Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE nr. 1.183 din 24 septembrie 2008 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului penal
În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicatã, şi al <>art. 26 şi 27 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare,
Guvernul României adoptã prezenta hotãrâre.
ARTICOL UNIC Se aprobã tezele prealabile ale proiectului Codului penal, prevãzute în anexa care face parte integrantã din prezenta hotãrâre.
PRIM-MINISTRU CĂLIN POPESCU-TĂRICEANU
Contrasemneazã: --------------- Ministrul justiţiei, Cãtãlin Marian Predoiu
Bucureşti, 24 septembrie 2008. Nr. 1.183.
ANEXĂ
TEZE PREALABILE ale proiectului Codului penal
I. Cadrul legislativ actual şi necesitatea elaborãrii unui nou Cod penal Codul penal actual, adoptat prin Legea nr. 15/1968 , aflat în vigoare din 1 ianuarie 1969, deşi elaborat în perioada regimului comunist, a reprezentat corolarul unei munci de duratã, desfãşuratã de o echipã de specialişti de prestigiu, sub coordonarea eminentului profesor şi cercetãtor Vintilã Dongoroz. Aşa se face cã, în pofida orientãrii ideologice din epocã şi a impunerii modelului sovietic ca principalã sursã de inspiraţie pentru codurile penale din fostele state socialiste, s-a reuşit menţinerea în cuprinsul legii penale fundamentale a unor instituţii ce dobândiserã o tradiţie în dreptul nostru sub imperiul codurilor anterioare. Cu toate acestea, structura de bazã a Codului poartã în mod iremediabil amprenta modelului sovietic, atât în privinţa instituţiei infracţiunii, cât şi în ceea ce priveşte sancţiunile. Modificãrile aduse Codului începând cu anul 1990 au încercat sã înlãture unele reglementãri incompatibile cu exigenţele statului de drept, dar nu au fost - şi nici nu puteau fi - în mãsurã sã determine o modificare structuralã a reglementãrii penale române. Pe de altã parte, existã în prezent circa 250 de legi penale speciale sau extrapenale conţinând dispoziţii penale, cu numeroase suprapuneri de texte, cu abrogãri implicite asupra cãrora planeazã incertitudinea, cu pedepse legale între care existã diferenţe flagrante în pofida naturii similare a faptelor incriminate, ceea ce le face dificil de aplicat pentru organele judiciare şi foarte puţin previzibile pentru cetãţeni. În aceste condiţii, începând din anul 2001 s-a trecut la elaborarea unui nou Cod penal, adoptat de cãtre Parlament prin <>Legea nr. 301/2004 . Deşi acest nou Cod s-a dorit o lege modernã, compatibilã cu reglementãrile similare din alte state europene, lucrându-se sub presiunea timpului s-au strecurat atât de multe prevederi neizbutite, lacune şi necorelãri încât textul este aproape imposibil de aplicat în practicã. Iniţial, în cadrul Ministerului Justiţiei a fost alcãtuitã o comisie de experţi având ca mandat gãsirea unor posibilitãţi de înlãturare a neajunsurilor semnalate de teoreticieni şi practicieni, pe calea unei modificãri a <>Legii nr. 301/2004 . Pe parcursul desfãşurãrii lucrãrilor acestei comisii, în considerarea numãrului şi implicaţiilor deficienţelor de fond ale reglementãrii, s-a ajuns la concluzia potrivit cãreia singura modalitate eficientã de lucru este elaborarea unui nou proiect, care sã preia elementele ce pot fi menţinute din Codul în vigoare şi din <>Legea nr. 301/2004 şi sã le integreze pe baza unei concepţii unitare alãturi de elemente preluate din alte sisteme de referinţã dar şi din reglementãrile adoptate la nivelul Uniunii Europene pentru realizarea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie. II. Rezultatele cercetãrilor, studiilor şi documentãrilor ştiinţifice efectuate A. Decizia elaborãrii unui nou proiect al Codului penal a avut la bazã neajunsurile <>Legii nr. 301/2004 , semnalate de doctrinã în intervalul de timp care a urmat publicãrii sale, dintre care cele mai importante sunt urmãtoarele: - în privinţa modelelor care au stat la baza reglementãrii, legiuitorul nostru s-a limitat la douã modele principale - codul penal în vigoare şi codul penal francez - îndepãrtându-se astfel de tradiţia de inspiraţie italo-austriacã dezvoltatã sub imperiul Codului penal anterior; - sub aspectul definiţiei şi trãsãturilor infracţiunii a fost pãstratã reglementarea din Codul penal în vigoare, bazatã pe concepţia materialã asupra infracţiunii, specificã sistemelor de drept penal de inspiraţie sovieticã. Aceastã concepţie nu este însã compatibilã cu reglementãrile de inspiraţie francezã introduse în Cod, aşa cum este cazul renunţãrii la pedeapsã; - diferenţierea infracţiunilor în crime şi delicte, deşi corectã din punct de vedere ştiinţific, a fost reglementatã într-un mod defectuos, astfel încât ea creeazã probleme a cãror soluţie nu poate fi gãsitã în cuprinsul codului. Aşa se întâmplã, de exemplu, cu privire la calificarea tentativei de crimã ca fiind crimã sau delict. Mai trebuie remarcat faptul cã, în prezent, noţiunile de crimã şi delict nu mai au o semnificaţie juridicã nici pentru specialişti şi, evident, nici pentru opinia publicã. Reintroducerea lor în aceste condiţii ar reprezenta doar o sursã de confuzie. Pentru a avea sens, distincţia în plan penal ar trebui corelatã cu adoptarea unor instituţii corespunzãtoare în plan procedural, cum ar fi, de exemplu, Curtea cu juraţi. O astfel de instituţie are ca fundament tradiţia, experienţa acumulatã în timp şi o anumitã culturã juridicã în spaţiul civic. În lipsa acestora, instituţia ar fi artificialã, golitã de sens, ineficace; - <>Legea nr. 301/2004 reia o serie de prevederi deja declarate neconstituţionale de cãtre Curtea Constituţionalã, aşa cum este cazul obligaţiei reparãrii prejudiciului pentru dispunerea anumitor mãsuri de individualizare a executãrii pedepsei (art. 108, 109), al regimului plângerii prealabile în cazul infracţiunilor contra bunurilor aflate în proprietatea privatã a statului [art. 266 alin. (6)] etc. În plus, numeroase alte prevederi pun probleme serioase de constituţionalitate (de pildã, imunitatea penalã a tuturor instituţiilor publice); - numeroase instituţii au fost reglementate într-o manierã puţin compatibilã cu exigenţele principiului legalitãţii şi, în principal, a previzibilitãţii legii penale: reglementarea unor sisteme alternative de sancţionare a concursului de infracţiuni în absenţa oricãror criterii pe baza cãrora instanţa ar urma sã opteze pentru unul sau altul (art. 48), prevederea în mod alternativ a sistemului parificãrii, respectiv a sistemului diversificãrii pedepsei în cazul tentativei la anumite infracţiuni (art. 183) etc.; - în alte cazuri, lipsa de previzibilitate provine din ambiguitatea reglementãrii. De exemplu, în cazul concursului ideal nu se poate şti dacã instanţa va stabili câte o pedeapsã pentru fiecare infracţiune şi apoi se va aplica cea mai gravã sau va fi judecatã numai infracţiunea susceptibilã sã atragã pedeapsa cea mai grea; - reglementarea ierarhiei pedepselor principale în materia delictelor [art. 58 alin. (4)] nu îşi gãseşte reflectare în conţinutul altor instituţii. Astfel, din enumerarea legalã rezultã cã amenda este o sancţiune mai severã decât munca în folosul comunitãţii. Pe aceastã bazã şi prin aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) se ajunge la concluzia cã tentativa la o infracţiune sancţionatã doar cu amendã va fi pedepsitã cu munca în folosul comunitãţii. Art. 69, însã, prevede cã în caz de sustragere cu rea-credinţã de la plata amenzii se poate aplica munca în folosul comunitãţii; - unele dintre instituţiile nou-introduse suprapuse reglementãrii regimului sancţionator al minorilor, care a rãmas clãditã pe vechile principii, conduc la crearea unui regim sancţionator mai sever în cazul minorului decât al majorului (de exemplu, în cazul amânãrii aplicãrii pedepsei sau al suspendãrii executãrii pedepsei aplicate minorului, dacã se aplicã şi obligaţia de a presta o muncã neremuneratã); - rãspunderea penalã a persoanei juridice a fost preluatã din varianta iniţialã a Codului penal francez din 1994, variantã ce nu s-a dovedit viabilã şi la care legiuitorul francez a renunţat parţial ulterior (de exemplu, sub aspectul clauzei speciale de rãspundere a persoanei juridice); - în privinţa pãrţii speciale, se remarcã introducerea în textul Codului a numeroase prevederi din legislaţia specialã, demers pe deplin justificat, însã acestea au fost în cea mai mare parte luate ca atare, fãrã a fi supuse unei selecţii riguroase şi cu atât mai puţin unei ameliorãri a reglementãrii. Aşa se face cã paralelismele de reglementare existente actualmente între Cod şi legislaţia penalã specialã au fost uneori transferate în interiorul Codului. În acelaşi timp, unele texte din legislaţia specialã aduse în Codul penal au fost între timp abrogate sau modificate; - este de menţionat şi faptul cã la elaborarea <>Legii nr. 301/2004 nu a existat nicio preocupare pentru transpunerea deciziilor-cadru adoptate la nivelul Uniunii europene, chiar dacã acestea vizau materii reglementate de Cod (falsificare de monedã, corupţie, trafic de persoane etc.). B. În cadrul Comisiei pentru elaborarea Codului penal a fost realizatã o analizã amãnunţitã atât a infracţiunilor din Codul penal în vigoare, cât şi din legile penale speciale, analizã care a condus la concluzia cã este necesarã o reaşezare în limite normale a tratamentului sancţionator pentru aceste fapte. Reducerea pedepselor, care se preconizeazã, nu trebuie înţeleasã ca o slãbire a represiunii penale, ea fiind expresia unei viziuni moderne asupra rolului pedepsei în reintegrarea socialã a persoanelor care au comis infracţiuni. Practica ultimului deceniu a demonstrat cã nu mãrirea exageratã a limitelor de pedeapsã este soluţia eficientã pentru combaterea criminalitãţii. Astfel, deşi pedeapsa pentru furtul calificat este în legea în vigoare închisoarea de la 3 la 15 ani, aceastã sancţiune legalã - nemaiîntâlnitã în niciun alt sistem de drept din Uniunea Europeanã - nu a dus la o scãdere semnificativã a numãrului acestor fapte. De altfel, în perioada anilor 2004, 2005 şi 2006, aproximativ 80% dintre pedepsele aflate în curs de executare prin privare de libertate pentru furt şi furt calificat erau de cel mult 5 ani închisoare, ceea ce indicã faptul cã instanţele de judecatã nu au simţit nevoia sã aplice sancţiuni spre limita superioarã maximã prevãzutã de lege (12 ani în cazul furtului simplu, respectiv 15 ani, 18 ani şi 20 de ani în cazul furtului calificat). Pe de altã parte, intervalul extrem de larg dintre limita minimã şi cea maximã a pedepsei (de la 1 la 12 ani, de la 3 la 15 ani, de la 4 la 18 ani) a dus în practicã la soluţii mult diferite în ceea ce priveşte pedepsele concret aplicate pentru fapte asemãnãtoare ori la pedepse mari pentru infracţiuni cu o periculozitate scãzutã, fapt care nu asigurã caracterul previzibil al actului de justiţie. Soluţia de dorit nu este deci o majorare dusã la absurd a limitelor de pedeapsã, care nu face altceva decât sã nesocoteascã ierarhia valorilor sociale într-o societate democraticã (de exemplu, furtul unui autoturism ce valoreazã mai mult de 200.000 lei este sancţionat de legea astãzi în vigoare la fel ca omorul). Într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie sã rãmânã în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oarã legea penalã, urmând sã creascã progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivã. De aceea, limitele de pedeapsã prevãzute în partea specialã trebuie corelate cu dispoziţiile pãrţii generale, care vor permite o agravare proporţionalã a regimului sancţionator prevãzut pentru pluralitatea de infracţiuni. C. Cercetãrile ştiinţifice şi documentarea realizate în cadrul comisiei au pus în evidenţã un alt imperativ al noilor reglementãri din partea specialã, şi anume simplificarea pe cât posibil a textelor de incriminare, evitarea suprapunerilor între diferitele incriminãri şi evitarea suprapunerilor cu textele pãrţii generale. Astfel, în cazul în care o circumstanţã este prevãzutã în partea generalã ca şi circumstanţã agravantã generalã, ea nu mai trebuie reluatã în conţinutul incriminãrilor din partea specialã, urmând a se aplica textul general. D. Pentru asigurarea unitãţii în reglementarea infracţiunilor este necesarã includerea în conţinutul proiectului Codului penal a unor infracţiuni prevãzute în prezent în legi penale speciale şi care au o mai mare frecvenţã în practica judiciarã (infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere, infracţiuni informatice, infracţiuni de corupţie etc.). Astfel, în proiectul Codului penal trebuie introduse toate acele fapte incriminate în legi speciale, care meritã în mod real o sancţiune penalã, iar în aceste cazuri textul incriminator trebuie conceput astfel încât sã se integreze organic în structura proiectului. Analiza legislaţiei penale speciale a evidenţiat necesitatea modificãrii sau, dupã caz, a abrogãrii acelor infracţiuni din legile speciale care fie nu sunt în acord cu noua reglementare, fie nu întrunesc exigenţele cerute unor norme de incriminare, fie dubleazã incriminãrile din Cod. Totodatã, pentru asigurarea unitãţii sistemului infracţiunilor este necesarã dezincriminarea unor fapte prevãzute în legile penale speciale care, prin atingerea adusã valorilor sociale ocrotite, ar trebui sã atragã rãspunderea contravenţionalã, şi nu rãspunderea penalã a fãptuitorilor. III. Componenţa Comisiei pentru elaborarea proiectului Codului penal Comisia pentru elaborarea proiectului Codului penal, constituitã la Ministerul Justiţiei, potrivit dispoziţiilor <>art. 26 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, este urmãtoarea: 1. procuror Katalin-Barbara Kibedi, consilier al ministrului justiţiei, preşedinte al Comisiei; 2. profesor univ. dr. Valerian Cioclei, Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti; 3. profesor univ. dr. Ilie Pascu, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative, Universitatea "Andrei Şaguna" din Constanţa; 4. conf. univ. dr. Florin Streteanu, Facultatea de Drept, Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca; 5. judecãtor Gabriel Ionescu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; 6. judecãtor Ana Cristina Lãbuş, membru al Consiliului Superior al Magistraturii; 7. judecãtor Andreea Stoica, Curtea de Apel Bucureşti; 8. judecãtor Mihail Udroiu, Tribunalul Bucureşti, detaşat la Ministerul Justiţiei; 9. consilier Elena Cismaru, şef sector - Sectorul de legislaţie penalã şi contravenţionalã, Consiliul Legislativ; 10. avocat Marian Nazat. IV. Obiectivele noii reglementãri şi impactul social al acesteia Obiectivele urmãrite de prezentul proiect al Codului penal sunt urmãtoarele: 1. crearea unui cadru legislativ coerent în materie penalã, cu evitarea suprapunerilor inutile de norme în vigoare existente în actualul Cod penal şi în legile speciale; 2. simplificarea reglementãrilor de drept substanţial, menitã sã faciliteze aplicarea lor unitarã şi cu celeritate în activitatea organelor judiciare; 3. asigurarea satisfacerii exigenţelor decurgând din principiile fundamentale ale dreptului penal consacrate de Constituţie şi de pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte; 4. transpunerea în cadrul legislativ penal naţional a reglementãrilor adoptate la nivelul Uniunii Europene; 5. armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state membre ale Uniunii Europene, ca o premisã a cooperãrii judiciare în materie penalã bazatã pe recunoaştere şi încredere reciprocã. Prin atingerea acestor obiective se va realiza racordarea legislaţiei penale naţionale la exigenţele contemporane ale principiilor fundamentale ale dreptului penal. În plan social, simplificarea reglementãrilor de drept substanţial, coroboratã cu modificãrile preconizate în proiectul Codului de procedurã penalã, ar trebui sã conducã la asigurarea previzibilitãţii legii penale, precum şi la creşterea încrederii generale în actul de justiţie penalã. V. Conţinutul proiectului Codului penal şi principalele coordonate ale reglementãrii Proiectul Codului penal va cuprinde, urmându-se structura consacratã, douã pãrţi: partea generalã şi partea specialã. Partea generalã reuneşte regulile aplicabile ansamblului infracţiunilor reglementate de legislaţia penalã, indiferent de natura acestora, delimitând cadrul general de aplicare a legii penale, definind infracţiunea, stabilind trãsãturile sale generale şi elementele constitutive, reglementând totodatã condiţiile generale de tragere la rãspundere penalã, sancţiunile şi modul lor de aplicare. Partea specialã va cuprinde principalele infracţiuni, grupate în funcţie de valorile sociale a cãror ocrotire se realizeazã prin incriminare. Vor fi avute în vedere, spre a fi incluse în partea specialã a Codului, categoriile de infracţiuni cu care practica judiciarã se confruntã în mod frecvent, cele prin care se aduce atingere unor valori sociale fundamentale pentru o societate democraticã, dar şi faptele a cãror incriminare este impusã de dezvoltarea societãţii contemporane. În realizarea obiectivelor noii reglementãri se contureazã, în principal, urmãtoarele coordonate ale acesteia: A. Partea generalã a) În elaborarea proiectului se vor avea în vedere, pe de o parte, valorificarea tradiţiei legislaţiei penale române, iar pe de altã parte, racordarea la curentele de reglementare actuale ale unor sisteme juridice de referinţã în dreptul penal european. Aceste douã deziderate pot fi atinse prin preluarea unor noi reglementãri pe filierã italo-germanã, aşa cum s-a procedat şi în cazul Codului penal din 1936. b) În privinţa aplicãrii în timp a legii penale se impune o reconsiderare a principiilor care guverneazã aceastã materie în vederea asigurãrii deplinei compatibilitãţi a reglementãrii penale cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicatã. În egalã mãsurã trebuie restabilit un echilibru între aplicarea pedepsei mai blânde dupã rãmânerea definitivã a hotãrârii de condamnare şi principiul autoritãţii de lucru judecat a hotãrârii definitive. c) În privinţa aplicãrii în spaţiu a legii penale este necesarã o regândire a limitelor de incidenţã a legii penale române şi restrângerea acestora la ceea ce este necesar şi rezonabil. d) Sub aspectul reglementãrii instituţiei infracţiunii, mai multe aspecte vor sta în atenţia comisiei. În primul rând, dacã se decide pãstrarea unei definiţii a infracţiunii în Codul penal, se impune o regândire a acesteia. Este astfel necesar sã se renunţe la concepţia materialã asupra infracţiunii, specificã statelor din sfera de influenţã sovieticã, şi implicit la pericolul social ca trãsãturã generalã a infracţiunii. Situaţiile care astãzi sunt soluţionate pe baza art. 18^1 din Codul penal vor trebui sã îşi gãseascã rezolvarea pe baza principiului oportunitãţii urmãririi penale. În acelaşi timp, fiecare trãsãturã din definiţia infracţiunii va trebui sã îşi gãseascã un corespondent în materia cauzelor care exclud infracţiunea (cauze justificative, cauze care înlãturã imputabilitatea). Tot în contextul instituţiei infracţiunii se impune reglementarea infracţiunii comisive prin omisiune, recunoscutã ca atare de doctrina şi practica judiciarã românã, în absenţa unui text de lege care sã o consacre. Asimilarea inacţiunii cu acţiunea în absenţa unui text de lege constituie o analogie în defavoarea inculpatului, prohibitã în dreptul penal. e) În materia pluralitãţii de infracţiuni se impune atât o simplificare a reglementãrii, de exemplu prin reducerea numãrului de forme de recidivã prevãzute de lege şi, mai ales, prin stabilirea unui tratament sancţionator mai uşor de aplicat. f) În materia participaţiei se impune consacrarea unei reglementãri legale a coautoratului, unanim recunoscut de doctrina şi practica judiciarã. În acelaşi timp, va trebui fãcutã o opţiune între pãstrarea reglementãrii actuale a participaţiei improprii şi introducerea instituţiei autorului mediat, recunoscutã de majoritatea sistemelor penale europene. g) În privinţa sistemului pedepselor, principala preocupare va fi aceea de a crea un mecanism care, prin flexibilitate şi diversitate, sã permitã alegerea şi aplicarea celor mai adecvate mãsuri, pentru a putea asigura în acest fel atât o constrângere proporţionalã în raport cu gravitatea infracţiunii sãvârşite şi cu periculozitatea infractorului, cât şi o modalitate eficientã de recuperare socialã a infractorului. De exemplu, pedeapsa amenzii trebuie sã primeascã o nouã reglementare, dar şi o sferã de aplicare semnificativ lãrgitã faţã de Codul penal în vigoare, prin creşterea numãrului infracţiunilor pentru care aceasta poate fi aplicatã ca pedeapsã unicã, dar mai cu seamã ca pedeapsã alternativã la pedeapsa închisorii. În acelaşi timp, calcularea amenzii se va face prin sistemul zilelor-amendã, care, prin mecanismul de determinare a cuantumului, asigurã o mai bunã individualizare a pedepsei concret aplicate atât sub aspectul proporţionalitãţii, exprimat în numãrul zilelor-amendã, cât şi al eficienţei, prin determinarea valorii unei zile-amendã ţinându-se seama de situaţia patrimonialã a condamnatului. Acest sistem foloseşte douã elemente esenţiale pentru determinarea cuantumului amenzii, şi anume: numãrul zilelor-amendã, care exprimã gravitatea infracţiunii sãvârşite şi periculozitatea infractorului, considerent pentru care numãrul acestora se stabileşte pe baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei, şi valoarea unei zile-amendã, care reprezintã suma de bani corespunzãtoare unei zile-amendã, ce se determinã ţinându-se seama de situaţia materialã a condamnatului şi de obligaţiile legale ale acestuia faţã de persoanele aflate în grija sa. Odatã stabilit, numãrul zilelor-amendã se înmulţeşte cu valoarea unei zile-amendã, iar rezultatul obţinut reprezintã suma pe care condamnatul va fi obligat sã o plãteascã cu titlul de amendã. În privinţa pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, se impune o regândire a reglementãrii, astfel încât sã se ajungã la o diversificare a conţinutului acesteia, dar şi la o extindere a sferei faptelor pentru care se poate dispune, lãsând judecãtorului posibilitãţi mai largi de individualizare. Nu în ultimul rând, se impune a fi reevaluat raportul dintre pedepsele complementare şi mãsurile de siguranţã, inclusiv prin transferarea în prima categorie a unor sancţiuni aplicabile astãzi ca mãsuri de siguranţã ce depind de existenţa unei pedepse principale. h) Cu privire la individualizarea judiciarã a pedepsei, necesitatea evitãrii aplicãrii unor pedepse mult diferite sub aspectul speciei sau duratei pentru fapte similare impune o mai bunã articulare a elementelor de individualizare a pedepsei, evitând recurgerea la criterii foarte generale. În acelaşi timp, se impune a fi revãzute efectele circumstanţelor pentru a se realiza pe cât posibil o simetrie a atenuãrii, respectiv agravãrii în cazul reţinerii lor. i) Sub aspectul modalitãţilor de individualizare a executãrii pedepsei, noul Cod va trebui, aşa cum a fãcut şi <>Legea nr. 301/2004 , sã diversifice cadrul reglementãrilor în materie, prin introducerea unor modalitãţi alternative la executarea pedepsei în regim de detenţie (renunţarea la pedeapsã, amânarea pronunţãrii pedepsei, suspendarea executãrii etc.). Totodatã, se impune ca pe durata termenelor de încercare a diferitelor modalitãţi de executare a pedepsei neprivative de libertate sã se reglementeze o intervenţie activã a serviciului de probaţiune, în vederea supravegherii eficiente a persoanei condamnate şi a prevenirii comiterii de cãtre aceasta a unor noi infracţiuni. În acelaşi timp, în cazul liberãrii condiţionate, modul de reglementare a condiţiilor de acordare trebuie sã evidenţieze mai clar rolul şi raţiunile acesteia. Practica judiciarã din ultimul deceniu a transformat liberarea condiţionatã - este adevãrat şi din cauza majorãrii drastice a limitelor de pedeapsã - într-un drept al condamnatului de a fi liberat dupã executarea fracţiei de pedeapsã prevãzutã de lege. De asemenea, s-a observat cã în ceea ce priveşte condiţia existenţei dovezilor temeinice de îndreptare, aceasta a fost socotitã ca fiind îndeplinitã atât timp cât condamnatul nu a fost sancţionat disciplinar pentru abateri comise în perioada încarcerãrii. Liberarea condiţionatã nu reprezintã un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa pânã la termen, ci un instrument juridic prin care instanţa de judecatã constatã cã nu mai este necesarã continuarea executãrii pedepsei în regim de detenţie pânã la împlinirea integralã a duratei stabilite cu ocazia condamnãrii, întrucât condamnatul, prin conduita avutã pe toatã durata executãrii, dovedeşte cã a fãcut progrese constante în vederea reintegrãrii sociale, iar liberarea sa anticipatã nu prezintã niciun pericol pentru colectivitate. Pornind de la aceste considerente vor fi reglementate şi condiţiile în raport cu care este evaluatã conduita condamnatului pentru acordarea liberãrii condiţionate. În plus, pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie sã fie obligat la respectarea anumitor mãsuri de supraveghere ori la îndeplinirea anumitor activitãţi utile procesului de reintegrare. j) În reglementarea rãspunderii penale a minorilor se impune reformarea completã a sistemului existent în prezent. În primul rând, în acord cu tendinţa generalã în plan european, este necesarã reducerea limitei de vârstã de la care este posibilã angajarea rãspunderii penale a minorului, pânã la 13 sau chiar pânã la 12 ani. În prezent, limita de vârstã de la care minorul rãspunde penal este de 10 ani în Franţa, în Marea Britanie şi în Elveţia, de 12 ani în Grecia şi în Olanda, iar în Spania vârsta este stabilitã în prezent la 14 ani, dar un proiect de lege aflat în curs de dezbatere parlamentarã prevede coborârea acestei vârste la 12 ani. Dincolo de convergenţa cu aceastã tendinţã, modificarea se impune în considerarea a cel puţin douã elemente: 1. creşterea continuã în ultimii ani a numãrului faptelor penale sãvârşite de minori cu vârsta sub 14 ani, aceştia ajungând nu de puţine ori sã comitã fapte foarte grave sau sã fie atraşi în activitatea grupurilor de criminalitate organizatã tocmai în considerarea imposibilitãţii tragerii lor la rãspundere penalã; 2. datele statistice privind expertizele efectuate cu privire la existenţa discernãmântului în cazul minorilor cu vârsta cuprinsã între 14 şi 16 ani aratã cã în peste 90% dintre cazuri s-a stabilit existenţa acestui discernãmânt, ceea ce înseamnã cã, de regulã, discernãmântul existã anterior vârstei de 14 ani. Acest lucru este firesc, progresul tehnologic şi mediul social contemporan favorizând o maturizare mai rapidã a adolescenţilor în raport cu perioada de acum 4 decenii. O a doua modificare importantã trebuie sã o constituie renunţarea la dualitatea de sancţiuni consacratã astãzi de Codul penal - pedepse şi mãsuri educative. Acest sistem nu a fãcut decât sã creeze probleme în practica judiciarã, ierarhizarea legalã instituitã de art. 100 din Codul penal trebuind sã fie adeseori ignoratã. De aceea, se impun renunţarea completã la pedepse în cazul minorului infractor şi instituirea unui sistem sancţionator bazat doar pe mãsuri educative, incluzând, bineînţeles, şi mãsuri educative privative de libertate. Regula o va constitui aplicarea în cazul minorilor a mãsurilor educative neprivative de libertate, mãsurile privative de libertate constituind excepţia şi fiind rezervate ipotezelor de infracţiuni grave sau de minori care au comis multiple infracţiuni. Regimul prevãzut pentru executarea acestor mãsuri va fi astfel conceput încât sã ofere largi posibilitãţi de individualizare, permiţând adaptarea sa în funcţie de conduita fiecãrui minor pe durata executãrii. k) În ceea ce priveşte rãspunderea penalã a persoanei juridice va fi menţinut în linii generale regimul instituit prin modificãrile aduse Codului penal în vigoare prin prevederile <>Legii nr. 278/2006 , cu câteva corective, cum ar fi: restrângerea imunitãţii instituţiilor publice, o mai bunã individualizare legalã a pedepsei amenzii, introducerea unor noi pedepse complementare prevãzute de unele decizii-cadru adoptate la nivelul Uniunii Europene ulterior intrãrii în vigoare a <>Legii nr. 278/2006 etc. l) Referitor la cauzele care înlãturã rãspunderea penalã, se impune renunţarea la reglementarea paralelã a lipsei şi retragerii plângerii prealabile, respectiv la împãcarea pãrţilor, fiind necesar a se opta pentru una dintre ele. Soluţia cea mai potrivitã ar fi renunţarea la împãcarea pãrţilor şi consacrarea retragerii plângerii prealabile, cu efecte in personam. B. Partea specialã În ceea ce priveşte partea specialã, sub aspectul sistematizãrii, se impune renunţarea la structura codurilor penale anterioare în favoarea reglementãrii mai întâi a infracţiunilor care aduc atingere persoanei şi drepturilor acesteia şi abia dupã aceea a infracţiunilor care aduc atingere atributelor statului sau altor valori sociale fundamentale. Aceastã structurã se regãseşte în majoritatea codurilor europene recente (Austria, Spania, Franţa, Portugalia) şi reflectã concepţia actualã privind locul individului şi al drepturilor şi libertãţilor acestuia în ierarhia valorilor care se bucurã de protecţie, inclusiv prin mijloace penale. În acelaşi timp, prin proiect se va realiza o reaşezare în limite normale a tratamentului sancţionator pentru faptele incriminate în partea specialã, astfel încât sã se dea expresie viziunii contemporane asupra rolului pedepsei în reintegrarea socialã a persoanelor care au comis infracţiuni. Principalele trãsãturi ale pãrţii speciale a proiectului Codului penal vor fi: a) În cazul infracţiunilor contra vieţii persoanei, se impune o simplificare a reglementãrii omorului prin renunţarea la reglementarea a douã variante agravate distincte (omorul calificat şi omorul deosebit de grav) şi reţinerea ca elemente circumstanţiale de calificare doar a acelor împrejurãri care conferã faptei o periculozitate ce excedeazã în mod vãdit posibilitãţilor de individualizare pe baza limitelor de pedeapsã ale variantei-tip sau de bazã. De asemenea, şi în cazul infracţiunii de ucidere din culpã se impune o simplificare a reglementãrii prin reducerea numãrului variantelor agravate. b) Pentru instituirea unei reglementãri coerente în privinţa infracţiunilor de violenţã domesticã, aceastã împrejurare urmeazã a fi valorificatã ca un element circumstanţial de agravare în cazul tuturor infracţiunilor contra integritãţii corporale şi sãnãtãţii. c) Materia infracţiunilor împotriva libertãţii şi integritãţii sexuale urmeazã a fi complet revizuitã, pe baza unei noi concepţii, în acord cu soluţiile diferitelor coduri europene în materie, privind relaţiile dintre infracţiunile înscrise în aceastã categorie. În primul rând, violul va fi reglementat pornindu-se de la ideea de act de penetrare, astfel încât în conţinutul acestei infracţiuni se va include raportul sexual - în înţelesul pe care aceastã sintagmã l-a cunoscut în mod tradiţional în dreptul nostru, acela de conjuncţie a organului sexual masculin cu cel feminin - actul sexual oral şi, respectiv, actul sexual anal, indiferent dacã în aceste ultime cazuri este vorba de un act heterosexual sau homosexual. De asemenea, se includ în conţinutul infracţiunii de viol şi actele de penetrare vaginalã sau analã, realizate în alte modalitãţi. În privinţa altor acte de naturã sexualã decât cele care intrã în conţinutul infracţiunii de viol, cu alte cuvinte acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral, sãvârşite sub imperiul constrângerii ori al stãrilor asimilate acesteia, va fi creatã o incriminare distinctã, aceea de agresiune sexualã. d) În materia infracţiunilor ce aduc atingere domiciliului, vieţii private şi corespondenţei, pe lângã incriminãrile tradiţionale vor fi introduse câteva infracţiuni noi, menite sã acopere un vid de reglementare şi sã ofere un rãspuns la noile modalitãţi de lezare sau periclitare a valorilor sociale care formeazã obiectul protecţiei penale în cuprinsul acestui capitol. Astfel, va fi incriminatã ca faptã distinctã violarea sediului profesional, dat fiind cã, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi sediul persoanei juridice sau sediul profesional al persoanei fizice beneficiazã de protecţia conferitã de art. 8 din Convenţie. O altã incriminare nouã va privi violarea confidenţialitãţii datelor cu caracter personal, textul urmãrind sã asigure protecţia acestor date, a cãror manipulare sau divulgare poate, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aduce atingere dreptului la viaţã privatã, ocrotit de art. 8 din Convenţie. e) În materia infracţiunilor contra patrimoniului se vor urmãri în primul rând o reconsiderare a limitelor legale de pedeapsã, în vederea readucerii acestora în limite normale, dar şi o simplificare a reglementãrii prin renunţarea la numeroase variante agravate. În acelaşi timp, cadrul reglementãrii urmeazã a fi completat cu incriminãri noi, cum este cazul abuzului de încredere prin fraudarea creditorilor, al înşelãciunii privind asigurãrile, deturnãrii licitaţiilor publice sau exploatãrii patrimoniale a unei persoane vulnerabile. f) Reglementarea infracţiunilor contra înfãptuirii justiţiei va cunoaşte modificãri importante, justificate şi solicitate de noile realitãţi sociale, şi are ca obiectiv asigurarea legalitãţii, independenţei, imparţialitãţii şi fermitãţii în procesul de înfãptuire a actului de justiţie, prin sancţionarea penalã a faptelor de naturã sã influenţeze grav, sã ignore ori sã submineze autoritatea justiţiei. Pornindu-se de la aceste raţiuni, au fost identificate şi vor fi incriminate o serie de fapte evidenţiate şi în practica judiciarã, care pot afecta semnificativ activitatea de înfãptuire a justiţiei, precum: obstrucţionarea justiţiei, influenţarea declaraţiilor, presiuni asupra justiţiei, compromiterea intereselor justiţiei, sfidarea instanţei, asistenţa şi reprezentarea neloialã sau neexecutarea sancţiunilor penale. În acest capitol urmeazã a fi introduse şi infracţiunea de tãinuire, respectiv aceea de spãlare de bani, într-o redactare îmbunãtãţitã faţã de cea a textului în vigoare. g) Cadrul infracţiunilor de corupţie urmeazã a fi revizuit nu doar prin preluarea în textul Codului a incriminãrilor cuprinse în <>Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, dar şi prin reformularea unor texte. h) Capitolul referitor la infracţiunile de fals urmeazã a fi revizuit prin introducerea unor noi incriminãri, ţinându-se seama de noile modalitãţi de comitere a acestor infracţiuni (falsul informatic, falsificarea de mijloace de platã electronice etc.), dar şi prin reconsiderarea incriminãrilor deja existente, mai ales în privinţa infracţiunilor de fals în înscrisuri. i) Faptele împotriva capacitãţii de apãrare vor cunoaşte o nouã reglementare, ţinându-se cont de prevederile art. 55 şi art. 73 alin. (3) lit. f) din Constituţia României, republicatã, de cele ale <>Legii nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu şi trecerea la serviciul militar pe bazã de voluntariat, cât şi de propunerile Ministerului Apãrãrii. j) Proiectul va reglementa într-o formã complet revizuitã, într-un titlu distinct, infracţiunile de genocid, infracţiunile contra umanitãţii şi infracţiunile de rãzboi. Conform art. 17 din Statutul Curţii Penale Internaţionale (CPI), jurisdicţia Curţii este una complementarã faţã de cea a instanţelor naţionale ale statelor ce au ratificat Statutul. În consecinţã, ca urmare a ratificãrii Statutului de cãtre România prin <>Legea nr. 111/2002 , este necesarã alinierea legislaţiei penale române la standardele Statutului CPI, în scopul facilitãrii exercitãrii propriei competenţe, obiectiv ce va fi atins prin noua reglementare. C. Dispoziţii tranzitorii şi finale Dispoziţiile tranzitorii şi finale vor cuprinde norme privind implicaţiile noii reglementãri asupra legislaţiei penale actuale, urmând a fi prevãzute în mod expres modificãrile, completãrile sau, dupã caz, abrogãrile necesare. Totodatã, va fi prevãzutã data intrãrii în vigoare a Codului penal. În stabilirea acestei date se vor urmãri atât corelarea cu data intrãrii în vigoare a noului Cod de procedurã penalã, cât şi asigurarea intervalului de timp necesar pentru asigurarea cunoaşterii noilor dispoziţii de cãtre destinatarii acestora. În finalul proiectului va fi inseratã menţiunea privind transpunerea normelor comunitare, potrivit dispoziţiilor <>art. 43 din Legea nr. 24/2000 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare. VI. Activitãţile planificate pentru desfãşurarea discuţiilor publice Proiectul Codului penal va fi supus dezbaterilor publice organizate cu societatea civilã, cu presa, cu asociaţii profesionale, cu judecãtori şi procurori de la instanţele din teritoriu, cu reprezentanţi ai Uniunii Naţionale a Barourilor din România, ai Baroului Bucureşti, ai Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, precum şi ai Uniunii Naţionale a Executorilor Judecãtoreşti din România. VII. Concordanţa cu legislaţia comunitarã În vederea îndeplinirii obligaţiilor decurgând din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeanã, proiectul va transpune deciziile-cadru adoptate pânã în prezent de Consiliul Uniunii Europene care au incidenţã în materia dreptului penal substanţial. Este vorba, în principal, despre: - Decizia-cadru 2000/383/JAI a Consiliului din 29 mai 2000 privind consolidarea, prin sancţiuni penale şi de altã naturã, a protecţiei împotriva falsificãrii, cu ocazia introducerii monedei euro, publicatã în Jurnalul Oficial al Comunitãţilor Europene seria L nr. 140 din 14 iunie 2000; - Decizia-cadru 2002/629/JAI a Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de persoane, publicatã în Jurnalul Oficial al Comunitãţilor Europene seria L nr. 203 din 1 august 2002; - Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului din 22 decembrie 2003 privind combaterea exploatãrii sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile, publicatã în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 13 din 20 ianuarie 2004; - Decizia-cadru 2003/568/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind combaterea corupţiei în sectorul privat, publicatã în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 192 din 31 iulie 2003; - Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legãturã cu infracţiunea, publicatã în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005; - Decizia-cadru 2005/222/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind atacurile împotriva sistemelor informatice, publicatã în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 69 din 16 martie 2005; - Decizia-cadru 2002/475/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului, publicatã în Jurnalul Oficial al Comunitãţilor Europene seria L nr. 164 din 22 iunie 2002.
----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
