Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 41.857/02)
În Cauza Florescu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, David Thor Bjorgvinsson, I. Ziemele, judecãtori,
şi S. Naismith, grefier adjunct de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 15 februarie 2007,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 41.857/02) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Octavian Florescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 20 noiembrie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de doamna M. Nurciu, avocatã în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agenta sa, doamna B. Rãmãşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 23 noiembrie 2005, Curtea a hotãrât sã îi comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, Curtea a hotãrât sã se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
4. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a nãscut în anul 1932 şi locuieşte în Atena.
6. În anul 1934, pãrinţii reclamantului, funcţionari la momentul respectiv, au cumpãrat un imobil împreunã cu terenul aferent, bun situat în str. Tãmãşoaia nr. 3 din Bucureşti. În anul 1981, tatãl reclamantului a decedat. În anul 1985, reclamantul şi mama sa s-au hotãrât sã emigreze în Grecia. La data de 16 aprilie 1985, invocând <>Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri, statul a confiscat imobilul menţionat mai sus.
7. Printr-un contract de vânzare-cumpãrare încheiat în anul 1997 în baza <>Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, statul, prin intermediul unei societãţi care administra bunurile imobiliare ale statului, le-a vândut bunul soţilor B., care îl ocupau în calitate de chiriaşi.
8. La data de 18 mai 1999, reclamantul şi mama sa au introdus în faţa Tribunalului Bucureşti o acţiune în revendicare imobiliarã îndreptatã împotriva Primãriei Bucureşti, a societãţii care administra bunurile imobiliare ale statului şi împotriva terţilor cumpãrãtori. Ei au cerut instanţei sã constate nulitatea deciziei de confiscare a bunului şi a contractului de vânzare-cumpãrare încheiat cu soţii B. În fine, aceştia solicitau restituirea în naturã a bunului aflat în litigiu. Reclamantul şi mama sa susţineau cã, din cauza condiţiilor grele de viaţã şi a presiunilor exercitate împotriva familiei lor, au fost obligaţi sã emigreze. Pentru a solicita anularea contractului de vânzare-cumpãrare având ca obiect bunul în litigiu, aceştia au arãtat cã <>Legea nr. 112/1995 nu se referea la imobilul în cauzã şi cã o vânzare efectuatã în baza acestei legi era ilegalã.
9. La data de 30 septembrie 1999, terţii cumpãrãtori au depus o cerere reconvenţionalã, în constatarea calitãţii lor de proprietari ai bunului. Aceştia au formulat şi o cerere în garanţie referitoare la vânzãtorul bunului, şi anume Primãria Bucureşti. Soţii B. au afirmat cã deţin proprietatea bunului imobil din anul 1990, în urma unui schimb de locuinţe realizat de comun acord cu reclamantul şi cu mama acestuia. În fine, ei se prevalau de buna lor credinţã în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpãrare.
10. La data de 2 mai 2001, dupã mai multe trimiteri ale cauzei pe motive de competenţã, Judecãtoria Sectorului 5 Bucureşti a constatat nulitatea deciziei de confiscare a bunului, considerând-o ilegalã, având în vedere cã reclamanţii fuseserã obligaţi sã îşi cedeze proprietatea înainte de a pãrãsi ţara, ceea ce le-a viciat consimţãmântul. Instanţa a adãugat cã decizia de confiscare era contrarã prevederilor Constituţiei din 1965, statul neputând sã se prevaleze de un titlu de proprietate valabil asupra bunului. Instanţa, fãcând aplicarea principiului bona fide praesumitur, a respins cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpãrare pe motiv cã reclamantul şi mama sa nu au fãcut dovada relei-credinţe a pãrţilor din respectivul contract. Primãria Bucureşti, precum şi reclamantul şi mama acestuia au introdus apel împotriva acestei sentinţe.
11. Prin Decizia din data de 29 noiembrie 2001, Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantului şi al mamei sale, a admis apelul primãriei, a anulat sentinţa şi, pe fond, a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiatã. Tribunalul a statuat cã instanţele nu erau competente ratione temporis sã analizeze constituţionalitatea <>Decretului nr. 223/1974 din perspectiva noii Constituţii din 1991, deoarece decretul respectiv fusese adoptat în perioada de valabilitate a Constituţiei din 1965. Prin urmare, tribunalul a statuat cã titlul statului asupra bunului revendicat era legal. La data de 21 decembrie 2001, mama reclamantului a decedat.
12. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii, susţinând cã confiscarea bunului sãu fusese contrarã prevederilor din Codul civil şi din Constituţie ce reglementau respectarea dreptului de proprietate şi cã, prin urmare, posesia bunului de cãtre stat nu era întemeiatã pe niciun titlu valabil. În ceea ce priveşte valabilitatea contractului de vânzare-cumpãrare, reclamantul susţinea cã statul vânduse un bun ce nu îi mai aparţinea, ceea ce dovedea, dupã pãrerea sa, reaua-credinţã a pãrţilor.
13. Prin Decizia din data de 29 mai 2002, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul reclamantului şi a respins apelul primãriei. Astfel, Sentinţa pronunţatã la data de 2 mai 2001 de Judecãtoria Sectorului 5 Bucureşti a fost confirmatã.
14. Conform afirmaţiilor Guvernului, în anul 2002, reclamantul a depus o cerere de despãgubire în temeiul <>Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Printr-o decizie administrativã din data de 19 iunie 2006, Primãria Bucureşti a respins cererea reclamantului ca tardivã. Copia deciziei respective a fost depusã la dosar.
II. Dreptul şi practica internã pertinente
15. Prevederile legale şi jurisprudenţa internã relevante sunt descrise în hotãrârile Brumãrescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Strãin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Pãduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Sebastian Taub împotriva României (nr. 58.612/00, §§ 36-37, 12 octombrie 2006).
16. <>Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente, care modificã <>Legea nr. 10/2001, prevede cã despãgubirea la care vor avea dreptul persoanele care nu obţin restituirea imobilului naţionalizat şi al cãrei cuantum va fi fixat în urma unei proceduri administrative de cãtre o comisie centralã este constituitã dintr-o participare la un organism de plasament în valori mobiliare organizat sub forma unei societãţi pe acţiuni (Proprietatea). În principiu, beneficiarii unei astfel de despãgubiri vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni odatã ce Proprietatea va fi cotatã la bursã. Pe de altã parte, art. 3 din legea menţionatã mai sus precizeazã cã titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de conversia lor în acţiuni.
17. La data de 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisã la Registrul Comerţului din Bucureşti. Pentru ca titlurile de valoare sã poatã fi convertite în acţiuni emise de Proprietatea şi ca aceste acţiuni sã poatã face apoi obiectul unor tranzacţii pe piaţa financiarã, în primul rând trebuie urmatã procedura de aprobare de cãtre Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare (CNVM). Intrarea sa efectivã pe bursã ar fi prevãzutã, conform ultimelor informaţii, pentru lunile iunie-iulie 2007.
18. Prevederile relevante din <>Decretul nr. 223/1974 sunt urmãtoarele:
ARTICOLUL I
"În Republica Socialistã România construcţiile şi terenurile pot fi deţinute în proprietate de cãtre persoanele fizice numai dacã au domiciliul în ţarã."
ARTICOLUL II
"Persoanele care au fãcut cerere de plecare definitivã din ţarã sunt obligate sã înstrãineze, pânã la data plecãrii, construcţiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistã România. Înstrãinarea se va face cãtre stat, care va prelua aceste bunuri. (...) Construcţiile aparţinând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din ţarã sau care, fiind plecate în strãinãtate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţarã trec fãrã platã în proprietatea statului (...)."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1
19. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de faptul cã ar fi suferit o încãlcare a dreptului sãu la respectarea bunurilor sale din cauza Sentinţei din 2 mai 2001 a Judecãtoriei Sectorului 5 Bucureşti, confirmatã prin Decizia din data de 29 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti. El susţine cã aceastã sentinţã a validat vânzarea de cãtre stat a bunului aflat în litigiu, deşi aceeaşi instanţã constatase ilegalitatea confiscãrii bunului. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii
20. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, aceasta observã cã nu este lovit de niciun motiv de inadmisibilitate şi, prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
21. Guvernul considerã cã reclamantul putea obţine o despãgubire în baza <>Legii nr. 10/2001, modificatã prin <>Legea nr. 247/2005, ceea ce corespunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1. El considerã cã în situaţii complexe cum este cea de faţã, în care prevederile legislative au un impact economic asupra întregii ţãri, autoritãţile naţionale trebuie sã beneficieze de o putere discreţionarã nu numai pentru a alege mãsurile menite sã garanteze respectarea drepturilor patrimoniale, ci şi pentru a-şi acorda timpul necesar implementãrii lor. Guvernul aratã cã ultima reformã în materie, şi anume <>Legea nr. 247/2005, stabileşte principiul acordãrii unor despãgubiri echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, şi accelereazã procedura de restituire sau de despãgubire. Aceastã lege prevede cã, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilã, despãgubirea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului, stabilitã prin expertizã. Conform afirmaţiilor Guvernului, noul mecanism instituit prin <>Legea nr. 247/2005 asigurã o despãgubire efectivã, conformã cu cerinţele Convenţiei.
22. Citând cauzele Jahn şi alţii împotriva Germaniei ([MC], nr. 46.720/99, 72.203/01 şi 72.552/01, CEDO 2005-...) şi Broniowski împotriva Poloniei ([MC], nr. 31.443/96, CEDO 2004-V), Guvernul considerã cã, în orice caz, o eventualã întârziere în acordarea unei despãgubiri, în contextul unei despãgubiri neplafonate, nu distruge justul echilibru ce trebuie pãstrat între protecţia proprietãţii indivizilor şi cerinţele interesului general şi nu obligã reclamantul sã suporte o sarcinã excesivã.
23. Guvernul considerã cã o eventualã întârziere în acordarea despãgubirilor nu este de naturã sã distrugã justul echilibru dintre protecţia dreptului de proprietate şi cerinţele interesului general.
24. Reclamantul contestã argumentul Guvernului. El reaminteşte cã Decizia din data de 29 mai 2002 pronunţatã de Curtea de Apel Bucureşti a constatat ilegalitatea confiscãrii bunului sãu, confirmând vânzarea aceluiaşi bun cãtre chiriaşi. Conform afirmaţiilor sale, aceastã soluţie este contradictorie, deoarece instanţele interne au confirmat vânzarea de cãtre stat a unui bun asupra cãruia acesta nu deţinea un titlu de proprietate valabil.
25. Curtea observã cã reclamantul a obţinut o hotãrâre definitivã ce constatã nulitatea deciziei de confiscare a bunului. În ciuda acestei constatãri, instanţele interne au refuzat sã anuleze contractul de vânzare-cumpãrare care avea ca obiect acelaşi bun, pe motiv cã reclamantul nu fãcuse dovada releicredinţe a pãrţilor din respectivul contract (paragraful 10 de mai sus).
26. Curtea considerã cã constatarea ilegalitãţii confiscãrii bunului, precum şi lipsa de titlu al statului asupra aceluiaşi bun au ca efect recunoaşterea, indirectã şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului sãu. În plus, Curtea constatã cã acest drept nu era revocabil şi nici nu a fost contestat sau infirmat pânã în prezent.
27. Având în vedere aceste elemente şi ţinând cont de jurisprudenţa recentã, Curtea constatã cã în speţã problema existenţei unui bun nu poate fi pusã la îndoialã (conform, mutatis mutandis, Sebastian Taub împotriva României, menţionatã mai sus, §§ 36 şi 37).
28. Curtea reaminteşte cã a statuat deja cã vânzarea de cãtre stat a bunului altcuiva cãtre terţi, chiar dacã este anterioarã confirmãrii definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altcuiva şi chiar dacã terţii erau de bunã-credinţã, reprezintã o privare de bunuri. O astfel de privare, combinatã cu lipsa totalã de despãgubire, este contrarã art. 1 din Protocolul nr. 1 (Strãin, menţionatã mai sus, §§ 39, 43 şi 59).
29. Pe deasupra, Curtea a mai constatat într-o altã cauzã cã statul îşi încãlcase obligaţia pozitivã de a reacţiona în timp util şi cu coerenţã în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în baza decretelor de naţionalizare. Aceasta a considerat cã incertitudinea generalã astfel creatã s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a vãzut în imposibilitatea de a recupera totalitatea bunului sãu, deşi dispunea de o decizie definitivã care condamna statul sã i-l restituie (Pãduraru, menţionatã mai sus, § 112).
30. În speţã, Curtea nu distinge niciun motiv de a se abate de la jurisprudenţa menţionatã mai sus, situaţia de fapt fiind aproximativ aceeaşi. În cauza de faţã, dupã exemplul Cauzei Pãduraru, citatã mai sus, terţe persoane au devenit proprietari dupã ce dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului a fãcut obiectul unei confirmãri definitive. Şi, cum s-a întâmplat în Cauza Strãin, menţionatã mai sus, reclamantul în speţã a fost recunoscut ca proprietar legitim, instanţele constatând ilegalitatea confiscãrii, precum şi lipsa unui titlu deţinut de stat.
31. Curtea observã cã vânzarea bunului reclamantului în temeiul <>Legii nr. 112/1995 îl împiedicã sã îşi exercite dreptul de proprietate şi cã nu i-a fost acordatã nicio despãgubire pentru aceastã privare.
32. Curtea mai observã cã cererea reclamantului, depusã în aplicarea <>Legii nr. 10/2001, modificatã prin <>Legea nr. 247/2005, a fost respinsã ca tardivã. În orice caz, Curtea observã cã Proprietatea nu funcţioneazã în prezent într-un mod susceptibil sã ducã la acordarea efectivã a unei despãgubiri reclamantului. Pe deasupra, nici <>Legea nr. 10/2001, nici <>Legea nr. 247/2005 care o modificã nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite a unei despãgubiri de cãtre persoanele care, ca şi reclamantul, au fost private de bunurile lor.
33. Prin urmare, Curtea considerã cã faptul cã reclamantul a fost privat de dreptul de proprietate asupra bunului sãu, combinat cu lipsa totalã de despãgubire de mai mult de 4 ani, l-a fãcut sã sufere o povarã disproporţionatã şi excesivã, incompatibilã cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, în speţã a avut loc încãlcarea acestei prevederi.
II. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri
34. Reclamantul susţine cã a avut loc o încãlcare a dreptului sãu la libera circulaţie, deoarece în anul 1985, înainte de a emigra, a fost obligat sã îşi cedeze proprietatea în favoarea statului, mãsurã ce îi încãlca dreptul de a circula liber (art. 2 din Protocolul nr. 4). În fine, reclamantul considerã cã faptul cã autoritãţile i-au confiscat paşaportul şi l-au obligat sã renunţe la cetãţenia românã înainte de a pãrãsi România constituie o expulzare contrarã art. 3 din Protocolul nr. 4.
35. Curtea observã cã faptele pretinse dateazã din 16 aprilie 1985, data confiscãrii bunului reclamantului, adicã înainte de 20 iunie 1994, data ratificãrii Convenţiei de cãtre România.
36. Rezultã cã aceste capete de cerere sunt incompatibile ratione temporis cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respinse în aplicarea art. 35 § 4.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
37. Conform art. 41 din Convenţie:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
38. În principal, reclamantul solicitã restituirea bunului în discuţie. Conform primului raport de expertizã întocmit în luna mai 2006, valoarea comercialã a casei, precum şi a terenului aferent ar fi de 87.377 euro (EUR). Reclamantul a depus un al doilea raport de expertizã, întocmit în luna septembrie 2006 şi care precizeazã o valoare de piaţã de 107.000 EUR. Pentru lipsa de folosinţã, acesta solicitã suma de 248.200 EUR, pe care o detaliazã dupã cum urmeazã: 124.100 EUR pentru perioada scursã între 1985 şi 2006, 12.000 EUR între 1985 şi 1997, 5.000 EUR între 1997 şi 2002, precum şi 107.100 EUR din luna mai 2002 pânã astãzi. În fine, el solicitã suma de 100.000 EUR pentru prejudiciul moral.
39. Guvernul considerã cã valoarea de piaţã a bunului este de 42.696 EUR. În acest sens, furnizeazã opinia unui expert imobiliar. În ceea ce priveşte suma reprezentând lipsa de câştig, acesta considerã cã, în principiu, Curtea nu ar trebui sã speculeze cu privire la posibilitatea şi randamentul unei închirieri a casei în discuţie şi invocã jurisprudenţa Buzatu împotriva României (nr. 34.642, § 18, 27 ianuarie 2005). În ceea ce priveşte prejudiciul moral, acesta afirmã cã hotãrârea ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfãcãtoare a prejudiciului moral suferit.
40. În observaţiile sale trimise ca rãspuns, reclamantul contestã rezultatul opiniei trimise de expertul Guvernului şi afirmã cã aceastã casã se aflã în centrul oraşului Bucureşti, cã valoarea sa este mai mare decât cea luatã în considerare de expertiza realizatã la cererea Guvernului.
41. În circumstanţele speţei, Curtea considerã cã restituirea casei situate în str. Tãmãşoaia nr. 3 din Bucureşti şi a terenului aferent l-ar repune pe reclamant, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentã cu cea în care s-ar fi aflat dacã cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încãlcate. În cazul în care statul pârât nu procedeazã la aceastã restituire într-un termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, Curtea hotãrãşte ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, ca daune materiale, o sumã corespunzãtoare cu valoarea actualã a bunului.
42. În acest sens, Curtea observã cu interes cã <>Legea nr. 247/2005, care modificã <>Legea nr. 10/2001 referitoare la restituirea bunurilor naţionalizate atât legal, cât şi ilegal, intratã în vigoare la data de 19 iulie 2005, aplicã principiile exprimate în jurisprudenţa internaţionalã, judiciarã sau arbitralã, referitoare la reparaţiile datorate în caz de acte ilicite şi confirmate în mod constant chiar de Curte în jurisprudenţa sa referitoare la privãrile ilegale sau de facto [Papamichalopoulos împotriva Greciei (reparaţie echitabilã), Hotãrârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani împotriva Italiei, Hotãrârea din 7 august 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-IV, p. 1078, § 49, şi Brumãrescu împotriva României (reparaţie echitabilã), menţionatã mai sus, §§ 22 şi 23].
43. Într-adevãr, noua lege calificã drept abuzive naţionalizãrile operate de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire a unui bun scos din patrimoniul unei persoane în urma unei astfel de privãri. În cazul în care restituirea este imposibilã, de exemplu din cauza vânzãrii bunului cãtre un terţ de bunã-credinţã, legea acordã o despãgubire egalã cu valoarea de piaţã a bunului în momentul acordãrii (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 din lege).
44. Curtea observã cã opinia trimisã de expertul Guvernului este întemeiatã pe o valoare ipoteticã, având în vedere cã expertul nu a vizitat bunul. Ţinând cont de expertiza furnizatã de reclamant, precum şi de informaţiile de care dispune Curtea cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliarã localã, aceasta estimeazã cã valoarea de piaţã actualã a bunului este de 70.000 EUR.
45. Prin urmare, statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocã reclamantului suma de 70.000 EUR.
46. Pe deasupra, Curtea considerã cã evenimentele în cauzã au adus grave atingeri dreptului reclamantului la respectarea bunului sãu, pentru care suma de 5.000 EUR reprezintã o reparaţie echitabilã a prejudiciului moral suferit.
47. În ceea ce priveşte sumele solicitate pentru privarea de proprietate suferitã, Curtea nu poate specula cu privire la posibilitatea şi randamentul unei închirieri a apartamentului în discuţie (Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005).
B. Cheltuieli de judecatã
48. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecatã, reclamantul solicitã suma de 7.938,49 EUR, pe care o detaliazã dupã cum urmeazã: 6.257 EUR pentru cheltuielile de judecatã legate de procedura internã, 551 EUR pentru cheltuielile de transport, 627,49 EUR pentru cheltuielile de curierat, 20 EUR pentru cheltuieli suportate în legãturã cu executorul judecãtoresc, 3 EUR pentru cheltuieli administrative, 240 EUR pentru cheltuieli de traducere, precum şi 240 EUR pentru expertiza tehnicã imobiliarã.
49. Guvernul nu se opune rambursãrii cheltuielilor, cu condiţia sã fie justificate, necesare şi rezonabile.
50. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţã şi ţinând cont de elementele dovedite, aflate în posesia sa, şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea considerã rezonabilã suma de 7.000 EUR, cu toate cheltuielile incluse, şi i-o acordã reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
51. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilã în rest;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi restituie reclamantului casa situatã în str. Tãmãşoaia nr. 3 din Bucureşti, precum şi terenul aferent, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 70.000 EUR (şaptezeci mii euro), pentru prejudiciul material, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
c) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, urmãtoarele sume:
(i) 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral;
(ii) 7.000 EUR (şapte mii euro) pentru cheltuielile de judecatã;
d) ca sumele respective sã fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii;
e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 8 martie 2007 în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
