Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 75.951/01)
În Cauza Viaşu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecãtori, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 18 noiembrie 2008,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 75.951/01) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Gheorghe State Viaşu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 27 februarie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
La 14 iulie 2006, grefierul a fost informat cu privire la decesul reclamantului ce a avut loc la 1 iulie 2006, ulterior despre intenţia fiului sãu, Gheorghe Crinel Viaşu, de a continua procedura în locul acestuia.
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţã judiciarã din oficiu, este reprezentat de Societatea civilã profesionalã de avocaţi "Oancea, Rãduleţu şi Gherghe". Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, Horaţiu-Rãzvan Radu, subsecretar de stat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut cã a avut loc o încãlcare a dreptului sãu de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie, având în vedere imposibilitatea sa de a se bucura de dreptul la despãgubire pentru un teren, în conformitate cu legislaţia internã privind retrocedãrile.
4. La data de 21 septembrie 2004, Curtea a hotãrât sã îi comunice Guvernului cererea. La 12 decembrie 2006, invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotãrât analizarea simultanã a admisibilitãţii şi a temeiniciei cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a nãscut în anul 1924 şi locuia în Drobeta-Turnu Severin.
6. Proprietar al unui teren în suprafaţã de 18,62 ha situat în comuna Cãtunele (judeţul Gorj), reclamantul a fost obligat în anul 1962 sã îl cedeze cooperativei agricole de producţie din Cãtunele, înfiinţatã în cadrul reformei agricole întreprinse de regimul comunist instaurat în anul 1945.
7. În jurul anului 1980, o parte din acest teren a fost destinatã exploatãrii miniere carbonifere din regiune şi cedatã de cooperativã întreprinderii miniere de stat din Motru (denumitã în continuare întreprinderea M.).
A. Restituirea în naturã a unei pãrţi din terenul confiscat
8. Dupã înlãturarea regimului comunist din 22 decembrie 1989, reclamantul a formulat o cerere de restituire a terenului de care fusese deposedat de cãtre statul comunist, întemeiatã pe <>Legea fondului funciar nr. 18/1991 . Ca rãspuns, acesta a primit în proprietate o parte din terenul care îi aparţinuse, restul neputându-i fi restituit întrucât era folosit de o întreprindere de stat.
9. <>Legea nr. 18/1991 a suferit numeroase modificãri (a se vedea mai jos secţiunea referitoare la dreptul intern, paragrafele 30-46). Printre altele, în temeiul modificãrii aduse de <>Legea nr. 169/1997 din 27 octombrie 1997, pentru modificarea şi completarea <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 , suprafaţa de teren ce putea fi restituitã unui particular a fost stabilitã la 50 ha (a se vedea mai jos paragraful 31).
10. Având în vedere numãrul important de cereri de restituire primite de autoritãţi, dar care nu au putut fi admise din lipsã de teren disponibil, <>Legea nr. 18/1991 a fost modificatã din nou la data de 11 ianuarie 2000 prin <>Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale <>Legii nr. 169/1997 . Conform acestei legi, beneficiarilor de decizii de restituire care nu puteau obţine restituirea integralã în naturã din lipsã de teren disponibil li se putea acorda o despãgubire în schimbul pãrţii nerestituite (a se vedea mai jos paragraful 34).
11. La începutul anului 2000, deoarece nu beneficiase încã de restituirea întregului teren, reclamantul a depus mai multe cereri suplimentare de acordare a unui alt teren echivalent sau, în lipsa restituirii, de despãgubire pentru partea nerestituitã, şi anume pentru 16,63 ha.
El arãta cã parcela de teren era folositã de întreprinderea M. şi cã prin expertize independente s-a constatat cã terenul nu mai era exploatabil în scopuri agricole din cauza deşeurilor carbonifere depuse pe acesta.
B. Deciziile de restituire a restului terenului
12. La data de 14 iunie 2000, Primãria Cãtunele l-a informat pe reclamant despre decizia comisiei locale pentru aplicarea <>Legii nr. 1/2000 de a-i restitui o parcelã de teren în suprafaţã de 10,42 ha sau, în lipsa unui teren disponibil, cu privire la dreptul sãu de a beneficia de o despãgubire pecuniarã. Ulterior, reclamantului i s-a confirmat dreptul de restituire a unei alte parcele de 6,21 ha.
13. Într-o adresã trimisã reclamantului la 19 septembrie 2000, primãria i-a confirmat din nou faptul cã avea dreptul sã primeascã în proprietate terenul respectiv.
14. Deoarece reclamantul a solicitat executarea efectivã a deciziilor de restituire şi punerea sa în posesie, la data de 6 octombrie 2000, Primãria Cãtunele l-a informat cã nu mai are teren disponibil şi, prin urmare, cã incumba întreprinderii M., care folosea întregul teren ce îi aparţinuse reclamantului, obligaţia de a-l despãgubi.
15. Mai multe cereri de despãgubire trimise de reclamant întreprinderii M. în luna august 2000 au fost respinse, aceasta pretextând în primã fazã cã reclamantul nu îi comunicase documentele care îi dãdeau dreptul la restituire, iar ulterior, cã terenul în discuţie nu îi putea fi restituit deoarece era folosit pentru exploatarea cãrbunelui.
16. În mai multe adrese de rãspuns, reclamantul a precizat cã solicitã despãgubiri pentru terenul care nu îi putea fi restituit.
17. Prin mai multe adrese datate 19, 20 şi 30 octombrie 2000, reclamantul a fost informat de autoritãţi şi de întreprinderea M. cã nu fusese adoptatã nicio prevedere legalã care sã precizeze modalitãţile şi mijloacele prin care trebuia sã se facã despãgubirea prevãzutã de <>Legea nr. 1/2000 şi cã, prin urmare, nu îi putea fi acordatã nicio despãgubire.
18. La intervale regulate de timp, reclamantul s-a adresat Prefecturii Gorj, solicitând sã îi fie plãtite despãgubirile menţionate în <>Legea nr. 1/2000 . Prin adresele din 6 martie, 31 august, 10 şi 12 septembrie 2001 şi 30 ianuarie 2002, prefectul judeţului Gorj i-a comunicat cã, în lipsa dispoziţiilor de aplicare a <>Legii nr. 1/2000 , nu îi putea fi plãtitã nicio despãgubire, dar l-a asigurat cã aceste prevederi urmau sã fie adoptate foarte curând de cãtre Guvern.
19. Prin adresele din 31 august şi 10 septembrie 2001, prefectul a confirmat creanţa reclamantului pentru un teren în suprafaţã totalã de 16,63 ha şi i-a recomandat sã îşi înscrie creanţa pe care o avea împotriva statului în tabelul menţionat în regulamentul de aplicare a <>Legii nr. 18/1991 , cu modificãrile sale ulterioare.
20. Reclamantul s-a conformat. Prin douã decizii administrative din 5 aprilie şi 17 mai 2002, comisia judeţeanã pentru aplicarea <>Legii nr. 18/1991 a validat înscrierea creanţelor datorate de stat reclamantului pentru cele douã parcele în suprafaţã de 10,42 ha şi, respectiv, 6,21 ha, în tabelul creanţelor întocmit conform <>Legii nr. 1/2000 .
C. Cererile de executare a creanţelor reclamantului împotriva statului
21. Deoarece nu primise încã nicio despãgubire, reclamantul a continuat sã trimitã memorii autoritãţilor, solicitând plata creanţelor care îi erau datorate pentru terenul nerestituit, în suprafaţã totalã de 16,63 ha.
22. Aceste memorii au fost adresate Prefecturii Judeţului Gorj, care l-a informat pe reclamant prin adresele din 24 ianuarie, 31 martie, 2 aprilie, 16 mai, 12 septembrie şi 29 octombrie 2003 despre clasarea cererilor sale, având în vedere caracterul lor repetitiv.
23. La 10 decembrie 2003 şi 27 ianuarie 2004, Ministerul Administraţiei Publice i-a transmis un rãspuns similar.
24. La 15 august 2003, Ministerul Finanţelor l-a informat pe reclamant cã <>Legea nr. 389/2002 prelungise pânã la data de 30 iunie 2004 termenul de punere în aplicare a <>Legii nr. 1/2000 .
25. Într-o cerere adresatã prefectului judeţului Gorj la data de 20 octombrie 2004, reclamantul a solicitat sã i se acorde suma de 1.000 euro pe hectar de teren nerestituit, despãgubiri pentru perioada în care nu a putut beneficia de teren, începând cu intrarea în vigoare a <>Legii nr. 1/2000 , actualizarea acestor sume ţinându-se cont de nivelul inflaţiei din perioada 2000-2004, care s-a ridicat, conform Institutului Naţional de Statisticã, la 262,7%, precum şi daune morale.
Cu aceastã ocazie, el s-a plâns de metoda de calcul a valorii terenurilor, stabilitã prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.546/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modul de stabilire a valorii terenurilor arabile şi a celor forestiere, sursele financiare şi modalitãţile de platã cãtre foştii proprietari, de aplicare a <>art. 40 din Legea nr. 1/2000 , care avea ca rezultat diminuarea drasticã a valorii terenurilor, deoarece avea ca bazã preţul cerealelor la bursa din Chicago, în loc sã ţinã cont de preţurile practicate în cadrul Uniunii Europene. El a concluzionat cã preţul terenului sãu, evaluat de autoritãţi la suma de 391 euro pe hectar, nu era un preţ serios.
26. Astfel cum reiese dintr-o adresã depusã de Guvern la data de 21 martie 2007, Prefectura Gorj l-a informat pe acesta la 12 martie 2007 cã fosta întreprindere M., redenumitã ulterior Societatea Naţionalã a Lignitului Oltenia (SNLO), efectua lucrãri pentru a putea reda circuitului agricol terenuri aflate în administrarea sa. Prin urmare, reclamantului i se puteau restitui în naturã, înainte de sfârşitul anului 2007, terenurile la care avea dreptul, astfel încât creanţele pe care acesta le avea împotriva statului nu mai erau exigibile.
27. În prezent, terenul nu a fost încã restituit. Nici reclamantul, decedat la data de 1 iulie 2006, nici fiul sãu, moştenitor unic, nu au primit vreo sumã cu titlu de despãgubire.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
A. Constituţia
28. Prevederile relevante din Constituţia României sunt urmãtoarele:
ARTICOLUL 1
Statul român
"[...]
(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie."
ARTICOLUL 44
Dreptul de proprietate privatã
"[...]
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauzã de utilitate publicã, stabilitã potrivit legii, cu dreaptã şi prealabilã despãgubire.
[...]
(5) Pentru lucrãri de interes general, autoritatea publicã poate folosi subsolul oricãrei proprietãţi imobiliare, cu obligaţia de a despãgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autoritãţii.
(6) Despãgubirile prevãzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţã, prin justiţie."
ARTICOLUL 52
Dreptul persoanei vãtãmate de o autoritate publicã
"(1) Persoana vãtãmatã într-un drept al sãu ori într-un interes legitim, de o autoritate publicã, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptãţitã sã obţinã recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
[...]"
ARTICOLUL 108
Actele Guvernului
"(1) Guvernul adoptã hotãrâri şi ordonanţe.
(2) Hotãrârile se emit pentru organizarea executãrii legilor.
(3) Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevãzute de aceasta.
[...]"
ARTICOLUL 115
Delegarea legislativã
"(1) Parlamentul poate adopta o lege specialã de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data pânã la care se pot emite ordonanţe.
(3) Dacã legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobãrii Parlamentului, potrivit procedurii legislative, pânã la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.
[...]
(7) Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobã sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale cãror efecte au încetat potrivit alineatului (3).
[...]"
B. Prevederile legale relevante care abiliteazã Guvernul sã emitã ordonanţe de urgenţã
29. În 2007, Parlamentul s-a reunit în douã sesiuni, 5 februarie-28 iunie şi 3 septembrie-20 decembrie 2007. În afara acestor sesiuni, Guvernul a fost abilitat sã emitã ordonanţe astfel: pentru perioada 1 ianuarie-5 februarie 2007, prin <>Legea nr. 502/2006 , şi pentru perioada 26 iulie-3 septembrie 2007, prin <>Legea nr. 266/2007 .
C. Prevederile privind dreptul la restituirea terenurilor agricole
30. Dupã cãderea regimului comunist, în decembrie 1989, au fost adoptate mai multe legi privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naţionalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Dreptul la restituirea terenurilor a fost stabilit prin <>Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, intratã în vigoare la data de 20 februarie 1991. Astfel, foştilor proprietari de terenuri trecute în proprietatea statului sau a cooperativelor agricole li s-a acordat dreptul la restituire în limita a 10 ha, iar în caz de nerestituire în naturã a terenului respectiv, acordarea în proprietate a unui teren echivalent având aceeaşi suprafaţã. Decizia de restituire trebuia luatã, la cererea beneficiarului, de cãtre o comisie localã de pe lângã primãria locului de restituire şi, în caz de contestaţie, de cãtre o comisie judeţeanã de pe lângã prefecturã. În caz de contestaţie a deciziei comisiei judeţene, instanţele erau competente sã soluţioneze litigiile rezultate din aplicarea acestei legi.
31. <>Legea nr. 18/1991 a fost modificatã pânã în prezent prin mai mult de 70 de acte normative. Astfel, au fost modificate de mai multe ori atât întinderea dreptului la retrocedare, care a crescut de o manierã continuã, ajungând la suprafaţa de 50 ha pentru o persoanã fizicã, cât şi procedurile de retrocedare: termenele de depunere a cererilor, procedura de analizã a cererii, procedura de acordare a titlurilor de proprietate, organismele competente pentru restituirea proprietãţilor, compunerea şi funcţionarea lor, stabilirea despãgubirii în caz de nerestituire şi organismele competente în aceastã privinţã etc. Toate aceste schimbãri au avut o aplicare imediatã, afectând astfel soarta cererilor deja depuse, dar nesoluţionate.
32. Au fost operate modificãri esenţiale în luna octombrie 1997 prin <>Legea nr. 169/1997 , în luna ianuarie 2000 prin <>Legea nr. 1/2000 şi în luna iulie 2005 prin <>Legea nr. 247/2005 .
33. <>Legea nr. 169/1997 din 27 octombrie 1997 a stabilit dreptul la restituire pentru 50 ha de teren pentru o persoanã fizicã, restituirea trebuind sã se facã fie pe vechiul amplasament, fie în altã parte, în funcţie de disponibilitãţile comunei. Celor cãrora li se restituiserã deja suprafeţe de pânã la 10 ha în temeiul <>Legii nr. 18/1991 li s-a acordat un nou termen pentru a solicita diferenţa de pânã la 50 ha.
34. <>Legea nr. 1/2000 din 11 ianuarie 2000, intratã în vigoare la data de 15 ianuarie 2000, a dispus acordarea unei despãgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în naturã. Mai mult, a fost acordat un nou termen persoanelor care nu au formulat nicio cerere de restituire pentru diferenţa peste 10 ha în temeiul <>Legii nr. 169/1997 . Prevederile relevante ale acestei legi sunt urmãtoarele:
ARTICOLUL 3
"[...]
(3) În situaţia în care nu se poate face reconstituirea dreptului de proprietate integral [...] se vor acorda despãgubiri pentru diferenţa de teren neretrocedat.
(4) Despãgubirile se vor acorda începând cu suprafeţele cele mai mici care nu pot fi retrocedate.
[...]"
ARTICOLUL 4
"(1) Pentru terenurile (...) foste proprietãţi ale persoanelor fizice, care au trecut în proprietatea statului în mod abuziv şi se gãsesc incluse în diverse amenajãri hidrotehnice, de hidroamelioraţii sau de altã naturã, se restituie, în condiţiile legii, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora suprafeţe echivalente constituite din rezerva existentã la comisiile locale, iar în situaţia în care aceste suprafeţe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeaşi localitate. În localitãţile în care compensarea nu este posibilã se vor acorda despãgubiri foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, în condiţiile legii.
(...)"
ARTICOLUL 40
"Pentru toate terenurile agricole şi forestiere solicitate prin cereri întemeiate, aprobate de organele competente, înregistrate în termenele şi cu procedura prevãzute de <>Legea nr. 18/1991 , modificatã şi completatã prin <>Legea nr. 169/1997 , care nu au putut fi retrocedate (...), Guvernul va stabili prin hotãrâre modul de evaluare a terenurilor, sursele financiare şi modalitãţile de platã cãtre foştii proprietari, în termen de 45 de zile de la data intrãrii în vigoare a prezentei legi."
35. În pofida prevederilor <>art. 40 din Legea nr. 1/2000 , nu a fost adoptatã nicio hotãrâre în termen de 45 de zile din momentul intrãrii în vigoare a acestei legi, la data de 15 ianuarie 2000.
36. Regulamentul de aplicare a <>Legii nr. 18/1991 a fost modificat prima oarã la data de 17 martie 2000, având în vedere prevederile <>Legii nr. 1/2000 . A fost introdus un tabel al creanţelor împotriva statului, rezultate din legile privind retrocedãrile, în care autoritãţile trebuiau sã înscrie numele beneficiarilor unei decizii de retrocedare care nu poate fi executatã, precum şi valoarea despãgubirilor datorate pentru terenul nerestituit. Regulamentul a fost modificat de mai multe ori, printre altele în decembrie 2001 şi în august 2005.
37. Mai multe acte normative adoptate în perioada august 2000-iunie 2002 au prelungit pânã în iulie 2004 termenul acordat Guvernului pentru finanţarea retrocedãrilor şi a despãgubirilor acordate în conformitate cu <>Legea nr. 18/1991 privind retrocedãrile.
La data de 23 septembrie 2004, Guvernul a adoptat <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.546/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modul de stabilire a valorii terenurilor arabile şi a celor forestiere, sursele financiare şi modalitãţile de platã cãtre foştii proprietari, care stabilea normele de aplicare a <>art. 40 din Legea nr. 1/2000 . Intratã în vigoare în luna octombrie 2004, aceastã hotãrâre stabilea metoda de evaluare a terenurilor în scopul acordãrii de despãgubiri în temeiul legilor privind retrocedãrile de terenuri agricole. Conform art. 2 din aceastã hotãrâre, sumele necesare pentru plata de despãgubiri trebuiau transferate în fiecare an din bugetul de stat judeţelor.
38. La data de 19 iulie 2005 a fost adoptatã <>Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente, care a modificat în mod substanţial <>Legea nr. 18/1991 . Astfel, proprietarilor le-a fost acordat un nou termen pentru a formula cereri suplimentare pentru suprafeţele nerestituite în temeiul <>Legii nr. 18/1991 , procedura de analizã a cererilor a fost modificatã şi au fost înfiinţate noi organisme competente în vederea analizãrii cererilor şi acordãrii titlurilor de proprietate şi a despãgubirilor.
În titlul VII, legea stabilea principiul conform cãruia despãgubirea datoratã trebuia sã fie "justã şi echitabilã, în raport cu practica jurisdicţionalã internã şi internaţionalã având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despãgubiri pentru imobile preluate în mod abuziv de statul român" [art. 4 lit. a)], în lipsa oricãrui plafon care sã limiteze aceste despãgubiri [art. 4 lit. b)].
De asemenea, legea definea sursele din care urmau sã fie finanţate plãţile despãgubirilor, procedurile de urmat pentru stabilirea sumei şi pentru plata efectivã a despãgubirilor. Rolul decizional al comisiei judeţene pentru aplicarea <>Legii nr. 18/1991 , competentã în ultimã instanţã a pronunţa decizii de retrocedare şi de acordare a despãgubirilor (a se vedea paragraful 30 de mai sus), a fost anulat. Comisiilor judeţene li s-a acordat numai un rol de transmitere a cererii beneficiarului la Comisia centralã pentru stabilirea despãgubirilor (Comisia centralã), care trebuia înfiinţatã. Acestei comisii, în cadrul cãreia a fost înfiinţatã Autoritatea Naţionalã pentru Restituirea Proprietãţilor (ANRP), i s-a acordat competenţa de a valida sumele finale de platã şi de a emite titluri de proprietate sau de platã, la propunerea unor "evaluatori desemnaţi" pentru a stabili valoarea bunurilor (art. 16).
În vederea plãţii despãgubirilor acordate de Comisia centralã în baza legilor privind retrocedãrile, a fost înfiinţat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare, numit Fondul Proprietatea.
<>Art. 12 alin. (4) din Legea nr. 247/2005 prevedea ca Fondul Proprietatea sã adopte, în cel mult 30 de zile de la înfiinţarea sa, mãsurile necesare în vederea cotãrii la Bursã a acţiunilor sale, pentru ca beneficiarii deciziilor de despãgubire emise în baza legilor privind retrocedãrile sã poatã sã le vândã şi sã încaseze preţul în orice moment.
39. La data de 15 septembrie 2005, Guvernul a adoptat regulamentul de aplicare a <>Legii nr. 247/2005 .
40. Fondul Proprietatea a fost înfiinţat în luna decembrie 2005, capitalul sãu fiind constituit în majoritate din active ale statului în diferite întreprinderi. Pânã în prezent, acţiunile Fondului Proprietatea nu au fost cotate la Bursã.
41. <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 136/2006 din 22 decembrie 2006 pentru completarea <>Legii nr. 263/2006 privind aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 209/2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul proprietãţii sublinia în expunerea sa de motive în special cã "Autoritatea Naţionalã pentru Restituirea Proprietãţilor, prin Corpul de Control, constatã cã în teritoriu se întâmpinã dificultãţi în aplicarea legislaţiei, ceea ce pericliteazã punerea în posesie a proprietarilor de drept şi îndeplinirea obligaţiilor ce revin statului român în angajamentele internaţionale asumate [...]", şi a hotãrât, pentru a asigura egalitatea între toate persoanele, alese sau numite, ce ocupã o funcţie de demnitate publicã, din administraţia publicã centralã sau localã, implicate în mod direct în aplicarea actelor normative în materie de restituire, sã le acorde, în regim de urgenţã, un spor lunar de dificultate de pânã la 50% din indemnizaţia corespunzãtoare funcţiei respective sau din salariul de încadrare.
42. Din luna iulie 2005, <>Legea nr. 247/2005 a fost modificatã de mai mult de 10 ori, atât în ceea ce priveşte funcţionarea şi finanţarea Fondului Proprietatea, cât şi cu privire la modalitãţile de calcul şi procedurile de acordare a despãgubirilor.
43. La data de 28 iunie 2007, Guvernul a adoptat <>Ordonanţa de urgenţã nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despãgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, care a operat o modificare importantã a organizãrii şi funcţionãrii Fondului Proprietatea. Printre altele, aceastã ordonanţã a acordat beneficiarilor de decizii de despãgubire în acţiuni la Fondul Proprietatea posibilitatea de a primi o parte din cuantumul sumei sub formã de despãgubire bãneascã.
Adoptatã fãrã aprobarea Parlamentului sub forma unei legi de abilitare, <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 81/2007 nu a fost aprobatã de Parlament conform procedurii prevãzute la art. 115 § 7 din Constituţie (a se vedea mai sus paragraful 28).
44. La 6 februarie 2008, Guvernul a modificat regulamentul de aplicare a <>Legii nr. 247/2005 pentru a ţine cont de modificãrile aduse de <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 81/2007 .
45. Conform unei informãri transmise de Guvern Curţii, pânã la data de 7 decembrie 2007 Comisia centralã eliberase 5.188 de titluri de despãgubire, dintre care 506 au fost executate efectiv de ANRP.
46. În lipsa unor statistici globale oficiale, organizaţia neguvernamentalã "Societatea Academicã din România" a efectuat un studiu asupra situaţiei cererilor de retrocedare, pe care l-a publicat în septembrie 2008. Potrivit acestui raport, mai mult de 200.000 de cereri de retrocedare fuseserã depuse la nivelul întregii ţãri, dintre care numai 46.000 fuseserã transmise, pânã la data raportului, de cãtre autoritãţile locale la ANRP. Aceasta acordase despãgubiri cãtre 3.620 de persoane. Raportul a scos în evidenţã faptul cã peste 30.000 de dosare referitoare la legile privind retrocedãrile se aflau pe rolul instanţelor din municipiul Bucureşti.
D. Jurisprudenţa internã în materie de retrocedãri
47. Pânã în septembrie 2004, ţinând cont de numãrul tot mai mare de cereri formulate de beneficiarii unei decizii de retrocedare în naturã care nu putea fi executatã şi având în vedere lipsa unei hotãrâri care sã stabileascã modul de calcul al valorii terenurilor, mai multe instanţe judecãtoreşti au stabilit valoarea despãgubirilor care trebuiau plãtite, bazându-se pe expertize şi aplicând prin analogie prevederi în materie de expropriere. Ele au dispus ca autoritãţile sã plãteascã despãgubirile astfel stabilite.
Unele dintre aceste hotãrâri judecãtoreşti au fost desfiinţate de instanţele superioare, care au statuat cã, în lipsa unei hotãrâri a Guvernului, instanţele nu erau competente sã procedeze la evaluarea bunurilor care trebuiau restituite.
48. Printr-o decizie din 4 aprilie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat cã, în lipsa unui rãspuns din partea autoritãţilor administrative, stabilirea de cãtre instanţe, dupã ce au dispus efectuarea unei expertize, a valorii despãgubirilor datorate era conformã cu <>Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care le acordase instanţelor competenţa exclusivã de a soluţiona litigiile rezultate din aplicarea acestui act normativ. Mai mult, acest lucru permitea "sancţionarea lipsei de diligenţã a instituţiilor abilitate sã rezolve notificarea".
În opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o astfel de interpretare se justificã având în vedere responsabilitatea acordatã instanţelor judecãtoreşti, instituitã de procedura specialã, şi este dedusã "din voinţa legiuitorului, care a dorit o rezolvare rapidã care sã elimine cât mai curând posibil echivocul situaţiilor juridice incerte şi sã repare prejudiciile cauzate de mãsurile abuzive ale statului comunist" (Decizia nr. 3.541/2006).
49. Totuşi, printr-un reviriment parţial al jurisprudenţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat într-o Decizie din 9 martie 2007 cã instanţele nu sunt competente sã stabileascã valoarea despãgubirilor care urmau sã le fie plãtite beneficiarilor unei decizii de retrocedare. Instanţa supremã a statuat cã aceastã regulã nu comportã decât o singurã excepţie: situaţia în care beneficiarii obţinuserã, anterior intrãrii în vigoare a <>Legii nr. 247/2005 , o dispoziţie administrativã ce stabileşte cuantumul despãgubirilor, aceştia având posibilitatea de a o contesta în faţa unei instanţe, care este competentã sã modifice cuantumul şi sã stabileascã ea însãşi valoarea despãgubirilor datorate (Decizia nr. 2.230/2007 din 9 martie 2007).
Pe de altã parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat cã o decizie administrativã care stabileşte valoarea despãgubirilor datorate nu este executorie, întrucât trebuia transmisã Comisiei centrale (a se vedea mai sus paragraful 37), singura autoritate competentã sã valideze cuantumul despãgubirilor şi sã emitã titlurile de platã (Decizia nr. 1.685 din 21 februarie 2007).
Cu toate acestea, câteva luni mai târziu, Curtea de Apel Constanţa a fãcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a constatat cã statul român nu îşi îndeplinise obligaţia pozitivã de a reacţiona în timp util şi de o manierã coerentã în raport cu problema de interes general a retrocedãrii bunurilor trecute în patrimoniul statului prin efectul decretelor de naţionalizare. Ea a statuat, prin urmare, cã atunci când restituirea în naturã a unui imobil nu era posibilã în temeiul <>Legii nr. 10/2001 statul trebuia sã acorde despãgubiri beneficiarului dreptului de restituire, acoperindu-i integral prejudiciul suferit. Pe cale de consecinţã, ea a dispus ca statul sã îi plãteascã beneficiarului dreptului de restituire preţul bunului la valoarea de piaţã (Decizia nr. 520/C din 3 decembrie 2007).
III. Textele Consiliului Europei
50. În Rezoluţia sa R(2004)3 privind hotãrârile care ridicã o problemã structuralã subsecventã, adoptatã la 12 mai 2004, Comitetul Miniştrilor a arãtat urmãtoarele:
"Comitetul de Miniştri, în temeiul art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,
considerând cã scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare apropiere între membrii sãi şi cã unul dintre mijloacele cele mai importante pentru a atinge acest obiectiv este apãrarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale,
reafirmându-şi convingerea potrivit cãreia Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (denumitã în continuare Convenţia) trebuie sã rãmânã principalul punct de referinţã în domeniul protecţiei drepturilor omului în Europa şi reamintind angajamentul sãu de a lua mãsuri pentru a asigura eficienţa pe termen lung a sistemului de control instituit prin Convenţie,
reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit prin Convenţie, care presupune, conform art. 1, ca drepturile şi libertãţile garantate de Convenţie sã fie protejate mai întâi prin dreptul intern şi aplicate de autoritãţile naţionale,
exprimându-şi satisfacţia în aceastã privinţã pentru faptul cã astãzi Convenţia face parte din ordinea juridicã internã a tuturor statelor membre,
reamintind cã, în virtutea art. 46 din Convenţie, înaltele pãrţi contractante se angajeazã sã respecte hotãrârile definitive ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumitã în continuare Curtea) în litigiile în care sunt pãrţi şi cã hotãrârea definitivã a Curţii este transmisã Comitetului Miniştrilor care supravegheazã punerea sa în executare,
subliniind interesul de a ajuta statul în cauzã sã identifice problemele subsecvente şi mãsurile necesare pentru punerea în executare,
considerând cã punerea în aplicare a hotãrârilor ar fi uşuratã dacã existenţa unei probleme sistemice ar fi deja identificatã în hotãrârea Curţii,
pãstrând spiritul observaţiilor fãcute asupra acestei probleme de cãtre însãşi Curtea cu ocazia sesiunii Comitetului Miniştrilor din 7 noiembrie 2002,
invitã Curtea:
I. în mãsura posibilitãţilor, sã identifice în hotãrârile în care constatã o încãlcare a Convenţiei ceea ce, în opinia sa, ridicã o problemã structuralã subsecventã şi originea acestei probleme, în special atunci când ea este susceptibilã a da naştere unor numeroase cereri, astfel încât sã ajute statele sã gãseascã soluţia potrivitã şi Consiliul Miniştrilor sã supravegheze executarea hotãrârilor;
II. sã semnaleze în special orice hotãrâre care cuprinde indicaţii cu privire la existenţa unei probleme structurale şi originea acestei probleme, nu numai statului în cauzã şi Comitetului Miniştrilor, ci şi Adunãrii Parlamentare, secretarului general al Consiliului Europei şi comisarului pentru drepturile omului din cadrul Consiliului Europei, şi sã semnaleze într-un mod adecvat aceste hotãrâri în baza de date a Curţii."
51. Recomandarea Comitetului Miniştrilor Rec(2004)6 privind îmbunãtãţirea cãilor de recurs interne, adoptatã la data de 12 mai 2004, are urmãtorul conţinut:
"Comitetul Miniştrilor, în temeiul art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,
considerând cã scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare apropiere între membrii sãi şi cã unul dintre mijloacele cele mai importante pentru a atinge acest obiectiv este apãrarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale,
reafirmându-şi convingerea potrivit cãreia Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (denumitã în continuare Convenţia) trebuie sã rãmânã principalul punct de referinţã în domeniul protecţiei drepturilor omului în Europa şi reamintind angajamentul sãu de a lua mãsuri pentru a asigura eficienţa pe termen lung a sistemului de control instituit prin Convenţie,
reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit prin Convenţie, care presupune, conform art. 1, ca drepturile şi libertãţile garantate prin Convenţie sã fie protejate mai întâi prin dreptul intern şi aplicate de autoritãţile naţionale,
exprimându-şi satisfacţia în aceastã privinţã pentru faptul cã astãzi Convenţia face parte din ordinea juridicã internã a tuturor statelor membre,
subliniind cã, astfel cum prevede art. 13 din Convenţie, statele membre s-au angajat ca orice persoanã care poate pretinde, de o manierã justificatã, o încãlcare a drepturilor şi libertãţilor sale consacrate în Convenţie sã aibã dreptul la o cale de recurs eficientã în faţa unei instanţe naţionale,
reamintind cã, dincolo de obligaţia de a asigura existenţa unor astfel de cãi de recurs eficiente în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumitã în continuare Curtea), statele au obligaţia generalã de a remedia problemele care stau la baza încãlcãrilor constatate,
subliniind cã este de datoria statelor membre sã ia mãsuri în vederea asigurãrii eficienţei în drept şi în practicã a cãilor de recurs interne şi pentru ca acestea sã fie susceptibile sã conducã la o hotãrâre care sã vizeze temeinicia cererii şi la un remediu adecvat al oricãrei încãlcãri constatate,
luând notã de faptul cã natura şi numãrul cererilor aduse în faţa Curţii şi hotãrârile pe care aceasta le pronunţã demonstreazã mai mult ca oricând necesitatea ca statele membre sã se asigure de o manierã eficace şi conformã normelor în vigoare cã aceste cãi de atac existã în orice situaţie, în special în cazul duratei excesive a procedurilor jurisdicţionale,
apreciind cã disponibilitatea cãilor de recurs interne eficiente pentru toate afirmaţiile justificabile referitoare la încãlcãri ale Convenţiei ar trebui sã permitã reducerea volumului de muncã al Curţii, datoritã, pe de o parte, reducerii numãrului de cauze care îi parvin şi, pe de altã parte, faptului cã tratarea circumstanţialã a cauzelor pe plan naţional este capabilã sã simplifice analiza lor ulterioarã de cãtre Curte,
subliniind faptul cã îmbunãtãţirea cãilor de recurs la nivel naţional, în special cu privire la cauzele repetitive, ar trebui sã contribuie la reducerea volumului de muncã al Curţii,
recomandã statelor membre, ţinând cont de exemplele de bunã practicã din anexã:
I. sã se asigure, printr-o urmãrire constantã, în lumina jurisprudenţei Curţii, cã existã cãi de recurs interne pentru orice persoanã care pretinde într-un mod justificabil o încãlcare a Convenţiei şi cã aceste cãi de recurs sunt efective, în mãsura în care sunt susceptibile sã conducã la o hotãrâre care sã vizeze temeinicia cererii şi la un remediu adecvat al oricãrei încãlcãri constatate;
II. sã reanalizeze, în urma hotãrârilor Curţii care constatã nereguli structurale sau generale în dreptul sau practica statului, caracterul efectiv al cãilor de recurs interne existente şi, dacã este cazul, sã implementeze cãi de recurs efective pentru a evita aducerea în faţa Curţii a unor cauze repetitive;
III. sã acorde o atenţie deosebitã, în cadrul pct. I şi II de mai sus, existenţei unor cãi de recurs efective în cazul în care se pretinde într-un mod justificabil durata excesivã a procedurilor jurisdicţionale.
Îl însãrcineazã pe secretarul general al Consiliului Europei sã utilizeze mijloacele necesare pentru a putea acorda asistenţa adecvatã statelor membre, pentru a le ajuta sã punã în aplicare prezenta recomandare."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
52. Reclamantul se plânge de faptul cã pânã în prezent nu s-a putut bucura de dreptul la despãgubire, astfel cum a fost recunoscut prin cele douã decizii din 5 aprilie şi 17 mai 2002 ale Comisiei judeţene pentru aplicarea <>Legii nr. 18/1991 , cu încãlcarea dreptului sãu la respectarea bunurilor. Acesta invocã art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
53. Guvernul se opune acestor susţineri.
A. Asupra admisibilitãţii
54. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea observã cã nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
55. Reclamantul considerã cã, în general, statul român a încãlcat de douã ori dreptul la respectarea bunurilor beneficiarilor legilor privind retrocedãrile: în primul rând, prin faptul cã a schimbat în mod repetat procedurile stabilite de aceste legi şi, în al doilea rând, prin faptul cã a omis sã adopte cu celeritate regulamente de aplicare, drept care pãrţile interesate nu au putut sã intre în posesia bunurilor lor sau sã încaseze despãgubiri o perioadã îndelungatã.
Potrivit afirmaţiilor reclamantului, dreptul sãu la restituire sau despãgubire este un drept patrimonial protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece dreptul sãu de creanţã împotriva statului a fost recunoscut fãrã echivoc de toate autoritãţile.
Din momentul în care statul a stabilit condiţiile care trebuiau întrunite pentru a beneficia de dreptul la retrocedare ar fi trebuit adoptate rapid reguli care sã permitã exercitarea acestui drept. În caz contrar, el ar fi trebuit sã fie autorizat fie sã negocieze valoarea despãgubirilor în schimbul terenului sãu, fie sã obţinã aceste despãgubiri pe cale judiciarã. Or, pe lângã faptul cã modificãrile repetate ale procedurilor de stabilire şi acordare a despãgubirilor au afectat în mod substanţial dreptul sãu, transformându-l într-un drept iluzoriu, în plus, aceste proceduri au încãlcat regulile cu caracter general cuprinse în art. 44 şi 52 din Constituţie.
În ultimul rând, reclamantul aratã cã, pânã în prezent, nu a încasat vreo despãgubire în schimbul terenului sãu şi nici nu a putut sã obţinã vreo despãgubire care sã acopere prejudiciul ce rezultã din imposibilitatea de a-şi exercita dreptul la restituirea proprietãţii din anul 2000 pânã astãzi.
56. Guvernul nu contestã faptul cã dreptul reclamantului la o despãgubire îşi are originea în deciziile administrative din 5 aprilie şi 17 mai 2002. Cu toate acestea, valoarea despãgubirilor ar fi trebuit sã fie stabilitã prin mãsuri de aplicare a legilor privind restituirea proprietãţilor, pe care Guvernul s-a angajat sã le adopte cel târziu la data de 30 iunie 2004. Aceste mãsuri au fost în cele din urmã adoptate prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.546/2004 . Pe cale de consecinţã, Guvernul apreciazã cã interesul patrimonial de care dispunea reclamantul nu putea fi executoriu înainte de adoptarea acestei ultime hotãrâri. Mai mult decât atât, întrucât nici valoarea despãgubirii şi nici data la care trebuia efectuatã plata nu au fost stabilite în cazul reclamantului, creanţa acestuia nu este nici exigibilã, nici certã în sensul legii interne şi, prin urmare, nu constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
57. Guvernul considerã cã prezenta cauzã nu poate fi comparatã cu Cauza Broniowski împotriva Poloniei ([MC], nr. 31.443/96, CEDO 2004-V), deoarece, contrar autoritãţilor poloneze, care, prin atitudinea lor, au impus limitãri succesive ale dreptului reclamantului de a beneficia de o creanţã împotriva statului, transformându-l astfel într-un drept iluzoriu şi afectându-i însãşi substanţa, autoritãţile române şi-au îndeplinit obligaţia de a crea un cadru legislativ pentru punerea în aplicare a dreptului reclamantului de a încasa despãgubirile. Mai mult, toate actele normative adoptate în aplicarea <>art. 40 din Legea nr. 1/2000 stabilesc o metodã obiectivã de calcul al despãgubirilor, bazându-se pe practica economicã la nivel internaţional, şi anume preţul mediu al cerealelor la bursa din Chicago. Prin urmare, nivelul despãgubirilor astfel fixate poate fi considerat rezonabil.
În orice caz, Guvernul considerã cã întârzierea în stabilirea despãgubirilor pe care reclamantul este îndreptãţit sã le primeascã este justificatã, aşadar "necesarã într-o societate democraticã", din cauza dificultãţii reorganizãrii agriculturii în urma legilor privind retrocedãrile, reorganizare în care au fost implicate mai multe ministere: Ministerul Internelor şi Administraţiei, Ministerul Agriculturii, Pãdurilor şi Dezvoltãrii Rurale, precum şi Ministerul Finanţelor Publice.
În esenţã, Guvernul apreciazã cã reclamantul nu s-a aflat niciodatã într-o stare de incertitudine în ceea ce priveşte dreptul sãu, care nu a devenit niciodatã iluzoriu sau lipsit de orice conţinut.
2. Aprecierea Curţii
A. Asupra existenţei unei ingerinţe în dreptul la respectarea "bunurilor" reclamantului
58. Curtea reaminteşte cã, în conformitate cu jurisprudenţa sa, un reclamant nu poate susţine o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie decât în mãsura în care deciziile pe care le contestã se referã la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale inclusiv, în anumite situaţii bine stabilite, creanţe al cãror titular demonstreazã cã acestea au o bazã suficientã în dreptul intern şi în virtutea cãrora reclamantul poate pretinde cã are cel puţin o "speranţã legitimã" sã obţinã exercitarea efectivã a unui drept de proprietate (a se vedea Draon împotriva Franţei [MC], nr. 1.513/03, § 65, CEDO 2005-IX).
De asemenea, Curtea a mai afirmat cã speranţa de a obţine recunoaşterea subzistenţei unui fost drept de proprietate ce s-a aflat o perioadã lungã de timp în imposibilitate de exercitare efectivã nu poate fi consideratã un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. De acelaşi regim beneficiazã şi o creanţã condiţionalã care se stinge prin nerealizarea condiţiei (Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, § 83, CEDO 2001-VIII).
În schimb, atunci când un stat contractant, dupã ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptã o legislaţie care prevede restituirea totalã sau parţialã a bunurilor confiscate de cãtre unui regim anterior, o legislaţie similarã poate fi consideratã ca şi cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire. Acelaşi principiu se poate aplica şi în privinţa dispoziţiilor de restituire sau de despãgubire stabilite în baza unei legislaţii adoptate înainte de ratificarea Convenţiei, dacã aceastã legislaţie rãmâne în vigoare dupã ratificarea Protocolului nr. 1 (a se vedea, printre altele, Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, paragrafele 35 şi 48-52, CEDO 2004-IX, Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 125, CEDO 2004-V).
În acelaşi context, Curtea a statuat deja cã atunci când principiul restituirii proprietãţilor confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de cãtre un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practicã a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autoritãţi, poate genera, atunci când persistã în timp şi în lipsa unei reacţii coerente şi rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-şi îndeplini obligaţia de a asigura exercitarea efectivã a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hotãrârea Broniowski menţionatã mai sus, Pãduraru împotriva României, nr. 63.252/00, paragrafele 92 şi 112, 1 decembrie 2005).
59. În speţã, reclamantul a fost informat în luna iunie 2000 cã cererea sa de restituire formulatã în temeiul <>Legii nr. 1/2000 pentru un teren în suprafaţã de 16,63 ha a fost admisã. Dreptul reclamantului la restituire a fost ulterior confirmat în mod constant şi regulat de cãtre autoritãţi, fiind aşadar stabilit cu certitudine în dreptul intern, aşa cum era şi obligaţia de despãgubire în caz de nerestituire în naturã, astfel cum reiese din deciziile din 5 aprilie şi 17 mai 2002, care valideazã înscrierea creanţelor reclamantului pentru întregul teren.
De altfel, acest aspect nu este contestat de Guvern.
În aceste circumstanţe, Curtea considerã cã reclamantul avea un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, irevocabil şi exigibil, cu privire la care considerã cã intrã în sfera de aplicare a noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Prin urmare, nerestituirea terenului pânã în prezent, în lipsa acordãrii oricãrei despãgubiri, constituie o ingerinţã în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale.
60. Curtea reaminteşte cã, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantã, neexecutarea unei hotãrâri care recunoaşte un drept de proprietate constituie o ingerinţã în sensul primei teze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, care enunţã principiul general al respectãrii proprietãţii (vezi Burdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, § 40, CEDO 2002-III, Ramadhi şi alţi 5 împotriva Albaniei, nr. 38.222/02, paragrafele 76-77, 13 noiembrie 2007).
61. Prin urmare, Curtea trebuie sã analizeze dacã ingerinţa denunţatã se justificã din perspectiva acestei prevederi.
B. Asupra justificãrii ingerinţei
62. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede înainte de toate şi cu precãdere ca o ingerinţã a autoritãţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor sã fie legalã. Curtea doreşte sã reaminteascã faptul cã supremaţia dreptului, unul dintre principiile fundamentale într-o societate democraticã, este inerentã tuturor articolelor Convenţiei. Principiul legalitãţii presupune şi existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor (Ex-Regele Greciei şi alţii împotriva Greciei [MC], nr. 25.701/94, § 79 CEDO 2000-XII, (Beyeler împotriva Italiei [MC], nr. 33.202/96, § 109-110, CEDO 2000-I; Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei, nr. 14.340/05, § 70, 8 iulie 2008).
63. Curtea constatã cã dacã posibilitatea de a transforma creanţa împotriva statului având ca obiect restituirea într-o creanţã privind dreptul la despãgubire era clar prevãzutã de <>art. 3 şi 4 din Legea nr. 1/2000 (paragraful 34 de mai sus), situaţia este mai puţin clarã pentru neexecutarea creanţei în despãgubire şi chiar şi mai puţin clarã pentru transformarea acestei creanţe din nou, dupã 6 ani de neexecutare, într-o creanţã privind restituirea bunului (paragraful 27 de mai sus).
64. Referitor la creanţa în despãgubire, Curtea observã, fãrã sã fie nevoie sã realizeze o interpretare a dreptului intern, pentru care judecãtorul intern este mai avizat, cã executarea sa era reglementatã de <>Legea nr. 1/2000 . Cu toate acestea, aceastã normã a suferit multe modificãri, atât ca numãr, cât şi ca amploare (vezi paragrafele 34-44 de mai sus), încât claritatea şi previzibilitatea impuse de noţiunea de "legalitate" au fost grav afectate.
65. Astfel, prevederile relevante ale <>Legii nr. 1/2000 nu definesc cu exactitate momentul în care ia naştere dreptul la despãgubire. Prin prisma procedurii stabilite de <>Legea nr. 1/2000 (paragraful 34 de mai sus) şi în scopul prezentei cauze, Curtea este totuşi pregãtitã sã considere cã creanţa reclamantului s-a nãscut cel mai devreme în momentul în care a fost informat despre lipsa unui teren disponibil, adicã la data de 6 octombrie 2000, şi cel mai târziu în momentul validãrii înscrierii acestei creanţe în registrul creanţelor, adicã la data de 5 aprilie şi, respectiv, 17 mai 2002.
66. În ceea ce priveşte valoarea creanţei, Curtea observã cã aceasta ar fi trebuit menţionatã în tabelul creanţelor în momentul validãrii sale (paragraful 36 de mai sus). Or, aceastã menţiune nu existã în speţã şi pânã în prezent statul nici nu a stabilit şi nici nu a achitat creanţa datoratã reclamantului pentru terenul nerestituit. În acest sens, Curtea constatã cã termenul legal pentru adoptarea normelor de aplicare a <>art. 40 din Legea nr. 1/2000 a fost prelungit în mod expres de mai multe ori, pânã în luna iulie 2004, fãrã ca el sã fie în final respectat, deoarece normele adoptate au intrat în vigoare abia în luna octombrie. Ulterior, în luna iulie 2005, toate prevederile referitoare la retrocedãri, inclusiv cele privind stabilirea valorii şi plata despãgubirilor, au fost reformulate prin <>Legea nr. 247/2005 şi prin regulamentul sãu de aplicare, adoptat la data de 15 septembrie 2005 (paragrafele 38-39 de mai sus), care au fost din nou modificate în mod substanţial prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 81/2007 .
67. În ceea ce priveşte transformarea din nou a creanţei în despãgubire într-o obligaţie în sarcina statului de restituire în naturã (paragraful 27 de mai sus), Curtea observã cã Guvernul nu a invocat nicio prevedere legalã care sã permitã o astfel de modificare, ceea ce apare aşadar ca fiind total lipsitã de temei legal.
68. Aceste considerente ar putea sã fie suficiente prin ele însele pentru a îi permite Curţii sã constate cã ingerinţa în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale nu era "prevãzutã de lege". Cu toate acestea, ea nu considerã necesar sã statueze dacã ingerinţa respectivã era legalã în sensul noţiunii de supremaţie a dreptului, având în vedere concluziile sale de mai jos.
69. Pentru a stabili dacã a fost pãstrat un just echilibru între cerinţele interesului general al comunitãţii şi imperativele apãrãrii dreptului la respectarea bunurilor reclamantului, Curtea este chematã sã analizeze dacã termenul necesar autoritãţilor române pentru a îi restitui reclamantului terenul sau de a îi plãti o despãgubire nu a supus partea interesatã unei sarcini disproporţionate şi excesive. Curtea reitereazã faptul cã statele dispun de o marjã largã de apreciere pentru a stabili ceea ce este în interesul public, mai ales atunci când este vorba de adoptarea şi aplicarea unor mãsuri de reformã economicã sau de justiţie socialã (hotãrârea Ramadhi şi alţi 5 menţionatã mai sus, § 79).
70. În speţã, au trecut mai mult de 8 ani de la decizia de restituire cãtre reclamant a suprafeţei de 16,63 ha de teren şi mai mult de 6 ani de la validarea înscrierii creanţei sale împotriva statului, fãrã ca acesta sã obţinã executarea acestor decizii sau cea mai micã despãgubire în locul terenurilor şi pentru întârzierea în executare. Acţionând astfel, autoritãţile l-au împiedicat pe reclamant sã se bucure de bunul la care are dreptul de mai mulţi ani.
71. Guvernul a oferit ca justificare dificultãţile legate de organizarea administraţiei, obligatã sã punã în aplicare legile privind retrocedãrile. Cu toate acestea, Curtea constatã cã dificultãţile de ordin organizatoric ale autoritãţilor competente în implementarea mãsurilor privind retrocedãrile sunt consecinţa modificãrilor repetate pe cale legislativã ale mecanismului de restituire. Curtea a considerat deja cã aceste modificãri au fost inoperante în plan practic şi cã au creat un climat de incertitudine juridicã (a se vedea, printre numeroasele hotãrâri împotriva României, Strãin şi alţii, nr. 57.001/00, § 56, CEDO 2005-VII, 21 iulie 2005, Pãduraru citatã anterior, § 98-99; Porteanu, nr. 4.596/03, § 34, 16 februarie 2006, Radu, nr. 13.309/03, § 34, 20 iulie 2006). Curtea profitã de aceastã ocazie pentru a arãta cã aceastã incertitudine a fost denunţatã de diferite instanţe judecãtoreşti române, inclusiv de instanţa supremã (a se vedea paragrafele 48 şi 49 in fine de mai sus), care au încercat, fãrã un succes durabil, sã elimine "echivocul situaţiilor juridice incerte" şi "sã sancţioneze lipsa de diligenţã din partea autoritãţilor competente".
72. Deoarece Guvernul nu a adus niciun element pentru a justifica încãlcarea dreptului reclamantului, Curtea nu vede niciun motiv sã se abatã de la analiza pe care a fãcut-o în cauzele menţionate mai sus. Aceasta nu poate decât sã constate cã situaţia arãtatã mai sus rezultã dintr-o activitate normativã excesivã şi, în final, foarte ineficientã, astfel cum o demonstreazã statisticile publicate în acest sens (paragraful 46 de mai sus).
73. În aceste condiţii, chiar presupunând cã Guvernul ar fi putut demonstra cã ingerinţa în dreptul reclamantului era prevãzutã de lege şi servea unei cauze de utilitate publicã, Curtea apreciazã cã justul echilibru care trebuie pãstrat între protecţia proprietãţii reclamantului şi cerinţele interesului general a fost distrus şi cã reclamantul a suportat o sarcinã specialã şi exorbitantã. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra aplicãrii art. 46 şi 41 din Convenţie
A. Articolul 46 din Convenţie
74. Conform acestei prevederi:
"1. Înaltele pãrţi contractante se angajeazã sã se conformeze hotãrârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt pãrţi.
2. Hotãrârea definitivã a Curţii este transmisã Comitetului Miniştrilor care supravegheazã executarea ei."
75. Curtea constatã cã încãlcarea dreptului reclamantului, astfel cum este el garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, îşi are originea într-o problemã majorã ce rezultã dintr-o disfuncţionalitate a legislaţiei române şi dintr-o practicã administrativã care a afectat şi mai poate încã afecta în viitor un mare numãr de persoane (a se vedea paragraful 46 de mai sus). Obstacolul nejustificat în calea exercitãrii de cãtre reclamant a "dreptului sãu la respectarea bunurilor" nu a fost cauzat de un incident izolat şi nici nu este imputabil turnurii deosebite pe care au luat-o evenimentele în cazul sãu; el rezultã dintr-un cadru legal, reglementar şi administrativ care s-a dovedit a fi neadecvat, implementat de autoritãţi vizând o categorie determinatã de cetãţeni, şi anume beneficiarii mãsurilor de retrocedare a bunurilor naţionalizate sau confiscate de statul comunist.
76. Existenţa acestei probleme şi caracterul sãu sistemic au fost deja recunoscute de autoritãţile române, fiind confirmate prin mai multe decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi prin ordonanţa de urgenţã a Guvernului menţionate în prezenta hotãrâre (paragrafele 41 şi 48 de mai sus). Astfel, în Decizia sa din data de 4 aprilie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a denunţat lipsa de diligenţã a autoritãţilor competente în materie de retrocedare şi a statuat cã trebuia "eliminat cât mai rapid posibil echivocul situaţiilor juridice incerte". La rândul sãu, Guvernul a subliniat dificultãţile existente în punerea în posesie a beneficiarilor legilor privind retrocedãrile şi, chiar mai mult, în respectarea angajamentelor internaţionale asumate de România. Subscriind la aceste aprecieri, Curtea a constatat cã faptele cauzei dezvãluie existenţa unei imperfecţiuni în ordinea juridicã românã, care a condus la situaţia cã o întreagã categorie de particulari s-au vãzut ori se vãd încã în imposibilitatea de a se bucura de bunurile lor.
77. Numãrul de cereri adresate Curţii, hotãrârile care constatã încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi, în anumite cazuri, a art. 6 din Convenţie, precum şi miile de dosare privind restituirea de bunuri trimise la ANRP şi nesoluţionate într-un termen rezonabil demonstreazã cã mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naţionalizate de stat în perioada comunistã nu a fost implementat într-un mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Într-adevãr, Curtea a pronunţat dupã 28 octombrie 1999, data Hotãrârii Brumãrescu împotriva României [MC] (nr. 28.342/95, § CEDO 1999-VII), câteva zeci de hotãrâri care au dus la constatarea încãlcãrii art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza funcţionãrii, considerate incompatibile cu acest articol, a mecanismului de restituire a bunurilor care îi privesc pe beneficiarii unui drept la restituirea unor imobile. Caracterul repetitiv al încãlcãrilor constatate, dublat de constatarea disfuncţionalitãţii mecanismului de restituire, care îi priveşte de aceastã datã pe beneficiarii unui drept de restituire a unor terenuri, indicã faptul cã existã o acumulare de încãlcãri identice, ce reflectã o situaţie ce dureazã la nesfârşit, care nu s-a remediat încã şi pentru care justiţiabilii nu dispun de nicio cale de atac internã.
78. Pe deasupra, peste o sutã de cereri aflate pe rolul Curţii, introduse de persoane la care se referã legile privind retrocedãrile, ar putea da ocazia, în viitor, unor noi hotãrâri care constatã încãlcarea Convenţiei. Acest fapt nu este numai un factor agravant în ceea ce priveşte responsabilitatea statului faţã de Convenţie pentru o situaţie trecutã sau actualã, ci şi o ameninţare pentru eficienţa pe viitor a mecanismului de control implementat de Convenţie, având în vedere volumul excesiv de lucru pe care îl genereazã aceastã situaţie.
79. În acest sens, Curtea reaminteşte cã, în condiţiile art. 46, înaltele pãrţi contractante se obligã sã se conformeze hotãrârilor definitive pronunţate de Curte în litigiile în care ele sunt pãrţi, Comitetul Miniştrilor fiind însãrcinat sã supravegheze executarea acestor hotãrâri. Din aceasta rezultã în special cã, atunci când Curtea constatã o încãlcare, statul pârât are obligaţia juridicã nu numai de a le plãti pãrţilor interesate sumele alocate cu titlu de reparaţie echitabilã prevãzutã de art. 41, ci şi de a alege, sub controlul Comitetului Miniştrilor, mãsurile generale şi/sau, dacã este cazul, individuale, care trebuie integrate în ordinea sa juridicã internã pentru a pune capãt încãlcãrii constatate de Curte şi pentru a-i înlãtura, pe cât posibil, consecinţele. Statul pârât rãmâne liber, sub controlul Comitetului Miniştrilor, sã aleagã mijloacele prin care sã îşi îndeplineascã obligaţia juridicã cu privire la art. 46 din Convenţie (Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 şi 41.963/98, § 249, CEDO 2000-VIII şi Broniowski citatã anterior, § 192), cu respectarea principiului subsidiaritãţii, astfel încât Curtea sã nu fie obligatã sã reitereze constatarea încãlcãrii într-o lungã serie de cauze identice.
80. Mai mult, din Convenţie, şi în special din art. 1 al acesteia, rezultã cã, prin ratificarea Convenţiei, statele contractante se angajeazã sã procedeze în aşa fel încât dreptul lor intern sã fie compatibil cu aceasta (Maestri împotriva Italiei [MC], nr. 39.748/98, § 47, CEDO 2004-I).
81. În ceea ce priveşte mãsurile destinate sã garanteze eficienţa mecanismului stabilit de Convenţie, Curtea atrage atenţia asupra rezoluţiei [Rez (2004)3] şi recomandãrii [Rec (2004)6] a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, adoptate la data de 12 mai 2004 (a se vedea paragrafele 50 şi 51 de mai sus).
82. Deşi, în principiu, nu este de datoria Curţii sã stabileascã posibilele mãsuri de redresare adecvate pentru ca statul pârât sã se achite de obligaţiile sale cu privire la art. 46 din Convenţie, ţinând cont de situaţia cu caracter structural pe care o constatã (a se vedea paragraful 71 de mai sus), Curtea observã cã se impun fãrã nicio îndoialã mãsuri generale la nivel naţional în cadrul executãrii prezentei hotãrâri.
83. Pentru a ajuta statul pârât sã îşi îndeplineascã obligaţiile prevãzute la art. 46, Curtea a încercat sã indice, cu titlu pur orientativ, tipul de mãsuri pe care statul român le-ar putea lua pentru a pune capãt situaţiei structurale constatate în speţã. Aceasta considerã cã statul pârât trebuie, înainte de toate, fie sã elimine orice obstacol aflat în calea exercitãrii efective a dreptului numeroaselor persoane afectate de situaţia consideratã de Curte ca fiind contrarã Convenţiei, cum este cazul reclamantului, fie sã ofere o redresare adecvatã. Statul pârât trebuie aşadar sã garanteze prin mãsuri legale şi administrative adecvate realizarea efectivã şi rapidã a dreptului la restituire, indiferent dacã este vorba de o restituire în naturã sau de acordarea unei despãgubiri, conform principiului supremaţiei dreptului şi al legalitãţii protecţiei drepturilor patrimoniale, enunţate în art. 1 din Protocolul nr. 1, ţinând cont de principiile enunţate de jurisprudenţa Curţii în materie de despãgubire (Hotãrârea Broniowski citatã anterior, paragrafele 147-151, 176 şi 186). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de retrocedare actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite puncte slabe, şi implementarea de urgenţã a unor proceduri simplificate şi eficiente, bazate pe mãsuri legislative şi reglementare coerente, care sã poatã pãstra un just echilibru între diferitele interese aflate în joc.
B. Articolul 41 din Convenţie
84. Conform art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
1. Prejudiciu
85. Moştenitorul reclamantului solicitã suma de 190.000.000 euro (EUR) pentru a compensa pierderea dreptului sãu patrimonial. Conform estimãrii sale, aceastã sumã corespunde valorii terenului nerestituit, în suprafaţã de 16,63 ha, pentru care nu a obţinut o reparaţie. În plus, el solicitã suma de 75.000.000 EUR pentru beneficiul nerealizat din perioada de peste 10 ani în care nici el şi nici tatãl lui nu au putut profita de pe urma bunului lor.
De asemenea, el aratã cã problemele întâmpinate timp de mai mulţi ani de cãtre reclamant pentru a intra în posesia bunului ce i-a aparţinut au contribuit la agravarea stãrii sale de sãnãtate şi, prin urmare, la decesul sãu. Moştenitorul reclamantului roagã Curtea sã îi acorde o despãgubire de 191.000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit din cauza sentimentelor de incertitudine şi de frustrare, precum şi din cauza tensiunii resimţite de el şi de tatãl sãu ca urmare a imposibilitãţii de a-şi exercita dreptul patrimonial.
86. Guvernul a depus o expertizã efectuatã pe baza unor informaţii oferite de Primãria Cãtunele în ceea ce priveşte preţurile terenurilor afectate de exploatãrile miniere situate în judeţul Gorj. Astfel, terenul reclamantului este evaluat la 78.170 lei (RON), respectiv 20.517 EUR.
În plus, Guvernul considerã cã, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, reclamantul nu poate solicita despãgubire pentru lipsa de folosinţã.
În sfârşit, el aratã cã, reclamantul fiind decedat, fiul sãu nu poate invoca niciun prejudiciu moral din cauza nerestituirii terenului.
87. Curtea reaminteşte cã o hotãrâre care constatã o încãlcare atrage pentru statul pârât obligaţia de a pune capãt încãlcãrii şi de a-i înlãtura consecinţele, astfel încât sã restabileascã, pe cât posibil, situaţia anterioarã încãlcãrii (Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilã) [MC], nr. 31.107/96, § 32, CEDO 2000-XI).
Dacã tipul încãlcãrii permite o restitutio in integrum, incumbã statului pârât sã o efectueze, Curtea neavând nici competenţa, nici posibilitatea practicã de a o efectua ea însãşi. Dacã, în schimb, dreptul naţional nu permite sau permite doar o înlãturare incompletã a consecinţelor încãlcãrii, art. 41 abiliteazã Curtea sã îi acorde pãrţii lezate, dacã este cazul, reparaţia pe care o considerã adecvatã (Brumãrescu împotriva României (reparaţie echitabilã) [MC], nr. 28.342/95, § 20, CEDO 2000-I). În exercitarea acestei atribuţii, ea dispune de o anumitã latitudine; adjectivul "echitabil" şi expresia "dacã este cazul" demonstreazã acest lucru.
Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când statueazã în materie, se numãrã prejudiciul material, şi anume pierderile suferite efectiv ca urmare directã a încãlcãrii pretinse, şi prejudiciul moral, respectiv dezdãunarea stãrii de angoasã, a neplãcerilor şi a incertitudinilor ce rezultã din aceastã încãlcare, precum şi alte daune nepatrimoniale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
Mai mult, atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincţia dintre daunele materiale şi daunele morale se dovedeşte a fi dificilã, Curtea poate fi determinatã sã le analizeze de o manierã globalã (vezi Comingersoll împotriva Portugaliei [MC], nr. 35.382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
88. În speţã, ţinând cont de tipul încãlcãrii constatate, Curtea considerã cã reclamantul a suferit un prejudiciu material şi moral considerabil şi cã acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatãrile încãlcãrii.
89. Curtea apreciazã cã restituirea terenului sau plata despãgubirilor validate prin deciziile din 5 aprilie şi 17 mai 2002 şi calculate conform criteriilor stabilite de legislaţia românã (paragraful 38 de mai sus) l-ar pune pe reclamant, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentã cu cea în care s-ar fi aflat dacã cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încãlcate. Cu toate acestea, ţinând cont de constatãrile prezentei hotãrâri din care reiese cã sistemul actual de retrocedare nu este eficient, Curtea apreciazã cã nu are altã opţiune decât sã acorde suma care, în opinia sa, ar constitui o soluţionare definitivã şi completã a prezentului litigiu patrimonial (a se vedea, printre altele, Ramadhi şi alţi 5 împotriva Albaniei citatã anterior, § 101).
90. Pe baza elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocã reclamantului suma de 115.000 EUR cu titlu de daune materiale şi morale.
2. Cheltuieli de judecatã
91. Reclamantul nu a trimis nicio cerere privind cheltuielile efectuate în faţa autoritãţilor interne şi în faţa Curţii.
3. Dobânzi moratorii
92. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 115.000 EUR (una sutã cincisprezece mii), care va fi convertitã în lei româneşti, pentru ansamblul prejudiciilor suferite, plus orice sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceastã sumã sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 9 decembrie 2008, în conformitate cu art. 77 paragrafele 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
