 1. Dacã nu sunt desemnaţi arbitrii în compromis sau dacã trebuie schimbaţi şi pãrţile sau alţii cãrora li s-a încredinţat [desemnarea], sunt în dezacord faţã de alegerea tuturor sau faţã de unii din arbitrii, fiecare parte poate încredinţa cauza tribunalului care este competent sã defineascã cauza în primul grad de judecatã, dacã pãrţile nu au fost de acord altfel; tribunalul, dupã ce le-a audiat şi pe celelalte pãrţi, va prevedea printr-un decret. § 2. Aceeaşi normã se va respecta dacã oricare dintre pãrţi neglijeazã sã desemneze arbitru, dacã partea care s-a adresat tribunalului şi-a desemnat arbitri, dacã trebuia sã o facã, cu cel puţin douãzeci de zile mai repede. Can. 1175 - Referitor la recuzarea arbitrilor hotãrãşte însã tribunalul despre care este vorba în can. 1174, § 1, care, dupã ce i-a audiat pe arbitrii recuzaţi şi pe pãrţi, va decide chestiunea prin decret; dacã acceptã recuzarea, va numi alţi arbitri în locul lor, exceptând cazul în care în compromis se prevede altfel. Can. 1176 - § 1. Obligaţiile arbitrilor trebuie stabilite în însuşi compromisul, precum şi cele ce privesc pãstrarea secretului. § 2. Exceptând cazul în care pãrţile hotãrãsc altfel, arbitrii îşi aleg liber modul procedurii; acesta însã trebuie sã fie simplu şi termenii trebuie sã fie scurţi, respectând echitatea şi ţinând cont de legea procesualã. § 3. Arbitrii sunt lipsiţi de orice putere de constrângere; dacã necesitatea o cere, aceştia trebuie sã se adreseze tribunalului competent pentru examinarea cauzei. Can. 1177 - § 1. Cauzele incidentale, care eventual ar apãrea, le vor rezolva arbitrii înşişi, prin decret. § 2. Dacã, însã, se ridicã o chestiuni prejudiciarã, pentru care nu se poate compromisul arbitrar, arbitrii trebuie sã suspende procesul pânã când pãrţile nu vor obţine din partea judecãtorului şi nu vor notifica arbitrilor cã sentinţa asupra chestiunii a trecut în lucru judecat sau, dacã chestiunea priveşte starea persoanelor, cã sentinţa poate fi trimisã spre executare. Can. 1178 - Dacã pãrţile nu hotãrãsc altfel, sentinţa arbitrarã trebuie datã în şase luni socotite din ziua în care toţi arbitrii şi-au acceptat sarcina; termenul poate fi amânat de cãtre pãrţi. Can. 1179 - § 1. Sentinţa arbitrarã se dã cu majoritate de voturi. § 2. Dacã situaţia o permite, sentinţa arbitrarã va fi redactatã de cãtre arbitrii înşişi în felul sentinţelor judecãtoreşti şi semnate de cãtre fiecare dintre arbitrii; pentru validitatea sa însã, se cere şi este suficient sã fie semnatã de majoritatea lor. Can. 1180 - § 1. Exceptând cazul în care sentinţa arbitrarã este nulã din cauza unei vine grave a arbitrilor, arbitrii au dreptul la recuperarea cheltuielilor lor; pentru acest lucru pot cere cauţiunile potrivite. § 2. Este de dorit ca arbitrii sã-şi presteze gratuit opera; altfel, remunerarea lor trebuie prevãzutã chiar în compromisul fãcut. Can. 1181 - § 1. Textul integral al sentinţei arbitrare trebuie depus în cincisprezece zile la cancelaria tribunalului eparhial, unde sentinţa a fost datã; în decurs de cinci zile de la depunerea ei, dacã nu se constatã cu certitudine cã sentinţa arbitralã este afectatã de nulitate, Vicarul judecãtoresc va emite, personal sau prin altcineva, un decret de confirmare ce trebuie notificat imediat pãrţilor. § 2. Dacã Vicarul judecãtoresc refuzã sã emitã acest decret, partea interesatã poate sã se adreseze tribunalului de apel care va rezolva chestiunea cât mai expeditiv; dacã, însã, Vicarul judecãtoresc tace timp de o lunã, aceeaşi parte poate cere ca acesta sã-şi îndeplineascã sarcina; dacã însã, cu toate acestea, va tãcea dupã trecerea a cinci zile, partea poate interpune recurs tribunalului de apel, care va defini aceastã chestiune cât mai expeditiv. § 3. Dacã se constatã cu certitudine cã sentinţa arbitrarã este afectatã de nulitate din cauza neglijenţei prescrierilor stabilite pentru validitatea compromisului, Vicarul judecãtoresc va declara nulitatea şi o va notifica cât mai repede pãrţilor, fiind înlãturat orice recurs împotriva acestei declaraţii. § 4. Sentinţa arbitrarã se transformã în lucru judecat imediat dupã emiterea decretului de confirmare, rãmânând neschimbat can. 1182. Can. 1182 - § 1. Apelul împotriva sentinţei arbitrare se admite numai dacã pãrţile au cãzut de acord în scris între ele cã aceasta va fi supusã şi acestui remediu; în acest caz apelul trebuie interpus în decurs de zece zile de la comunicarea decretului de confirmare, în faţa aceluiaşi judecãtor care a emis decretul; dacã, însã, altcineva este judecãtorul competent sã primeascã apelul, purcederea va fi fãcutã în faţa acestuia în decurs de o lunã. § 2. Sentinţa arbitrarã care admite apel, trece în lucru judecat, conform normei can. 1322. Can. 1183 - De cererea de nulitate împotriva unei sentinţe arbitrare care a trecut în lucru judecat, de restituirea integralã, dacã se constatã în mod evident injustiţia sentinţei însãşi, de opoziţia unui terţ, precum şi de corectarea unei erori materiale ale sentinţei, se va ocupa judecãtorul care a emis decretul de confirmare, conform normei obişnuite a dreptului. Can. 1184 - § 1. Executarea sentinţei arbitrare poate fi fãcutã în aceleaşi cazuri în care este admisã executarea sentinţei judecãtoreşti. § 2. Sentinţa arbitralã trebuie mandatã spre execuţie, personal sau prin altul, Episcopului eparhial al eparhiei unde a fost emisã, exceptând cazul în care pãrţile au desemnat alt executor. TITLUL XXV DESPRE JUDECATA CONTENCIOASĂ CAP. I DESPRE JUDECATA CONTENCIOASĂ OBIŞNUITĂ ART. I Despre cererea de introducere a litigiului Can. 1185 - (= 1502) Cine vrea sã cheme pe cineva la judecatã trebuie sã prezinte judecãtorului competent cererea de introducere a litigiului în care se propune obiectul controversei şi se cere slujirea judecãtorului. Can. 1186 - § 1. (= 1503) Judecãtorul poate admite o cerere oralã ori de câte ori, fie reclamantul este împiedicat sã prezinte o cerere de introducere a litigiului, fie cauza este uşor de cercetat şi are o importanţã minorã. § 2. Totuşi, în ambele cazuri, judecãtorul îi va ordona notarului sã redacteze un act scris, care va trebui sã fie citit reclamantului şi aprobat de cãtre acesta, şi [act] care ţine locul cererii de introducere a litigiului scrise de reclamant, cu toate efectele juridice. Can. 1187- (= 1504) Cererea de introducere a litigiului trebuie: 1° sã exprime în faţa cãrui judecãtor este introdusã cauza, ce se cere şi de la cine se cere; 2° sã indice pe ce drept se bazeazã reclamantul şi, mãcar la modul general, pe care fapte şi probe pentru demonstrarea celor afirmate; 3° sã fie semnatã şi datatã cu ziua, luna şi anul de cãtre reclamant sau procuratorul sãu precum şi locul unde reclamantul sau procuratorul sãu locuiesc, sau au spus cã au reşedinţa, pentru a primi actele; 4° sã indice domiciliul sau cvasi-domiciliul pârâtului. Can. 1188 - § 1. (= 1505) Judecãtorul unic sau preşedintele tribunalului colegial, dupã ce a vãzut fie cã este de competenţa sa, fie cã reclamantului nu-i lipseşte capacitatea de a sta la judecatã, trebuie printr-un decret al sãu sã admitã sau sã refuze cât mai repede cererea de introducere a litigiului. §2. Cererea de introducere a litigiului poate fi refuzatã numai dacã: 1° judecãtorul sau tribunalul sunt incompetenţi; 2° se constatã fãrã nici un dubiu cã reclamantul nu are capacitatea legitimã sã stea la judecatã; 3° nu a fost respectat can. 1187 nn. 1-3; 4° rezultã în mod cert din cererea de introducere a litigiului, cã cererea este lipsitã de orice fundament şi este imposibil sã aparã vreun fundament din proces. § 3. Dacã cererea de introducere a litigiului este respinsã pentru vicii care se pot corecta, reclamantul poate prezenta din nou aceluiaşi judecãtor o cerere corectatã. § 4. Împotriva respingerii cererii de introducere a litigiului, partea are întotdeauna dreptul integral, în timp util de zece zile, sã interpunã recurs motivat la tribunalul de apel sau, dacã cererea a fost refuzatã de preşedinte, la colegiu; aceastã chestiune a respingerii însã trebuie sã fie definitã cât mai expeditiv. Can. 1189 - (= 1506) Dacã judecãtorul, în decurs de o lunã de la prezentarea cererii de introducere a litigiului, nu a emis decretul de acceptare sau respingere a cererii, partea interesatã poate înainta o cerere pentru ca judecãtorul sã-şi îndeplineascã sarcina sa; dacã însã, în ciuda acestei cereri, judecãtorul tace, dupã trecerea inutilã a zece zile, socotite de la instanţa fãcutã, cererea se considerã admisã. ART. II Despre citaţie şi despre intimarea sau notificarea actelor judiciare Can. 1190 - § 1. (= 1507) În decretul prin care se admite cererea reclamantului de introducere a litigiului, judecãtorul sau preşedintele tribunalului trebuie sã cheme în judecatã, adicã sã citeze celelalte pãrţi pentru contestarea litigiului, stabilind dacã acestea trebuie sã rãspundã în scris sau sã se prezinte în faţa sa, pentru a se pune de acord asupra dubiilor; dacã, însã, din rãspunsurile lor scrise considerã cã este necesarã convocarea pãrţilor, poate decide astfel printr-un nou decret. § 2. Dacã cererea de introducere a litigiului este consideratã admisã conform normei can. 1189, decretul de citare în judecatã trebuie sã fie emis în decurs de douãzeci de zile de la cererea despre care se vorbeşte în acest canon. § 3. Dacã, însã, pãrţile se prezintã în fapt în faţa judecãtorului pentru a trata cauza, nu se cere citaţie, iar notarul va indica în acte cã pãrţile au apãrut în judecatã. Can. 1191 - § 1. (= 1508) Decretul de citare în judecatã trebuie sã fie comunicat imediat pârâtului şi în acelaşi timp notificat celorlalţi care trebuie sã se prezinte. § 2. La citaţie se va anexa cererea de introducere a litigiului, exceptând cazul în care judecãtorul considerã cã, pentru o cauzã gravã, nu trebuie notificatã pãrţii înainte ca aceasta sã depunã în judecatã. § 3. Dacã acţiunea este intentatã împotriva celui care nu are liberul exerciţiu al drepturilor sale, sau libera administrare a bunurilor asupra cãrora se poartã litigiul, citaţia trebuie intimatã celui prin care acesta poate sta în judecatã conform normei dreptului. Can. 1192 - § 1. (= 1509) Intimarea sau notificarea citaţiilor, decretelor, sentinţelor şi a altor acte judiciare trebuie fãcutã prin poştã, cu confirmare de primire sau în alt fel, cel mai sigur posibil, respectând legile dreptului particular. § 2. Despre faptul intimãrii sau notificãrii şi despre modul lor, trebuie sã rezulte din acte. § 3. (= 1510) Partea chematã, care refuzã primirea citaţiei sau împiedicã sã-i parvinã citaţia, se considerã citatã în mod legitim. Can. 1193 - (= 1511) Dacã citaţia nu a fost intimatã în mod legitim, actele procesului sunt nule, exceptând cazul în care, în pofida tuturor, partea s-a prezentat pentru desfãşurarea cauzei. Can. 1194 - (= 1512) Dacã citaţia a fost intimatã legitim sau pãrţile s-au prezentat în faţa judecãtorului pentru tratarea cauzei: 1° chestiunea înceteazã sã mai fie integrã; 2° cauza devine proprie acelui judecãtor sau tribunal, de altfel competent, în faţa cãruia a fost instituitã acţiunea; 3° puterea delegatã este stabilitã pentru judecãtorul delegat, astfel încât aceasta nu se pierde când înceteazã dreptul celui care l-a delegat; 4° se întrerupe prescrierea, exceptând cazul în care este stabilit altfel; 5° începe instanţa litigiului, şi de aceea se aplicã imediat principiul conform cãruia în cursul litigiului nu se introduce nimic nou. ART. III Despre contestarea litigiului Can. 1195 - § 1. (= 1513) Contestarea litigiului are loc atunci când, printr-un decret al judecãtorului, este definit obiectul controversei în baza cererii şi rãspunsurilor pãrţilor. § 2. Întrebãrile şi rãspunsurile pãrţilor exceptând cele din cererea de introducere a litigiului, pot fi formulate ori în rãspunsul la citaţie ori în declaraţiile orale fãcute în faţa judecãtorului; în cazurile mai dificile, însã, pãrţile vor fi convocate de cãtre judecãtor, pentru a se pune de acord în privinţa dubiului sau dubiilor, cãrora li se va rãspunde prin sentinţã. § 3. Decretul judecãtorului va fi intimat pãrţilor; aceştia, dacã nu au consimţit deja, pot recurge la acelaşi judecãtor în decurs de zece zile, pentru ca decretul sã fie schimbat; acest lucru trebuie însã hotãrât cât mai expeditiv, printr-un decret al aceluiaşi judecãtor. Can. 1196 - (= 1514) Obiectul controversei, odatã definit, nu mai poate fi modificat în mod valid decât printr-un nou decret, dintr-un motiv grav, la cererea unei pãrţi şi dupã ce au fost audiate celelalte pãrţi şi au fost cântãrite argumentele lor. Can. 1197 - (= 1515) Fiind contestat litigiul, posesorul unui lucru strãin înceteazã sã mai fie în bunã credinţã; de aceea, dacã este condamnat la restituirea lucrului, trebuie sã restituie şi fructele, din ziua începerii contestãrii litigiului, şi sã repare daunele. Can. 1198 - (= 1516) Fiind contestat litigiul, judecãtorul va stabili pãrţilor un timp corespunzãtor pentru propunerea şi completarea probelor. ART. IV Despre suspendarea, perimarea şi renunţarea instanţei litigiului Can. 1199 - (= 1518) Dacã o parte moare sau îşi schimbã starea, sau îi înceteazã funcţia în virtutea cãreia acţioneazã: 1° când cauza nu este concluzionatã încã, instanţa litigiului se suspendã pânã când moştenitorul decedatului sau succesorul, sau cel care este interesat, reia instanţa litigiului; 2° când cauza este concluzionatã, judecãtorul trebuie sã continue [instanţa], dupã ce l-a citat pe procurator, dacã existã, sau, dacã lipseşte, pe moştenitorul sau pe succesorul decedatului. Can. 1200 - § 1. (= 1519) Dacã înceteazã sarcina tutorelui, a curatorului sau a procuratorului, ori a avocatului, care sunt necesari conform normei can. 1139, instanţa litigiului se suspendã interimar. § 2. Judecãtorul va numi cât mai repede posibil un alt tutore sau curator; poate de asemenea constitui un procurator pentru litigiu sau un avocat, dacã partea a neglijat sã o facã, într-un termen scurt, stabilit de judecãtorul însuşi. Can. 1201 - (= 1520) Dacã pãrţile nu pun nici o acţiune procesualã în timp de şase luni, fãrã sã existe vreo piedicã, instanţa litigiului este perimatã. Can. 1202 - (= 1521) Perimarea are efect prin dreptul însuşi, şi împotriva tuturor, chiar şi a minorilor, şi trebuie declaratã chiar şi din oficiu, rãmânând neschimbat dreptul de a cere indemnitate contra tutorilor, curatorilor, administratorilor, procuratorilor, care nu au dovedit cã sunt nevinovaţi. Can. 1203 - (= 1522) Perimarea stinge actele procesului, însã nu şi actele cauzei; mai mult, acestea îşi pãstreazã valoarea chiar şi într-o altã judecatã, dacã cauza va fi interpusã între aceleaşi persoane şi pentru acelaşi lucru; referitor însã la strãini, nu au altã putere decât documentele. Can. 1204 - (= 1523) Cheltuielile unei judecãţi perimate trebuie suportate de fiecare parte, în mãsura în care acestea le-au fãcut. Can. 1205 - § 1. (= 1524) În orice stare şi grad de judecatã reclamantul poate renunţa la instanţa litigiului; tot astfel, atât reclamantul cât şi pârâtul pot renunţa la actele procesului, fie la toate, fie numai la unele. § 2. Tutorii şi administratorii persoanelor juridice, pentru a putea renunţa la instanţa litigiului, au nevoie de sfatul sau consimţãmântul celor cãrora li se cere concursul pentru a face actele ce depãşesc limitele administrãrii obişnuite. § 3. Pentru ca renunţarea sã fie valabilã, trebuie sã fie fãcutã în scris şi semnatã de partea însãşi sau de procuratorul ei, înzestrat însã cu un mandat special, şi comunicatã celeilalte pãrţi, acceptatã de cãtre aceasta sau cel puţin neatacatã şi admisã de judecãtor. Can. 1206 - (= 1525) Renunţarea admisã de judecãtor, pentru actele la care s-a renunţat, produce acelaşi efect ca şi perimarea instanţei litigiului şi obligã, de asemenea, pe cel care renunţã sã plãteascã cheltuielile actelor la care a renunţat. ART. V Despre probe Can. 1207 - § 1. (= 1526) Îndatorirea de a aduce probe îi incumbã celui care afirmã. § 2. Nu au nevoie de probe: 1° cele ce prin dreptul însuşi se presupun; 2° faptele afirmate de unul dintre opozanţi şi recunoscute de celãlalt, dacã proba nu este cerutã, în pofida tuturor, de drept sau de judecãtor. Can. 1208 - § 1. (= 1527) Pot fi aduse probe de orice naturã, care se vãd utile pentru examinarea cauzei şi sunt licite. § 2. Dacã o parte face instanţã pentru a fi acceptatã o probã respinsã de judecãtor, judecãtorul însuşi o va defini cât mai expeditiv. Can. 1209 - (= 1528) Dacã o parte sau un martor refuzã sã se prezinte în faţa judecãtorului pentru a rãspunde, este permis sã fie audiatã printr-o persoanã desemnatã de cãtre judecãtor, sau sã i se cearã declaraţia înaintea unui notar public sau prin orice alt mijloc legitim. Can. 1210 - (= 1529) Judecãtorul nu va proceda, fãrã o cauzã gravã, la strângerea probelor înainte de contestarea litigiului. 1° Despre declaraţiile pãrţilor Can. 1211 - (= 1530) Judecãtorul poate interoga întotdeauna pãrţile pentru a descoperi mai bine adevãrul, ba chiar trebuie sã o facã la instanţa unei pãrţi sau pentru a dovedi cã un fapt de interes public este pus în afara oricãrui dubiu. Can. 1212 - § 1. (cf 1531) Partea interogatã în mod legitim trebuie sã rãspundã şi sã spunã integral adevãrul, exceptând cazul în care rãspunsul dezvãluie un delict comis de ea însãşi. § 2. Dacã însã refuzã sã rãspundã, judecãtorul va aprecia ceea ce poate fi dedus din aceasta pentru proba faptelor. Can. 1213 - (= 1532) În cazurile în care binele public este în cauzã, judecãtorul pune pãrţile ce vor fi interogate sã jure cã vor spune adevãrul, sau cel puţin cã au spus adevãrul, exceptând cazul în care un motiv grav îndeamnã altfel; în celelalte cazuri poate sã o facã dupã propria sa prudenţã. Can. 1214 - (= 1533) Pãrţile, promotorul dreptãţii şi apãrãtorul legãturii pot prezenta judecãtorului articolele asupra cãrora sã interogheze partea. Can. 1215 - (= 1534) Referitor la interogarea pãrţilor, se vor respecta canoanele despre interogarea martorilor, cu referinţele de rigoare. Can. 1216 - (= 1535) Afirmaţia despre un fapt oarecare, fãcutã scris sau verbal în faţa judecãtorului competent, de cãtre una din pãrţi împotriva ei însãşi, referitoare la materia judecãţii, fie din proprie iniţiativã, fie interogatã de judecãtor, este o confesiune judiciarã. Can. 1217 - § 1. (= 1536) Confesiunea judiciarã a unei pãrţi, dacã este vorba despre o problemã privatã şi binele public nu este în cauzã, le elibereazã pe celelalte de îndatorirea probãrii. § 2. De asemenea, în cauzele care privesc binele public, mãrturisirea judiciarã şi celelalte declaraţii ale pãrţilor pot avea o valoare doveditoare care, împreunã cu celelalte elemente ale cauzei, vor fi evaluate de cãtre judecãtor, însã nu li se poate atribui o valoare deplinã de probare, decât în cazul în care se adaugã alte elemente care le coroboreazã întru totul. Can. 1218 - (= 1537) Judecãtorul este cel care va evalua cu privire la confesiunea extrajudiciarã fãcutã în judecatã, dupã aprecierea tuturor împrejurãrilor. Can. 1219 - (= 1538) Confesiunea sau oricare altã declaraţie a unei pãrţi nu are nici o valoare dacã se adevereşte cã a fost pronunţatã printr-o eroare de fapt sau cã a fost smulsã cu forţa, sau printr-o fricã gravã. 2° Despre proba prin documente Can. 1220 - (= 1359) În oricare gen de judecatã se admite proba prin documente, atât publice cât şi private. Can. 1221 - § 1. (= 1540) Documentele publice bisericeşti sunt cele care au fost redactate de o persoanã în baza sarcinii sale publice în Bisericã, respectând cele obişnuite prescrise de drept. § 2. Documentele publice civile sunt cele care, conform dreptului civil, sunt considerate ca atare. § 3. Celelalte documente sunt private. Can. 1222 - (cf 1541) Documentele publice fac credinţã despre ceea ce se afirmã în ele direct şi principal, exceptând cazul în care argumente contrare şi evidente dovedesc altceva, rãmânând neschimbat dreptul civil al locului, în ceea ce priveşte documentele civile. Can. 1223 - (cf 1542) Un document privat, fie admis de o parte, fie recunoscut de judecãtor, are contra autorului documentului sau contra celui care a semnat documentul şi a celor care au preluat de la aceştia cauza, aceeaşi putere probatoare ca şi confesiunea extrajudiciarã; împotriva strãinilor însã poate avea putere probatoare, de estimat de cãtre judecãtor împreunã cu celelalte împrejurãri ale cauzei, însã nu i se poate atribui puterea probatoare deplinã, exceptând cazul în care se adaugã alte elemente care coroboreazã întru totul. Can. 1224 - (= 1543) Dacã documentele apar şterse, corectate, interpolate sau cu alte defecte, judecãtorul este cel care va estima dacã şi în ce mãsurã trebuie ţinut seama de aceste documente. Can. 1225 - (= 1544) Documentele nu au putere probatoare în judecatã dacã nu sunt în original sau în copie autentificatã şi depuse la cancelaria tribunalului, astfel încât judecãtorul şi pãrţile sã le poatã examina. Can. 1226 - (= 1545) Judecãtorul poate dispune ca un document comun ambelor pãrţi sã fie prezentat în judecatã. Can. 1227 - § 1. (= 1546) Nimeni nu este obligat sã prezinte documente, chiar dacã sunt comune, care nu pot fi comunicate fãrã pericol de daunã conform can. 1229, § 2, n. 2, sau fãrã pericolul violãrii respectãrii secretului. § 2. Dacã însã mãcar o parte a documentului poate fi copiatã şi prezentatã sub forma unei copii fãrã inconvenientele menţionate, judecãtorul poate dispune ca aceasta sã fie prezentatã. 3° Despre martori şi despre mãrturii Can. 1228 - (= 1547) Proba prin martori este admisã în orice cauzã, sub conducerea judecãtorului. Can. 1229 - § 1. (= 1548) Martorii trebuie sã mãrturiseascã adevãrul judecãtorului care interogheazã în mod legitim. § 2. Rãmânând neschimbat can. 1231, sunt exceptaţi de la obligaţia de a rãspunde: 1° clericii, în privinţa celor pe care aceştia le-au cunoscut în baza ministeriului sacru; conducãtorii civili, medicii, moaşele, avocaţii, notarii şi alţii, care au obligaţia de a respecta secretul chiar şi în raţiunea unui sfat dat, referitor la cele supuse secretului; 2° cei care se tem cã prin mãrturia lor vor provoca lor înşişi, sau soţului lor, sau consangvinilor apropiaţi sau afinilor, infamie, neplãceri primejdioase sau alte rele grave. a) Cine pot fi martori Can. 1230 - (= 1549) Toţi pot fi martori, dacã nu sunt respinşi în mod expres de drept, fie întru totul, fie în parte. Can. 1231 - § 1. (= 1550) Nu vor fi admişi sã depunã mãrturie minorii sub vârsta de paisprezece ani şi cei slabi de minte; totuşi, pot fi audiaţi prin decretul judecãtorului, care îi declarã folositori. § 2. Sunt consideraţi incapabili sã depunã mãrturie: 1° cei care sunt pãrţi în cauzã sau cei care se prezintã la judecatã în numele pãrţilor, judecãtorul şi cei care îl asistã, avocatul şi ceilalţi care asistã sau au asistat pãrţile în aceeaşi acuzã; 2° sacerdoţii, referitor la tot ceea ce au cunoscut din confesiunea sacramentalã, chiar dacã penitentul le cere sã vorbeascã; ba mai mult, ceea ce s-a auzit de la cineva, indiferent în ce fel, cu ocazia penitenţei sacramentale nu poate fi acceptat nici mãcar ca indiciu de adevãr. b) Despre martorii de adus şi de exclus Can. 1232 - (= 1551) Partea care a adus un martor poate renunţa la interogarea sa, însã partea adversã poate cere ca martorul sã fie totuşi interogat. Can. 1233 - § 1. (= 1552) Dacã se cere proba prin martori, numele şi domiciliul lor vor fi indicate tribunalului. § 2. În termenul prestabilit de judecãtor se vor arãta punctele argumentelor asupra cãrora se cere interogarea martorilor; altfel cererea se va considera abandonatã. Can. 1234 - (= 1553) Judecãtorul este cel care reduce numãrul prea mare de martori. Can. 1235 - (= 1554) Înainte ca martorii sã fie interogaţi, numele lor vor fi comunicate pãrţilor; dacã însã, conform estimãrii prudente a judecãtorului, aceasta nu se poate face fãrã o gravã dificultate, se va face cel puţin înaintea publicãrii mãrturiilor. Can. 1236 - (cf 1555) Rãmânând neschimbat can. 1231, o parte poate cere ca un martor sã fie exclus, dacã se demonstreazã un motiv just, înainte ca martorul sã fie interogat. Can. 1237 - (= 1556) Citarea unui martor se face printr-un decret al judecãtorului, comunicat în mod legitim martorului. Can. 1238 - Martorul citat de cãtre judecãtor, conform normei dreptului, se va prezenta sau va face cunoscut judecãtorului motivul absenţei sale. c) Despre interogatoriul martorilor Can. 1239 - § 1. (= 1558 § 1) Martorii vor fi interogaţi în sediul tribunalului, exceptând cazul în care judecãtorul considerã altfel. § 2. Episcopii şi cei care, conform dreptului poporului lor se bucurã de o favoare asemãnãtoare, vor fi audiaţi în locul ales de ei înşişi. § 3. Judecãtorul va decide unde trebuie sã fie audiaţi cei care, din cauza distanţei, bolii sau a altei piedici, le este imposibil sau le este greu sã ajungã la sediul tribunalului, rãmânând neschimbate cann. 1071 şi 1128. Can. 1240 - (= 1559) Pãrţile nu pot asista la interogarea martorilor, decât dacã judecãtorul, mai ales când lucrul este bun privat, considerã sã-i admitã; pot însã asista procuratorii sau avocaţii lor, exceptând cazul în care judecãtorul considerã cã trebuie sã se procedeze în secret, din cauza împrejurãrii faptelor şi a persoanelor. Can. 1241 - § 1. (= 1560) Martorii vor fi interogaţi separat, câte unul. § 2. Dacã martorii sunt în dezacord grav între ei sau cu una din pãrţi, judecãtorul îi poate pune sã se confrunte între ei, evitând, pe cât posibil, neînţelegerile şi scandalul. Can. 1242 - (= 1561) Interogarea martorului se face de cãtre judecãtor sau de cãtre delegatul sãu, sau de cãtre auditor, la care e oportun sã asiste şi notarul; pentru aceasta, pãrţile sau promotorul dreptãţii sau apãrãtorul legãturii sau avocaţii prezenţi la interogatoriu, dacã au alte întrebãri de pus martorului, le vor pune nu martorului ci judecãtorului sau celui care îl înlocuieşte, pentru a le pune el însuşi, dacã dreptul particular nu prevede altfel. Can. 1243 - § 1. (= 1562) Judecãtorul va reaminti martorului obligaţia gravã de a spune tot adevãrul şi numai adevãrul. § 2. Judecãtorul va cere jurãmântul martorului conform can. 1213; dacã însã martorul refuzã sã-l depunã, va fi audiat fãrã jurãmânt. Can. 1244 - (= 1563) Judecãtorul va verifica în primul rând identitatea martorului; va cerceta ce relaţie are cu pãrţile şi când îi va pune întrebãrile specifice cauzei, va cãuta sã ştie şi izvoarele cunoştinţelor sale şi în care timp determinat a cunoscut ceea ce afirmã. Can. 1245 - (= 1564) Întrebãrile vor fi scurte, adaptate la înţelegerea celui care va fi interogat, nu vor cuprinde mai multe deodatã, nu înşelãtoare, nu şirete, care nu sugereazã rãspunsul, departe de orice ofensã şi aparţinãtoare cauzei de care este vorba. Can. 1246 - § 1. (= 1565) Întrebãrile nu se vor comunica anticipat martorilor. § 2. Dacã însã ceea ce trebuie mãrturisit este atât de înlãturat în memorie, încât nu poate afirma nimic cu certitudine dacã înainte nu le este reamintit, judecãtorul poate preveni martorul asupra câtorva puncte, dacã considerã cã aceasta se poate face fãrã pericol. Can. 1247 - (= 1566) Martorii vor spune oral mãrturia şi nu vor citi ceva scris, exceptând cazul în care este vorba despre calcule sau socoteli, caz în care pot consulta notiţele pe care le-au adus cu ei. Can. 1248 - § 1. (= 1567) Rãspunsul va fi redactat imediat în scris de cãtre notar, care trebuie sã redea chiar însãşi cuvintele martorului, cel puţin cu privire la cele ce ţin direct de obiectul judecãţii. § 2. Se poate admite utilizarea invenţiilor tehnice care reproduc vocea, dacã apoi rãspunsurile vor fi consemnate în scris şi semnate, pe cât posibil, de cei care au dat rãspunsurile. Can. 1249 - (= 1568) Notarul va menţiona în acte despre prestarea, renunţarea sau refuzul jurãmântului, despre prezenţa pãrţilor şi a altora, despre întrebãrile adãugate din oficiu, şi în general despre tot ceea ce meritã amintit, întâmplãtor petrecut, când martorii au fost interogaţi. Can. 1250 - § 1. (= 1569) La sfârşitul interogatoriului trebuie citite în faţa martorului cele redactate de notar despre rãspunsurile sale, sau martorul sã fie pus sã audã cele înregistrate prin mijloace tehnice despre rãspunsurile sale, dând aceluiaşi martor dreptul de a adãuga, de a suprima, de a corecta sau de a varia. § 2. În sfârşit, actul trebuie semnat de martor, de judecãtor şi de notar. Can. 1251 - (= 1570) Martorii, chiar dacã au fost deja interogaţi, pot fi chemaţi din nou, la cererea unei pãrţi sau din oficiu, înaintea publicãrii mãrturiilor, dacã judecãtorul o considerã necesar sau util, dacã nu existã totuşi nici un pericol de orice complicitate sau corupţie. Can. 1252 - (= 1571) Martorilor trebuie sã le fie rambursate, în baza unei estimãri echitabile fãcute de judecãtor, cheltuielile fãcute şi câştigurile pierdute, depunând mãrturie în cauzã. d) Despre credibilitatea mãrturiilor Can. 1253 - (= 1572) Judecãtorul, în estimarea mãrturiilor, dupã ce a cerut scrisori de mãrturisire, dacã a fost necesar, va lua în considerare: 1° care va fi condiţia persoanei sau onestitatea sa; 2° dacã a mãrturisit din proprie ştiinţã, mai ales despre ceea ce a vãzut şi auzit personal, sau dupã opinia sa, dupã zvonuri sau dupã ceea ce a auzit de la alţii; 3° dacã martorul este constant şi ferm coerent cu sine, sau dacã este schimbãtor, nesigur sau şovãitor; 4° dacã are martori care confirmã mãrturia sau dacã este confirmatã sau nu de alte elemente probatorii. Can. 1254 - (= 1573) Mãrturia unui singur martor nu poate avea credibilitate deplinã, exceptând cazul în care este vorba de un martor calificat, care depune mãrturie despre cele sãvârşite din oficiu, sau dacã circumstanţele de lucruri sau persoane sugereazã altceva. 4° Despre experţi Can. 1255 - (= 1574) Trebuie fãcut apel la opera experţilor de fiecare datã când dreptul sau judecãtorul prescriu examinarea şi pãrerea lor, fundamentatã pe regulile artei sau ştiinţei lor, pentru a dovedi un fapt oarecare sau pentru a face cunoscutã adevãrata naturã a unui lucru oarecare. Can. 1256 - (= 1575) Judecãtorului îi revine numirea experţilor, dupã ce a audiat pãrţile sau la propunerea lor sau, dacã e cazul, [îi revine] însuşirea referatelor fãcute deja de alţi experţi. Can. 1257 - (= 1576) Şi experţii pot fi excluşi sau recuzaţi pentru aceleaşi motive ca şi martorii. Can. 1258 - § 1. (= 1577) Judecãtorul, ţinând seama de cele deduse eventual de pãrţi, va defini cu un decret al sãu fiecare punct pentru care expertul trebuie sã-şi desfãşoare opera. § 2. Expertului îi vor fi transmise actele cauzei şi celelalte documente şi auxiliare de care acesta poate avea nevoie pentru a-şi îndeplini sarcina. § 3. Judecãtorul, dupã ce l-a audiat pe acelaşi expert, va determina termenul în care va fi îndeplinitã examinarea şi depusã relatarea. Can. 1259 - § 1. (= 1578) Experţii vor întocmi fiecare un raport, separat de a celorlalţi, exceptând cazul în care judecãtorul va ordona sã se facã unul singur, semnat de toţi; dacã se face astfel, se vor nota cu grijã opiniile divergente, dacã au fost. § 2. Experţii trebuie sã indice cu claritate prin care documente sau prin ce alte mijloace potrivite s-au convins despre identitatea persoanelor, a lucrurilor sau a locurilor, pe ce cale şi prin ce metodã au procedat în îndeplinirea sarcinii încredinţate lor şi mai ales pe care argumente îşi sprijinã concluziile lor. § 3. Expertul poate fi chemat de judecãtor pentru a furniza explicaţiile care par necesare ulterior. Can. 1260 - § 1. (= 1579) Judecãtorul va aprecia cu grijã nu numai concluziile experţilor, chiar concordante, ci şi celelalte circumstanţe ale cauzei. § 2. Când îşi expune raţiunea deciziei, el trebuie sã precizeze argumentele care l-au indus sã admitã sau sã respingã concluziile experţilor. Can. 1261 - (= 1580) Experţilor li se vor achita cheltuielile şi onorariile determinate de echitate şi dreptate de cãtre judecãtor, respectând dreptul particular. Can. 1262 - § 1. (= 1581) Pãrţile pot sã-şi desemneze experţi privaţi ce vor fi aprobaţi de judecãtor. § 2. Experţii privaţi, dacã judecãtorul îi admite, pot consulta actele cauzei, ori de câte ori este necesar, sã asiste la executarea expertizei, şi pot întotdeauna sã prezinte propria relatare. 5° Despre apropiere şi despre recunoaşterea judiciarã Can. 1263 - (= 1582) Dacã pentru definirea cauzei judecãtorul considerã oportun sã meargã într-un loc oarecare sau sã examineze un lucru oarecare, va hotãrî dinainte aceasta printr-un decret în care va indica în mod sumar, dupã audierea pãrţilor, cele ce vor fi prestate în aceastã apropiere sau recunoaştere judiciarã. Can. 1264 - (= 1583) Dupã terminarea apropierii sau a recunoaşterii judiciare, se va întocmi un document. 6° Despre presupuneri Can. 1265 - (cf 1586) Presupunerile care prin dreptul însuşi nu sunt stabilite, judecãtorul, pentru a ajunge la o sentinţã dreaptã, poate sã le facã, însã numai dacã acestea rezultã dintr-un fapt cert şi determinat, coerente cu obiectul controversei. Can. 1266 - (= 1585) Cel care are de partea sa ceea ce prin dreptul însuşi este presupus, este eliberat de îndatorirea probãrii, care cade asupra pãrţii adverse. ART. VI Despre cauzele incidentale Can. 1267 - (= 1587) Este vorba de o cauzã incidentalã ori de câte ori, instanţa litigiului fiind începutã, se propune o chestiune care, chiar dacã nu este cuprinsã în mod expres în cererea de introducere a litigiului, totuşi ţine atât de mult de cauzã încât trebuie rezolvatã de cele mai multe ori înaintea chestiunii principale. Can. 1268 - (= 1588) Cauza incidentalã se propune în scris sau oral, indicând legãtura care existã între aceasta şi cauza principalã, în faţa judecãtorului competent pentru definirea cauzei principale. Can. 1269 - § 1. (= 1589) Judecãtorul, dupã ce a primit cererea şi a audiat pãrţile, va defini cât mai expeditiv dacã chestiunea incidentalã propusã are temei şi o legãturã cu cauza principalã, sau dacã, din contrã, trebuie respinsã de la început, iar dacã o admite, va decide dacã este atât de gravã încât trebuie sã fie rezolvatã prin sentinţã interlocutoare sau prin decret. § 2. Dacã însã considerã cã chestiunea incidentalã nu se va rezolva înaintea sentinţei definitive, va decide sã fie luatã în considerare când se va defini cauza principalã. Can. 1270 - § 1. (= 1590) Dacã o chestiune incidentalã trebuie rezolvatã prin sentinţã, se vor respecta canoanele despre judecãţile contencioase sumare, exceptând cazul în care, ţinând cont de gravitatea lucrului, judecãtorul considerã altfel. § 2. Dacã însã trebuie rezolvatã prin decret, tribunalul o poate încredinţa auditorului sau preşedintelui. Can. 1271 - (= 1591) Înaintea încheierii cauzei principale, judecãtorul sau tribunalul poate, pentru un motiv just, sã revoce sau sã refacã decretul sau sentinţa interlocutoare, fie la stãruinţa unei pãrţi, fie din oficiu, dupã ce a audiat pãrţile. 1° Despre pãrţile ce nu se prezintã Can. 1272 - § 1. (= 1592) Dacã pârâtul citat nu s-a prezentat şi nu a adus o motivaţie corespunzãtoare privind absenţa sa, sau dacã nu a rãspuns conform normei can. 1190, § 1, judecãtorul, printr-un decret, îl va declara absent de la judecatã şi va decide astfel încât cauza sãşi urmeze cursul, respectând cele de respectat, şi va proceda pânã la sentinţa definitivã şi la executarea sa. § 2. Înainte de emiterea acestui decret, trebuie sã rezulte, chiar printr-o nouã citaţie, dacã este necesar, cã citaţia a fost fãcutã în mod legitim şi i-a parvenit în timp util pârâtului. Can. 1273 - § 1. (= 1593) Dacã ulterior pârâtul s-a prezentat la judecatã sau a dat rãspunsul sãu înaintea definitivãrii cauzei, poate aduce concluziile şi probele sale, rãmânând neschimbat can. 1283; totuşi, judecãtorul va veghea ca judecata sã nu se prelungeascã dinadins, prin întârzieri prea lungi, ce nu sunt necesare. § 2. Chiar dacã pârâtul nu s-a prezentat sau nu a dat rãspuns înaintea definitivãrii cauzei, poate sã se foloseascã de atacul împotriva sentinţei; dacã însã dovedeşte cã a fost reţinut de o piedicã legitimã, pe care nu a putut-o dovedi mai repede fãrã vina sa, se poate folosi de cererea de nulitate. Can. 1274 - Dacã reclamantul nu s-a prezentat în ziua şi la ora fixatã pentru contestarea litigiului şi nici nu a furnizat o scuzã potrivitã: 1° judecãtorul îl va cita din nou; 2° dacã reclamantul nu se prezintã dupã a doua citaţie, se presupune cã a renunţat la instanţa litigiului; 3° dacã însã vrea sã aparã ulterior în proces, se va respecta can. 1273. Can. 1275 - § 1. (= 1595) Partea absentã de la judecatã, care nu a demonstrat o piedicã justã, este obligatã sã plãteascã cheltuielile de judecatã fãcute datoritã absenţei sale precum şi, dacã este necesar, sã plãteascã indemnizaţia celeilalte pãrţi. § 2. Dacã atât reclamantul cât şi pârâtul au fost absenţi de la judecatã, fiecare din ei rãspunde pentru sine însuşi de plata integralã a cheltuielilor de judecatã. 2° Despre intervenţia unui terţ în cauzã Can. 1276 - § 1. (= 1596) Cel care este interesat, poate fi admis sã intervinã într-o cauzã, în orice grad al judecãţii, fie ca parte ce-şi apãrã propriul drept, fie ca accesoriu, pentru a ajuta una din pãrţi. § 2. Pentru a fi admis însã, trebuie sã prezinte judecãtorului, înainte de concluzionare, în cauzã, o cerere în care sã demonstreze pe scurt dreptul sãu de a interveni. § 3. Cel care intervine într-o cauzã trebuie sã fie admis în acea stare a judecãţii în care se gãseşte cauza; dupã ce i s-a acordat un termen scurt şi anulator pentru a-şi prezenta dovezile dacã cauza a ajuns la faza probatoare. Can. 1277 - (= 1597) Judecãtorul, dupã ce a audiat pãrţile trebuie sã cheme la judecatã un terţ, a cãrui intervenţie pare necesarã. 3° Despre tentative în cursul litigiului Can. 1278 - Tentativa este un act prin care, în cursul litigiului, se modificã ceva de cãtre una dintre pãrţi împotriva celeilalte, sau de judecãtor împotriva uneia dintre pãrţi sau a ambelor, care aduce unei pãrţi un prejudiciu şi contra sa, fie referitor la materia judecãţii, fie referitor la drepturile procesuale, dacã nu se admite de dreptul însuşi aceastã înnoire. Can. 1279 - Tentativa este nulã prin dreptul însuşi, pentru care judecãtorul trebuie sã dispunã revocarea sa; se poate totuşi însãnãtoşi de dreptul însuşi dacã în decurs de o lunã de la ziua în care a luat la cunoştinţã de tentativã, nu i se propune judecãtorului chestiunea. Can. 1280 - Chestiunile privind tentativele trebuie definite cât mai expeditiv de cãtre judecãtorul cauzei principale, dacã tentativa a fost îndeplinitã de una din pãrţi; însã, dacã judecãtorul însuşi a îndeplinit tentativa, de cãtre tribunalul de apel. ART. VII Despre publicarea actelor, despre concluzia în cauzã şi despre discutarea cauzei Can. 1281 - § 1. (= 1598) Dupã dobândirea probelor, judecãtorul trebuie, printr-un decret, sã permitã pãrţilor şi avocaţilor lor, sub pedeapsa nulitãţii, sã vadã în cancelaria tribunalului actele care încã nu le sunt cunoscute; ba chiar, dacã avocaţii o cer, li se poate da o copie a actelor; în cauzele care privesc binele public însã, pentru a evita pericole grave, judecãtorul poate decide ca un anumit act sã nu fie arãtat nimãnui, totuşi fiind atent ca dreptul de apãrare sã rãmânã integral. § 2. Pentru completarea probelor, pãrţile pot propune judecãtorului alte probe; odatã dobândite, dacã judecãtorul considerã necesar, din nou are loc decretul despre care se vorbeşte în § 1. Can. 1282 - § 1. (= 1599) Fiind îndeplinite toate cele referitoare la producerea probelor, se trece la concluzionarea cauzei. § 2. Aceastã concluzionare intervine de fiecare datã când ori pãrţile declarã cã nu mai au nimic de adãugat, ori când timpul util fixat de judecãtor pentru a propune probele a trecut, sau dacã judecãtorul a declarat cauza suficient de instruitã. § 3. Despre concluzionarea cauzei, în orice fel s-ar fi întâmplat, judecãtorul va emite un decret. Can. 1283 - (= 1600) Dupã concluzionarea cauzei, judecãtorul poate chema aceiaşi martori sau pe alţii, sã dispunã alte probe care înainte nu au fost cerute, însã numai: 1° în cauzele care privesc doar un bun privat al pãrţilor, dacã toate pãrţile consimt; 2° în celelalte cazuri, dupã audierea pãrţilor şi dacã existã un motiv grav şi dacã este înlãturat orice pericol de fraudã sau de corupţie; 3° în toate cazurile, ori de câte ori este verosimil cã, dacã nu se admite o probã nouã, sentinţa este nedreaptã pentru motivele enumerate în can. 1326, § 2, nn. 1-3. § 2. Judecãtorul poate însã ordona sau admite prezentarea unui document care, fãrã vina celui interesat, nu a putut fi eventual prezentat în prealabil. § 3. Noile probe vor fi publicate, respectând can. 1281, § 1. Can. 1284 - (= 1601) Odatã fãcutã concluzionarea cauzei, judecãtorul va fixa un spaţiu de timp corespunzãtor, pentru prezentarea apãrãrilor sau a observaţiilor. Can. 1285 - § 1. (= 1602) Apãrãrile şi observaţiile vor fi date în scris, exceptând cazul în care judecãtorul, cu consimţãmântul pãrţilor, considerã suficientã disputarea în şedinţa tribunalului. § 2. Dacã apãrãrile cu principalele documente se vor tipãri, se cere licenţa prealabilã a judecãtorului, rãmânând neschimbatã obligaţia secretului, dacã existã. § 3. Referitor la extinderea apãrãrilor, la numãrul exemplarelor şi la celelalte detalii de acest fel, se vor respecta statutele tribunalului. Can. 1286 - § 1. (= 1603) Dupã schimbul reciproc de apãrãri şi observaţii, este permis fiecãrei pãrţi sã-şi prezinte rãspunsul într-un timp scurt, fixat de judecãtor. § 2. Acest drept le revine pãrţilor o singurã datã, exceptând cazul în care judecãtorul considerã cã se acordã a doua oarã, pentru un motiv grav; atunci însã, concesia fãcutã unei pãrţi se considerã datã şi celeilalte. § 3. Promotorul dreptãţii şi apãrãtorul legãturii au dreptul de a replica din nou la rãspunsurile pãrţilor. Can. 1287 - § 1. (= 1604) Sunt interzise cu desãvârşire informaţiile date judecãtorului de cãtre pãrţi, de cãtre avocaţii lor sau chiar de alţii, care ar rãmâne în afara actelor cauzei. § 2. Dacã discutarea cauzei a fost fãcutã în scris, judecãtorul poate stabili sã aibã loc, în şedinţa tribunalului, o disputã moderatã oralã pentru a clarifica unele chestiuni. Can. 1288 - (= 1605) La disputa oralã despre care vorbesc can. 1285, § 1 şi 1287, § 2 va asista notarul pentru ca, dacã judecãtorul ordonã sau dacã o parte o cere şi judecãtorul consimte, sã poatã redacta imediat în scris dezbaterile şi concluziile. Can. 1289 - (= 1606) Dacã pãrţile au neglijat sã-şi pregãteascã apãrarea în timpul util fixat sau dacã se supun ştiinţei şi conştiinţei judecãtorului, judecãtorul, dacã din acte şi din probe are o viziune completã a cauzei, poate pronunţa imediat sentinţa, dupã ce a cerut observaţiile promotorului dreptãţii şi a apãrãtorului legãturii, dacã aceştia au intervenit în judecatã. ART. VIII Despre pronunţãrile judecãtorului Can. 1290 - (= 1607) O cauzã tratatã pe cale judiciarã, dacã este principalã, este definitã de cãtre judecãtor prin sentinţã definitivã; dacã este incidentalã, prin sentinţã interlocutoare, rãmânând neschimbat can. 1269, § 1. Can. 1291 - § 1. (= 1608) Pentru pronunţarea oricãrei sentinţe se cere ca în sufletul judecãtorului sã fie certitudinea moralã referitoare la lucrul ce va fi definit prin sentinţã. § 2. Aceastã certitudine trebuie sã-i rezulte judecãtorului din acte şi din probe. § 3. De asemenea, judecãtorul trebuie sã estimeze probele dupã conştiinţa sa, rãmânând neschimbate prescrierile legii referitoare la eficacitatea unor probe. § 4. Judecãtorul care nu a putut ajunge la aceastã certitudine, va pronunţa cã nu rezultã dreptul reclamantului şi va demite pârâtul absolvit, exceptând cazul în care este vorba despre o cauzã care se bucurã de favoarea dreptului, caz în care se va pronunţa în favoarea acestuia. Can. 1292 - § 1. (cf 1609 § 1) În tribunalul colegial, preşedintele colegiului va stabili ziua şi ora la care judecãtorii se vor aduna pentru a delibera şi, exceptând cazul în care un motiv special îndeamnã altfel, adunarea se va ţine în acelaşi sediu al tribunalului, în care nimeni nu poate fi prezent în afarã de judecãtorii colegiului. § 2. În ziua fixatã pentru adunare, fiecare dintre judecãtori va aduce concluziile în scris, însã fãrã nume, despre meritul cauzei şi raţiunile atât de drept cât şi de fapt, datoritã cãrora au ajuns la aceste concluzii; aceste concluzii, împreunã cu o notiţã despre autenticitatea lor semnatã de toţi judecãtorii, vor fi adãugate actelor cauzei, respectând secretul, rãmânând neschimbat § 4. § 3. Dupã prezentarea ordonatã a concluziilor fiecãrui judecãtor dupã precedenţã, totuşi astfel ca începutul sã-l facã punãtorul cauzei, va avea loc o discuţie sub îndrumarea preşedintelui tribunalului, mai ales pentru a stabili de comun acord ceea ce trebuie hotãrât în dispozitivul sentinţei. § 4. În cadrul acestei discuţii însã, se permite fiecãruia sã intervinã asupra primei sale concluzii, însã judecãtorul care nu a voit sã se alãture deciziei celorlalţi, poate pretinde ca în caz de apel concluziile tuturor judecãtorilor sã fie trimise tribunalului superior, fãrã divulgarea numelor. § 5. Însã, dacã în prima discuţie judecãtorii nu vor sau nu pot ajunge la o sentinţã, decizia va putea fi amânatã pentru o nouã adunare, totuşi nu peste o sãptãmânã, exceptând cazul în care instrucţia cauzei trebuie completatã, conform normei can. 1283. Can. 1293 - § 1. (= 1610) Dacã judecãtorul este unic, sentinţa o redacteazã el însuşi. § 2. În tribunalul colegial sentinţa va fi redactatã alegând motivele din cele pe care fiecare judecãtor le-a prezentat în discuţie, exceptând cazul în care majoritatea judecãtorilor au definit care sunt motivele preferate; apoi sentinţa va fi supusã aprobãrii fiecãrui judecãtor în parte. § 3. Sentinţa va fi publicatã în nu mai mult de o lunã, socotitã de la închiderea cauzei, exceptând cazul în care în tribunalul colegial judecãtorii au fixat o perioadã mai lungã pentru un motiv grav. Can. 1294 - (= 1611) Sentinţa trebuie: 1° sã defineascã controversa dezbãtutã în faţa tribunalului, dupã ce a dat un rãspuns corespunzãtor fiecãrui dubiu; 2° sã defineascã care sunt obligaţiile pãrţilor derivate din judecatã şi în ce fel trebuie îndeplinite; 3° sã expunã raţiunile sau motivele, atât în drept cât şi în fapt, pe care se sprijinã dispozitivul sentinţei; 4° sã stabileascã despre cheltuielile judiciare. Can. 1295 - § 1. (= 1612) Sentinţa, dupã invocarea Numelui divin, trebuie sã exprime în ordine cine sã fie judecãtorul sau tribunalul, cine sã fie reclamantul, pârâtul, procuratorul, indicând cu precizie numele şi domiciliul lor, cine sã fie promotorul dreptãţii şi apãrãtorul legãturii, dacã au participat în judecatã. § 2. Trebuie sã se prezinte apoi, pe scurt, starea de fapt, împreunã cu concluziile pãrţilor şi formularea dubiilor. § 3. Acestora le va urma dispozitivul sentinţei, precedat de raţiunile pe care se întemeiazã. § 4. Se va concluziona cu indicarea locului şi a zilei când a fost datã, cu semnãtura judecãtorului sau, dacã tribunalul este colegial, a tuturor judecãtorilor şi a notarului. Can. 1296 - (= 1613) Normele stabilite pentru sentinţa definitivã sunt valabile, cu referinţele de rigoare, şi pentru sentinţa interlocutoare. Can. 1297 - (= 1614) Sentinţa va fi intimatã cât mai repede, indicând termenii pânã la care se poate interpune apelul contra sentinţei, iar înainte de comunicare aceasta nu are nici o putere, chiar dacã dispozitivul sentinţei, cu permisiunea judecãtorului, a fost notificatã pãrţilor. Can. 1298 - (= 1615) Comunicarea sentinţei se poate face fie dând o copie pãrţilor sau procuratorilor lor, fie trimiţând aceloraşi copia însãşi, conform normei can. 1192. Can. 1299 - § 1. (= 1616) Dacã în textul sentinţei s-a strecurat fie o eroare de calcul fie o eroare materialã în transcrierea dispozitivului sentinţei sau a expunerii faptelor, sau a cerinţelor pãrţilor, sau au fost omise cele cerute de can. 1295, § 4, sentinţa trebuie sã fie corectatã sau completatã de acelaşi tribunal care a emis-o, fie la instanţa pãrţilor fie din oficiu, însã întotdeauna dupã audierea pãrţilor şi printr-un decret ce va fi adãugat la sfârşitul [documentului] sentinţei. § 2. Dacã o parte este de altã pãrere, chestiunea incidentalã va fi definitã prin decret. Can. 1300 - (= 1617) Celelalte pronunţãri ale judecãtorului, în afarã de sentinţã, sunt decrete care, dacã nu sunt pur ordinatoare, nu au nici o putere, decât dacã exprimã cel puţin sumar motivele sau dacã fac trimitere la motivele expuse într-un alt act. Can. 1301 - (= 1618) O sentinţã interlocutoare sau un decret are valoare de sentinţã definitivã, dacã împiedicã judecata sau dacã pune capãt judecãţii însãşi sau vreunui grad al sãu, în privinţa a cel puţin uneia dintre pãrţile în cauzã. Art. IX Despre atacarea sentinţei 1° Despre cererea de nulitate contra unei sentinţe Can. 1302 - (= 1619) Dacã este vorba despre o cauzã care îi intereseazã doar pe privaţi, nulitatea actelor judecãtoreşti stabilitã de drept, chiar dacã e cunoscutã de partea care propune cererea de nulitate, nu a fost denunţatã judecãtorului înaintea sentinţei, se însãnãtoşeazã prin însãşi sentinţa, rãmânând neschimbate cann. 1303 şi 1304. Can. 1303 - § 1. (= 1620) Sentinţa este viciatã de nulitate incurabilã dacã: 1° a fost datã de un judecãtor cu o incompetenţã absolutã; 2° a fost datã de cel care este lipsit de puterea de a judeca în tribunalul în care s-a definit cauza; 3° judecãtorul a emis sentinţa constrâns de violenţã sau de fricã gravã; 4° judecata s-a fãcut fãrã cererea judiciarã despre care vorbeşte can. 1104, § 2, sau nu s-a instituit împotriva vreunui pârât; 5° a fost datã între pãrţile din care cel puţin una nu avea capacitatea de a sta în judecatã; 6° cineva a acţionat în numele altuia fãrã mandatul legitim; 7° dreptul de apãrare a fost negat uneia dintre pãrţi; 8° controversa nu a fost definitã nici mãcar în parte. § 2. (= 1621) În aceste cazuri cererea de nulitate poate fi propusã sub formã de excepţie, fãrã limite de timp, sub formã de acţiune, ci doar înaintea judecãtorului care a emis sentinţa, în decurs de zece ani de la ziua intimãrii sentinţei. Can. 1304 - § 1. (= 1622) Sentinţa este viciatã de nulitate curabilã doar dacã: 1° a fost datã de un numãr ilegitim de judecãtori, contrar prevederilor can. 1084; 2° nu conţine motivele, adicã raţiunile deciziei; 3° îi lipsesc semnãturile prescrise de drept; 4° nu poartã indicaţia locului, anului, lunii şi a zilei în care a fost datã; 5° se bazeazã pe un act judecãtoresc nul, a cãrui nulitate nu a fost însãnãtoşitã conform normei can. 1302; 6° a fost datã contra unei pãrţi absente în mod legitim, conform can. 1273, § 2. § 2. (= 1623) În aceste cazuri cererea de nulitate poate fi propusã în decurs de trei luni de la intimarea sentinţei. Can. 1305 - (= 1624) De cererea de nulitate se va ocupa judecãtorul care a emis sentinţa; dacã însã o parte se teme cã acest judecãtor are unele prejudecãţi, şi de aceea îl considerã suspect, poate pretinde sã-i fie substituit de alt judecãtor, conform normei can. 1108. Can. 1306 - (= 1625) Cererea de nulitate poate fi propusã împreunã cu apelul, în termenul stabilit pentru apel. Can. 1307 - § 1. (= 1626) Pot propune cererea de nulitate nu numai pãrţile care se considerã lezate ci şi promotorul dreptãţii sau apãrãtorul legãturii, ori de câte ori au dreptul sã intervinã. § 2. Judecãtorul însuşi poate retracta sau corecta din oficiu sentinţa nulã datã de el, în termenii stabiliţi de cann. 1303, § 2 şi 1304, § 2, exceptând cazul în care între timp a fost interpus apel împreunã cu cererea de nulitate. Can. 1308 - (= 1627) Cauzele referitoare la cererile de nulitate pot fi tratate conform canoanelor despre judecata contencioasã sumarã. 2° Despre apel Can. 1309 - (= 1628) Partea care se considerã lezatã de o oarecare sentinţã şi de asemenea promotorul dreptãţii şi apãrãtorul legãturii în cazurile în care prezenţa lor este cerutã, au dreptul la apel contra sentinţei la judecãtorul superior, rãmânând neschimbat can. 1310. Can. 1310 - (= 1629) Nu se dã apel: 1° împotriva sentinţei Pontifului Roman însuşi sau a Signaturii Apostolice; 2° împotriva sentinţei viciatã de nulitate, exceptând cazul în care apelul cumuleazã cu cererea de nulitate, conform normei can. 1306; 3° împotriva sentinţei care a trecut în lucru deja judecat; 4° împotriva decretului judecãtorului sau a sentinţei interlocutoare care nu are putere de sentinţã definitivã, exceptând cazul în care cumuleazã cu apelul contra unei sentinţe definitive; 5° împotriva sentinţei sau decretului într-o cauzã pentru care dreptul prevede cã obiectul trebuie definit foarte expeditiv. Can. 1311 - § 1. (= 1630) Apelul trebuie interpus în faţa judecãtorului care a dat sentinţa, în termenul anulator de cincisprezece zile utile, socotite de la ziua intimãrii sentinţei. § 2. Dacã apelul este fãcut oral, notarul îl va redacta în scris în faţa aceluiaşi apelant. Can. 1312 - De la delegat nu se dã apel cãtre cel care l-a delegat, ci la superiorul sãu imediat, exceptând cazul în care cel care deleagã este însuşi Scaunul Apostolic. Can. 1313 - (= 1631) Dacã se ridicã chestiuni referitoare la dreptul de apel, tribunalul de apel va defini cauza cât mai expeditiv, conform canoanelor referitoare la judecata contencioasã sumarã. Can. 1314 - (= 1633) Apelul trebuie continuat în faţa judecãtorului spre care a fost îndreptat, în decurs de o lunã de la interpunerea sa, exceptând cazul în care judecãtorul care a dat sentinţa a fixat pãrţii un timp mai lung pentru continuare. Can. 1315 - § 1. (= 1634 § 1) Pentru continuarea apelului se cere şi este suficient ca partea sã invoce serviciul judecãtorului superior pentru corectarea sentinţei atacate, adãugând o copie a acestei sentinţe şi indicând raţiunile apelului. § 2. Între timp, judecãtorul care a dat sentinţa, trebuie sã trimitã tribunalului superior o copie a actelor, cu declaraţia notarului despre autenticitatea acestora; dacã actele sunt scrise într-o limbã necunoscutã tribunalului de apel, se vor traduce în alta cunoscutã de acelaşi tribunal, luându-se precauţii astfel încât sã rezulte o traducere fidelã. Can. 1316 - (= 1635) Dupã trecerea inutilã a termenilor apelatori, fie în faţa judecãtorului care a dat sentinţa, fie în faţa judecãtorului spre care este îndreptat apelul, acesta se considerã abandonat. Can. 1317 - § 1. (= 1636) Apelantul poate renunţa la apel, cu efectele despre care vorbeşte can. 1206. § 2. Dacã apelul a fost interpus de cãtre apãrãtorul legãturii sau de cãtre promotorul dreptãţii, renunţarea se poate face, dacã dreptul comun nu prevede altfel, de cãtre apãrãtorul legãturii sau de cãtre promotorul dreptãţii tribunalului de apel. Can. 1318 - § 1. (= 1637) Apelul fãcut de reclamant foloseşte şi pârâtului şi viceversa. § 2. Dacã sunt mai mulţi pârâţi sau reclamanţi şi sentinţa este atacatã numai de unul sau numai contra unuia din ei, atacul se considerã fãcut de toţi contra tuturor, ori de câte ori lucrul cerut este indivizibil, sau obligaţia îi priveşte pe fiecare în parte. § 3. Dacã una din pãrţi interpune apel privind un punct oarecare al sentinţei, partea adversã, chiar dacã termenul de apel a expirat, poate face apel incidental asupra celorlalte puncte ale sentinţei, în termenul anulator de cincisprezece zile socotite din ziua în care i-a fost notificat apelul principal. § 4. Dacã nu rezultã altfel, apelul se presupune fãcut împotriva tuturor punctelor sentinţei. Can. 1319 - (= 1638) Apelul suspendã executarea sentinţei. Can. 1320 - § 1. (= 1639) Rãmânând neschimbat can. 1369, în gradul de apel nu poate fi admis un nou motiv de cerere, nici mãcar sub formã de cumul util; de aceea contestarea litigiului poate privi doar confirmarea sau refacerea, în totalitate sau parţial, a sentinţei anterioare. § 2. Probele noi vor fi însã admise numai conform normei can. 1283. Can. 1321 - (= 1640) În gradul de apel se va proceda în acelaşi fel ca în primul grad de judecatã, cu referinţele de rigoare; însã, dacã probele nu trebuie sã fie completate eventual, se va trece imediat dupã contestarea litigiului la discutarea cauzei şi a sentinţei. ART. X Despre obiectul judecat, despre restituirea integralã şi despre opoziţia terţului 1° Despre obiectul judecat Can. 1322 - (= 1641) Rãmânând neschimbat can. 1324, este vorba despre obiect judecat dacã: 1° între cele douã pãrţi a intervenit o sentinţã conformã dublã, referitoare la aceeaşi cerere şi pentru acelaşi motiv de cerere; 2° apelul contra sentinţei nu a fost interpus în timp util; 3° în gradul de apel instanţa litigiului s-a perimat sau s-a renunţat la aceasta; 4° s-a dat o sentinţã definitivã la care nu se dã apel. Can. 1323 - § 1. (cf 1642) Obiectul judecat este atât de stabil prin drept încât nu poate fi atacat prin cerere de nulitate, prin restituirea integralã sau prin opoziţia unui terţ. § 2. Obiectul judecat constituie dreptul dintre pãrţi şi dã acţiunea de [deja] judecat, precum şi excepţia obiectului judecat, pe care judecãtorul poate sã o declare chiar din oficiu, pentru a împiedica o nouã introducere a aceleaşi cauze. Can. 1324 - (= 1643) Nu trec niciodatã în obiect judecat cauzele privind starea persoanelor, inclusiv cele privind separarea soţilor. Can. 1325 - § 1. (= 1644) Dacã a fost pronunţatã o sentinţã conformã dublã într-o cauzã referitoare la starea persoanelor, se poate apela oricând tribunalul de apel, aducând noi şi mai grave probe sau argumente, într-un termen anulator de treizeci de zile socotite din ziua în care a fost propusã atacarea; apoi tribunalul de apel trebuie, prin decret, în decurs de o lunã de la prezentarea noilor probe şi argumente, sã stabileascã dacã noua prezentare a cauzei trebuie admisã sau nu. § 2. Instanţa la tribunalul superior, pentru a obţine o nouã prezentare a cauzei, nu suspendã executarea sentinţei, exceptând cazul în care dreptul comun dispune altfel, sau dacã tribunalul de apel, conform normei can. 1337, § 3, ordonã suspendarea. 2° Despre restituirea integralã Can. 1326 - § 1. (= 1645) Împotriva unei sentinţe care a trecut în obiect judecat, dacã rezultã în mod manifestat injusteţea sa, se dã restituirea integralã. § 2. Nu se considerã însã cã rezultã în mod manifestat injustiţia decât dacã: 1° sentinţa este bazatã în aşa fel pe probe recunoscute ulterior ca false, încât în lipsa acestora dispozitivul sentinţei nu poate fi susţinut; 2° ulterior au fost descoperite documente care dovedesc fãrã dubiu fapte noi şi cer o decizie contrarã; 3° sentinţa a fost datã prin înşelãciunea unei pãrţi în dauna celeilalte; 4° a fost neglijatã în mod evident prescrierea legii, care nu este pur procesualã; 5° sentinţa este contrarã unei decizii precedente care a trecut în obiect judecat. Can. 1327 - § 1. (= 1646) Restituirea integralã pentru motivele cuprinse în can. 1326, § 2, nr. 1-3, va fi cerutã judecãtorului care a dat sentinţa, în decurs de trei luni de la ziua în care acele motive au fost cunoscute. § 2. Restituirea integralã pentru motivele expuse în can. 1326, § 2, nn. 4 şi 5, va fi cerutã tribunalului de apel în decurs de trei luni de la intimarea sentinţei; dacã însã în cazul prevãzut în can. 1326, § 2, n. 5, ştirea precedentei decizii s-a luat la cunoştinţã mai târziu, termenul decurge din momentul acestei luãri la cunoştinţã. § 3. Termenii despre care s-a vorbit mai sus nu decurg atâta timp cât partea lezatã este minorã. Can. 1328 - § 1. (= 1647) Cererea de restituire integralã suspendã executarea sentinţei care nu a început încã. § 2. Totuşi, dacã din indicii probabile se bãnuieşte cã cererea a fost fãcutã pentru a întârzia executarea, judecãtorul poate decide ca sentinţa sã fie executatã, asigurând însã celui care cere restituirea integralã o cauţiune adecvatã astfel încât sã fie indemnizat dacã restituirea integralã a fost acordatã. Can. 1329 - (= 1648) Dupã concesionarea restituirii integrale, judecãtorul trebuie sã se pronunţe asupra meritului cauzei. 3° Despre opoziţia terţului Can. 1330 - Cel care se teme de lezarea drepturilor sale în urma unei sentinţe definitive datã pentru alţii, care poate fi trimisã spre executare, poate ataca aceastã sentinţã înainte de executarea sa. Can. 1331 - § 1. Opoziţia terţului se poate face fie cerând revizuirea sentinţei la tribunalul care a emis-o, fie adresându-se tribunalului de apel. § 2. Dacã cererea este admisã şi opozantul acţioneazã în gradul de apel, este ţinut sã respecte legile stabilite pentru apel; dacã însã s-a adresat tribunalului care a emis sentinţa, se vor respecta normele date pentru definirea în judecatã a cauzelor incidentale. Can. 1332 - § 1. Opozantul, în toate cazurile, trebuie sã probeze cã dreptul sãu este lezat în mod real sau cã va fi lezat. § 2. Lezarea însã trebuie sã izvorascã din aceeaşi sentinţã, ori de câte ori fie ea însãşi este cauza lezãrii, fie, dacã se trimite spre executare, opozantul va fi afectat de un prejudiciu grav. Can. 1333 - Dacã opozantul a dovedit dreptul sãu, sentinţa datã anterior trebuie refãcutã de tribunal conform cererii opozantului. ART. XI Despre apãrarea gratuitã şi despre cheltuielile judiciare Can. 1334 - Sãracii care sunt neputincioşi întru totul sã susţinã cheltuielile judiciare, au dreptul la apãrare gratuitã, iar dacã numai în parte, [au dreptul] la diminuarea cheltuielilor. Can. 1335 - (cf 1649 § 1) Statutele tribunalului trebuie sã dea norme despre: 1° cheltuielile judiciare de plãtit sau de compensat de cãtre pãrţi; 2° retribuţia procuratorilor, avocaţilor şi a interpreţilor precum şi indemnitatea martorilor; 3° acordarea apãrãrii gratuite sau a reducerii cheltuielilor; 4° repararea daunelor datorate de cãtre cel care nu numai a pierdut cauza, ci a luptat în mod temerar; 5° depozitul de bani sau cauţiunea de prestat pentru plata cheltuielilor şi repararea daunelor. Can. 1336 - (= 1649 § 2) Contra pronunţãrii privind cheltuielile, remuneraţiile şi repararea daunelor nu dã un apel separat, însã partea poate recurge în termen de cincisprezece zile la acelaşi judecãtor, care poate corecta taxa cerutã. ART. XII Despre executarea sentinţei Can. 1337 - § 1. (= 1650) Sentinţa care a trecut în obiect judecat poate fi trimisã spre executare, rãmânând neschimbat can. 1328. § 2. Judecãtorul care a emis o sentinţã şi, dacã a fost interpus apel, chiar şi judecãtorul de apel, poate dispune, din oficiu sau la cererea unei pãrţi, executarea provizorie a sentinţei care nu a trecut încã în obiect judecat, prestând, dacã este cazul, garanţii corespunzãtoare, dacã este vorba despre previziuni ordonate spre un necesar sprijin sau dacã este urgentã altã cauzã justã. § 3. Dacã însã sentinţa care nu a trecut încã în obiect judecat este atacatã, judecãtorul care trebuie sã examineze atacul, dacã vede cã aceasta este probabil întemeiatã şi cã din executare se poate naşte o daunã ireparabilã, poate suspenda executarea însãşi sau sã o supunã unei cauţiuni. Can. 1338 - (= 1651) Executarea nu poate avea loc înainte de decretul de executare al judecãtorului prin care se ordonã ca însãşi sentinţa sã fie trimisã spre executare; acest decret, în funcţie de natura diferitã a cauzelor, fie va fi inclus în sentinţa însãşi, fie va fi publicat aparte. Can. 1339 - (= 1652) Dacã executarea sentinţei necesitã întocmirea prealabilã a unor calcule, se naşte o chestiune incidentalã care trebuie decisã de judecãtorul care a emis sentinţa trimisã spre executare. Can. 1340 - § 1. (= 1653) Exceptând cazul în care dreptul particular al propriei Biserici sui iuris stabileşte altfel, sentinţa trebuie trimisã spre executare, fie personal, fie prin altcineva, de cãtre Episcopul eparhial al eparhiei în care sentinţa a fost datã în primul grad de judecatã. § 2. Dacã însã refuzã sau neglijeazã aceasta, la cererea pãrţii interesate sau chiar din oficiu, executarea revine autoritãţii cãreia îi este supus tribunalul de apel. §3. În controversele despre care se vorbeşte în can. 1069, §1, executarea sentinţei îi revine Superiorului determinat în tipic sau în statute. Can. 1341 - § 1. (= 1654) Executorul, exceptând cazul în care prin însuşi conţinutul sentinţei este permis ceva la libera apreciere, trebuie sã trimitã spre executare sentinţa conform sensului evident al cuvintelor. § 2. Acestuia îi este permis sã se ocupe de excepţiile referitoare la modul şi puterea execuţiei, însã nu în ceea ce priveşte meritul cauzei; dacã însã a aflat de altundeva cã sentinţa este nulã sau evident nedreaptã conform normei cann. 1303, 1304 şi 1326, § 2, se va abţine de la executare şi, dupã ce a înştiinţat pãrţile, va retrimite problema tribunalului care a dat sentinţa. Can. 1342 - § 1. (= 1655) Ori de câte ori i-a fost adjudecat reclamantului un lucru, acesta va fi consemnat reclamantului imediat dupã trecerea obiectului în [deja] judecat. § 2. Dacã o parte a fost condamnatã sã predea un bun mobil, sau sã plãteascã o sumã de bani, sã dea sau sã facã altceva, judecãtorul în însuşi conţinutul sentinţei, sau executorul prin libera sa apreciere şi prudenţã, pentru îndeplinirea obligaţiei va fixa un termen, care nu va fi totuşi restrâns sub cincisprezece zile dar nici nu va depãşi şase luni. CAP. II DESPRE JUDECATA CONTENCIOASĂ SUMARĂ Can. 1343 - § 1. (= 1656) Prin judecatã contencioasã sumarã se pot trata toate cauzele care nu sunt excluse de drept, exceptând cazul în care una din pãrţi cere judecata contencioasã obişnuitã. § 2. Dacã se aplicã judecata contencioasã sumarã în cauze excluse de drept, actele judiciare sunt nule. Can. 1344 - § 1. (= 1658) Cererea de introducere a cauzei, exceptând cele enumerate în can. 1187, trebuie: 1° sã cuprindã pe scurt, integral şi clar, faptele pe care se întemeiazã cererile reclamantului; 2° sã indice probele prin care reclamantul intenţioneazã sã demonstreze faptele şi pe care nu le poate aduce concomitent, astfel indicate încât sã poatã fi strânse imediat de cãtre judecãtor. § 2. Cererii de introducere a litigiului trebuie alegate, cel puţin în copie autenticã, documentele pe care se bazeazã cererea. Can. 1345 - § 1. (= 1659) Dacã tentativa de conciliere, conform normei can. 1103, § 2, rezultã a fi inutilã, judecãtorul va ordona, dacã considerã cã cererea de introducere a litigiului se bazeazã pe un oarecare temei, în termen de trei zile, printr-un decret inserat la sfârşitul cererii, ca o copie a cererii sã fie notificatã imediat pârâtului, dând posibilitate acestuia de a trimite la cancelaria tribunalului, în cincisprezece zile, un rãspuns scris. § 2. Aceastã notificare are aceleaşi efecte ca citaţia judecãtoreascã despre care vorbeşte can. 1194. Can. 1346 - (= 1660) Dacã excepţiile pârâtului o cer, judecãtorul va determina reclamantului un termen pentru a rãspunde, astfel încât din elementele aduse de fiecare dintre pãrţi, el însuşi sã aibã o viziune clarã a obiectului controversei. Can. 1347 - § 1. (= 1661) Dupã trecerea termenilor pentru rãspuns despre care se vorbeşte în cann. 1345, § 1 şi 1346, judecãtorul, dupã ce a examinat actele, va stabili formularea dubiului; apoi îi va cita la audiere, care va fi celebratã în cel mult treizeci de zile, pe toţi cei care trebuie sã fie prezenţi, adãugând pentru pãrţi formularea dubiului. § 2. În citaţii, pãrţile vor fi înştiinţate cã pot prezenta tribunalului cu cel puţin trei zile înainte de audiere, o scurtã scriere care sã dovedeascã afirmaţiile lor. Can. 1348 - (= 1662) La audiere vor fi tratate în primul rând chestiunile despre care se vorbeşte în cann. 1118, 1119, 1121 şi 1122. Can. 1349 - § 1. (= 1663) Probele vor fi adunate la audiere, rãmânând neschimbat can. 1071. § 2. Fiecare parte, precum şi avocatul sãu, poate asista la interogarea celorlalte pãrţi, a martorilor şi a experţilor. Can. 1350 - (= 1664) Rãspunsurile pãrţilor, a martorilor, a experţilor, cererile şi obiecţiile avocaţilor trebuie redactate în scris de notar, însã sumar şi numai cele care privesc substanţa obiectului controversat, şi vor fi semnate de cãtre aceştia. Can. 1351 - (= 1665) Probele care nu au fost aduse sau cerute în cerere sau în rãspuns, pot fi admise de cãtre judecãtor doar conform normei can. 1110; însã dupã audierea chiar şi numai a unui singur martor, judecãtorul poate admite noi probe doar conform normei can. 1283. Can. 1352 - (= 1666) Dacã în audiere nu au putut fi strânse toate probele, se va fixa o nouã audiere. Can. 1353 - (= 1667) Dupã adunarea probelor, în aceeaşi audiere se va face discuţia oralã. Can. 1354 - § 1. (= 1668) Exceptând cazul în care din dezbatere nu apare necesitatea unei suplimentãri a instruirii cauzei sau dacã existã alt element care împiedicã pronunţarea sentinţei, conform normei dreptului, judecãtorul, dupã închiderea audierii, va decide imediat cauza; dispozitivul sentinţei va fi citit imediat în prezenţa pãrţilor. § 2. Tribunalul poate amâna însã decizia pânã într-a cincia zi utilã, datoritã dificultãţilor lucrului sau vreunui alt motiv just. § 3. Textul integral al sentinţei, cu motivele exprimate, va fi comunicat pãrţilor cât mai repede şi, de regulã, nu mai târziu de cincisprezece zile. Can. 1355 - (= 1669) Dacã tribunalul de apel remarcã cã în grad inferior de judecatã a fost folositã judecata contencioasã sumarã într-o cauzã exclusã de drept, trebuie sã declare nulitatea sentinţei şi sã trimitã cauza tribunalului care a dat sentinţa. Can. 1356 - (= 1670) În celelalte lucruri care privesc procedura, se vor respecta dispoziţiile canoanelor referitoare la judecata contencioasã obişnuitã; însã, tribunalul poate ignora, printr-un decret motivat, normele procesuale, care nu sunt stabilite pentru validitate, în scopul de a asigura grãbirea, menţinând justiţia. TITLUL XXVI DESPRE UNELE PROCESE SPECIALE CAP. I DESPRE PROCESELE MATRIMONIALE ART. I Despre cauzele pentru declararea nulitãţii matrimoniale 1° Despre forul competent Can. 1357 - (cf 1671) Orice cauzã matrimonialã a unui botezat îi revine, de drept propriu, Bisericii. Can. 1358 - (cf 1672) Rãmânând neschimbate, acolo unde sunt în vigoare, Statutele personale ale cauzelor referitoare la efectele pur civile ale cãsãtoriei, dacã se trateazã în mod principal, aparţin judecãtorului civil, însã dacã sunt tratate în mod incidental şi accesoriu, pot fi examinate şi definite prin propria autoritate şi de cãtre judecãtorul bisericesc. Can. 1359 - (= 1673) În cauzele despre nulitatea cãsãtoriei care nu sunt rezervate Scaunului Apostolic, sunt competenţi: 1° tribunalul locului unde a fost celebratã cãsãtoria; 2° tribunalul locului unde pârâtul îşi are domiciliul sau cvasi-domiciliul; 3° tribunalul locului unde îşi are domiciliul reclamantul, dacã ambele pãrţi locuiesc pe teritoriul aceleiaşi naţiuni şi Vicarul judecãtoresc al domiciliului pârâtului care, dupã ce l-a audiat, consimte; 4° tribunalul locului unde trebuie strânse în fapt majoritatea probelor, dacã Vicarul judecãtoresc al domiciliului pârâtului, dupã ce l-a audiat, consimte. 2° Dreptul de a ataca cãsãtoria Can. 1360 - (= 1674) Sunt capabili de a ataca cãsãtoria: 1° soţii; 2° promotorul dreptãţii, dacã nulitatea a fost deja divulgatã şi cãsãtoria nu poate sau nu este oportun sã fie validatã. Can. 1361 - § 1. (= 1675) Cãsãtoria care nu a fost acuzatã în timp ce ambii soţi erau vii, dupã moartea unuia sau a ambilor nu mai poate fi acuzatã, exceptând cazul în care chestiunea validitãţii este prejudiciatã unei alte controverse ce trebuie rezolvatã, fie în forul bisericesc, fie în forul civil. § 2. Dacã însã soţul moare în timpul desfãşurãrii cauzei, se va respecta can. 1199. 3° Despre obligaţiile judecãtorilor şi a tribunalului Can. 1362 - (= 1676) Judecãtorul, înainte de a accepta cauza şi ori de câte ori întrezãreşte speranţa unei soluţii favorabile, va recurge la mijloace pastorale pentru a-i induce pe soţi, dacã este posibil, la validarea cãsãtoriei şi la restabilirea vieţii conjugale. Can. 1363 - § 1. (= 1677) Dupã ce a admis cererea de introducere a litigiului, preşedintele sau punãtorul va purcede la comunicarea decretului de citaţie, conform normei can. 1191. § 2. Dupã trecerea termenului de cincisprezece zile socotite de la intimare, preşedintele sau punãtorul, exceptând cazul în care una dintre pãrţi a cerut o sesiune pentru contestarea litigiului, în termen de zece zile, va defini din oficiu, prin decret, formularea dubiului sau a dubiilor şi o va intima pãrţilor. § 3. Formularea dubiului nu va cere numai dacã rezultã validitatea cãsãtoriei în acest caz, ci va trebui sã defineascã pentru care punct sau puncte este atacatã validitatea cãsãtoriei. § 4. Dupã zece zile socotite de la intimarea decretului, dacã pãrţile nu se opun cu nimic, preşedintele sau punãtorul va decide printr-un nou decret instruirea cauzei. 4° Despre probe Can. 1364 - § 1. (= 1678) Apãrãtorul legãturii, protectorii pãrţilor şi, dacã ia parte la judecatã, promotorul dreptãţii, au dreptul: 1° sã fie prezenţi la interogarea pãrţilor, a martorilor şi a experţilor, rãmânând neschimbat can. 1240; 2° sã vadã actele judiciare, chiar şi cele ce nu sunt încã publicate, şi sã examineze documentele produse de pãrţi. § 2. Pãrţile nu pot asista la interogatoriul prevãzut la § 1, nr. 1. Can. 1365 - (= 1679) Exceptând cazul în care existã probe depline din altã parte, judecãtorul, pentru a aprecia declaraţiile pãrţilor, despre care vorbeşte can. 1217, § 2, se va folosi, dacã este posibil, în afarã de alte indicii şi proptele, de martori pentru a estima credibilitatea pãrţilor însãşi. Can. 1366 - (= 1680) În cauzele despre impotenţã sau despre defectul de consimţãmânt din cauza unei boli mintale, judecãtorul se va folosi de opera unuia sau a mai multor experţi, exceptând cazul în care apar din circumstanţe evident inutile; în celelalte cazuri se va respecta can. 1255. Can. 1367 - (cf 1681) Dacã în instruirea cauzei rezultã un dubiu foarte probabil privind cãsãtoria ce nu a fost consumatã, tribunalul poate suspenda, cu consimţãmântul pãrţilor, cauza despre nulitatea cãsãtoriei şi poate completa instruirea pentru a se obţine dezlegarea cãsãtoriei sacramentale neconsumate; apoi va trimite actele Scaunului Apostolic, împreunã cu cererea de dezlegare, fãcutã de unul sau de ambii soţi, şi cu votul tribunalului şi a Episcopului eparhial. 5° Despre sentinţã şi despre apel Can. 1368 - § 1. (= 1682) Sentinţa care pentru prima oarã a declarat nulitatea cãsãtoriei va fi trimisã din oficiu tribunalului de apel, împreunã cu apelurile, dacã sunt, şi cu celelalte acte judiciare, în decurs de douãzeci de zile de la intimarea sentinţei. § 2. Dacã sentinţa a fost pronunţatã pentru nulitatea cãsãtoriei în primul grad de judecatã, tribunalul de apel, dupã ce a cântãrit observaţiile, dacã au fost, apãrãtorului legãturii şi de asemenea ale pãrţilor, fie va confirma imediat printr-un decret decizia, fie va admite cauza spre examinarea obişnuitã celui de-al doilea grad de judecatã. Can. 1369 - (= 1683) Dacã în gradul de apel este invocat un nou punct de nulitate a cãsãtoriei, tribunalul poate sã-l admitã ca în primul grad de judecatã, şi sã-l judece. Can. 1370 - § 1. (= 1684) Dupã ce sentinţa care a declarat pentru prima datã nulitatea cãsãtoriei a fost confirmatã în gradul de apel, fie prin decret, fie prin altã sentinţã, cei a cãror cãsãtorie a fost declaratã nulã pot celebra o nouã cãsãtorie imediat dupã ce le-a fost intimat decretul sau cealaltã sentinţã, exceptând cazul în care le este interzis de o interdicţie alãturatã aceleiaşi sentinţe sau decret, sau stabilitã de Ierarhul locului. § 2. Can. 1325 trebuie respectat chiar dacã sentinţa care a declarat nulitatea cãsãtoriei a fost confirmatã nu printr-o nouã sentinţã, ci printr-un decret. Can. 1371 - (= 1685) Îndatã ce sentinţa a devenit executivã, Vicarul judiciar trebuie sã o notifice Ierarhului locului unde a fost celebratã cãsãtoria; acest Ierarh trebuie apoi sã vegheze ca declaraţia de nulitate a cãsãtoriei şi eventualele interdicţii stabilite sã se înscrie cât mai repede în registrul cãsãtoriţilor şi a botezaţilor. 6° Despre procesul prin documente Can. 1372 - § 1. (= 1686) Dupã admiterea cererii, Vicarul judiciar sau judecãtorul desemnat de cãtre el, lãsând la o parte formalitãţile procesului obişnuit, însã dupã ce a citat pãrţile şi cu intervenţia apãrãtorului legãturii, poate declara prin sentinţã nulitatea cãsãtoriei, dacã dintr-un document care nu este supus nici unei contestaţii sau excepţii rezultã cu siguranţã existenţa unui impediment dãrâmãtor sau al defectului formei celebrãrii cãsãtoriei prescrise de drept, dacã în aceeaşi mãsurã este sigur cã nu s-a dat dispensã, sau privitor la defectul validitãţii mandatului procuratorului. § 2. Dacã însã este vorba de cel care trebuia sã respecte forma prescrisã de drept pentru celebrarea cãsãtoriei, însã a încercat [sã celebreze] cãsãtoria în faţa oficialului stãrii civile sau a ministrului necatolic, sunt suficiente investigaţiile prematrimoniale despre care se vorbeşte în can. 784 pentru dovedirea stãrii sale libere. Can. 1373 - § 1. (= 1687) Împotriva sentinţei despre care se vorbeşte în can. 1372, § 1, apãrãtorul legãturii, dacã considerã în mod prudent cã nu sunt certe, fie viciile, fie defectele dispensei, trebuie sã facã apel la judecãtorul tribunalului de gradul doi, cãruia trebuie sã i se transmitã actele şi va fi, fãrã nici o îndoialã, înştiinţat în scris cã este vorba de un proces prin documente. § 2. Partea care se simte lezatã are dreptul integral de a face apel. Can. 1374 - (= 1688) Judecãtorul tribunalului de gradul al doilea, cu intervenţia apãrãtorului legãturii şi dupã ce a audiat pãrţile, va decide dacã sentinţa va fi confirmatã sau dacã mai degrabã va fi tratatã conform procedurii obişnuite de drept; în acest caz o va trimite tribunalului de prim grad. 7° Despre normele generale Can. 1375 - (= 1690) Cauzele pentru declararea nulitãţii cãsãtoriei nu pot fi tratate prin judecata contencioasã sumarã. Can. 1376 - (= 1691) În celelalte ce ţin de procedurã se vor aplica, dacã natura lucrului nu se opune, canoanele privind judecãţile în general şi judecata contencioasã obişnuitã, respectând normele speciale pentru cauzele care privesc binele public. Can. 1377 - (= 1689) În sentinţã, pãrţile vor fi admonestate asupra obligaţiilor morale şi chiar civile, la care eventual sunt obligate una faţã de alta şi faţã de copii, pentru asigurarea întreţinerii şi educaţiei pe care o datoreazã. ART. II Despre cauzele de separare a soţilor Can. 1378 - § 1. (= 1692) Separarea personalã a soţilor, dacã nu se prevede altfel în mod legitim pentru locuri particulare, poate fi hotãrâtã prin decretul Episcopului eparhial sau prin sentinţa judecãtorului. § 2. Acolo unde decizia bisericeascã nu genereazã efecte civile, sau dacã se prevede cã sentinţa civilã nu va fi contrarã dreptului divin, Episcopul eparhial al eparhiei locuinţei soţilor, cercetând atent circumstanţele speciale, poate acorda licenţa pentru recurgerea la forul civil. § 3. Dacã cauza priveşte şi efectele pur civile ale cãsãtoriei, judecãtorul se va strãdui astfel încât, cu permisiunea Episcopului eparhial, cauza sã fie deferitã de la început forului civil. Can. 1379 - § 1. (= 1693 § 1) Exceptând cazul în care o parte cere judecata contencioasã obişnuitã, se va aplica judecata contencioasã sumarã. § 2. Dacã s-a aplicat procedura contencioasã obişnuitã şi s-a interpus apel, tribunalul de gradul al doilea, dupã ce a audiat pãrţile, ori va confirma decizia cu un decret, ori va admite cauza spre examinarea obişnuitã a celui de-al doilea grad de judecatã. Can. 1380 - (= 1694) Referitor la competenţa tribunalului, se va respecta can. 1359, nr. 2 şi 3. Can. 1381 - (= 1695) Judecãtorul, înainte de a accepta cauza şi de fiecare datã când va întrevedea speranţa unei soluţii favorabile, va utiliza mijloace pastorale pentru reconcilierea soţilor şi pentru a-i induce la restaurarea consorţiului vieţii conjugale. Can. 1382 - (cf 1696) În cauzele privind separarea soţilor trebuie sã intervinã promotorul dreptãţii, conform normei can. 1097. ART. III Despre procesul morţii presupuse a soţului Can. 1383 - § 1. (= 1707 § 1) Ori de câte ori moartea unui soţ nu poate fi probatã printr-un document autentic, bisericesc sau civil, celãlalt soţ nu va fi considerat liber de legãtura matrimonialã, decât dupã declararea morţii presupuse fãcutã de cãtre Episcopul eparhial. § 2. Aceastã declaraţie o poate pronunţa Episcopul eparhial numai dacã, dupã ce a fãcut cercetãrile potrivite, a obţinut certitudinea moralã a decesului soţului din depoziţiile martorilor, din faimã sau din indicii; simpla absenţã a soţului, chiar dacã de lungã duratã, nu este suficientã. § 3. În cazurile incerte şi complexe, Episcopul eparhial care îşi exercitã puterea în limitele teritoriului Bisericii patriarhale îl va consulta pe Patriarh; ceilalţi Episcopi eparhiali vor consulta însã Scaunul Apostolic. § 4. În procesul presupunerii morţii soţului se cere intervenţia promotorului dreptãţii, nu însã şi a apãrãtorului legãturii. ART. IV Despre procedura pentru obţinerea dezlegãrii cãsãtoriei neconsumate, sau dezlegarea cãsãtoriei în favoarea credinţei Can. 1384 - (cf 1697-1706) Pentru obţinerea dezlegãrii cãsãtoriei neconsumate sau a dezlegãrii cãsãtoriei în favoarea credinţei (cf 1143-1147), se vor respecta cu grijã normele speciale date de Scaunul Apostolic. CAP. II CAUZELE PENTRU DECLARAREA NULITĂŢII SACREI HIROTONIRI Can. 1385 - (= 1708) Au dreptul de a ataca validitatea sacrei hirotoniri, fie clericul însuşi, fie Ierarhul cãruia îi este supus clericul, fie cel în a cãrui eparhie a fost hirotonit. Can. 1386 - § 1. (cf 1709) Cererea de acuzare a validitãţii sacrei hirotoniri trebuie trimisã Dicasterului competent al Curiei Romane, care va decide dacã cauza trebuie tratatã de el însuşi sau de un tribunal desemnat de acelaşi. § 2. (cf 1710) Dacã Dicasterul trimite cauza unui tribunal, se vor respecta, dacã nu se opune natura lucrului, canoanele privind judecãţile în general şi cele privind judecata contencioasã obişnuitã, nu însã şi canoanele privind judecata contencioasã sumarã. § 3. (= 1709 § 2) Dupã trimiterea cererii, clericul este oprit de dreptul însuşi sã-şi exercite hirotonirile sacre. Can. 1387 - (= 1712) Dupã a doua sentinţã care a confirmat nulitatea sacrei hirotoniri, clericul pierde toate drepturile proprii stãrii clericale şi este eliberat de toate obligaţiile aceleiaşi stãri. CAP. III DESPRE PROCEDURA LA ÎNLĂTURAREA SAU LA TRANSFERAREA PAROHILOR Can. 1388 - În îndepãrtarea sau transferul parohilor se vor respecta cann. 1389-1400, dacã dreptul particular aprobat de Scaunul Apostolic nu stabileşte altfel. ART. I Despre modul de procedare în îndepãrtarea parohilor Can. 1389 - (= 1740) Dacã ministerul unui paroh dintr-o cauzã oarecare, chiar şi fãrã vina sa gravã, a devenit dãunãtor sau cel puţin ineficace, parohul poate fi îndepãrtat din parohie de cãtre Episcopul eparhial. Can. 1390 - (1741) Cauzele pentru care un paroh poate fi înlãturat în mod legitim din parohia sa, sunt mai ales urmãtoarele: 1° un mod de acţionare care aduce un grav detriment sau perturbare comuniunii bisericeşti; 2° incompetenţa sau infirmitatea permanentã intelectualã sau corporalã, care face ca parohul sã nu fie în stare sã-şi îndeplineascã mod util sarcinile sale; 3° pierderea reputaţiei din partea parohialilor cinstiţi şi serioşi, sau aversiunea faţã de paroh care se prevede cã nu va înceta curând; 4° o gravã neglijenţã sau violare a obligaţiilor parohului care persistã şi dupã admonestare; 5° o proastã administrare a lucrurilor temporare cu daunã gravã Bisericii, de fiecare datã când nu se poate aplica un alt remediu acestui rãu. Can. 1391 - § 1. (= 1742) Dacã în urma instruirii fãcute se constatã cã existã o cauzã pentru îndepãrtare, Episcopul eparhial va discuta situaţia cu doi parohi aleşi din grupul de parohi pe care consiliul preoţesc l-a ales în mod stabil pentru acest scop, la propunerea Episcopului eparhial; dacã din acestea el considerã necesarã îndepãrtarea, îi va sugera pãrinteşte parohului sãşi prezinte renunţarea în termen de cincisprezece zile, indicându-i pentru validitate cauza şi argumentele. § 2. Parohul care este membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, poate fi înlãturat fie din voinţa Episcopului eparhial, dupã ce l-a înştiinţat pe Superiorul major, fie din cea a Superiorului major, dupã ce l-a înştiinţat pe Episcopul eparhial, fãrã cererea consimţãmântului altcuiva. Can. 1392 - (= 1743) Renunţarea poate fi fãcutã de cãtre paroh şi sub condiţie, dacã aceasta poate fi acceptatã legitim de cãtre Episcopul eparhial şi va fi acceptatã în realitate. Can. 1393 - § 1. (= 1744) Dacã parohul nu a rãspuns în termenul prestabilit, Episcopul va reînnoi invitaţia, prelungind timpul util pentru rãspuns. § 2. Dacã Episcopului eparhial îi rezultã cã parohul a primit cea de-a doua invitaţie însã nu a rãspuns, chiar dacã nu era în nici un fel împiedicat, sau dacã parohul refuzã sã renunţe fãrã motive, Episcopul eparhial va emite decretul de îndepãrtare. Can. 1394 - (= 1745) Dacã însã parohul contestã motivul invocat şi argumentele acestuia, prezentând motivele care i se par insuficiente, Episcopul eparhial, pentru a acţiona valid: 1° îl va invita pe acesta, dupã examinarea actelor, sã-şi adune atacurile de dat într-o relatare scrisã, ba chiar îl va invita sã prezinte probele contrare, dacã are vreuna; 2° apoi, dupã ce a completat instruirea, dacã este necesar, va examina cazul împreunã cu cei doi parohi despre care se vorbeşte în can. 1391, § 1, exceptând cazul în care trebuie desemnaţi alţii din cauza imposibilitãţii acelora; 3° va decide, în fine, dacã parohul este de înlãturat sau nu, şi imediat va emite un decret în acest sens. Can. 1395 - (= 1746) Episcopul eparhial se va îngriji sã-i confere altã funcţie parohului ce a fost îndepãrtat, dacã este apt pentru aceasta, sau sã-i asigure o pensie, în funcţie de caz şi dacã împrejurãrile o permit. Can. 1396 - § 1. (= 1747) Parohul îndepãrtat trebuie sã se abţinã de la exercitarea funcţiei de paroh, sã elibereze cât mai repede casa parohialã şi sã predea tot ceea ce ţine de parohie celui cãruia Episcopul eparhial i-a încredinţat parohia. § 2. Dacã însã este vorba de un bolnav care nu poate fi transferat fãrã inconveniente din casa parohialã în alt loc, Episcopul eparhial îl va lãsa sã foloseascã, chiar în exclusivitate, casa parohialã atâta vreme cât va fi necesar. § 3. Atâta vreme cât recursul împotriva decretului de îndepãrtare este în curs de desfãşurare, Episcopul eparhial nu poate numi un nou paroh, ci va prevedea la grija interimarã parohiei printr-un administrator parohial. ART. II Despre modul procedurii în transferarea parohilor Can. 1397 - (= 1748) Dacã mântuirea sufletelor, necesitatea sau utilitatea Bisericii o cer, pentru ca un paroh sã fie transferat din parohia pe care o conduce în mod util la o altã parohie sau într-o altã funcţie, Episcopul eparhial îi va propune în scris acest transfer şi îl va sfãtui sã accepte în numele dragostei faţã de Dumnezeu şi de suflete. Can. 1398 - (= 1749) Dacã parohul nu intenţioneazã sã se supunã sfatului şi rugãminţii Episcopului eparhial, va expune raţiunile sale în scris. Can. 1399 - § 1. (= 1750) Dacã, în ciuda raţiunilor invocate, Episcopul eparhial considerã cã nu trebuie sã revinã asupra propunerii sale, va aprecia, împreunã cu doi parohi aleşi din grupul celor despre care vorbeşte can. 1391, § 1, raţiunile favorabile şi defavorabile transferului; dacã apoi el va considera dupã aceasta cã transferul trebuie fãcut, va reînnoi parohului îndemnurile sale pãrinteşti. § 2. (1750) Dupã îndeplinirea acestora, dacã parohul însã se împotriveşte şi dacã Episcopul eparhial considerã cã transferul trebuie fãcut, acesta va emite decretul de transfer, stabilind cã parohia va fi vacantã de la trecerea unei zile determinate. § 3. Dupã ce acest termen a trecut inutil, Episcopul eparhial va declara parohia vacantã. Can. 1400 - În cazul transferului se vor respecta can. 1396, drepturile cerute şi echitatea. TITLUL XXVII DESPRE SANCŢIUNILE PENALE ÎN BISERICĂ CAP. I DESPRE DELICTE ŞI PEDEPSE ÎN GENERAL Can. 1401 - Deoarece Dumnezeu ia în considerare orice iniţiativã pentru a readuce oaia rãtãcitã, cei care au primit de la El puterea de a dezlega şi de a lega, vor da medicamentul potrivit bolii celor care au greşit, îi vor dojeni, le va reproşa, îi va ruga cu toatã rãbdarea şi doctrina, le va impune chiar şi pedepse, pentru a îngriji rãnile cauzate de delict, astfel încât nici delicvenţii sã nu fie împinşi spre pragul disperãrii, dar nici frânele sã nu fie slãbite pânã la relaxarea vieţii şi la dispreţul legii. Can. 1402 - § 1. (cf 1342) Pedeapsa canonicã trebuie aplicatã prin judecata penalã, prevãzutã în cann. 1468-1482, rãmânând neschimbatã puterea coercitivã a judecãtorului pentru cazurile prevãzute în mod expres de drept şi respingându-se obiceiul contrar. § 2. Dacã însã, dupã judecata autoritãţii despre care se vorbeşte în § 3, se opun cauze grave la recurgerea la judecata penalã şi probele referitoare la delict sunt certe, delictul poate fi pedepsit prin decret extrajudiciar, conform normelor cann. 1486 şi 1487, dacã nu este vorba despre privarea de o funcţie, de un titlu, de unele însemne, sau despre suspendare de peste un an, despre reducere la un grad inferior, despre depunere sau despre excomunicare majorã. § 3. Acest decret, în afarã de Scaunul Apostolic, îl pot emite, în limitele competenţei lor, Patriarhul, Arhiepiscopul major, Episcopul eparhial şi Superiorul major al unui institut de viaţã consacratã, care are putere ordinarã de conducere, excluşi fiind toţi ceilalţi. Can. 1403 - § 1. (cf 1344) Chiar dacã este vorba despre delicte care prin drept atrag dupã ele pedeapsa obligatorie, Ierarhul, dupã ce l-a audiat pe promotorul dreptãţii, poate sã se abţinã de la procedura penalã, ba chiar de la aplicarea pedepselor penale, dacã dupã judecata Ierarhului însuşi converg concomitent toate acestea: delicventul, care nu a fost încã deferit justiţiei, mişcat de o pocãinţã sincerã, şi-a mãrturisit Ierarhului delictul, în forul extern, şi s-a prevãzut în mod corespunzãtor pentru repararea scandalului şi a daunei. § 2. Ierarhul nu poate face însã aceasta, dacã este vorba despre un delict care atrage dupã sine o pedeapsã a cãrei iertare este rezervatã autoritãţii superioare, pânã când nu a obţinut permisiunea de la aceeaşi autoritate. Can. 1404 - § 1. În pedepse se va recurge la interpretarea cea mai blândã. § 2. Nu este permisã prelungirea pedepsei de la o persoanã la alta sau de la un caz la altul, chiar dacã existã un motiv egal, ba chiar mai grav. Can. 1405 - § 1. (cf 1315) Cel care deţine puterea legislativã poate, ori de câte ori este întradevãr necesar, în vederea prevederii mai corespunzãtoare a disciplinei bisericeşti, sã emitã chiar şi legi penale, şi de asemenea poate înzestra, pentru o pedeapsã corespunzãtoare, cu legi proprii chiar şi legea divinã sau cea bisericeascã emisã de o autoritate superioarã, respectând limitele competenţei sale din raţiuni ale teritoriului sau ale persoanelor. § 2. La pedepsele stabilite prin dreptul comun împotriva unui delict oarecare pot fi adãugate alte pedepse prin dreptul particular; nu se va face, însã, astfel decât dintr-o cauzã foarte gravã; dacã însã prin dreptul comun se stabileşte o pedeapsã nedeterminatã sau facultativã, prin dreptul particular se poate stabili o pedeapsã determinatã sau obligatorie. § 3. (= 1316) Patriarhii şi Episcopii eparhiali se vor îngriji astfel ca legile penale ale dreptului particular sã fie uniforme pe acelaşi teritoriu, pe cât posibil. Can. 1406 - § 1. (1319) Ori de câte ori cineva poate impune precepte, în aceeaşi mãsurã poate ameninţa prin precept pedepse determinate, dupã o chibzuinţã maturã a problemei şi cu o moderaţie maximã, cu excepţia celor ce sunt enumerate în can. 1402, § 2; Patriarhul poate însã, cu consimţãmântul Sinodului permanent, sã ameninţe prin precept aceste pedepse. § 2. Admonestarea însoţitã de ameninţarea cu pedeapsa, cu care Ierarhul urgenteazã legea ce nu are caracter penal, în cazuri singulare, echivaleazã cu un precept penal. Can. 1407 - § 1. (cf 1347 § 1) Dacã natura delictului o comportã, dupã judecata Ierarhului care poate aplica pedeapsa, pedeapsa nu poate fi aplicatã, exceptând cazul în care delicventul a fost admonestat înainte cel puţin o datã ca sã se abţinã de la delict, dându-i-se un termen corespunzãtor pentru a reveni la normal. § 2. Se considerã cã s-a abţinut de la delict cel care s-a pocãit în mod sincer de delict şi care pe lângã aceasta a realizat o reparare corespunzãtoare scandalului şi a daunelor, sau cel puţin a promis aceasta în mod serios. § 3. În schimb, admonestarea penalã despre care se vorbeşte în can. 1406, § 2, este suficientã pentru ca pedeapsa sã poatã fi impusã. Can. 1408 - Pedeapsa nu-l obligã pe vinovat decât dupã ce i-a fost aplicatã prin sentinţã sau decret, rãmânând neschimbat dreptul Pontifului Roman sau al Conciliului Ecumenic de a stabili altfel. Can. 1409 - § 1. (= 1344) În aplicarea legii penale, chiar dacã legea foloseşte expresii preceptive, judecãtorul poate, dupã conştiinţa şi prudenţa sa: 1° sã amâne aplicarea pedepsei pentru o datã mai favorabilã, dacã se prevede cã din pedepsirea grabnicã a vinovatului se vor ivi rele mai mari; 2° sã se abţinã de la aplicarea pedepsei sau sã aplice o pedeapsã mai blândã, dacã vinovatul sa corectat şi s-a prevãzut repararea corespunzãtoare a scandalului şi a daunei, sau dacã vinovatul însuşi a fost pedepsit îndeajuns de autoritatea civilã, sau se prevede cã va fi pedepsit; 3° (1346) sã reducã pedeapsa între limite echitabile, dacã vinovatul a comis mai multe delicte şi cumulul de pedepse se prevede cã va fi prea mare; 4° (1344 3°) sã suspende obligaţia respectãrii pedepsei în favoarea celui care, recomandat pânã atunci de o viaţã pe deplin corectã, a sãvârşit primul delict, dacã repararea scandalului nu este urgentã; pedeapsa suspendatã înceteazã întru totul dacã, în perioada determinatã de judecãtor, vinovatul nu a comis din nou un delict; în caz contrar, ca vinovat de ambele delicte, va fi pedepsit mai greu, exceptând cazul în care între timp s-a stins acţiunea penalã pentru primul delict. § 2. Dacã pedeapsa este nedeterminatã şi nici legea nu prevede altfel, judecãtorul nu poate aplica pedepsele enumerate în can. 1402, § 2. Can. 1410 - (cf 1350) În aplicarea pedepselor unui cleric, trebuie sã rãmânã stabilite cele ce îi sunt necesare pentru o întreţinere corespunzãtoare, exceptând cazul în care este vorba de depunere, caz în care Ierarhul va avea grijã ca celui depus, care din cauza pedepsei duce întradevãr lipsã, sã i se prevadã în modul cel mai bun posibil, întotdeauna rãmânând neschimbate drepturile câştigate referitoare la mãsurile de precauţie şi securitate socialã, precum şi la asistenţa medicalã, în favoarea sa şi a familiei sale, dacã este cãsãtorit. Can. 1411 - Nici o pedeapsã nu se poate aplica dupã stingerea acţiunii penale. Can. 1412 - § 1. Cel care este obligat de o lege sau de un precept, este supus şi pedepselor anexate acestora. § 2. (1313 § 1) Dacã, dupã ce a fost comis un delict, legea este schimbatã, vinovatului i va aplica legea cea mai favorabilã. § 3. Dacã însã legea ulterioarã anuleazã legea sau chiar şi numai pedeapsa, acesta înceteazã imediat, în orice fel ar fi fost aplicatã. § 4. (= 1351) Pedeapsa îl obligã oriunde pe vinovat, chiar dacã a încetat dreptul celui care a aplicat pedeapsa, exceptând cazul în care se prevede în mod expres altfel de dreptul comun. Can. 1413 - § 1. (cf 1323) Nu este pasibil de nici o pedeapsã cel care nu a împlinit încã vârsta de paisprezece ani. § 2. (1324 § 1, 4°) Cel care a comis însã un delict între vârsta de paisprezece şi optsprezece ani, poate fi pedepsit doar cu pedepse care nu includ privarea de anumite bunuri, exceptând cazul în care Episcopul eparhial sau judecãtorul, în cazuri speciale, considerã cã se poate altfel prevedea mai bine la corectarea acestuia. Can. 1414 - § 1. (cf 1321 § 2) Este supus pedepsei doar cel care a violat o lege penalã sau un precept penal, fie în mod deliberat, fie printr-o omisiune gravã şi culpabilã a grijii datorate, fie prin ignoranţa grav culpabilã a legii sau a preceptului. § 2. (1321 § 3) Dacã a fost comisã o încãlcare externã a legii penale sau a unui precept penal se presupune cã aceasta a fost fãcutã în mod deliberat, pânã când nu se dovedeşte contrariul; în celelalte legi sau precepte aceasta se presupune numai dacã legea sau preceptul este violat din nou, dupã admonestarea penalã. Can. 1415 - (cf 1345) Dacã existã, conform practicii comune şi a doctrinei canonice, vreo circumstanţã atenuantã, dacã totuşi mai persistã delictul, judecãtorul trebuie sã micşoreze pedeapsa stabilitã prin lege sau prin precept, ba chiar dacã, în funcţie de prudenţa sa, acesta considerã cã poate contribui în alt fel la corectarea vinovatului şi la repararea scandalului şi a daunei, poate sã renunţe chiar la aplicarea pedepsei. Can. 1416 - (cf 1326) Dacã delictul a fost comis de un recidivist sau dacã existã, conform practicii comune şi doctrinei canonice, o circumstanţã agravantã, judecãtorul poate sã-l pedepseascã pe vinovat mai greu decât a stabilit legea sau preceptul, incluse fiind pedepsele enumerate în can. 1402, § 2. Can. 1417 - (1329) Cei care, de comun acord, colaboreazã în comiterea unui delict şi nu sunt amintiţi în mod expres în lege sau în precept, pot fi pedepsiţi cu aceleaşi pedepse cu ale autorului principal sau, dupã prudenţa judecãtorului, cu alte pedepse de aceeaşi sau de mai micã gravitate. Can. 1418 - § 1. (1329 § 1) Cel care a fãcut sau a omis ceva în vederea comiterii unui delict, totuşi, independent de voinţa sa, nu a sãvârşit delictul, nu este obligat de pedeapsa stabilitã pentru delictul comis, exceptând cazul în care legea sau preceptul stabileşte altfel. § 2. Dacã, însã, actele sau omisiunile conduc prin natura lor la executarea delictului, autorul va fi pedepsit cu o pedeapsã corespunzãtoare, mai ales dacã s-a generat scandalul sau o altã daunã gravã, totuşi cu una mai uşoarã decât cea stabilitã pentru delictul sãvârşit. § 3. Este eliberat de orice pedeapsã cel care a renunţat din proprie iniţiativã la sãvârşirea delictului început, dacã din tentativã nu s-a nãscut nici o daunã sau scandal. Can. 1419 - § 1. (= 1354) Cel care poate dispensa de la o lege penalã sau sã elibereze de la un precept penal, poate sã ierte şi pedeapsa aplicatã prin puterea aceleiaşi legi sau precept. § 2. Pe lângã acestea se poate conferi prin lege sau precept penal şi altora puterea de a ierta pedepsele. Can. 1420 - § 1. (1355 § 1) Pedeapsa aplicatã în puterea dreptului comun poate sã o ierte: 1° Ierarhul care a promovat judecata penalã sau care a aplicat pedeapsa prin decret; 2° Ierarhul locului unde locuieşte actualmente vinovatul, însã dupã consultarea Ierarhului despre care se vorbeşte la n. 1. § 2. Aceste norme sunt valabile şi privitor la pedepsele aplicate în virtutea dreptului particular sau al preceptului penal, exceptând cazul în care este prevãzut altfel în dreptul particular al Bisericii sui iuris. § 3. Pedeapsa aplicatã însã de Scaunul Apostolic, o poate ierta numai Scaunul Apostolic, exceptând cazul în care iertarea pedepsei este delegatã Patriarhului sau altora. Can. 1421 - (= 1360) Iertarea pedepsei impuse cu forţa sau prin fricã gravã, sau prin înşelãciune este nulã prin însuşi dreptul. Can. 1422 - § 1. (cf 1361 § 1) Iertarea pedepsei se poate acorda şi fãrã ştirea vinovatului, sau sub condiţie. § 2. Iertarea pedepsei trebuie acordatã în scris, exceptând cazul în care un motiv grav îndeamnã altfel. § 3. Se va avea grijã ca nu cumva sã se divulge cererea pentru iertarea pedepsei sau chiar iertarea însãşi, decât ori de câte ori aceasta este utilã fie pentru tutelarea faimei vinovatului, fie este necesarã pentru repararea scandalului. Can. 1423 - § 1. Rãmânând neschimbat dreptul Pontifului Roman de a-şi rezerva sieşi sau altora iertarea oricãrei pedepse, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau arhiepiscopale majore poate rezerva, printr-o lege emisã din cauza unor circumstanţe grave, Patriarhului sau Arhiepiscopului major iertarea pedepselor pentru supuşii care au domiciliul sau cvasi-domiciliul în limitele teritoriului Bisericii pe care o prezideazã; nimeni altul nu îşi poate rezerva în mod valid sieşi sau altora iertarea pedepselor stabilite de dreptul comun decât cu consimţãmântul Scaunului Apostolic. § 2. Orice rezervare va fi interpretatã în mod strict. Can. 1424 - § 1. (cf 1358 § 1) Iertarea pedepsei nu se poate acorda decât dacã vinovatului i-a pãrut sincer rãu pentru delictul comis şi a prevãzut în mod corespunzãtor la repararea scandalului şi a daunei. § 2. Dacã însã, dupã judecata celui care are dreptul de a acorda iertarea pedepsei, aceste condiţii au fost îndeplinite, iertarea, pe cât posibil, având în vedere natura pedepsei, nu va fi refuzatã. Can. 1425 - (= 1359) Dacã cineva deţine mai multe pedepse, iertarea este valabilã doar pentru acele pedepse specificate în aceasta; iertarea generalã, în schimb, ridicã toate pedepsele, cu excepţia celor pe care vinovatul le-a ascuns cu rea credinţã în cererea sa. Can. 1426 - § 1. (cf 1340 § 1) Exceptând cazul în care este determinatã o altã pedeapsã de drept, conform cu tradiţiile vechi ale Bisericilor orientale, pot fi aplicate pedepse prin care se impune o oarecare operã gravã din domeniul religiei sau pietãţii sau caritãţii, cum sunt anumite rugãciuni, un pelerinaj pios, un ajun special, milostenii, retrageri spirituale. § 2. Cel care nu este dispus sã accepte aceste pedepse, i se vor aplica alte pedepse. Can. 1427 - § 1. (cf 1339) Rãmânând neschimbat dreptul particular, acuzarea publicã se face în faţa notarului sau a doi martori sau prin scrisoare, astfel încât primirea şi conţinutul scrisorii sã rezulte dintr-un document oarecare. § 2. Se va avea grijã ca nu cumva prin însãşi acuzarea publicã sã se dea loc unei defãimãri mai mari a vinovatului decât este nevoie. Can. 1428 - Dacã gravitatea cazului o motiveazã şi mai ales dacã este vorba despre recidivişti, Ierarhul, pe lângã pedepsele aplicate prin sentinţã conform normei dreptului, poate sãl supunã pe vinovat supravegherii, în modul determinat prin decret administrativ. Can. 1429 - § 1. (cf 1337 § 1) Interdicţia de a locui într-un anumit loc sau teritoriu poate sã-i atingã doar pe clerici sau pe cãlugãri sau pe membrii unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, însã prescripţia de a locui într-un anumit loc sau teritoriu [îi poate atinge] doar pe clericii înscrişi unei eparhii, rãmânând neschimbat dreptul institutelor de viaţã consacratã. § 2. Pentru aplicarea prescrierii de a locui într-un anumit loc sau teritoriu se cere consimţãmântul Ierarhului locului, exceptând cazul în care este vorba despre o casã a unui institut de viaţã consacratã de drept pontifical sau patriarhal, caz în care se cere consimţãmântul Superiorului competent, sau de o casã destinatã penitenţei sau îndreptãrii clericilor mai multor eparhii. Can. 1430 - § 1. (cf 1338 § 1) Privãrile penale pot atinge doar acele puteri, funcţii, servicii, sarcini, drepturi, privilegii, facultãţi, graţii, titluri şi însemne, care sunt supuse puterii autoritãţii care a stabilit pedeapsa sau a Ierarhului care a promovat judecata penalã sau a impus-o prin decret; tot astfel este valabil şi pentru transferul penal în altã funcţie. § 2. Nu se poate priva de puterea acordatã prin sacra hirotonire, ci doar [impune] interdicţia de a exercita toate sau unele din actele sale, conform normei dreptului comun; de asemenea nu se poate impune privarea de gradele academice. Can. 1431 - § 1. (cf 1331) Cei pedepsiţi cu excomunicare minorã sunt privaţi de dreptul de a primi Divina Euharistie; pe lângã aceasta mai pot fi excluşi de la participarea la Divina Liturghie, ba chiar şi de la intrarea în bisericã, dacã în aceasta se celebreazã cultul divin în mod public. § 2. Prin însãşi sentinţa sau decretul prin care se aplicã aceastã pedeapsã, trebuie definitã extinderea aceleiaşi pedepse şi, dacã este cazul, durata ei. Can. 1432 - § 1. (cf 1333) Suspendarea poate fi, fie de la toate, fie de la unele acte ale puterii hirotonirii sau de conducere, de la toate sau de la unele acte sau drepturi legate de funcţie, de ministeriu sau de sarcinã; extinderea lor însã va fi definitã în aceeaşi sentinţã sau decret prin care se aplicã pedeapsa, exceptând cazul în care a fost deja determinatã de drept. § 2. Nimeni nu poate fi suspendat decât de la actele care sunt supuse puterii autoritãţii care a stabilit pedeapsa sau a Ierarhului care a promovat judecata penalã sau a aplicat, prin decret, suspendarea. § 3. (= 1334 § 4) Suspendarea nu atinge niciodatã validitatea actelor, nici dreptul de a locui, dacã vinovatul îl are în virtutea funcţiei, a ministeriului sau a sarcinii; însã suspendarea de la perceperea beneficiilor, a remunerãrilor, a pensiilor sau a altora de acest fel, atrage dupã sine obligaţia de a restitui orice a fost perceput în mod ilegitim, chiar şi cu bunã credinţã. Can. 1433 - § 1. (= 1334 § 4) Clericului redus la o treaptã inferioarã, îi este interzis sã exercite acele acte ale puterii hirotonirii şi de conducere, care nu sunt compatibile cu acest grad. § 2. (cf 290, 2°; 1336 § 1, 5°) Clericul depus din starea clericalã, însã, este privat de toate funcţiile, ministeriile, alte sarcini, pensiile bisericeşti şi de orice putere delegatã; devine inabil pentru ele; i se interzice exercitarea puterii hirotonirii; nu poate fi promovat la hirotoniri sacre superioare şi, în ceea ce priveşte efectele canonice, este echivalat cu laicii, rãmânând neschimbate cann. 396 şi 725. Can. 1434 - (<>1331 § 2, 4°) § 1. Excomunicarea majorã interzice, pe lângã toate cele ce sunt specificate în can. 1431, § 1, şi primirea altor sacramente, administrarea sacramentelor şi sacramentalelor, îndeplinirea oricãror funcţii, ministerii sau sarcini, exercitarea actelor de conducere care, dacã sunt totuşi fãcute, sunt nule prin dreptul însuşi. § 2. Cel pedepsit cu excomunicarea majorã este înlãturat de la participarea la Divina Liturghie şi de la orice alte celebrãri publice ale cultului divin. § 3. Celui pedepsit cu excomunicarea majorã i se interzice sã se bucure de privilegiile acordate anterior; nu poate obţine în mod valid o demnitate, o funcţie, un ministeriu sau o alta sarcinã în Bisericã, sau o pensie, nici nu îşi însuşeşte fructele legate de acestea; este lipsit şi de voce activã şi pasivã. Can. 1435 - § 1. Dacã pedeapsa interzice primirea sacramentelor sau a sacramentalelor, interdicţia se suspendã când vinovatul ajunge în pericolul morţii. § 2. (1335) Dacã pedeapsa opreşte administrarea sacramentelor sau a sacramentalelor, sau exercitarea unui act de conducere, interdicţia se suspendã ori de câte ori aceasta este necesarã pentru îngrijirea credincioşilor creştini ajunşi în pericolul morţii. CAP. II DESPRE PEDEPSELE PENTRU DELICTE SINGULARE Can. 1436 - § 1. (cf 751 1364) Cel care neagã vreun adevãr de crezut al credinţei divine şi catolice sau îl pune la îndoialã, sau respinge în totalitate credinţa creştinã şi dupã ce a fost admonestat în mod legitim nu revine la normal, va fi pedepsit ca eretic sau ca apostat cu excomunicarea majorã; clericul, pe lângã acesta, poate fi pedepsit şi cu alte pedepse, inclusiv depunerea. § 2. Pe lângã aceste cazuri, cel care susţine o doctrinã greşitã, condamnatã de cãtre Pontiful Roman sau de cãtre Colegiul Episcopilor în exerciţiul magisterului autentic şi, admonestat în mod legitim, nu îşi revine la normal, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare. Can. 1437 - (cf 751 1364) Cel care refuzã supunerea faţã de autoritatea supremã a Bisericii sau comuniunea cu credincioşii creştini supuşi acesteia şi, dupã ce a fost admonestat în mod legitim, nu se supune, va fi pedepsit ca un schismatic, cu excomunicarea majorã. Can. 1438 - Cel care omite intenţionat comemorarea prescrisã de drept a Ierarhului în Divina Liturghie şi în laudele divine, dacã dupã ce a fost admonestat în mod legitim nu îşi revine la normal, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv excomunicarea majorã. Can. 1439 - (cf 1366) Pãrinţii sau cei care ţin locul pãrinţilor, care îşi dau copiii pentru a fi botezaţi sau educaţi într-o religie necatolicã, vor fi pedepsiţi cu pedeapsa corespunzãtoare. Can. 1440 - (= 1365) Cel care încalcã normele dreptului privitoare la comuniunea întru cele sacre, poate fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare. Can. 1441 - (cf 1376) Cel care utilizeazã lucruri sacre pentru uzul profan sau pentru scopuri rele, va fi suspendat sau va fi oprit de la primirea Divinei Euharistii. Can. 1442 - (cf 1367) Cel care aruncã Divina Euharistie sau o duce sau o reţine în scop de sacrilegiu, va fi pedepsit cu excomunicarea majorã şi, dacã este cleric, şi cu alte pedepse, inclusiv depunerea. Can. 1443 - (cf 1379) Cel care a simulat celebrarea Divinei Liturghii sau a altor sacramente, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv excomunicarea majorã. Can. 1444 - (cf 1368) Cel care a comis sperjur în faţa autoritãţii bisericeşti sau cel care, chiar fãrã jurãmânt, a afirmat cu bunã ştiinţã un fals în faţa judecãtorului care îl interogheazã în mod legitim, sau a ascuns adevãrul, sau cel care a indus la comiterea acestor delicte, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare. Can. 1445 - § 1. (cf 1370) Cel care a utilizat violenţa fizicã împotriva unui Episcop sau a lansat o injurie gravã împotriva acestuia, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv depunerea, dacã este cleric; dacã însã acelaşi delict a fost comis împotriva Mitropolitului, Patriarhului sau chiar a Pontifului Roman, vinovatul va fi pedepsit cu excomunicarea majorã, a cãrei iertare este rezervatã pentru ultimul caz, însuşi Pontifului Roman. § 2. Cel care a comis aceeaşi faptã împotriva altui cleric, cãlugãr, unui membru al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc sau împotriva unui laic care în acelaşi timp exercitã o sarcinã bisericeascã, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare. Can. 1446 - (cf 1373) Cel care nu se supune propriului Ierarh, care în mod legitim îi porunceşte sau interzice şi, dupã admonestare persistã în nesupunere, va fi sancţionat ca un delicvent, cu pedeapsa corespunzãtoare. Can. 1447 - § 1. (cf 1373) Cel care incitã la rãzvrãtire sau urã împotriva oricãrui Ierarh, sau îi provoacã pe supuşii lui la nesupunere, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv excomunicarea majorã, mai ales dacã delictul a fost comis împotriva Patriarhului sau chiar a Pontifului Roman. § 2. (= 1375) Cel care a împiedicat libertatea de ministeriu, de a alege sau de putere bisericeascã, ori folosirea legitimã a bunurilor temporare ale Bisericii, sau a terorizat un alegãtor, sau pe cel care îşi exercitã o putere sau un ministeriu, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare. Can. 1448 - § 1. (= 1369) Cel care, fie într-un spectacol sau discurs public, fie printr-o scriere în mod public divulgatã, fie utilizând în alt mod instrumentele de comunicare socialã, aduce o blasfemie sau lezeazã grav bunele moravuri, sau formuleazã injurii la adresa religiei sau a Bisericii, sau stârneşte la urã şi dispreţ, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare. § 2. (= 1374) Cel care şi-a dat numele într-o asociaţie care unelteşte împotriva Bisericii va fi sancţionat cu pedeapsa corespunzãtoare. Can. 1449 - (= 1377) Cel care a înstrãinat bunurile bisericeşti fãrã consimţãmântul sau permisiunea prevãzute, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare. Can. 1450 - § 1. (<>1397) Cel care a comis omucidere, va fi pedepsit cu excomunicarea majorã; clericul va fi pedepsit pe lângã aceasta şi cu alte pedepse, inclusiv depunerea. § 2. (= 1398) Tot astfel va fi pedepsit cel care a procurat avort urmat de efect, rãmânând neschimbat can. 728, § 2. Can. 1451 - (cf 1397) Cel care a rãpit sau deţine un om în mod injust, l-a rãnit sau mutilat grav, i-a aplicat tortura fizicã sau psihicã, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv excomunicarea majorã. Can. 1452 - (= 1390 §§ 1-3) Cel care a adus cuiva injurii grave sau a lezat grav buna faimã prin calomnie, este obligat sã presteze repararea corespunzãtoare; dacã a refuzat însã, va fi pedepsit cu excomunicarea minorã sau cu suspendarea. Can. 1453 - § 1. (= 1395 § 1) Clericul concubin sau care stãruie în alt fel, în mod scandalos, în pãcat extern împotriva castitãţii, va fi pedepsit cu suspendarea, iar dacã delictul persistã, i se pot adãuga gradual alte pedepse, pânã la depunere. § 2. (<>1394 § 1) Clericul care a încercat [sã celebreze] cãsãtoria interzisã, va fi depus. § 3. Cãlugãrul care a emis votul public perpetuu de castitate şi este constituit în hirotonirile sacre, comiţând aceste delicte va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare. Can. 1454 - (cf 1390 § 1) Cel care a denunţat în mod fals pe cineva privitor la orice fel de delict, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv excomunicarea majorã, mai ales dacã este denunţat de un confesor, un Ierarh, un cleric, un cãlugãr, un membru a unei societãţi de viaţã consacratã dupã model cãlugãresc, sau de un laic care a primit o sarcinã bisericeascã, rãmânând neschimbat can. 731. Can. 1455 - (= 1391) Cel care a întocmit un document bisericesc fals, sau a inserat în acesta falsul, sau cel care cu ştiinţã s-a folosit de orice fel de document fals sau modificat în probleme bisericeşti, sau cel ce a modificat, a distrus sau a ascuns un document autentic, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare. Can. 1456 - § 1. (= 1388 § 1) Confesorul care a violat în mod direct sigiliul sacramental, va fi pedepsit cu excomunicarea majorã, rãmânând neschimbat can. 728, § 1, n. 1; dacã însã a rupt în alt fel sigiliul, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare. § 2. Cel care a încercat în orice fel sã obţinã ştiri din confesiune, sau care le-a transmis altora pe cele deja obţinute, va fi pedepsit cu excomunicarea minorã sau cu suspendarea. Can. 1457 - (= 1378 § 1) Sacerdotul care l-a dezlegat pe complicele în pãcatul contra castitãţii, va fi pedepsit cu excomunicarea majorã, rãmânând neschimbat can. 728, § 1, n. 2. Can. 1458 - (= 1387) Sacerdotul care, în actul sau cu ocazia sau sub pretextul confesiunii, a solicitat un penitent la pãcatul contra castitãţii, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv depunerea. Can. 1459 - § 1. (= 1382) Episcopii care au administrat cuiva hirotonirea episcopalã fãrã mandatul autoritãţii competente, precum şi cel care a primit de la aceştia hirotonirea, vor fi pedepsiţi cu excomunicarea majorã. § 2. Episcopul care a administrat cuiva hirotonirea diaconalã sau preoţeascã contra prescrierilor canoanelor, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare. Can. 1460 - Cel care recurge direct sau indirect la autoritatea civilã pentru a obţine, la cererea sa, sacra hirotonire, o funcţie, un ministeriu sau o altã sarcinã în Bisericã, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv excomunicarea majorã şi, dacã este vorba de un cleric, chiar depunerea. Can. 1461 - (cf 1380) Cel care a administrat sau a primit sacra hirotonire prin simonie, va fi depus; cel care a administrat însã sau a primit alte sacramente prin simonie, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv excomunicarea majorã. Can. 1462 - (cf 1381) Cel care a obţinut, a conferit sau a uzurpat în orice fel, sau care deţine în mod ilegal sau transmite altora sau exercitã o funcţie, un ministeriu sau o altã sarcinã în Bisericã, prin simonie, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv excomunicarea majorã. Can. 1463 - (= 1386) Cel care a dat sau a promis ceva, pentru ca cineva care a exercitat o funcţie, un ministeriu sau o altã sarcinã în Bisericã, a fãcut sau a omis ceva în mod ilegal, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare; tot astfel şi cel care a acceptat acele daruri sau promisiuni. Can. 1464 - § 1. (= 1389) Cel care, pe lângã cazurile prevãzute deja de drept, printr-un act sau omisiune a abuzat de puterea, de funcţia, de ministeriu sau o de o altã sarcinã pe care o are în Bisericã, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv privarea de acestea, exceptând cazul în care, pentru acest abuz, a fost stabilitã o altã pedeapsã prin lege sau precept. § 2. Cel care însã, printr-o neglijenţã culpabilã, a comis sau omis în mod ilegitim, cu daunã pentru altul, un act de putere, de funcţie, de ministeriu sau al unei alte sarcini în Bisericã, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare. Can. 1465 - Cel care, exercitând o funcţie, un ministeriu sau o altã sarcinã în Bisericã, fiind înscris oricãrei Biserici sui iuris, chiar şi în Biserica latinã, a îndrãznit sã inducã în orice fel pe orice credincios creştin sã treacã la o altã Bisericã sui iuris contrar can. 31, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare. Can. 1466 - (= 1392) Clericul, cãlugãrul, sau membrul unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, care se ocupã de afaceri sau de comerţ împotriva prescrierilor canoanelor, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare. Can. 1467 - (= 1393) Cel care violeazã obligaţiile care i-au fost impuse printr-o pedeapsã, poate fi pedepsit cu o pedeapsã mai gravã. TITLUL XXVIII DESPRE PROCEDURA APLICĂRII PEDEPSEI CAP. I DESPRE JUDECATA PENALĂ ART. I Despre investigaţia prealabilã Can. 1468 - § 1. (= 1717) Ori de câte ori un Ierarh primeşte o ştire cel puţin probabilã despre un delict, va investiga cu prudenţã, personal sau printr-o persoanã potrivitã, privitor la fapte şi la circumstanţe, exceptând cazul în care aceastã investigaţie îi rezultã total de prisos. § 2. Se va avea grijã ca prin aceastã investigaţie sã nu se compromitã buna reputaţie a cuiva. § 3. Cel care desfãşoarã investigaţia are aceleaşi puteri şi obligaţii ca şi audiatorul în proces; dacã apoi se promoveazã judecata penalã, aceeaşi persoanã nu poate acţiona ca judecãtor în proces. Can. 1469 - § 1. (= 1718) Rãmânând neschimbate cann. 1403 şi 1411, dacã investigaţia se considerã suficient de instruitã, Ierarhul va decide dacã trebuie promovatã procedura aplicãrii pedepsei, iar dacã decide afirmativ, [va decide şi] dacã trebuie sã se acţioneze prin judecata penalã sau prin decret extrajudiciar. § 2. Ierarhul îşi va revoca sau îşi va schimba decizia ori de câte ori, din fapte sau circumstanţe noi, considerã cã trebuie sã decidã altfel. § 3. Înainte de a hotãrî ceva în cauzã, Ierarhul îl va audia pe cel acuzat de delict şi pe promotorul dreptãţii precum şi, dupã judecata sa prudentã, pe doi judecãtori sau pe alţi experţi în drept; de asemenea, Ierarhul va mai cumpãni, în scopul evitãrii judecãţilor inutile, cu consimţãmântul pãrţilor, ca ori el însuşi ori cel ce a efectuat investigaţia sã punã capãt chestiunii privitoare la daune, conform binelui şi a echitãţii. Can. 1470 - (= 1719) Actele investigaţiei şi decretele Ierarhului prin care se începe sau se închide investigaţia şi toate cele premergãtoare investigaţiei, dacã nu sunt necesare la procedura pentru aplicarea pedepsei, vor fi pãstrate în arhiva secretã a curiei. ART. II Despre desfãşurarea judecãţii penale Can. 1471 - § 1. (= 1728) Rãmânând neschimbate canoanele acestui titlu, în judecata penalã trebuie aplicate, dacã nu se opune natura lucrului, canoanele despre judecãţi în general şi cele privind judecata contencioasã ordinarã, precum şi normele speciale pentru cauzele care privesc binele public, însã nu şi canoanele privitoare la judecata contencioasã sumarã. § 2. Acuzatul nu este obligat sã-şi recunoascã delictul, nici nu i se poate impune prestarea jurãmântului. Can. 1472 - § 1. (= 1721) Dacã Ierarhul a decretat sã înceapã judecata penalã, va da actele investigaţiei promotorului dreptãţii, care va prezenta judecãtorului cererea de acuzare conform normei cann. 1185 şi 1187. § 2. În faţa tribunalului de grad superior, rolul pãrţii reclamante îl desfãşoarã promotorul dreptãţii, constituit pe lângã acel tribunal. Can. 1473 - (= 1722) În scopul prevenirii scandalului, pentru protejarea libertãţii martorilor şi pentru tutelarea bunului mers al judecãţii, Ierarhul, în orice stare şi grad al judecãţii penale, dupã ce l-a audiat pe promotorul dreptãţii şi dupã ce l-a citat pe acuzatul însuşi, poate sã-i interzicã acuzatului exercitarea hirotonirii sacre, a funcţiei, a ministeriului sau a altei alte sarcini, sã-i impunã sau sã-i interzicã locuirea într-un anumit loc sau teritoriu, sau sã-i interzicã chiar şi primirea publicã a Divinei Euharistii; toate acestea vor fi revocate dupã încetarea cauzei şi iau sfârşit când înceteazã judecata penalã, prin dreptul însuşi. Can. 1474 - (= 1723 §§ 1-2) Judecãtorul, citându-l pe acuzat, trebuie sã-l invite sã-şi aleagã un avocat într-un timp determinat; dupã trecerea inutilã [a timpului] judecãtorul însuşi îi va numi acuzatului un avocat din oficiu, care va rãmâne atâta timp în sarcinã pânã când acuzatul îşi va constitui un avocat. Can. 1475 - § 1. (= 1724) În orice grad al judecãţii, renunţarea la instanţa litigiului se poate face de cãtre promotorul dreptãţii, cu mandatul sau cu consimţãmântul Ierarhului din a cãrui deliberare s-a promovat judecata. §2. Renunţarea, pentru a fi validã, trebuie sã fie acceptatã de acuzat, exceptând cazul în care acesta a fost declarat absent de la judecatã. Can. 1476 - (cf 1725) Pe lângã apãrãrile şi observaţiile care au fost date în scris, dacã au fost, discutarea cauzei trebuie sã fie verbalã. Can. 1477 - § 1. (cf 1663 § 2) La discuţie asistã promotorul dreptãţii, acuzatul şi avocatul sãu, partea lezatã despre care vorbeşte can. 1483, § 1 şi avocatul ei. § 2. Tribunalul este cel care îi va convoca la discuţie pe experţii care au prestat opera pentru cauzã, ca sã-şi poatã explica expertizele lor. Can. 1478 - (= 1725) În discutarea cauzei acuzatul are întotdeauna dreptul, fie el însuşi, fie avocatul sãu, sã aibã ultimul cuvânt. Can. 1479 - § 1. (cf 1667) Dupã încheierea discuţiei tribunalul va da sentinţa. § 2. (cf 1668 a) Dacã din discuţie a apãrut necesitatea adunãrii de noi probe, tribunalul, dupã ce a amânat definirea cauzei, va aduna noi probe. Can. 1480 - (cf 1668 b) Dispozitivul sentinţei trebuie publicat imediat, exceptând cazul în care tribunalul a hotãrât pentru o cauzã gravã cã decizia trebuie pãstratã secretã pânã la intimarea formalã a sentinţei, care nu poate fi amânatã mai mult de o lunã, socotitã din ziua definirii cauzei penale. Can. 1481 - § 1. (= 1727) Vinovatul poate interpune apel, chiar dacã judecãtorul l-a eliberat doar pentru cã pedeapsa era facultativã sau pentru cã judecãtorul s-a folosit de puterea despre care se vorbeşte în cann. 1409, § 1 şi 1415. § 2. Promotorul dreptãţii poate [interpune] apel dacã considerã cã nu s-a prevãzut îndeajuns la repararea scandalului sau restabilirea justiţiei. Can. 1482 - (= 1726) În orice stare şi grad al judecãţii penale, dacã se constatã în mod evident cã delictul nu a fost comis de acuzat, judecãtorul trebuie sã declare aceasta prin sentinţã şi sã-l absolve pe acuzat, chiar dacã în acelaşi timp se constatã cã acţiunea penalã s-a stins. ART. III Despre acţiunea pentru repararea daunelor Can. 1483 - § 1. (= 1729) Partea lezatã poate exercita în însãşi judecata penalã acţiunea contencioasã pentru repararea daunelor pe care le-a suferit în urma delictului, conform normei can. 1276. § 2. Intervenţia pãrţii lezate nu se mai admite, dacã nu a fost fãcutã în primul grad al judecãţii penale. § 3. Apelul într-o cauzã referitoare la daune se face conform normei cann. 1309-1321, chiar dacã nu se poate face apel în judecata penalã; dacã însã se interpun ambele apeluri, chiar dacã de cãtre pãrţi diferite, se va face o singurã judecatã de apel, rãmânând neschimbat can. 1484. Can. 1484 - § 1. (= 1730) Pentru evitarea întârzierilor excesive a judecãţii penale, judecãtorul poate amâna procesul privitor la daune pânã când va emite sentinţa definitivã în judecata penalã. § 2. Judecãtorul care a procedat astfel, dupã ce a emis sentinţa în judecata penalã, va judeca şi privitor la daune, chiar dacã judecata penalã este în curs de desfãşurare, din cauza interpunerii atacului, sau dacã acuzatul a fost absolvit pentru un motiv care nu înlãturã obligaţia reparãrii daunelor. Can. 1485 - (= 1731) Sentinţa emisã în judecata penalã, chiar dacã a trecut în obiect judecat, în nici un fel nu creeazã un drept faţã de partea lezatã, exceptând cazul în care aceasta a intervenit conform normei can. 1483. CAP. II DESPRE APLICAREA PEDEPSELOR PRIN DECRET EXTRAJUDICIAR Can. 1486 - § 1. (1720 § 1) Pentru validitatea decretului prin care se aplicã o pedeapsã se cere ca: 1° acuzatul sã fi luat la cunoştinţã despre acuzare şi despre probe, dându-i-se posibilitatea de a-şi exercita pe deplin apãrarea sa, exceptând cazul în care, citat conform normei dreptului, a neglijat sã se prezinte; 2° discuţia verbalã între Ierarh sau delegatul sãu şi acuzat sã fie fãcutã în prezenţa promotorului dreptãţii şi a notarului; 3° în decret sã fie expuse motivele în fapt şi în drept pe care se întemeiazã pedeapsa. § 2. Pedepsele despre care vorbeşte can. 1426, § 1, totuşi pot fi impuse fãrã aceastã procedurã, dacã rezultã în scris cã au fost acceptate de cãtre partea vinovatã. Can. 1487 - § 1. Recursul împotriva decretului prin care se aplicã o pedeapsã, poate fi interpus autoritãţii superioare competente în termen de zece zile utile dupã ce a fost intimat. § 2. Acest recurs suspendã puterea decretului. § 3. Împotriva deciziei autoritãţii superioare nu se dã recurs ulterior. TITLUL XXIX DESPRE LEGE, DESPRE OBICEIURI ŞI DESPRE ACTELE ADMINISTRATIVE CAP. I DESPRE LEGILE BISERICEŞTI Can. 1488 - (= 7) Legile sunt instituite prin promulgare. Can. 1489 - § 1. (= 8) Legile emise de Scaunul Apostolic sunt promulgate prin editarea lor în gazeta oficialã Acta Apostolicae Sedis, exceptând cazurile speciale în care a fost prescris un alt mod de promulgare; încep sã oblige dupã trecerea a trei luni socotite de la data specificatã pe numãrul respectiv al Acta, exceptând cazul în care obligã imediat prin natura lucrurilor, sau în care s-a stabilit în mod expres o vacanţã mai scurtã sau mai lungã. § 2. Legile emise de alţi legislatori sunt promulgate în modul determinat de aceiaşi legislatori şi încep sã oblige din ziua stabilitã de ei înşişi. Can. 1490 - (= 11) Legile pur bisericeşti îi obligã pe cei botezaţi în Biserica catolicã sau primiţi în aceasta şi care au uzul suficient al raţiunii şi, dacã nu este prevãzut altfel de drept, care au împlinit vârsta de şapte ani. Can. 1491 - § 1. (cf 12 § 1) Legile emise de autoritatea supremã a Bisericii îi obligã pe toţi cei pentru care au fost date, în orice loc s-ar afla, exceptând cazul în care au fost date pentru un teritoriu determinat; celelalte legi au putere numai pe teritoriul în care autoritatea care a promulgat legile îşi exercitã puterea de conducere, exceptând cazul în care este prevãzut altfel de drept sau rezultã altfel din natura lucrurilor. § 2. (12 § 3) Legilor emise pentru un teritoriu determinat le sunt supuşi cei pentru care au fost date şi care au în acelaşi loc domiciliul sau cvasi-domiciliul şi totodatã locuiesc acolo, rãmânând neschimbat § 3, n. 1. § 3. (13, § 2) Strãinii: 1° nu sunt obligaţi de legile dreptului particular ale teritoriului lor atâta timp cât lipsesc din el, exceptând cazul în care ori trecerea lor produce daune în teritoriul propriu, ori în care legile sunt personale; 2° nu sunt obligaţi nici de legile dreptului particular ale teritoriului în care se gãsesc, cu excepţia celor care contribuie la ordinea publicã sau care determinã formalitãţile actelor, sau celor care privesc lucruri imobile situate în teritoriu; 3° sunt obligaţi însã de legile dreptului comun şi de legile dreptului particular al propriei Biserici sui iuris, chiar dacã, în ceea ce priveşte legile aceluiaşi drept particular, nu sunt în vigoare în teritoriul lor, nu însã dacã nu obligã în teritoriul în care se gãsesc. § 4. (= 13 § 3) Nomazii sunt obligaţi de toate legile care sunt în vigoare în locul în care se gãsesc. Can. 1492 - Legile emise de autoritatea supremã a Bisericii, în care nu este indicat în mod expres subiectul pasiv, îi priveşte pe credincioşii creştini ai Bisericilor orientale doar ori de câte ori este vorba de probleme de credinţã sau de moralã, sau de declararea legii divine, sau se dã dispoziţie explicitã în aceste legi aceloraşi credincioşi creştini, sau dacã este vorba de ceva favorabil care nu conţine nimic contrar riturilor orientale. Can. 1493 - § 1. Prin denumirea de "drept comun" se înţeleg în acest Cod, pe lângã legile şi obiceiurile legitime ale Bisericii universale, şi legile şi obiceiurile legitime comune tuturor Bisericilor orientale. § 2. Prin denumirea de "drept particular" însã, se înţeleg toate legile, obiceiurile legitime, statutele şi alte norme de drept care nu sunt comune nici Bisericii universale, nici tuturor Bisericilor orientale. Can. 1494 - (cf 9) Legile privesc cele viitoare, nu cele trecute, exceptând cazul în care se stabileşte în acestea în mod expres despre cele trecute. Can. 1495 - (= 10) Sunt considerate anulatoare sau inabilitante numai acele legi în care se stabileşte în mod expres cã un act este nul sau cã o persoanã este inabilã. Can. 1496 - (= 14) Legile, chiar anulatoare sau inabilitante, în dubiul de drept nu urgenteazã; în dubiul de fapt însã, Ierarhii pot dispensa de la ele cu condiţia ca dispensa, dacã este rezervatã, sã fie acordatã de obicei de autoritatea cãreia îi este rezervatã. Can. 1497 - § 1. (= 15) Ignoranţa sau eroarea privind legile anulatoare sau inabilitante nu împiedicã efectul lor, exceptând cazul în care este stabilit altfel, în mod expres, de drept. § 2. Ignoranţa sau eroarea privitoare la o lege sau la o pedeapsã, sau privitoare la o faptã proprie, sau privitoare la o faptã notorie a altuia, nu se presupune; privitor la o faptã a altuia care nu este notorie, însã, se presupune, pânã nu se dovedeşte contrarul. Can. 1498 - § 1. (= 16) Legile sunt interpretate în mod autentic de cãtre legislator şi de cãtre cel cãruia acelaşi [legislator] i-a conferit puterea de a interpreta în mod autentic. § 2. Interpretarea autenticã, datã sub formã de lege, are aceeaşi putere ca şi legea însãşi şi trebuie promulgatã; dacã clarificã doar unele cuvinte certe în sine, are efect retroactiv; dacã restrânge ori extinde sau explicã o lege dubioasã, nu este retroactivã. § 3. Interpretarea datã însã sub formã de sentinţã judecãtoreascã, sau de act administrativ întrun caz special, nu are putere de lege şi obligã doar persoanele şi priveşte doar lucrurile pentru care a fost datã. Can. 1499 - (= 17) Legile trebuie înţelese dupã sensul propriu al cuvintelor, considerat în text şi în context; dacã acesta a rãmas dubios şi neclar, [trebuie înţeles] în funcţie de locurile paralele, dacã existã, de scopul şi de circumstanţele legii şi de gândirea legislatorului. Can. 1500 - (= 18) Legile care stabilesc o pedeapsã sau restrâng libera exercitare a drepturilor, sau conţin o excepţie de la lege, sunt supuse interpretãrii stricte. Can. 1501 - (<>19) Dacã privitor la o problemã lipseşte o prescriere expresã în lege, cauza, dacã nu este penalã, trebuie hotãrâtã conform canoanelor Sinoadelor şi ale sfinţilor Pãrinţi, obiceiului legitim, principiilor generale ale dreptului canonic, respectate cu echitate, jurisprudenţei bisericeşti, doctrinei canonice comune şi constante. Can. 1502 - § 1. (= 20 § 1) Legea ulterioarã o abrogã pe cea anterioarã sau derogã de la aceasta, dacã o spune în mod expres, sau dacã acesteia îi este direct contrarã, sau dacã reglementeazã integral întreaga materie a legii anterioare. § 2. O lege de drept comun însã, exceptând cazul în care este prevãzut expres altfel în aceeaşi lege, nu derogã de la o lege de drept particular, nici legea de drept particular, emisã pentru o oarecare Bisericã sui iuris nu derogã de la dreptul mai cu seamã particular care este în vigoare în aceeaşi Bisericã. Can. 1503 - (= 21) În caz de dubiu nu se presupune revocarea unei legi existente anterior, ci legile ulterioare trebuie comparate cu cele anterioare şi împãcate cu acestea, pe cât posibil. Can. 1504 - (= 22) Dreptul civil la care face trimitere dreptul Bisericii, trebuie respectat în dreptul canonic cu aceleaşi efecte, ori de câte ori nu este contrar dreptului divin şi exceptând cazul în care este dispus altfel de dreptul canonic. Can. 1505 - (cf 606) O formulare a unui discurs la genul masculin priveşte şi genul feminin, exceptând cazul în care se prevede altfel de drept, sau rezultã din natura lucrurilor. CAP. II DESPRE OBICEI Can. 1506 - § 1. Un obicei al unei comunitãţi creştine, ori de câte ori rãspunde unei acţiuni a Spiritului Sfânt în trupul bisericesc, poate obţine putere de drept. § 2. (cf 24 § 1) De la dreptul divin nici un obicei nu poate deroga, în nici un fel. Can. 1507 - § 1. (cf 23-25) Doar acel obicei poate obţine putere de lege care este raţional şi care a fost introdus printr-o practicã continuã şi pacificã de cãtre o comunitate capabilã cel puţin de a primi o lege şi care a fost prescrisã pe un interval de timp stabilit de drept. § 2. (= 24 § 2) Obiceiul care este respins în mod expres de drept nu este raţional. § 3. (= 26) Obiceiul contrar dreptului canonic în vigoare, sau care este în afara legii canonice, obţine putere de drept numai dacã a fost respectat în mod legitim timp de treizeci de ani neîntrerupţi şi compleţi; în schimb, împotriva unei legi canonice care conţine o clauzã care interzice obiceiurile viitoare, poate prevala doar un obicei centenar sau imemorabil. §4. Legislatorul competent poate aproba, prin consimţãmântul sãu cel puţin tacit, ca legitim un obicei chiar şi înaintea de trecerea acestui timp. Can. 1508 - (= 27) Obiceiul este cel mai bun interpret al legilor. Can. 1509 - (= 28) Obiceiul, fie contrar, fie în afara legii, este revocat printr-un obicei sau printr-o lege contrarã; legea nu revocã însã obiceiurile centenare sau imemorabile, exceptând cazul în care le menţioneazã în mod expres; în ceea ce priveşte celelalte obiceiuri, este valabil can. 1502, § 2. CAP. III DESPRE ACTELE ADMINISTRATIVE Can. 1510 - § 1. (cf 35) Actele administrative pot fi puse de cãtre cei ce deţin puterea executivã de conducere, în limitele competenţei lor, precum şi de cãtre cei cãrora li se cuvine aceastã putere în mod explicit sau implicit, fie prin dreptul însuşi, fie în virtutea unei delegaţii legitime. § 2. Actele administrative sunt mai ales: 1° (cf 48) decretele prin care se dã o decizie pentru un caz special sau prin care are loc prevederea canonicã; 2° (cf 49) preceptele singulare, prin care se impune în mod direct şi legitim unei persoane sau unor persoane determinate sã facã sau sã omitã ceva, mai ales în vederea urgentãrii respectãrii legii; 3° (cf 59) rescriptele, prin care se acordã un privilegiu, o dispensã, o permisiune, sau o altã graţie. Can. 1511 - (cf 54 § 1) Actul administrativ are efect din momentul în care este intimat sau, în cazul rescriptelor, din momentul în care este datã scrisoarea; în schimb, dacã aplicarea unui act administrativ se încredinţeazã unui executor, are efect din momentul executãrii. Can. 1512 - § 1. (36 § 1-2) Actul administrativ trebuie înţeles conform sensului propriu al cuvintelor şi conform uzului vorbirii comune şi nu trebuie extins la alte cazuri pe lângã cele exprese. § 2. (36 § 1 b) În cazul dubiilor, actul administrativ care se referã la litigii, la ameninţarea sau aplicarea unor pedepse, care restrâng drepturile unei persoane, care lezeazã drepturile câştigate de alţii sau este contrar unei legi ce avantajeazã pe privaţi [=persoane particulare], se interpreteazã în mod strict; altfel în sens larg. § 3. (= 77 b) În cazul privilegiilor trebuie folositã întotdeauna acea interpretare care sã-i permitã celui cãruia i s-a acordat privilegiul sã obţinã în mod real o graţie oarecare. § 4. (= 92) Nu numai dispensa, ci însãşi puterea de a dispensa, acordatã pentru un anumit caz, este supusã interpretãrii stricte. Can. 1513 - § 1. (cf 73) Printr-o lege contrarã nici un act administrativ nu se revocã, exceptând cazul în care se prevede altfel în legea însãşi, sau dacã legea a fost emisã de autoritatea superioarã a celui care a emis actul administrativ. § 2. (cf 81) Actul administrativ nu înceteazã odatã cu încetarea dreptului celui care l-a emis, exceptând cazul în care este prevãzut expres altfel. § 3. (= 47) Revocarea unui act administrativ printr-un alt act administrativ al autoritãţii competente obţine efectul doar din momentul intimãrii persoanei pentru care a fost dat. § 4. (93) Dispensa care are o trãsãturã succesivã înceteazã şi cu încetarea sigurã şi totalã a cauzei iniţiale. § 5. (58 § 1) Decretul sau preceptul singular înceteazã sã mai aibã putere şi dacã înceteazã legea pentru care executare a fost datã; un precept singular înceteazã de asemenea odatã cu încetarea dreptului celui care a prescris, exceptând cazul în care a fost impus printr-un document legitim. Can. 1514 - (= 37) Actul administrativ care priveşte forul extern, rãmânând neschimbate cann. 1520, § 2 şi 1527, trebuie consemnat în scris; tot astfel şi actul executãrii sale, dacã se face sub formã de încredinţare. Can. 1515 - (= 38) Actul administrativ, chiar dacã este vorba de un rescript dat din proprie iniţiativã, este lipsit de efect ori de câte ori lezeazã drepturile câştigate ale altora, sau este contrar legii sau obiceiului legitim, exceptând cazul în care autoritatea competentã a adãugat în mod expres o clauzã derogatorie. Can. 1516 - (cf 39) Condiţiile în actele administrative se considerã adãugate pentru validitate doar ori de câte ori sunt exprimate prin particulele: si, nisi, dummodo, sau prin intermediul unei alte expresii, cu aceeaşi semnificaţie în limba naţionalã. ART. I Despre procedura emiterii decretelor extrajudiciare Can. 1517 - § 1. (cf 50) Înainte de a emite un decret extrajudiciar, autoritatea va cãuta informaţiile şi probele necesare; va audia sau îi va consulta pe cei pe care de drept trebuie sã-i audieze sau sã-i consulte; îi va audia pe cei pe care decretul îi priveşte direct şi mai ales pe cei ale cãror drepturi pot fi lezate. § 2. Solicitantului şi chiar şi celui ce în mod legitim contrazice, autoritatea le va face cunoscute informaţiile şi probele ce pot fi cunoscute fãrã pericolul unei daune publice sau private, şi le va arãta raţiuni care sunt eventual potrivnice, dându-le posibilitatea de a rãspunde, chiar şi prin apãrãtor, în termenul determinat de autoritatea însãşi. Can. 1518 - (<>57) Autoritatea va emite decretul în decurs de şaizeci de zile de la primirea cererii în vederea obţinerii decretului, exceptând cazul în care dreptul particular al propriei Biserici sui iuris stabileşte alt termen; dacã, însã, aceasta nu s-a fãcut şi solicitantul cere din nou în scris un decret, în a treizecia zi, socotitã de la primirea acestei cereri, chiar dacã atunci nu s-a fãcut nimic, cererea se considerã respinsã, ca şi cum respingerea s-ar fi fãcut în ziua aceea prin decret, astfel încât sã se poatã interpune recurs împotriva sa. Can. 1519 - § 1. Cel care emite decretul trebuie sã ţinã cont şi sã caute ceea ce pare sã conducã cel mai mult la mântuirea sufletelor şi la binele public, respectând, desigur, legile şi obiceiurile, justiţia şi echitatea. § 2. (51) În decret vor fi exprimate motivele, cel puţin sumar; dacã însã pericolul de a aduce daune publice sau private împiedicã exprimarea motivelor, acestea vor fi specificate într-un act secret, care sã-i fie arãtat celui care se ocupã de un eventual recurs interpus, dacã acesta o cere. Can. 1520 - § 1. Decretul are putere de drept dupã ce a fost intimat destinatarului, în modul care, conform legilor şi obiceiurilor locului, este cel mai sigur. § 2. (cf 55) Dacã pericolul de a provoca daune publice sau private împiedicã ca textul scris al decretului sã poatã fi consemnat, autoritatea bisericeascã poate dispune ca decretul sã-i fie citit destinatarului în faţa a doi martori sau a notarului care va redacta procesul verbal, subscris de toţi cei prezenţi; acestea fãcute, decretul se considerã intimat. § 3. (56) Dacã, în schimb, cel cãruia îi este destinat decretul respinge intimarea sau, convocat conform dreptului pentru primirea decretului sau pentru a-l audia, nu s-a prezentat fãrã o cauzã justã, ce trebuie evaluatã de cãtre autorului decretului, sau a refuzat sã semneze procesul verbal, decretul se considerã intimat. ART. II Despre executarea actelor administrative Can. 1521 - (= 40) Executorul unui act administrativ îşi îndeplineşte în mod invalid sarcina înainte de a fi primit mandatul în scris şi de a avea recunoscute autenticitatea şi integritatea, exceptând cazul în care autoritatea care a dat acel act i-a comunicat ştirea anticipatã a mandatului. Can. 1522 - § 1. (= 41) Executorul actului administrativ cãruia i se încredinţeazã simpla executare a aceluiaşi act, nu poate refuza aceastã executare, exceptând cazul în care se constatã în mod evident cã acel act este nul, sau cã din altã cauzã gravã nu poate fi îndeplinit, sau cã nu au fost îndeplinite condiţiile prevãzute pentru actul administrativ; dacã în schimb executarea actului administrativ pare inoportunã din cauza circumstanţelor persoanei sau a locului, executorul va suspenda executarea şi va înştiinţa imediat autoritatea care a dat actul. § 2. (= 70) Dacã în rescript acordarea graţiei este încredinţatã executorului, acesta are competenţa, dupã propria sa judecatã prudentã şi dupã conştiinţa sa, sã acorde sau nu graţia. Can. 1523 - (= 42) Executorul unui act administrativ trebuie sã procedeze conform normei mandatului; dacã nu a îndeplinit condiţiile specificate în mandat pentru validitatea actului, sau nu a respectat forma substanţialã de procedurã, executarea este nulã. Can. 1524 - (= 43) Executorul unui act administrativ se poate substitui cu altcineva, dupã judecata sa prudentã, exceptând cazul în care substituirea este interzisã, sau dacã [executorul] a fost ales pentru sârguinţa personalã, sau a fost deja determinatã persoana cu care va fi substituit; însã în aceste cazuri executorului îi este permis sã încredinţeze altuia actele pregãtitoare. Can. 1525 - (= 46) Actul administrativ poate fi trimis spre executare şi de succesorul în funcţie al executorului, exceptând cazul în care a fost ales pentru sârguinţa personalã. Can. 1526 - (= 45) Executorului îi este permis sã dea din nou spre executare actul administrativ, dacã a greşit într-un fel oarecare în executarea aceluiaşi act. ART. III Despre rescripte Can. 1527 - § 1. (= 59 § 2) Cele ce sunt stabilite în canoane cu privire la rescripte sunt valabile şi pentru acordarea unor graţii fãcute verbal, dacã nu rezultã altfel în mod evident. § 2. (cf 74) Graţia obţinutã verbal, cineva trebuie sã o dovedeascã ori de câte ori i se cere în mod legitim. Can. 1528 - (cf 61) Un rescript poate fi cerut şi pentru altcineva, chiar şi fãrã asentimentul acestuia, şi intrã în vigoare înaintea acceptãrii sale, exceptând cazul în care apare altfel din clauzele adãugate. Can. 1529 - § 1. (63 § 1) Reticenţa adevãrului în cerere nu împiedicã rescriptul sã aibã putere, dacã au fost exprimate cele ce trebuie exprimate pentru validitate, conform stilului curiei Ierarhului care acordã rescriptul. § 2. Nici nu împiedicã expunerea falsului, dacã mãcar o cauzã din motivele propuse este adevãratã. Can. 1530 - § 1. (cf 65) Graţia refuzatã de autoritatea superioarã nu poate fi acordatã în mod valid de cãtre autoritatea inferioarã, exceptând cazul în care autoritatea superioarã a consimţit în mod expres. § 2. Graţia refuzatã de o oarecare autoritate nu poate fi acordatã în mod valid de o altã autoritate de competenţã egalã, fãrã ca în cerere sã fie fãcutã menţiune despre refuz. 1° Despre privilegii Can. 1531 - § 1. (= 76) Privilegiul, adicã graţia acordatã în favoarea unor anumite persoane fizice sau juridice printr-un act special, poate fi acordat de cãtre legislator şi de cãtre cel care legislatorul i-a încredinţat aceastã putere. § 2. Deţinerea centenarã sau imemorabilã induce la presupunerea cã privilegiul a fost acordat. Can. 1532 - § 1. (= 78) Privilegiul se presupune perpetuu. § 2. (83) Privilegiul înceteazã: 1° (78 § 2) dacã este personal, prin stingerea din viaţã a persoanei cãruia i-a fost acordat; 2° (78 § 3) dacã este real sau local, prin distrugerea absolutã a lucrului sau a locului; 3° (83 § 1) prin trecerea timpului sau împlinirea numãrului de cazuri pentru care a fost acordat; 4° (83 § 2) dacã, cu trecerea timpului, împrejurãrile s-au schimbat astfel încât, dupã judecata autoritãţii competente, a devenit nociv sau utilizarea sa devine ilicitã. § 3. (78 § 3 b) Privilegiul local renaşte dacã locul este refãcut în termen de cincizeci de ani. Can. 1533 - § 1. (= 80) Nici un privilegiu nu înceteazã prin renunţare, dacã aceasta nu a fost acceptatã de autoritatea competentã. § 2. Orice persoanã fizicã poate renunţa la privilegiul acordat doar în favoarea sa. § 3. O persoanã fizicã nu poate renunţa în mod valid la privilegiul acordat unei oarecare persoane juridice, sau acordat în baza demnitãţii locului sau a lucrului; nici chiar însãşi persoana juridicã nu are dreptul integral de a renunţa la un privilegiu acordat ei, dacã renunţarea aduce vreun prejudiciu Bisericii sau altora. Can. 1534 - (cf 82) Prin intermediul neutilizãrii sau a utilizãrii contrare, un privilegiu care nu este oneros pentru alţii, nu înceteazã; dacã însã privilegiul aduce greutãţi altora, se pierde dacã se adaugã prescripţia legitimã sau renunţarea tacitã. Can. 1535 - (cf 84) Cel ce abuzeazã de puterea care i-a fost datã de privilegiu, va fi admonestat de Ierarh; cel ce abuzeazã în mod grav şi care a fost admonestat zadarnic, va fi privat de Ierarh de privilegiul pe care el însuşi l-a acordat; dacã însã privilegiul a fost acordat de o autoritate superioarã, Ierarhul este obligat sã o înştiinţeze. 2° Despre dispense Can. 1536 - § 1. (cf 85, 90 § 1) Dispensa, adicã destinderea unei legi pur bisericeşti într-un caz special, poate fi acordatã doar pentru o cauzã justã şi raţionalã, ţinând cont de împrejurãrile cazului şi de gravitatea legii de la care se dispenseazã; altfel dispensa este ilicitã, iar dacã nu a fost datã de legislatorul însuşi sau de o autoritate superioarã, este şi invalidã. § 2. Binele spiritual al credincioşilor creştini este o cauzã justã şi raţionalã. § 3. (= 90 § 2) În dubiul privind suficienţa motivului, dispensa se acordã în mod licit şi valid. Can. 1537 - (= 86) Nu sunt supuse dispensãrii legile, ori de câte ori determinã ceea ce este esenţial constitutiv instituţiilor sau actelor juridice, şi nici legile procesuale şi penale. Can. 1538 - § 1. (cf 87 § 1) Episcopul eparhial poate dispensa atât de la legile dreptului comun cât şi de la legile dreptului particular ale propriei Biserici sui iuris, într-un caz special, pe credincioşii creştini peste care îşi exercitã puterea conform normei dreptului, ori de câte ori apreciazã cã aceasta contribuie la binele spiritual, exceptând cazul în care s-a fãcut o rezervare de cãtre autoritatea care a emis legile. § 2. Dacã este dificil accesul la autoritatea cãreia îi este rezervatã dispensarea, şi concomitent existã pericolul unei daune grave în caz de întârziere, orice Ierarh poate dispensa într-un caz special pe credincioşii creştini peste care îşi exercitã puterea, conform normei dreptului, dacã este vorba de o dispensã pe care aceeaşi autoritate o acordã în aceleaşi împrejurãri, rãmânând neschimbat can. 396. Can. 1539 - (= 91) Cel care are puterea de a dispensa poate sã o exercite şi când este în afara teritoriului asupra supuşilor, chiar dacã sunt absenţi din teritoriu şi dacã nu este stabilit în mod expres contrariul, chiar şi asupra strãinilor care se gãsesc în teritoriu în acel moment, precum şi faţã de el însuşi. TITLUL XXX DESPRE PRESCRIERE ŞI DESPRE CALCULAREA TIMPULUI CAP. I DESPRE PRESCRIERE Can. 1540 - (cf 197) Biserica admite prescrierea ca pe un mod de a dobândi sau pierde un drept subiectiv, precum şi pentru a se elibera de obligaţii, aşa cum este în dreptul civil, dacã nu este prevãzut altfel în dreptul comun. Can. 1541 - (= 198) Prescrierea nu are nici o valoare dacã nu se bazeazã pe buna credinţã nu numai de la început, ci în tot decursul timpului cerut pentru prescriere, rãmânând neschimbat can. 1152. Can. 1542 - (= 199) Nu sunt supuse prescrierii: 1° drepturile şi obligaţiile care sunt lege divinã; 2° drepturile care pot fi obţinute numai prin privilegiu apostolic; 3° drepturile şi obligaţiile care privesc în mod direct viaţa spiritualã a credincioşilor creştini; 4° limitele sigure şi neîndoielnice ale circumscripţiilor bisericeşti; 5° obligaţiile şi îndatoririle care privesc celebrarea Divinei Liturghii; 6° prevederea canonicã într-o funcţie care, conform normei dreptului, cere exercitarea sacrei hirotoniri; 7° dreptul de a vizita şi obligaţia supunerii astfel încât persoanele în Bisericã sã nu poatã fi vizitate de nici o autoritate bisericeascã şi sã nu fie supuse nici unei autoritãţi. CAP. II DESPRE CALCULAREA TIMPULUI Can. 1543 - (= 200) Dacã dreptul nu prevede altfel, în mod expres, timpul se calculeazã conform canoanelor care urmeazã. Can. 1544 - § 1. (= 201) Prin timp continuu se înţelege [timpul] care nu suferã nici o întrerupere. § 2. Prin timp util se înţelege [timpul] care, pentru cel care îşi exercitã sau îşi urmãreşte dreptul sãu, nu trece pentru cel care îl ignorã sau pentru cel care nu poate acţiona. Can. 1545 - § 1. (cf 202) În drept, prin zi se înţelege un interval care constã în 24 de ore calculate continuu, şi începe la miezul nopţii; prin sãptãmânã, un interval de 7 zile; prin lunã, un interval de 30 de zile; prin an, un interval de 365 de zile, exceptând cazul în care se spune cã luna şi anul trebuie înţelese aşa cum sunt în calendar. § 2. Dacã timpul este continuu, luna şi anul trebuie înţelese aşa cum sunt în calendar. Can. 1546 - § 1. (= 203) Ziua de la care începe calculul nu se socoteşte în termen, exceptând cazul în care începutul acestuia coincide cu începutul zilei, sau este prevãzut altfel în mod expres de drept. § 2. Ziua spre care se îndreaptã calculul se socoteşte în termen, care, dacã timpul constã din una sau mai multe luni sau ani, din una sau mai multe sãptãmâni, ia sfârşit cu trecerea ultimei zile cu acelaşi numãr, sau dacã luna nu are zi cu acelaşi numãr, odatã cu trecerea ultimei zile a lunii. ERRATA CORRIGE CCEO-LB. ROMÂNĂ
┌────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┐
│ Can A se corecta în loc de │
├────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│ 45§1 "întâietatea puterii ordinare" "întâietatea puterii ordiare" │
├────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│ 184§2 "va înştiinţa" "va înştiinţa informeze" │
├────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│ 342§2 "primit decât dacã dovedeşte" "primit dacã dovedeşte" │
├────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│ 415 "educarea religioasã şi moralã" "educarea cãlugãreascã şi moralã"│
├────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│ 538§3 "can. 473, § 2" "can. 472, § 2" │
├────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│ 586 "libertatea religioasã" "libertatea cãlugãreascã" │
├────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│ 599 "ci o supunere religioasã" "ci o supunere cãlugãreascã" │
├────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│ 600 "supunere sufleteascã "supunere sufleteascã │
│ religioasã" cãlugãreascã" │
├────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│ 620 "formarea religioasã" "formarea cãlugãreascã" │
├────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│ 628§2 "educaţia religioasã" "educaţia cãlugãreascã" │
├────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│750§1,2° "colegiului consilierilor "colegiului consultorilor │
│ eparhiali" eparhiali" │
├────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│ 783, 1° "fizicã, religioasã, moralã" "fizicã, cãlugãreascã, moralã" │
├────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│ 839 "celebrare religioasã" "celebrare cãlugãreascã" │
│ (de 2 ori) (de 2 ori) │
├────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│ 903 "fidelitatea religioasã" "fidelitatea cãlugãreascã" │
├────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│ 928,2° "colegiului consilierilor "colegiului consultorilor │
│ eparhiali" eparhiali" │
├────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│ 1030,2° "presteazã lucrarea" "presteazã opera" │
├────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│ 1426§2 "Celui care nu este" "Cel care nu este" │
└────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┘
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
