Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 27.086/02)
Strasbourg
În Cauza Popescu şi Toader împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecãtori, şi domnul S. Naismith, grefier adjunct de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 15 februarie 2007,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 27.086/02) îndreptatã împotriva României, prin care 2 cetãţeni ai acestui stat, domnul Radu Popescu şi doamna Teodora Toader (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 5 iulie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 20 decembrie 2004, Curtea a decis sã comunice cererea Guvernului. În temeiul art. 29 alin. 3 din Convenţie, ea a decis sã analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
4. Atât reclamanţii cât şi Guvernul au depus observaţii scrise privind fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii s-au nãscut în anul 1932, respectiv 1938 şi locuiesc la Bucureşti.
6. La data de 30 septembrie 1996, reclamanţii au introdus în faţa Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti o acţiune în revendicare a unui imobil situat în Bucureşti, compus dintr-o clãdire şi terenul aferent acesteia, care fusese naţionalizat prin <>Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile (prin care se naţionalizeazã imobilele clãdite ale foştilor industriaşi, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii, imobile clãdite ale exploratorilor de locuinţe, hoteluri şi alte asemenea) şi care era ocupat de F.L. în temeiul unui contract de închiriere încheiat cu statul la o datã neprecizatã.
7. Prin Sentinţa din data de 8 mai 1997, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea reclamanţilor şi a dispus ca autoritãţile administrative sã le restituie bunul. Prin neapelare, aceastã sentinţã a rãmas definitivã. Începând cu aceastã datã, reclamanţii au început sã achite taxele funciare aferente imobilului.
8. Prin Adresa din data de 23 iunie 1998, Primãria Municipiului Bucureşti a informat-o pe chiriaşa casei, F.L., despre faptul cã reclamanţii erau noii proprietari ai bunului şi contractul de închiriere încheiat cu statul nu mai era valabil.
9. La data de 4 septembrie 1998, Primãria le-a precizat reclamanţilor cã a informat-o pe chiriaşa imobilului despre restituirea bunului şi despre faptul cã ea era obligatã, conform prevederilor <>Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative, sã încheie un contract de închiriere cu noii proprietari.
10. La data de 9 septembrie 1998, reclamanţii au notificat-o pe chiriaşã, prin intermediul unui executor judecãtoresc, cã trebuie sã se prezinte la biroul executorului şi sã regleze situaţia imobilului lor. Rãspunzând prin Scrisoarea din data de 21 septembrie 1998, F.L. şi-a exprimat refuzul de a încheia un contract de închiriere cu reclamanţii, invocând existenţa unui contract de închiriere încheiat cu statul.
a) Prima acţiune în evacuare
11. În anul 1999, reclamanţii au cerut evacuarea lui F.L. Ei au invocat refuzul acesteia de a încheia un contract de închiriere şi de a le plãti chirie pentru închirierea apartamentului lor.
12. Prin Sentinţa din data de 14 septembrie 1999 instanţa le-a respins acţiunea ca neîntemeiatã, cu motivarea cã a operat o prelungire de drept a contractului de închiriere anterior pentru o perioadã de 5 ani, în temeiul <>Legii nr. 17/1994 . Reclamanţii au introdus apel împotriva acestei sentinţe.
13. Prin Decizia din data de 4 februarie 2000 Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamanţilor. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei decizii.
14. La data de 2 iunie 2000, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii au renunţat la recurs.
b) A doua acţiune în evacuare
15. La data de 27 aprilie 2000, în faţa refuzului chiriaşei de a da curs cererii reclamanţilor, aceştia i-au trimis o notificare pentru a o informa cã trebuie sã încheie un contract de închiriere cu ei, în temeiul prevederilor <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe. Reclamanţii au invitat-o pe F.L. sã se prezinte la data de 15 mai 2000 la un notariat pentru a încheia un contract de închiriere cu ei. În Procesul-verbal din data de 15 mai 2000 notarul a consemnat cã F.L. nu a rãspuns la notificarea reclamanţilor.
16. La data de 18 iulie 2000, reclamanţii au cerut evacuarea chiriaşei pe calea unei ordonanţe preşedinţiale. Ei au reclamat refuzul lui F.L. de a încheia un contract de închiriere cu ei şi au invocat prevederile <>art. 10 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 40/1999 .
17. Prin Sentinţa din data de 7 noiembrie 2000 Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiatã. Ea a apreciat cã reclamanţii nu au respectat prevederile <>art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 40/1999 , conform cãrora noul proprietar trebuia sã notifice chiriaşei, în cel mult 30 de zile de la data intrãrii în vigoare a ordonanţei de mai sus, prin intermediul unui executor şi prin scrisoare recomandatã cu confirmare de primire, data şi locul pe care le-a stabilit pentru a proceda la încheierea unui contract de închiriere. Ulterior, invocând art. 11 din ordonanţa de mai sus, conform cãruia nerespectarea de cãtre proprietar a acestor formalitãţi duce la prelungirea contractului de închiriere încheiat anterior de chiriaş, instanţa a constatat cã contractul de închiriere încheiat cu statul se prelungise, iar chiriaşa avea un titlu locativ valabil.
18. Reclamanţii au introdus apel împotriva acestei sentinţe. Ei au arãtat cã, în momentul intrãrii în vigoare a <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 40/1999 , o altã acţiune având ca obiect evacuarea lui F.L. se afla pe rol şi cã, în conformitate cu art. 13 lit. d) din ordonanţa respectivã, contractul de închiriere încheiat anterior nu era prelungit dacã chiriaşa refuza sã încheie un contract de închiriere cu ei.
19. Prin Decizia din data de 10 iulie 2001 Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamanţilor. El a apreciat cã judecãtorii fondului au analizat corect condiţia prevãzutã de art. 10 alin. (1) din ordonanţa de mai sus, şi anume respectarea termenului de 30 de zile în care proprietarul trebuia sã notifice chiriaşul. La data de 8 ianuarie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, sesizatã cu un recurs al reclamanţilor, a confirmat decizia tribunalului.
II. Dreptul şi practica internã pertinente
20. Legislaţia internã relevantã, şi anume extrasele din <>Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, <>Legea nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative, <>Legea locuinţei nr. 114/1996 (republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 31 decembrie 1997), precum şi <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 40/1999 şi din <>Legea nr. 241/2001 pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, este descrisã în Cauza Radovici şi Stanescu împotriva României (cererile nr. 68.479/01, 71.351/01 şi 71.352/01 conexate, Hotãrârea din 2 noiembrie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra excepţiei preliminare a Guvernului
21. Guvernul invocã inadmisibilitatea cererii din cauza neepuizãrii cãilor de atac interne. El afirmã cã pãrţile interesate ar fi trebuit sã iniţieze împotriva chiriaşei o procedurã de evacuare întemeiatã pe <>art. 24 din Legea nr. 114/1996 şi sã se plângã în mod expres de neplata chiriilor timp de mai mult de 3 luni consecutive. El subliniazã cã o astfel de procedurã este diferitã de acţiunile pe care aceştia le-au introdus în faţa instanţelor naţionale, acţiuni în care ei au invocat lipsa titlului locativ al chiriaşei, iar nu neplata chiriilor.
22. Reclamanţii contestã excepţia. Ei reamintesc cã, în ciuda numeroaselor lor demersuri în vederea dispunerii de bunul lor şi a perceperii unei chirii, instanţele interne au refuzat sã le admitã acţiunea. Ei au adãugat cã ocupanta imobilului lor a refuzat în mod repetat sã se întâlneascã cu ei şi sã îi recunoascã în calitatea lor de proprietari. În fine, ei considerã cã au epuizat cãile de atac interne.
23. Curtea nu este convinsã de eficienţa procedurii menţionate de Guvern. Ea reaminteşte cã, în conformitate cu o jurisprudenţã constantã, obligaţia de a epuiza cãile de atac interne se limiteazã la aceea de a asigura o utilizare normalã a cãilor de atac eficiente, suficiente şi accesibile (a se vedea, printre multe altele, Brozicek împotriva Italiei, Hotãrârea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 167, § 34). Or, în speţã, este incontestabil faptul cã eficienţa unei proceduri de evacuare ca cea indicatã de Guvern, motivatã de neplata chiriei şi întemeiatã pe <>Legea nr. 114/1996 , ce constituie dreptul comun în materie, se lovea de obstacole majore în prezenţa prevederilor speciale ale ordonanţei de urgenţã a Guvernului în vigoare la momentul respectiv. În aceastã privinţã, trebuie constatat cã art. 11 alin. (1) in fine din ordonanţa de urgenţã a Guvernului preciza în mod expres cã "neplata chiriei de cãtre chiriaş pânã la încheierea noului contract nu poate fi invocatã de proprietar ca motiv de evacuare".
24. În plus, având în vedere refuzul chiriaşei de a-i considera pe reclamanţi drept noi proprietari şi, prin urmare, lipsa oricãrui raport contractual între aceştia şi chiriaşã, nu este nerezonabil sã se considere cã existã riscul ca o eventualã acţiune întemeiatã pe <>art. 24 din Legea nr. 114/1996 sã fie respinsã pentru lipsa calitãţii procesuale active.
25. Curtea reţine cã Guvernul a depus la dosar 5 hotãrâri pronunţate în apel de instanţele interne şi cã nu este sigur faptul cã aceste hotãrâri au fost confirmate în recurs. O singurã decizie a Curţii de Apel Bucureşti confirmã rezilierea unui contract de închiriere încheiat în temeiul <>Legii nr. 114/1996 , din cauza expirãrii sale, şi nu pentru neplata chiriei.
26. În aceste circumstanţe, Curtea considerã cã existenţa unei cãi de atac care sã le permitã reclamanţilor sã obţinã rezilierea contractului de închiriere din cauza neplãţii chiriilor nu a fost demonstratã cu o certitudine suficientã. Prin urmare, excepţia preliminarã a Guvernului nu poate fi reţinutã.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1
27. În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii pretind cã au suferit o încãlcare a dreptului la respectarea bunurilor. În acest sens, ei se plâng cã Decizia din data de 8 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti i-a lipsit în mod arbitrar de dreptul de a-şi folosi imobilul, în vreme ce F.L. nu dispunea de niciun contract de închiriere valabil la judecarea acţiunii în evacuare şi a refuzat în mod repetat sã încheie un contract de închiriere cu ei sau sã le plãteascã chirie. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii
28. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea observã cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate şi prin urmare îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
29. Guvernul subliniazã cã în timpul procedurilor interne reclamanţii nu au cerut niciodatã evacuarea chiriaşei din cauza neplãţii chiriei, ci din cauza lipsei de titlu locativ. Conform afirmaţiilor Guvernului, încãlcarea dreptului de proprietate din cauza neplãţii chiriei reprezintã o cerere formulatã exclusiv în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
30. Guvernul admite cã refuzul instanţelor naţionale de a admite acţiunea în evacuare a chiriaşei reprezintã o ingerinţã în dreptul reclamanţilor de a-şi folosi bunul imobiliar, justificatã din perspectiva alin. 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1, cu titlu de reglementare a folosinţei bunurilor. Conform afirmaţiilor Guvernului, aceastã ingerinţã era prevãzutã de lege, urmãrea un scop legitim de interes general şi nu era disproporţionatã faţã de acesta. Referitor la acest ultim aspect, Guvernul reitereazã argumentele pe care şi-a întemeiat excepţia preliminarã, arãtând cã reclamanţii aveau dreptul sã cearã rezilierea contractului de închiriere respectiv din cauza neplãţii chiriilor, în temeiul <>art. 24 din Legea nr. 114/1996 .
31. Scoţând în evidenţã diferenţele dintre cauza de faţã şi Cauza Hutten-Czapska împotriva Poloniei [(MC) nr. 35.014/97, 19 iunie 2006], Guvernul subliniazã faptul cã prelungirea legalã a duratei contractelor de închiriere cu scop locativ era, în speţã, limitatã la 5 ani, cã proprietarii aveau dreptul sã negocieze cu chiriaşii, în anumite condiţii, valoarea chiriei, iar costurile de întreţinere ale imobilului erau împãrţite, în temeiul <>Legii nr. 114/1996 , între proprietari şi chiriaşi, aceştia din urmã fiind obligaţi sã suporte orice cheltuialã destinatã reparaţiei imobilului deteriorat prin proasta utilizare pe care i-au dat-o.
32. Fãcând trimitere la Cauza Robitu împotriva României [nr. 33.352/96, Decizia Comisiei din data de 20 mai 1998, Decizii şi rapoarte (DR) 49, p. 67], Guvernul considerã cã prelungirea legalã a contractelor de închiriere - prevãzutã de ordonanţa de urgenţã a Guvernului şi constatatã în speţã de instanţele naţionale sesizate de reclamanţi cu o cerere de evacuare - urmãrea un scop de interes general, şi anume protecţia intereselor chiriaşilor într-o situaţie ce se caracteriza printr-o crizã de locuinţe ieftine. Aceastã prelungire legalã pãstra, dupã pãrerea Guvernului, un just echilibru între interesul general al comunitãţii şi imperativele de apãrare a drepturilor fundamentale ale omului.
33. În sfârşit, Guvernul subliniazã cã jurisprudenţa Immobiliare Saffi împotriva Italiei [(MC) nr. 22.774/93, CEDO 1999-V] nu îşi gãseşte aplicare în speţã, pe de o parte din cauzã cã nicio hotãrâre definitivã nu a dispus evacuarea chiriaşilor şi, pe de altã parte, din cauzã cã legea românã în materie de contracte de închiriere în scop locativ este diferitã de legea italianã.
34. Reclamanţii considerã cã respingerea de cãtre instanţele interne a acţiunii lor în evacuare fãrã a lua în considerare refuzul chiriaşului de a încheia un contract de închiriere şi de a plãti o chirie confirmã un "abuz de drept" şi constituie implicit o încãlcare a dreptului lor la respectarea bunurilor. Ei considerã cã protecţia chiriaşilor, în speţã, încalcã drepturile proprietarilor şi constituie o mãsurã disproporţionatã.
35. Aşa cum a subliniat deja Curtea în mai multe rânduri, art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine 3 norme distincte: prima, exprimatã în prima frazã a primului alineat şi care îmbracã un caracter general, enunţã principiul respectãrii proprietãţii; a doua, ce figureazã în cea de-a doua frazã a aceluiaşi alineat, vizeazã privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; în ceea ce o priveşte pe a treia, menţionatã în cel de-al doilea alineat, recunoaşte puterea statelor, printre altele, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. Nu este vorba totuşi de reguli lipsite de legãturã între ele. A doua şi a treia se referã la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima dintre ele [a se vedea, în special, James şi alţii împotriva Marii Britanii, Hotãrârea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, § 37, care reitereazã în parte principiile enunţate de Curte în Cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, Hotãrârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, § 61; a se vedea şi Broniowski împotriva Poloniei (MC) nr. 31.443/96, § 134, CEDO 2004-V, şi Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC) nr. 35.014/97, § 157, CEDO 2006-].
36. Curtea reaminteşte cã <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 40/1999 reprezintã o reglementare a folosinţei bunurilor ce urmãreşte un scop de interes general şi cã sistemul astfel implementat de autoritãţile naţionale nu este criticabil în sine. Cu toate acestea, aplicarea art. 11 alin. (1) şi <>art. 13 lit. d) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 40/1999 de cãtre instanţele interne i-a lipsit pe reclamanţi de o posibilitate evidentã de a percepe chirie (a se vedea, mutatis mutandis, Cauza Radovici şi Stanescu, menţionatã mai sus, §§ 74-76 şi 82).
37. Curtea considerã cã situaţia în speţã este similarã cu cea descrisã în Cauza Radovici şi Stanescu, menţionatã mai sus, având în vedere cã reclamanţii au suferit restricţii în ceea ce priveşte folosinţa bunului lor imobiliar şi cã s-au aflat în imposibilitatea de a o obliga pe ocupantã sã le plãteascã chirie din cauza prevederilor defectuoase şi a lacunelor constatate în legislaţia de urgenţã privind spaţiile cu destinaţia de locuinţe.
38. Curtea apreciazã cã nimic nu-i permite sã se abatã de la jurisprudenţa astfel constituitã şi considerã cã a-i sancţiona pe proprietarii care au omis sã se conformeze condiţiilor de formã prevãzute de ordonanţa de urgenţã a Guvernului, prin a le impune o obligaţie atât de grea ca aceea de a-i tolera pe chiriaşi în imobilul lor timp de 5 ani, fãrã nicio posibilitate concretã şi realã de a percepe chirie, i-a supus unei sarcini speciale şi exorbitante capabile sã rupã justul echilibru între interesele aflate în joc (conform, mutatis mutandis, Cauza Radovici şi Stanescu, menţionatã mai sus, §§ 76-90).
Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 1 din Convenţie
39. Invocând art. 6 alin. 1 din Convenţie, reclamanţii se plâng de faptul cã în Hotãrârea din data de 8 ianuarie 2002 Curtea de Apel Bucureşti a fãcut o apreciere incorectã a probelor şi a înlãturat, într-un mod arbitrar, aplicarea în speţã a <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 40/1999 . Art. 6 alin. 1 prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...), care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilitãţii
40. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea observã cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
41. Curtea considerã, ţinând seama de concluziile sale din paragrafele 36-39 de mai sus, cã nu este necesar sã statueze asupra fondului acestui capãt de cerere [a se vedea, mutatis mutandis şi, printre altele, Laino împotriva Italiei (MC) nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zangh∞ împotriva Italiei, Hotãrârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23, şi Biserica Catolicã din Caneea împotriva Greciei, Hotãrârea din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 50].
IV. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
42. Conform art. 41 din Convenţie:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
43. Reclamanţii solicitã suma de 14.400 euro (EUR) pentru compensarea beneficiului nerealizat rezultat din imposibilitatea de a o obliga pe ocupanta imobilului lor de a le plãti chirie pentru apartamentul pe care ea îl ocupã gratuit. Cu titlu de daune morale, ei solicitã suma de 34.600 EUR pentru reparaţia neplãcerilor rezultate din imposibilitatea de a-şi folosi bunul.
44. Guvernul îşi reitereazã observaţiile prezentate în etapa admisibilitãţii cererii referitoare la posibilitatea oferitã reclamanţilor de a introduce o nouã acţiune în evacuare, întemeiatã pe <>art. 24 din Legea nr. 114/1996 . El subliniazã cã, la cea de-a doua acţiune în evacuare, reclamanţii au solicitat plata unei sume corespunzãtoare "utilizãrii imobilului de cãtre chiriaşã" şi nu plata chiriilor neîncasate, ca în prima lor acţiune în evacuare, la care au renunţat. Guvernul se opune acordãrii unei sume cu titlu de daune materiale şi considerã cã reclamanţii au încã posibilitatea sã o cearã în faţa instanţelor interne. În acest sens, el face referire la cauzele Mascolo împotriva Italiei (nr. 68.792/01, § 55, 16 decembrie 2004), Neumeister împotriva Austriei (Hotãrârea din 7 mai 1974, seria A nr. 17, §§ 33 şi 36), Buzatu împotriva României (reparaţie echitabilã, nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). El considerã cã chiria pe care reclamanţii ar fi putut sã o perceapã, conform prevederilor <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 40/1999 , ar fi de 40 EUR pe lunã. În sfârşit, el adaugã cã Curtea ar mai trebui sã ia în considerare şi faptul cã reclamanţii au renunţat la prima lor acţiune în evacuare.
45. În ceea ce priveşte cererea de daune morale, Guvernul considerã cã acest prejudiciu ar fi compensat suficient prin constatarea încãlcãrii.
46. Curtea a constatat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza imposibilitãţii reclamanţilor de a percepe chirie, timp de mai mulţi ani, din cauza prevederilor defectuoase şi a lacunelor legislaţiei de urgenţã privind spaţiile cu destinaţia de locuinţe (paragraful 38 de mai sus). Acordarea unei sume pentru lipsa de folosinţã a imobilului lor ar fi aşadar în legãturã directã cu încãlcarea astfel constatatã de Curte.
47. Curtea observã cã în speţã, spre deosebire de Cauza Radovici şi Stanescu, menţionatã mai sus, chiriaşa continuã sã ocupe casa reclamanţilor din cauza aplicãrii prevederilor de urgenţã în materie de contracte de închiriere în scop locativ.
48. Cu toate acestea, Curtea observã cã elementele aflate la dosar nu îi permit sã stabileascã cu precizie amploarea prejudiciului material suferit efectiv de pãrţile interesate.
49. În ceea ce priveşte cererea lor cu titlu de daune morale, Curtea nu poate neglija nici numeroasele demersuri pe care reclamanţii au fost nevoiţi sã le întreprindã, la o vârstã înaintatã, pentru a reintra în posesia bunului lor, nici sentimentele de nemulţumire pe care trebuie sã le fi avut în faţa imposibilitãţii prelungite, în care s-au aflat şi continuã sã se afle, de a încheia un contract de închiriere cu chiriaşa.
50. Curtea considerã cã faptele în litigiu au dus la grave ingerinţe în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor, pe care simpla constatare a încãlcãrii prin hotãrârea de faţã nu le-ar putea remedia.
51. În aceste circumstanţe, având în vedere totalitatea elementelor aflate la dispoziţia sa şi statuând în echitate, în sensul art. 41 din Convenţie, Curtea le acordã reclamanţilor împreunã suma de 20.000 EUR pentru toate prejudiciile suferite.
B. Cheltuieli de judecatã
52. Reclamanţii solicitã şi suma de 1.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecatã suportate în faţa instanţelor interne. Ei nu au furnizat niciun document justificativ în acest sens.
53. Guvernul se opune rambursãrii cheltuielilor de judecatã ce nu sunt expuse şi susţinute în mod real şi necesar prin documente justificative relevante.
54. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţã, ţinând cont de elementele aflate la dispoziţia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea considerã rezonabilã suma de 250 EUR, pentru toate cheltuielile, şi le-o acordã reclamanţilor.
C. Dobânzi moratorii
55. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN UNANIMITATE,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotãrãşte cã nu este necesar sã examineze pe fond capãtul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie;
4. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã le plãteascã reclamanţilor împreunã, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie:
(i) 20.000 EUR (douãzeci mii euro) cu titlu de daune materiale şi morale;
(ii) 250 EUR (douã sute cincizeci euro) cu titlu de cheltuieli de judecatã;
(iii) orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit pentru sumele menţionate mai sus;
b) ca sumele respective sã fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilã pentru rest.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 8 martie 2007, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct
__________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
