Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 13.202/03)
În Cauza Maties împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecãtori,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 18 mai 2010,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 13.202/03) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Doru Octavian Maties (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 24 februarie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 2 iunie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã îi comunice cererea Guvernului. Aşa cum permite art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai hotãrât sã se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a nãscut în anul 1946 şi locuieşte în Târgu Mureş.
5. Bunicul reclamantului, P.O., era proprietarul unui teren situat la Iernut, pe care a fost obligat sã îl cedeze statului în timpul regimului comunist.
6. Dupã anul 1990 au fost adoptate <>Legea fondului funciar nr. 18/1991, <>Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi <>Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale <>Legii nr. 169/1997, care stabilesc mãsuri de despãgubire pentru foştii proprietari de terenuri. Ultima dintre aceste legi dispunea cã foştii proprietari de terenuri cãrora nu le puteau fi restituite terenurile în naturã aveau dreptul sã li se atribuie în schimb un alt teren sau despãgubiri.
7. Dupã intrarea în vigoare a <>Legii nr. 1/2000, reclamantul şi P.V.R., un alt moştenitor, au fãcut demersuri administrative pentru a li se restitui un teren în suprafaţã de 17,47 hectare ce îi aparţinuse lui P.O.
8. Prin Decizia nr. 40/L/2000, Comisia judeţeanã pentru stabilirea dreptului de proprietate (Comisia judeţeanã) a constatat cã, deşi reclamantul şi P.V.R. aveau dreptul sã obţinã o reparaţie în temeiul <>Legii nr. 18/1991, restituirea terenului în discuţie nu era posibilã. Comisia a decis înscrierea creanţei lor în tabelul prevãzut în anexa nr. 39 la <>Hotãrârea Guvernului nr. 180/2000 pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privatã asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 131/1991. Acest tabel indica persoanele care, aflate în imposibilitatea obiectivã de a li se restitui terenurile ce le-au aparţinut în trecut sau de a obţine în schimb alte terenuri echivalente, aveau dreptul la o despãgubire.
9. Reclamantul a contestat aceastã decizie, susţinând cã preferã atribuirea unui teren echivalent decât o reparaţie pecuniarã care, dupã pãrerea sa, era ineficientã şi iluzorie. Prin decizia rãmasã definitivã din data de 7 martie 2003, Tribunalul Judeţean Mureş a confirmat Decizia nr. 40/L/2000 şi a statuat cã, deoarece nu putea fi atribuit niciun teren din cauza lipsei de terenuri disponibile la Iernut, partea interesatã avea sã fie despãgubitã în condiţiile prevãzute de <>Legea nr. 1/2000.
10. Prin decizia din data de 21 octombrie 2008, ţinând cont de rezultatul unei expertize tehnice, Comisia Centralã pentru Stabilirea Despãgubirilor a stabilit cuantumul despãgubirii datorate reclamantului şi lui P.V.R. în sumã de 1.886.771 lei (RON). De asemenea, decizia prevedea cã reclamantul trebuia sã urmeze procedura prevãzutã de <>Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente pentru a obţine executarea sa. Aceastã decizie i-a fost comunicatã reclamantului la data de 5 noiembrie 2008.
11. Pentru a obţine executarea deciziei din data de 21 octombrie 2008 menţionate mai sus, reclamantul trebuia sã se adreseze Direcţiei pentru acordarea despãgubirilor în numerar, direcţie ce funcţiona în cadrul Autoritãţii Naţionale pentru Restituirea Proprietãţilor, cu urmãtoarele documente: o cerere prin care opta pentru plata unei sume de bani, decizia prin care i se recunoştea dreptul la despãgubiri, certificatul de acţionar la Fondul "Proprietatea", dacã acesta i-a fost emis, coordonatele sale bancare şi un mandat din partea lui P.V.R.
12. Printr-o scrisoare din data de 1 septembrie 2009, reclamantul a informat Curtea cã nu s-a adresat Direcţiei pentru acordarea despãgubirilor în numerar, pe motivul cã posibilitatea de a obţine o sumã de bani rãmâne iluzorie.
II. Dreptul şi practica interne şi internaţionale pertinente
13. Prevederile legale esenţiale şi jurisprudenţa internã relevantã, inclusiv extrasele din <>Legea nr. 10/2001, <>Legea nr. 247/2005 şi <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despãgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (<>Ordonanţa de Urgenţã a Guvernului nr. 81/2007) referitoare la sistemul de despãgubire pentru imobilele naţionalizate, sunt descrise în hotãrârile Tudor împotriva României (nr. 29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008) şi Viaşu împotriva României (nr. 75.951/01, §§ 38-49, 9 decembrie 2008). Textele relevante ale Consiliului Europei, şi anume Rezoluţia Res (2004)3 cu privire la hotãrârile care relevã o problemã structuralã subsecventã şi Recomandarea Rec (2004)6 privind îmbunãtãţirea recursurilor interne, adoptate de Comitetul de miniştri, sunt de asemenea citate în hotãrârea Viaşu, menţionatã mai sus (§§ 50 şi 51).
14. În temeiul <>art. 14 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 81/2007, persoanele care erau îndreptãţite sã obţinã o despãgubire ce depãşea 500.000 RON puteau obţine o sumã în numerar, în cuantum de maximum 500.000 RON, diferenţa fiind transformatã în acţiuni la Fondul "Proprietatea". Despãgubirea în numerar era plãtitã în douã tranşe a câte 250.000 RON, într-un interval de 2 ani.
15. La data de 12 februarie 2008, <>Hotãrârea Guvernului nr. 128/2008 privind modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII "Regimul stabilirii şi plãţii despãgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din <>Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente, aprobate prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.095/2005, a fost publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I. Conform acestei noi norme legale, dupã emiterea titlului de despãgubire de cãtre Comisia Centralã pentru Stabilirea Despãgubirilor, partea interesatã trebuia sã opteze la Autoritatea Naţionalã pentru Restituirea Proprietãţilor fie pentru primirea unei pãrţi din sumã în numerar (în limita a 500.000 RON), iar restul în acţiuni la Fondul "Proprietatea", fie pentru primirea de acţiuni la fond pentru întreaga sumã (vezi şi paragraful 11 de mai sus).
16. Dacã opta pentru primirea unei pãrţi din sumã în numerar, partea interesatã trebuia sã formuleze o cerere în acest sens la Direcţia pentru acordarea despãgubirilor în numerar ce funcţiona în cadrul Autoritãţii Naţionale pentru Restituirea Proprietãţilor. Aceastã autoritate trebuia sã înlocuiascã titlul de despãgubire cu un titlu de platã corespunzãtor sumei de platã în numerar, precum şi cu un titlu de conversie corespunzãtor restului sumei de convertit în acţiuni la Fondul "Proprietatea". Hotãrârea Guvernului menţionatã mai sus prevedea ca cererile de opţiune sã fie analizate în ordine cronologicã, fãrã sã fie prevãzut în mod expres vreun termen în acest sens. Titlurile de despãgubire pot fi valorificate în termen de cel mult 3 ani de la data emiterii lor, termen care, în orice caz, nu expirã decât dupã 12 luni de la prima tranzacţionare la bursã a acţiunilor Fondului "Proprietatea".
17. Termenul de 2 ani prevãzut pentru plata sumei în numerar (paragraful 14 in fine de mai sus) începe sã curgã de la data emiterii titlului de platã.
18. Conform informaţiilor oficiale aflate pe site-ul Autoritãţii Naţionale pentru Restituirea Proprietãţilor, la data de 19 aprilie 2010 au fost înregistrate 16.463 de cereri de opţiuni la autoritatea competentã. Valoarea despãgubirilor pentru care pãrţile interesate şi-au exprimat intenţia de a primi o sumã în numerar este de 1.855.395.376 RON. Suma plãtitã pânã la data menţionatã mai sus este de 343.270.664 RON.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
19. Reclamantul se plânge cu privire la imposibilitatea de a se bucura de dreptul de a fi despãgubit pentru terenul naţionalizat, conform prevederilor legale în materie, şi invocã în acest sens art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii
20. Guvernul ridicã o excepţie de incompatibilitate ratione materiae a acestui capãt de cerere cu dispoziţiile Convenţiei. Acesta considerã cã reclamantul nu deţine un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în mãsura în care Decizia nr. 40/L/2000 a Comisiei judeţene nu stabileşte valoarea despãgubirii datorate reclamantului şi nicio altã hotãrâre judecãtoreascã definitivã nu i-a recunoscut dreptul de a i se acorda o despãgubire al cãrei cuantum sã fi fost stabilit. Prin urmare, Guvernul considerã cã, spre deosebire de cauzele Broniowski împotriva Poloniei [MC] (nr. 31.443/96, CEDO 2004-V) şi Matache şi alţii împotriva României (nr. 38.113/02, 19 octombrie 2006), reclamantul nu are o creanţã stabilitã şi exigibilã.
21. Reclamantul nu prezintã observaţii în aceastã privinţã.
22. Curtea reaminteşte faptul cã a statuat deja, în cauze similare cu cea de faţã, cã deciziile administrative necontestate prin care li se recunoaşte pãrţilor interesate dreptul la o despãgubire fãrã a-i stabili suma reprezintã un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, nerevocabil şi exigibil, care, în opinia sa, se include în noţiunea de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Viaşu, menţionatã mai sus, §§ 58-60).
23. Argumentele Guvernului nu pot duce, în speţã, la o concluzie diferitã. Curtea observã cã dreptul reclamantului la o despãgubire a fost confirmat în mod constant şi regulat de cãtre autoritãţi, stabilit clar în dreptul intern, aşa cum reiese din Decizia nr. 40/L/2000 a Comisiei judeţene, prin care se valideazã înscrierea creanţei reclamantului, şi chiar, din Decizia rãmasã definitivã din data de 7 martie 2003 a Tribunalului Judeţean Mureş (mutatis mutandis, Viaşu, menţionatã mai sus, § 59).
24. Prin urmare, excepţia Guvernului trebuie respinsã. Pe de altã parte, Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
25. Reclamantul subliniazã cã se aflã de mai mulţi ani în imposibilitatea de a beneficia în mod efectiv de despãgubirea în discuţie. El considerã cã Decizia din 21 octombrie 2008 prin care se stabilea cuantumul despãgubirii nu poate fi executatã în mod efectiv. Mai exact, el considerã inacceptabile termenul de 2 ani prevãzut pentru plata sumei în numerar, ce reprezintã în cazul sãu mai puţin de o treime din despãgubirea datoratã, precum şi faptul cã diferenţa va fi convertitã în acţiuni la Fondul "Proprietatea", fond care nu funcţioneazã.
26. Guvernul insistã asupra faptului cã reclamantul a utilizat posibilitatea de a se adresa autoritãţilor administrative pentru a i se acorda o despãgubire. În opinia sa, mecanismul implementat prin <>Legea nr. 247/2005 şi referitor la înfiinţarea Fondului "Proprietatea" este capabil sã le ofere persoanelor îndreptãţite o despãgubire care sã corespundã cerinţelor din jurisprudenţa Curţii. Conform ultimelor modificãri ale <>Legii nr. 247/2005, o parte din despãgubirea în discuţie i-ar putea fi plãtitã în numerar pãrţii interesate şi au fost fãcute progrese pentru ca Fondul "Proprietatea" sã devinã funcţional.
27. Guvernul mai observã cã reclamantul a obţinut o decizie prin care i se acordau despãgubiri, însã decizia nu poate fi executatã din cauzã cã partea interesatã nu a urmat procedura prevãzutã de <>Legea nr. 247/2005 (paragrafele 11 şi 12 de mai sus).
28. Curtea face trimitere la jurisprudenţa invocatã în Cauza Viaşu, menţionatã mai sus, cu privire la obligaţiile stabilite de art. 1 din Protocolul nr. 1 în sarcina statului care a adoptat o legislaţie care prevede restituirea sau despãgubirea pentru bunurile confiscate într-un regim anterior (Viaşu, menţionatã mai sus, § 58).
29. Aceasta reaminteşte cã neexecutarea unei decizii prin care se recunoaşte dreptul de proprietate constituie o ingerinţã în sensul primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. În speţã, ingerinţa în discuţie constã în omisiunea autoritãţilor competente de a asigura caracterul efectiv al dreptului pe care i l-au recunoscut reclamantului prin Decizia nr. 40/L/2000 (Viaşu, menţionatã mai sus, §§ 60 şi 66, şi Ramadhi şi alţi 5, menţionatã mai sus, §§ 76-77).
30. Curtea a examinat deja cauze ce ridicau probleme legate de omisiunea autoritãţilor de a asigura caracterul efectiv al dreptului pe care l-au recunoscut pãrţilor interesate prin decizii definitive de a primi despãgubiri pentru bunurile imobiliare trecute în patrimoniul statului în timpul regimului comunist şi a constatat încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (Viaşu, menţionatã mai sus, §§ 62-73, Katz împotriva României, nr. 29.739/03, 20 ianuarie 2009, şi Faimblat împotriva României, nr. 23.066/02, 13 ianuarie 2009). Cu toate acestea, ea apreciazã cã, în cauza de faţã, situaţia este în mod sensibil diferitã de cauzele menţionate mai sus, în mãsura în care reclamantul a obţinut o decizie a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despãgubirilor care preciza, pe baza unei expertize, cuantumul despãgubirii ce îi era datoratã (a contrario Viaşu, Katz şi Faimblat, menţionate mai sus). Fãrã a contrazice concluziile la care a ajuns în cauzele menţionate mai sus, Curtea apreciazã cã, în speţã, din motivele precizate mai jos, se impune o analizã mai nuanţatã.
31. Curtea constatã cã prevederile legale aplicabile în materie îi permiteau reclamantului sã obţinã plata în numerar a unei pãrţi din despãgubirea stabilitã prin Decizia din 21 octombrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despãgubirilor. Mai exact, reclamantul ar fi putut sã încaseze suma de 250.000 RON, adicã circa o treime din suma ce îi era datoratã (paragraful 14 de mai sus). Pentru a beneficia de aceastã posibilitate, reclamantul ar fi trebuit sã îşi exercite un drept de opţiune (paragraful 15 de mai sus), ceea ce nu a fãcut. Or, conform legii interne, aceastã etapã era obligatorie pentru a obţine un titlu de platã care i-ar fi permis sã obţinã plata sumei menţionate mai sus într-un termen de 2 ani. De altfel, Curtea observã cã, din informaţiile puse la dispoziţia publicului de cãtre Autoritatea Naţionalã pentru Restituirea Proprietãţilor, reiese cã pentru persoanele care au exercitat un drept de opţiune, sunt pe cale de a fi fãcute plãţi şi o cincime din sumele solicitate a fost deja plãtitã (paragraful 18 de mai sus).
32. Având în vedere acestea, Curtea observã cã este dificil sã soluţioneze in abstracto problema eficienţei procedurii speciale implementate de autoritãţile naţionale pentru accelerarea plãţii despãgubirilor prevãzute de <>Legea nr. 247/2005 (paragrafele 14-16 de mai sus). De aceea, în speţã, Curtea constatã cã, deşi a fost informat de autoritãţile naţionale despre necesitatea de a îşi exercita dreptul de opţiune, reclamantul a refuzat sã o facã (paragrafele 10-12 de mai sus). Astfel, reclamantul a blocat cu bunã ştiinţã procedura. Or, dacã Curtea nu poate specula asupra eficienţei procedurii speciale implementate pentru plata acceleratã a unei pãrţi a despãgubirii, totuşi, datã fiind atitudinea pãrţii interesate, Curtea nu poate concluziona cã autoritãţile sunt în întregime rãspunzãtoare de imposibilitatea sa de a obţine o parte a despãgubirii. De altfel, Curtea observã cã termenul acordat de lege reclamantului pentru exercitarea dreptului sãu de opţiune nu a expirat încã (paragraful 16 in fine de mai sus). Rezultã cã, pentru acea parte a cererii care corespunde sumei pe care reclamantul ar fi putut sã o primeascã în numerar, nu a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
33. În ceea ce priveşte restul despãgubirii, şi anume mai mult de douã treimi din suma datoratã reclamantului, Curtea constatã cã aceasta trebuia sã facã obiectul unor acţiuni la Fondul "Proprietatea" (paragraful 14 de mai sus). Or, luând notã cu satisfacţie de evoluţia care pare sã se întrevadã în practicã în privinţa mecanismului de platã prevãzut de <>Legea nr. 247/2005, modificatã prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 81/2007, Curtea observã cã, pânã în prezent, Guvernul nu a demonstrat cã sistemul de despãgubire pus în aplicare prin intermediul Fondului "Proprietatea" le permitea persoanelor îndreptãţite, şi în special reclamantului, sã încaseze, conform unei proceduri şi unui calendar previzibile, despãgubirile pe care sunt îndreptãţite sã le primeascã.
34. Prin urmare, Curtea apreciazã cã, pentru aceastã parte a cererii, a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri
35. Tot în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obţine restituirea terenului şi de lipsa de folosinţã a acestuia.
36. Curtea reaminteşte cã un reclamant nu poate susţine o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în mãsura în care deciziile pe care le incrimineazã se referã la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi. Conform jurisprudenţei constante a organelor Convenţiei în materie, nu trebuie considerate ca "bunuri" în sensul articolului menţionat mai sus speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nici creanţa condiţionalã rãmasã fãrã obiect în urma nerealizãrii condiţiei (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX).
37. În speţã, ascendentul reclamantului, P.O., fusese deposedat de un teren în timpul regimului comunist. Astfel, procedura administrativã introdusã în temeiul <>Legii nr. 1/2000 şi acţiunea subsecventã nu vizau "bunuri existente" în patrimoniul reclamantului. Curtea mai observã cã nicio decizie administrativã sau judiciarã nu a recunoscut dreptul reclamantului de a i se atribui un teren în naturã. Prin urmare, Curtea considerã cã reclamantul nu deţinea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
38. Rezultã cã acest capãt de cerere întemeiat pe art.1 din Protocolul nr. 1 este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în aplicarea art. 35 § 4.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
39. Conform art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
40. Reclamantul solicitã, ca daune materiale, suma de 522.912 euro (EUR), reprezentând valoarea terenului a cãrui restituire a fost solicitatã şi suma de 155.555 EUR pentru lipsa de folosinţã timp de zece ani. El mai solicitã 15.000 EUR ca daune morale.
41. Guvernul considerã cã reclamantul nu poate solicita decât partea ce îi revine din despãgubirea de 1.886.771 RON, stabilitã prin Decizia din 21 octombrie 2008. De asemenea, acesta observã cã reclamantul nu şi-a justificat cererea referitoare la lipsa de folosinţã a terenului în cauzã şi considerã cã nu existã o legãturã de cauzalitate între pretinsul prejudiciu moral şi eventuala încãlcare a Convenţiei.
42. Curtea reaminteşte cã o hotãrâre ce constatã o încãlcare atrage pentru statul pârât obligaţia de a pune capãt încãlcãrii şi de a-i înlãtura consecinţele astfel încât sã refacã pe cât posibil situaţia anterioarã acesteia [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilã) [MC], nr. 31.107/96, § 32, CEDO 2000-XI].
43. În speţã, Curtea apreciazã, în acord cu Guvernul, cã reclamantul nu poate pretinde decât jumãtate din valoarea estimatã a terenului, ţinând cont cã decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despãgubirilor îl vizeazã şi pe P.V.R., în pãrţi egale. Prin urmare, partea ce îi revine reclamantului este de 943.385,5 RON. Curtea reaminteşte apoi cã a considerat cã reclamantul ar fi trebuit sã facã la nivel naţional demersurile necesare pentru a obţine plata unei pãrţi a despãgubirii (paragrafele 30-32 de mai sus).
44. Totuşi, pentru restul sumei, Curtea apreciazã cã plata despãgubirii validate prin Decizia din 21 octombrie 2008 şi fixatã conform criteriilor stabilite de legislaţia românã (Viaşu, menţionatã mai sus, § 38), l-ar repune pe reclamant, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentã cu cea în care s-ar fi aflat dacã cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încãlcate. Însã, ţinând cont de constatãrile hotãrârii de faţã din care reiese cã sistemul actual de restituire nu este eficient, Curtea apreciazã cã nu are altã opţiune decât sã acorde suma care, în opinia sa, ar constitui o soluţionare definitivã şi completã a prezentului litigiu patrimonial (Viaşu, menţionatã mai sus, § 89).
45. Curtea mai observã cã reclamantul nu a prezentat documente justificative relevante pentru pretinsa lipsã de folosinţã. Aşadar, nu îi va fi acordatã nicio sumã cu acest titlu.
46. În lumina celor de mai sus, Curtea îi alocã reclamantului suma de 167.485 EUR, pentru prejudiciul material.
47. Pe de altã parte, Curtea apreciazã cã situaţia litigioasã trebuie sã îi fi cauzat pãrţii interesate o stare de incertitudine şi neplãceri care justificã acordarea unei sume pentru prejudiciul moral. Ţinând cont de aceste elemente, Curtea, statuând în echitate, îi alocã reclamantului suma de 4.000 EUR, pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecatã
48. Reclamantul mai solicitã suma de 2.000 EUR pentru cheltuielile de judecatã. El prezintã documente justificative pentru o parte din aceste cheltuieli.
49. Guvernul considerã cã reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru întreaga sumã solicitatã cu titlu de cheltuieli de judecatã, care este, în orice caz, excesivã.
50. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecatã decât în mãsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţã şi ţinând cont de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea considerã rezonabilã suma de 50 EUR pentru procedura în faţa Curţii şi i-o acordã reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
51. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie referitor la imposibilitatea reclamantului de a primi o despãgubire şi inadmisibilã în rest;
2. hotãrãşte cã nu a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie pentru acea parte a despãgubirii pentru care reclamantul ar fi putut încasa o sumã în numerar;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie pentru acea parte a despãgubirii ce trebuie convertitã în acţiuni la Fondul "Proprietatea";
4. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, urmãtoarele sume, ce vor fi convertite în lei româneşti, la cursul de schimb valabil la data plãţii:
(i) 167.485 EUR (una sutã şaizeci şi şapte mii patru sute optzeci şi cinci euro), plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material;
(ii) 4.000 EUR (patru mii euro), plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
(iii) 50 EUR (cincizeci euro), plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit de cãtre reclamant, pentru cheltuielile de judecatã;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 8 iunie 2010, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
