Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 19.452/02)
În Cauza Andreescu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunitã într-o camerã compusã din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis LÎpez Guerra, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 18 mai 2010,
pronunţã prezenta hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 19.452/02) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Gabriel Andreescu (reclamantul), a sesizat Curtea la 29 martie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna Livia Cintezã, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge de încãlcarea dreptului sãu la libertatea de exprimare ca urmare a condamnãrii sale sub aspect penal şi civil pentru calomnie, precum şi de încãlcarea dreptului sãu la un proces echitabil, în condiţiile în care a fost condamnat de cãtre instanţa de recurs fãrã a fi audiat, dupã ce a fost achitat în primã instanţã.
4. La 15 ianuarie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã comunice Guvernului cererea. Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 alin. 3 din Convenţie, acesta a hotãrât, de asemenea, ca admisibilitatea şi fondul sã fie examinate împreunã.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a nãscut în 1952 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Geneza cauzei
6. Reclamantul este un militant pentru drepturile omului recunoscut în România. El este membru fondator al Comitetului Helsinki Român şi a fost iniţiatorul mai multor asociaţii nonguvernamentale care militeazã pentru drepturile omului. De asemenea, reclamantul este conferenţiar universitar, predând Eticã şi Ştiinţe politice, şi colaboreazã în mod constant cu mai multe ziare şi publicaţii.
7. În timpul regimului comunist, înainte de anul 1989, reclamantul a suportat persecuţii, a fost arestat sau i s-a stabilit domiciliu obligatoriu pentru cã a criticat regimul de atunci în ceea ce priveşte problema încãlcãrii drepturilor omului, pentru cã a acordat interviuri presei occidentale, precum şi pentru cã a condus acţiuni de protest paşnice, cum ar fi greva foamei.
8. La 9 decembrie 1999 a fost publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, <>Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securitãţii ca poliţie politicã*). Conform acestei legi, orice cetãţean român sau strãin care a obţinut cetãţenia românã dupã 1945 are dreptul sã cunoascã conţinutul dosarului întocmit cu privire la persoana sa de cãtre organele poliţiei politice a fostului regim. În plus, legea dispune cã orice persoanã care a fãcut obiectul unui dosar din care rezultã cã a fost pusã sub supraveghere de cãtre Securitate are dreptul de a cunoaşte identitatea agenţilor serviciilor secrete şi a colaboratorilor lor care au contribuit cu informaţii la dosar. În sfârşit, legea prevede cã toţi cetãţenii români, mass-media, organizaţiile nonguvernamentale şi instituţiile publice au dreptul de a li se permite accesul la informaţii de interes public privind calitatea de agent sau de colaborator al fostei Securitãţi a persoanelor care ocupã funcţii publice, precum preşedinţia României, funcţii guvernamentale sau parlamentare, funcţiile de prefect, de judecãtor sau de inspector general de poliţie. Accesul la aceste informaţii de interes public priveşte, de asemenea, persoanele aflate la conducerea bisericilor şi cultelor religioase recunoscute, precum şi membrii Academiei Române.
-----
*) <>Legea nr. 187/1999 a fost abrogatã prin <>art. 38 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securitãţii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2008.
9. <>Legea nr. 187/1999 a instaurat un organism public însãrcinat cu aplicarea acesteia, şi anume Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securitãţii (CNSAS).
10. Dezbaterea politicã în jurul acestei legi şi al aplicãrii sale a fost considerabilã, iar acoperirea mediaticã a fost şi continuã sã fie importantã. Reclamantul a fost unul dintre promotorii acestei legi între 1989 şi data adoptãrii acesteia în 1999.
11. În luna iunie 2000, reclamantul s-a adresat CNSAS solicitând accesul la propriul dosar de informaţii creat de cãtre fosta Securitate. El nu a primit rãspuns în termenul de 30 de zile prevãzut de <>art. 12 din Legea nr. 187/1999. În luna septembrie 2000, reclamantul a adresat CNSAS o nouã cerere solicitând sã fie informat dacã membrii Sinodului Bisericii Ortodoxe Române au fost sau nu colaboratori ai fostei Securitãţi. Reclamantul nu a primit rãspuns în termenul prevãzut de lege.
B. Conferinţa de presã organizatã de reclamant la 20 februarie 2001
12. În absenţa unui rãspuns la solicitãrile adresate CNSAS, reclamantul a anunţat o conferinţã de presã programatã pentru data de 20 februarie 2001, în cadrul cãreia intenţiona sã îşi exprime preocuparea cu privire la lipsa de eficienţã practicã a procedurilor prevãzute de <>Legea nr. 187/1999.
13. În cursul conferinţei de presã el a declarat ziariştilor prezenţi cã este dezamãgit de modul în care este aplicatã <>Legea nr. 187/1999 şi a denunţat problemele legate de aplicarea legii, probleme care erau de naturã sã aducã atingere atât drepturilor persoanelor particulare, cât şi interesului public. Reclamantul a invitat autoritãţile sã respecte legea, iar publicul sã urmãreascã acest aspect cu vigilenţã.
14. Ca rãspuns la întrebãrile ziariştilor cu privire la cauzele lipsei de eficacitate a activitãţii CNSAS, reclamantul a menţionat lipsa de profesionalism, indiferenţa şi lenea membrilor Colegiului CNSAS.
15. Întrebat de ziarişti cu privire la îndoielile pe care le-ar putea avea în ceea ce priveşte independenţa membrilor CNSAS, el a rãspuns cã o singurã persoanã îi inspira neîncredere din cauza presiunilor care au fost exercitate asupra sa în timpul regimului comunist, presiuni având ca scop sã îi distrugã rezistenţa şi sã o determine sã se plieze indicaţiilor regimului. Reclamantul l-a nominalizat pe A.P., membru al Colegiului CNSAS, personalitate publicã recunoscutã în domeniul culturii, fost ministru al culturii şi, ulterior, al afacerilor externe. Prezentând motivele pe care îşi fundamenta bãnuielile, reclamantul a precizat cã "desigur, asta nu este o dovadã cã neapãrat dl [A.P.] a colaborat într-un fel cu Securitatea". Reclamantul a evocat, de asemenea, funcţiile acceptate de cãtre A.P. în unul dintre primele guverne de dupã 1989, precum şi remarcile publice ale acestuia cu privire la "marile dileme morale din spatele dosarelor" şi reticenţa sa în ceea ce priveşte deconspirarea poliţiei politice, manifestatã în cursul dezbaterilor publice dedicate acestui subiect.
16. Evocând episodul Mişcãrii pentru Meditaţie Transcendentalã şi al Grupului de la Pãltiniş la care o parte a intelectualitãţii româneşti, printre care şi A.P., s-a afiliat înainte de 1989, suferind represaliile regimului comunist, reclamantul s-a referit la metodele utilizate de poliţia politicã pentru a distruge rezistenţa psihicã a persoanelor vizate, precum anchete abuzive, ameninţãri, intimidãri, înscenãri şi hãrţuiri. Potrivit reclamantului, persoanele care fãcuserã obiectul unor anchete erau puse în situaţia de a continua sã prezinte explicaţii agenţilor Securitãţii "cu ocazia unor discuţii ulterioare", fiind astfel determinate sã cedeze progresiv presiunilor şi sã acţioneze împotriva propriei conştiinţe.
17. Reclamantul şi-a exprimat, în acelaşi timp, consideraţia faţã de A.P. şi înţelegerea faţã de atitudinea de supunere a acestuia faţã de fostul regim, persoanã "care, fãrã a fi un erou, nu are un caracter rãu".
18. Reclamantul a subliniat, la sfârşitul intervenţiei sale, cã nu deţine probe care sã îi permitã sã afirme cã A.P. cedase efectiv presiunilor Securitãţii, dar cã a compãrut în faţa ziariştilor pentru a-şi exprima bãnuielile şi argumentele aferente, "argumente care nu sunt o probã absolutã, ci le aşteaptã pe cele absolute. Dar probe absolute nu pot fi obţinute decât cu colaborarea instituţiilor".
19. Partea relevantã a intervenţiei reclamantului, astfel cum a fost transcrisã de Judecãtoria Sectorului 4 Bucureşti în Sentinţa acesteia din 13 iulie 2001 (paragraful 31 de mai jos), este urmãtoarea:
"Avem un singur caz despre care pot sã spun cã am o bãnuialã (...) - cred cã avem dreptul sã ne exprimãm bãnuielileiar persoana pe care o am în minte este domnul [A.P.].
Dl [A.P.] a fost numit ministru al culturii imediat dupã Revoluţie. Dacã ne uitãm pe lista celor care au intrat în structurile de Putere imediat dupã 1990, vedem cã cei cu funcţii de decizie au avut ceva în spate. Desigur, asta nu este o dovadã cã neapãrat dl [A.P.] a colaborat într-un fel cu Securitatea. Pe de altã parte, de-a lungul timpului, dânsul a avut o obedienţã incredibilã faţã de premierul de atunci, [P.R.], apoi şeful PD (...) ... dar cea mai flagrantã a fost acceptarea de cãtre [A.P.] a prezenţei sale pe lista candidaţilor pentru Colegiu. Eu cunosc problemele sale anterioare, dupã ce a terminat în sfârşit spunea domnia sa - ministeriatul la portofoliul externelor. Când dl [P.R.] l-a solicitat încã o datã pentru aceastã poziţie, domnia sa a rãspuns "Da" şi, nu numai cã a rãspuns "Da", ci a dus o întreagã politicã de convingere a opiniei publice cã are acest drept. Deşi nu avea acest drept, conform Legii dosarelor. Îmi amintesc dezbaterea pe care am avut-o la GDS privind acceptabilitatea numirii lui [M.D.] şi a lui [A.P.], şi prezenţa sa aici, genul de argumentare pe care a avut-o domnia sa aici. El s-a referit, cu un anumit patos, la marile dileme morale din spatele dosarelor, la câtã dramã se ascunde în aceste dosare. Şi pe acestea nu le poţi trata oricum, ca un copil, încât dupã aceste sãptãmâni de discuţii trebuie sã vã spun cã mai mulţi membri ai GDS erau convinşi cã dl [A.P.] are o problemã la dosar. Cã dânsul se comporta cum se comporta datoritã dosarului sãu. De ce acest lucru? De ce dl [A.P.], a cãrui personalitate am motive sã o apreciez, a colaborat cu Securitatea? Lucrul este foarte simplu şi explicabil, nu pentru un om care este construit rãu, ci pentru un om care nu este un erou, care are inteligenţa absolut precisã şi elaboratã a opoziţiei pe vremea aceea la strategiile Securitãţii. Dânsul, ştiţi, a fost scos afarã din Partid şi a avut probleme cu Securitatea datoritã Meditaţiei Transcendentale. Este tot o înscenare a Securitãţii, care folosea un agent strãin pentru gruparea esotericã numitã "Meditaţia transcendentalã". În orice caz, în aceastã activitate au fost prinşi mai mulţi intelectuali de prestigiu şi acţiunea a reuşit sã intimideze intelectualitatea româneascã cel puţin pentru o perioadã de timp. Una dintre victime a fost dl [A.P.]. Şi, evident cã în aceastã situaţie eşti chemat la Securitate, ţi se bate cu pumnul în masã, eşti ameninţat, eşti pus sã dai nenumãrate declaraţii - şi lucrul ãsta se întâmplã nu o singurã datã, se întâmplã de nenumãrate ori. Şi existã o tehnicã extraordinarã în a se introduce pe hârtia pe care urmeazã sã o semnezi lucruri de care devii responsabil, pe care ţi le asumi, şi ştii lucrul acesta. Au fost situaţii la Rahova, când securiştii veneau în stol şi bãteau cu pumnul în masã şi spuneau: "Semneazã! Semneazã! Semneazã!..." Şi ca sã-ţi dai seama cã totuşi verbul acela era asertiv şi nu optativ, lucrul acesta presupune o anumitã rãcealã, furie în tine şi o anumitã stãpânire. Eu nu cred cã dl [A.P.] are puterea... Şi nu cred cã are nici dexteritatea textelor de lege pentru a rezista unei astfel de presiuni. De-a lungul anilor, dl [A.P.] a fãcut parte din Grupul de la Pãltiniş. Asta presupunea o activitate aflatã în centrul atenţiei Securitãţii. Desigur cã oamenii care fuseserã anchetaţi anterior trebuiau sã dea la noi întâlniri explicaţii despre discuţiile de acolo şi aşa, încet, încet, fãceai greşeli şi fiecare greşealã îţi încãrca dosarul şi devii din ce în ce mai slab şi ajungi sã faci lucruri pe care iniţial niciodatã nu-ţi puteai imagina cã le-ai fãcut. Probabil cã dl [A.P.] are o imensã jenã şi din cauza asta nu a putut sã vorbeascã în 1990 despre ce cred eu cã ar fi trebuit sã vorbeascã. Subliniez: eu nu am probe. Eu am vorbit în faţa dvs. apelând la bãnuieli şi la pseudoargumente. Adicã la argumente care nu sunt o probã absolutã, ci le aşteaptã pe cele absolute. Dar probe absolute nu pot fi obţinute decât cu colaborarea instituţiilor."
20. Discursul reclamantului a cunoscut o largã acoperire mediaticã. De exemplu, cotidianul cu difuzare naţionalã "România Liberã" a titrat în ediţia sa din 21 februarie 2001: "Gabriel Andreescu a lansat ieri acuzaţii grave: [A.P.] este bãnuit de a fi colaborat cu fosta Securitate."
C. Condamnarea penalã a reclamantului pentru calomnie
21. La 27 februarie 2001, A.P. a formulat o plângere penalã împotriva reclamantului, acuzându-l de insultã şi calomnie cu privire la afirmaţiile acestuia din cadrul conferinţei de presã din 20 februarie 2001. A.P. a solicitat în acelaşi timp daune morale în cuantum de un miliard de lei româneşti vechi (ROL) şi obligarea reclamantului sã prezinte scuze în public.
1. Procedura în faţa Judecãtoriei Sectorului 4 Bucureşti
22. La termenul din 3 iulie 2001, instanţa i-a ascultat pe reclamant, pe partea vãtãmatã şi pe procuror.
23. Procurorul a solicitat achitarea, cu motivarea cã discursul în litigiu exprima o simplã bãnuialã, iar nu afirmarea unui fapt determinat şi cã nu exista niciun element susceptibil sã demonstreze cã reclamantul a acţionat cu intenţia de a aduce prejudicii de imagine pãrţii vãtãmate.
24. În concluziile depuse în scris, reclamantul a fãcut referire, între altele, la o declaraţie manuscrisã a lui A. P. din 19 mai 1982. Conform reclamantului, conţinutul acestei declaraţii întãrea bãnuielile sale conform cãrora A. P. a putut ceda presiunilor Securitãţii, oferind acesteia informaţii de naturã sã aducã atingere drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale unor terţi, precum libertatea de exprimare şi cea de asociere. Reclamantul se baza pe urmãtorul pasaj din scrisoare:
"Menţionez cã la un timp dupã (...), am informat un ofiţer al Ministerului de Interne asupra conferinţei la care am participat, exprimându-mi dezacordul faţã de conţinutul ei, precum şi uimirea cã a putut avea loc în condiţii oficiale."
25. În concluziile scrise, reclamantul susţinea cã faptul de a dezvãlui asemenea informaţii şi de a-şi exprima dezacordul într-o declaraţie fãcutã în faţa unui reprezentant al fostului regim reprezenta o atitudine dacã nu de colaborare cu regimul, cel puţin de compromis, deoarece o asemenea atitudine era "o invitaţie la reprimarea organizatorilor" acestor reuniuni. În aceastã privinţã, reclamantul considera cã declaraţia lui A. P. din 19 mai 1982 era o dovadã de naturã sã îi întãreascã îndoielile, cu atât mai mult cu cât <>Legea nr. 187/1999 oferea o definiţie legalã a noţiunii de "colaborator al organelor de Securitate ca poliţie politicã", incluzând "persoanele care au oferit informaţii Securitãţii prin care s-a adus atingere nemijlocit sau prin alte organe drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale omului", cu excepţia declaraţiilor fãcute în cursul anchetelor de cãtre persoanele private de libertate din motive politice şi cu privire la faptele care le erau imputate acestora.
26. Reclamantul a indicat, de asemenea, douã persoane membre ale GDS, şi anume R. S. şi D. P., care şi-au exprimat cu ocazia discuţiilor pe care le-au avut bãnuielile în ceea ce îl priveşte pe A.P.
27. Reclamantul a precizat, în plus, cã, în virtutea dreptului la libertatea de exprimare, avea dreptul de a aprecia fapte evidente, dar şi aparenţe.
28. Din concluziile scrise ale reclamantului rezultã cã, la 15 mai 2001, adversarul sãu, A. P., a fost audiat de instanţã cu privire la declaraţia din 19 mai 1982. Cu privire la acest subiect, A. P. a declarat cã a fost constrâns de cãtre Securitate sã facã declaraţia incriminatã şi cã aceasta privea cetãţeni elveţieni care au participat la conferinţã, iar nu participanţii români.
29. În fine, reclamantul a subliniat cã, exprimându-şi îndoielile în ceea ce priveşte integritatea lui A. P., el a înţeles mereu cã A. P. pur şi simplu a dat dovadã de slãbiciune în faţa presiunilor Securitãţii şi cã acesta nu a acţionat niciodatã cu scopul de a face rãu sau de a obţine privilegii din partea regimului. Reclamantul concluziona cã "afirmaţia conform cãreia o persoanã nu este un erou nu ar putea fi consideratã o calomnie".
30. În cadrul audierilor, A. P. a prezentat instanţei un certificat emis de CNSAS, al cãrui membru era, datat 12 iunie 2001, atestând cã nu a colaborat cu Securitatea. De asemenea, a depus la dosar o declaraţie extrajudiciarã datã de D. P., datatã 22 iunie 2001, în care acesta din urmã declara cã nu a afirmat niciodatã cã A. P. a colaborat cu fosta Securitate, cã nu a avut discuţii cu reclamantul în acest sens şi cã nu susţine nimic din ceea ce reclamantul a afirmat în ceea ce îl priveşte.
2. Sentinţa din 13 iulie 2001 a Judecãtoriei Sectorului 4 Bucureşti
31. Printr-o sentinţã din 13 iulie 2001, Judecãtoria Sectorului 4 Bucureşti a dispus achitarea reclamantului, cu motivarea cã elementele materiale şi intenţionale ale infracţiunilor de care era acuzat acesta nu erau reunite în speţã, şi a respins pretenţiile civile ale pãrţii vãtãmate.
32. Referindu-se la libertatea de exprimare, la dreptul publicului de acces la informaţiile de interes public şi la dreptul la protejarea demnitãţii terţilor, astfel cum sunt garantate de Constituţie, instanţa a reţinut mai întâi cã afirmaţiile reclamantului, descriind partea vãtãmatã drept o persoanã "care a avut o incredibilã obedienţã faţã de [P. R.]" şi drept o persoanã slabã, incapabilã sã reziste poliţiei politice a regimului comunist, erau judecãţi de valoare şi nu depãşeau limitele criticii acceptabile a personalitãţilor publice, în mãsura în care reclamantul nu a folosit expresii triviale sau injurioase, iar afirmaţiile sale nu se apropiau de absurd sau de imposibilitatea obiectivã. În consecinţã, instanţa a concluzionat cã nu existã infracţiunea de insultã în ceea ce îl priveşte pe reclamant.
33. Apoi, instanţa a estimat cã se putea deduce din discursul reclamantului cã acesta a reproşat pãrţii vãtãmate cã ar fi colaborat cu fosta Securitate.
34. Instanţa a constatat mai întâi interesul publicului de a discuta despre acest subiect, ţinând cont de calitatea de persoanã publicã, învestitã cu funcţii oficiale, a lui A. P., printre care în special cea de membru al CNSAS. Interesul public era accentuat în mod particular în ceea ce priveşte condiţiile impuse de lege pentru a deveni membru al Colegiului CNSAS, mai ales condiţia de a nu fi fãcut parte din structurile Securitãţii şi de a nu fi fost colaborator al acesteia. Cu privire la acest aspect, instanţa a subliniat cã reclamantul a exprimat opiniile în litigiu în cadrul unei dezbateri de interes public ale cãrei implicaţii erau mai largi şi priveau eficacitatea CNSAS şi a procedurilor prevãzute de <>Legea nr. 187/1999.
35. Instanţa a reţinut cã reclamantul a acţionat cu bunã-credinţã, deoarece el nu a exprimat niciodatã certitudinea cã partea civilã a colaborat cu Securitatea, ci doar bãnuielile sale în acest sens, bazate pe anumite indicii de naturã sã dea naştere la asemenea îndoieli. Instanţa a reţinut cã reclamantul a insistat mereu asupra subiectivitãţii demersului sãu şi asupra absenţei unor probe certe, avertizând astfel membrii publicului şi invitându-i sã aprecieze personal indiciile existente.
36. De altfel, în ceea ce priveşte certificatul atestând cã A. P. nu a colaborat cu fosta Securitate, instanţa a stabilit cã acest document putea într-adevãr sã nu elimine îndoielile reclamantului, dat fiind contextul în care au fost enunţate îndoielile, şi anume o criticã a CNSAS şi a eficacitãţii acestuia, ceea ce implica în egalã mãsurã a pune sub semnul întrebãrii dovezile eliberate de CNSAS însuşi.
37. Instanţa a concluzionat dupã cum urmeazã:
"(...) chiar eronat în privinţa concluziei trase, demersul (reclamantului) este formulat cu bunã-credinţã, inculpatul însuşi atrãgând atenţia asupra neajunsurilor argumentelor sale şi se constituie doar ca interpretãri ale unor fapte obiective prezentate cu corectitudine (prezenţa pãrţii vãtãmate în cele douã cabinete, faptul cã partea vãtãmatã a fost supusã presiunilor fostei Securitãţi, aspectul notoriu cã maniera de acţiune a fostei Securitãţi crea posibilitatea accentuatã a forţãrii unei colaborãri a unora din victimele sale etc.) prin prisma unor judecãţi de valoare personale care, greşit sau nu, aşa cum s-a arãtat, nu pot fi supuse controlului instanţei, (...) - interpretãri care nu ating pragul imposibilului sau neverosimilului evident pentru a deveni denigratoare prin însãşi evidenţa neverosimilului celor afirmate -, acest demers se încadreazã în limitele libertãţii de exprimare a opiniilor."
38. Respingând capãtul de cerere cu privire la plata de daune morale, cu motivarea cã reclamantul nu a comis nicio faptã ilicitã, ci doar şi-a exercitat dreptul la libertatea de exprimare garantat de Constituţie, instanţa a dispus în plus cã rãmân în sarcina statului cheltuielile judiciare avansate de stat.
3. Recursul pãrţii vãtãmate la Tribunalul Bucureşti
39. Partea civilã a introdus recurs în faţa Tribunalului Bucureşti împotriva Sentinţei din 13 iulie 2001.
40. În acelaşi timp, Parchetul a introdus recurs, cu motivarea cã cheltuielile de judecatã ar fi trebuit reţinute în sarcina pãrţii care a pierdut.
41. La prima înfãţişare din 1 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti a dispus amânarea judecãrii cauzei pentru o datã ulterioarã, în vederea comunicãrii motivelor de recurs cãtre reclamant.
42. La 15 octombrie 2001, Tribunalul a deschis dezbaterile cu privire la recursurile formulate de A.P. şi Parchet. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat menţinerea achitãrii reclamantului şi respingerea recursului pãrţii civile ca nefondat.
43. Instanţa a ascultat pledoariile avocaţilor reclamantului şi adversarului sãu. Reclamantul, care era prezent la dezbateri, nu a fost audiat personal de cãtre Tribunalul Bucureşti.
44. Printr-o decizie din 29 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti a admis recursul introdus de A. P. şi l-a condamnat pe reclamant la plata unei amenzi penale de 5.000.000 ROL şi la daune morale în cuantum de 50.000.000 ROL cãtre partea vãtãmatã.
45. Instanţa a stabilit cã reclamantul nu a putut demonstra veridicitatea afirmaţiilor sale conform cãrora A. P. a colaborat cu fosta Securitate, în timp ce Certificatul din 12 iunie 2001 eliberat de CNSAS atesta cã A. P. nu a colaborat. Tribunalul Bucureşti nu a fãcut nicio referire la considerentele reţinute de Judecãtorie în favoarea achitãrii reclamantului. Tribunalul a utilizat termenii urmãtori:
"În speţa de faţã, inculpatul nu a putut face dovada veridicitãţii afirmaţiilor sale care au gãsit ecou în conştiinţa publicului şi ar fi putut atrage sancţiuni în cazul în care acestea ar fi fost adevãrate în ceea ce o priveşte pe partea vãtãmatã, având în vedere funcţia pe care o îndeplinea la vremea respectivã şi declaraţia acestuia de negare a oricãrei colaborãri cu Securitatea.
Faptul cã partea vãtãmatã nu a avut statutul de colaborator al Securitãţii este relevat în Adeverinţa nr. 5.552/12 iunie 2001 depusã la dosar şi eliberatã de CNSAS.
Faţã de aceste considerente, în baza art. 385^15 pct. 2 lit. d) din Codul de procedurã penalã, Tribunalul va admite recursul pãrţii vãtãmate A. P., va casa sentinţa penalã recuratã şi în fond:
În baza art. 206 din Codul penal raportat la art. 63 din Codul penal, inculpatul va fi condamnat la 5.000.000 lei amendã penalã."
46. La 19 februarie 2002, reclamantul a plãtit amenda penalã. La 5 august 2002, reclamantul a plãtit avocatului lui A.P. suma stabilitã cu titlu de daune morale.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Dreptul şi practica interne relevante
47. Dispoziţiile Codului de procedurã penalã în ceea ce priveşte limitele competenţelor instanţelor ce statueazã asupra unui recurs, astfel cum erau redactate la momentul faptelor, precum şi modificãrile care le-au fost aduse prin <>Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, precum şi pentru modificarea altor legi, sunt descrise în Cauza Mihaiu împotriva României (nr. 42.512/02, paragrafele 21 şi 22, 4 noiembrie 2008).
48. În ceea ce priveşte accesul la dosarele aparţinând serviciilor secrete şi deconspirarea fostei poliţii politice, reglementarea internã pertinentã, şi anume <>Legea nr. 187/1999, este descrisã în Hotãrârea Rotaru împotriva României ([MC], nr. 28.341/95, paragrafele 31-32, CEDO 2000-V), şi în Hotãrârea Petrina împotriva României (nr. 78.060/01, paragrafele 17-18, 14 octombrie 2008).
49. Dispoziţiile relevante ale Codului penal român în ceea ce priveşte infracţiunile împotriva onoarei şi demnitãţii, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, precum şi schimbãrile legislative ulterioare sunt descrise în Hotãrârea Boldea împotriva României [nr. 19.997/02, paragrafele 16-18, CEDO 2007 - ... (extrase)].
50. Art. 63 alin. 2 din Codul penal, în vigoare la momentul faptelor, prevedea cã maximul amenzii penale pentru infracţiunea de calomnie era de 30.000.000 ROL.
51. Prin <>Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituţionalã românã a declarat neconstituţionalã legea de abrogare a art. 205-207 din Codul penal incriminând insulta şi calomnia, cu motivarea cã reputaţia persoanelor, astfel cum este garantatã de Constituţie, trebuia protejatã în mod obligatoriu prin sancţiuni de naturã penalã.
B. Rapoartele anuale ale CNSAS
52. Primul raport privind activitatea CNSAS pentru perioada 13 martie 2000-31 mai 2002, publicat în 2002, în temeiul <>art. 7 din Legea nr. 187/1999, prezenta în preambulul sãu dificultãţile apãrute în funcţionarea sa, în special imposibilitatea accesului direct la arhive, care se aflau în posesia serviciilor secrete reticente sã le predea. Acest preambul era redactat dupã cum urmeazã:
"Accesul la propriul dosar întocmit cetãţenilor români de fosta Securitate este o temã care a preocupat opinia publicã şi mediile politice încã din decembrie 1989.
De la momentul în care subiectul a început sã fie dezbãtut şi pânã la promulgarea <>Legii nr. 187/1999 au trecut însã 10 ani. Au fost necesare apoi încã 4 luni pentru ca Parlamentul României sã voteze componenţa Colegiului CNSAS şi un an pânã la închirierea unui sediu. Toate acestea, precum şi faptul cã <>Legea nr. 187/1999 a fost, finalmente, rezultatul unor negocieri şi cã textul iniţial a suferit zeci de amendamente, ceea ce a afectat coerenţa actului legislativ în discuţie, şi-au pus amprenta pe prima perioadã din activitatea CNSAS care face obiectul prezentului raport de activitate.
Un moment semnificativ al primilor 2 ani de activitate l-a constituit mutarea în sediul propriu şi semnarea unui protocol adiţional de colaborare cu S.R.I., document care a permis începerea efectivã a transferului arhivei fostei Securitãţi cãtre CNSAS şi îndeplinirea unui obiectiv major al legii: accesul la propriul dosar.
Dificultatea principalã (...) a fost faptul cã s-a lucrat sub presiunea timpului şi a opiniei publice, fapt explicabil, desigur, dacã avem în vedere cei 10 ani de întârziere pe care-i avem, luând ca o comparaţie Comisia Gauck din Germania. De asemenea, faptul cã arhiva CNSAS se constituie prin transferul dosarelor din arhiva S.R.I. şi nu prin preluarea in situ a acestei arhive este un factor esenţial."
53. Acest prim raport menţiona cã Serviciul Român de Informaţii a transmis cãtre CNSAS, în perioada menţionatã mai sus, 3.573 de dosare individuale. Serviciul de Informaţii Externe a predat 65 de dosare, iar tribunalele militare 14. La 31 mai 2002, arhivele CNSAS cuprindeau în total 3.652 de dosare individuale.
54. Conform ultimului raport anual al CNSAS din 2008, Serviciul Român de Informaţii a predat în 2007 cãtre CNSAS 15.500 de dosare. În acelaşi an, Ministerul Justiţiei a transmis, de asemenea, 109.907 dosare arhivate anterior în arhivele tribunalelor militare din Bucureşti, Timişoara, Iaşi şi Cluj.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
55. Reclamantul se plânge de faptul cã prin condamnarea sa penalã din 29 octombrie 2001 de cãtre Tribunalul Bucureşti, fãrã a fi audiat personal, i-a fost încãlcat dreptul la un proces echitabil. El invocã art. 6 alin. 1 din Convenţie, redactat dupã cum urmeazã în partea sa relevantã:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, instituitã de lege, care va hotãrî (...) asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa."
56. Guvernul contestã aceastã tezã.
A. Cu privire la admisibilitate
57. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constatã cã acesta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sã fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele pãrţilor
58. Reclamantul aratã cã, contrar dispoziţiilor Codului de procedurã penalã (CPP), Tribunalul Bucureşti, prima instanţã care i-a aplicat o sancţiune penalã, nu l-a audiat şi nici nu i-a dat cuvântul la finalul dezbaterilor. În consecinţã, nu a avut ocazia sã precizeze semnificaţia afirmaţiilor sale fãcute cu ocazia conferinţei de presã din 20 februarie 2001 şi nici sã rectifice ceea ce ar fi putut fi reţinut în mod eronat - în special modul şi timpul verbal utilizate în discursul sãu. Într-adevãr, reclamantul susţine cã a utilizat, cu ocazia conferinţei de presã, modul condiţional în fraza "De ce dl [A.P.] (...) ar fi colaborat cu Securitatea?", iar nu modul indicativ "a colaborat", astfel cum a reţinut Judecãtoria. Finalmente, reclamantul observã cã, în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedurã penalã, faptul de a acorda cuvântul acuzatului la finalul dezbaterilor nu este un act de procedurã facultativ, nefiind lãsat la latitudinea instanţei şi nici mãcar a acuzatului.
59. Guvernul considerã cã, examinând acuzaţiile penale aduse reclamantului, instanţele naţionale au respectat întru totul garanţiile de independenţã, imparţialitate, publicitate şi egalitate a armelor. În aceastã privinţã, el subliniazã cã, în speţã, reclamantul a fost audiat de cãtre Judecãtorie, declaraţia sa aflându-se la dosar. De altfel, avocatul sãu a pus concluzii în apãrare în cadrul procedurii de recurs. Mai mult, reclamantul a avut posibilitatea de a depune la dosar mijloacele de probã pe care le considera pertinente pentru a-şi susţine cauza. De altfel, reclamantul nu a solicitat în cadrul procedurii de recurs prezentarea de probe noi.
60. Guvernul subliniazã apoi cã Tribunalul Bucureşti s-a raliat în decizia sa interpretãrii probelor şi motivãrii Judecãtoriei. Tribunalul nu a fãcut decât sã recalifice drept calomniatoare afirmaţiile imputate reclamantului. Guvernul observã, de asemenea, cã Tribunalul nu şi-a motivat decizia doar sau într-o mãsurã determinantã pe declaraţia reclamantului, ci pe ansamblul probelor din dosar.
61. Mai mult, Guvernul aminteşte cã, potrivit jurisprudenţei Curţii, le revine în principal instanţelor naţionale sã aprecieze probele strânse de cãtre acestea şi relevanţa acelora pe care le propun inculpaţii, iar caracterul echitabil al unei proceduri trebuie analizat ţinând cont de ansamblul acesteia. Guvernul atrage atenţia asupra ultimelor modificãri ale CPP care obligã instanţele de recurs sã îl audieze pe inculpat.
2. Aprecierea Curţii
62. Curtea aminteşte cã modalitãţile de aplicare a art. 6 din Convenţie în cadrul cãilor de atac depind de caracteristicile procedurii despre care este vorba; este necesar sã se ţinã cont de ansamblul procedurii interne şi de rolul care revine instanţelor în cãile de atac în ordinea juridicã naţionalã. În cazul în care o audiere a avut loc în faţa instanţei de fond, absenţa dezbaterilor publice în cãile de atac se poate justifica prin particularitãţile procedurii în discuţie, având în vedere natura sistemului intern al cãilor de atac, întinderea atribuţiilor instanţei care statueazã asupra cãilor de atac, modul în care interesele reclamantului au fost efectiv prezentate şi protejate în faţa acesteia şi, mai ales, natura problemelor pe care instanţa din cãile de atac trebuie sã le soluţioneze (Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, paragraful 39, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-I).
63. În faţa unei instanţe învestite cu soluţionarea cãilor de atac, având plenitudine de jurisdicţie, art. 6 din Convenţie nu garanteazã în mod obligatoriu dreptul la o audiere publicã şi nici, în cazul în care o asemenea audiere are loc, dreptul de a asista personal la dezbateri (Fejde împotriva Suediei, 29 octombrie 1991, paragraful 33, seria A nr. 212-C).
64. În schimb, Curtea a stabilit cã, atunci când o instanţã din cãile de atac trebuie sã se pronunţe într-o speţã asupra aspectelor de fapt şi de drept deduse judecãţii şi sã analizeze în ansamblul speţei problema vinovãţiei sau nevinovãţiei inculpatului, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, sã hotãrascã asupra acestor aspecte fãrã o apreciere directã a declaraţiilor fãcute personal de cãtre inculpatul care afirmã cã nu a comis fapta consideratã infracţiune (Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, paragraful 32, seria A nr. 134, şi Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, paragraful 55, CEDO 2000-VIII).
65. În speţã, Curtea observã mai întâi cã nicio parte nu contestã faptul cã reclamantul a fost condamnat de Tribunalul Bucureşti fãrã a fi audiat personal (paragraful 43 de mai sus). Astfel, pentru a stabili dacã a existat o încãlcare a art. 6 din Convenţie, este necesarã examinarea atribuţiilor Tribunalului şi natura problemelor pe care trebuia sã le soluţioneze.
66. Curtea aminteşte cã în speţã întinderea atribuţiilor Tribunalului Bucureşti, în calitatea sa de instanţã de recurs, este stabilitã în art. 385^15 şi 385^16 din CPP. Conform art. 385^15, Tribunalul, atunci când statueazã în recurs, nu este obligat sã pronunţe o nouã hotãrâre cu privire la fond, însã ar avea aceastã posbilitate legalã, ceea ce, în speţã, s-a şi întâmplat. Prin Decizia din 29 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti a anulat Sentinţa din 13 iulie 2001 şi a pronunţat o nouã hotãrâre pe fond. Conform dispoziţiilor legale citate mai sus, statuând din nou cu privire la conflictul juridic dedus judecãţii, Tribunalul Bucureşti se bucura de plenitudine de jurisdicţie şi trebuia sã aprecieze atât situaţia de fapt a speţei, cât şi încadrarea juridicã a acesteia. Tribunalul putea sã hotãrascã, fie sã confirme achitarea reclamantului, fie sã îl declare vinovat, dupã ce a procedat la o apreciere completã a problemei vinovãţiei sau nevinovãţiei acestuia, administrând, dacã era cazul, noi mijloace de probã.
67. În speţã, Curtea observã cã, dupã ce a infirmat achitarea pronunţatã în primã instanţã, Tribunalul Bucureşti a statuat asupra fondului acuzaţiilor aduse reclamantului, declarându-l vinovat de calomnie, fãrã a-l fi audiat personal, deşi acesta era prezent la dezbateri. Mai mult, astfel cum rezultã din dosarul instanţei, instanţa a omis în acelaşi timp sã îi ofere cuvântul la finalul dezbaterilor (a contrario Constantinescu, citatã mai sus, paragrafele 27 şi 58). Or, în opinia Curţii, pentru a pronunţa hotãrârea, Tribunalul Bucureşti nu s-a limitat sã efectueze o interpretare diferitã în drept faţã de cea a Judecãtoriei în ceea ce priveşte ansamblul elementelor obiective, dar chiar a efectuat o nouã apreciere a faptelor considerate ca fiind dovedite de prima instanţã şi le-a reconsiderat, problemã care depãşeşte consideraţiile strict juridice (mutatis mutandis, Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37.496/04, paragraful 36, 10 martie 2009). Într-adevãr, aspectele speţei pe care Tribunalul a trebuit sã le analizeze pentru a se pronunţa asupra vinovãţiei reclamantului aveau un caracter factual, dat fiind cã instanţa a examinat din nou existenţa unor elemente constitutive ale infracţiunii de calomnie (paragraful 45 de mai sus).
68. Curtea observã cã, în speţã, Guvernul nu susţine cã a existat o renunţare a reclamantului la dreptul sãu de a fi audiat în persoanã (Calmanovici împotriva României, nr. 42.250/02, paragraful 108, 1 iulie 2008, şi, mutatis mutandis, Botten, citatã mai sus, paragraful 53). În consecinţã, ea considerã cã instanţa de recurs era ţinutã sã ia mãsuri pozitive pentru a audia reclamantul cu ocazia dezbaterilor, chiar dacã acesta nu a solicitat expres aceasta (Dãnilã împotriva României, nr. 53.897/00, paragraful 41, 8 martie 2007, Spînu împotriva României, nr. 32.030/02, paragraful 58, 29 aprilie 2008, şi, mutatis mutandis, Botten, citatã mai sus, paragraful 53), sau, cel puţin, sã îi ofere posibilitatea de a corobora sau de a completa, dupã caz, concluziile avocatului sãu. De asemenea, Curtea aminteşte cã, dacã dreptul inculpatului la ultimul cuvânt are o importanţã certã, acesta nu trebuie confundat cu dreptul sãu de a fi audiat personal, în timpul dezbaterilor, de cãtre instanţã (Constantinescu, citatã mai sus, paragraful 58 in fine).
69. În acest context, Curtea estimeazã cã faptul cã reclamantul a fost audiat de Judecãtorie nu exonera Tribunalul de obligaţia de a-l audia, cu atât mai mult cu cât Judecãtoria a dispus achitarea acestuia. În plus, Curtea accentueazã cã nu i s-ar putea reproşa reclamantului o lipsã de interes pentru proces, în condiţiile în care acesta a asistat la înfãţişãrile de la Judecãtorie, în faţa cãreia şi-a susţinut personal cauza, precum şi la cele de la Tribunal [a se vedea paragrafele 22 şi 43 de mai sus şi, a contrario, Ivanciuc împotriva României (decizie), nr. 18.624/03, 8 septembrie 2005].
70. Astfel, Curtea apreciazã cã condamnarea reclamantului, pronunţatã fãrã ca acesta sã fie audiat personal şi, mai ales, dupã achitarea de cãtre Judecãtorie (a se vedea, printre altele, Mircea împotriva României, nr. 41.250/02, paragraful 54, 29 martie 2007), este contrarã exigenţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.
În consecinţã, a fost încãlcatã aceastã dispoziţie.
II. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 10 din Convenţie
71. Reclamantul susţine cã condamnarea sa penalã şi civilã prin Decizia din 29 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti reprezintã o ingerinţã disproporţionatã în libertatea sa de exprimare, ce nu era necesarã într-o societate democraticã. El invocã art. 10 din Convenţie, redactat dupã cum urmeazã:
"Orice persoanã are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi de a primi sau a comunica informaţii ori idei fãrã amestecul autoritãţilor publice şi fãrã a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedicã statele sã impunã societãţilor de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune un regim de autorizare.
Exercitarea acestor libertãţi ce comportã îndatoriri şi responsabilitãţi poate fi supusã unor formalitãţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevãzute de lege care, într-o societate democraticã, constituie mãsuri necesare pentru securitatea naţionalã, integritatea teritorialã sau siguranţa publicã, apãrarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sãnãtãţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecãtoreşti."
72. Guvernul contestã aceastã tezã.
A. Cu privire la admisibilitate
73. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constatã cã acesta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sã fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele pãrţilor
74. Reclamantul considerã cã condamnarea sa penalã şi civilã pentru calomnie constituie o ingerinţã în libertatea sa de exprimare, ingerinţã care nu rãspunde unei nevoi sociale imperioase. El susţine cã şi-a exercitat în mod legitim dreptul la libertatea de exprimare prin pronunţarea discursului incriminat, exprimând o apreciere subiectivã a faptelor şi aparenţelor, formulând judecãţi de valoare, iar nu certitudini în ceea ce priveşte poziţia lui A.P. cu privire la deconspirarea fostei poliţii politice şi având o bazã factualã suficientã. Reclamantul aratã în acest sens cã discursul sãu a fost decent şi de bunã-credinţã.
75. Reclamantul considerã apoi cã motivele invocate de autoritãţile naţionale pentru a justifica ingerinţa nu erau pertinente şi suficiente. Astfel, el remarcã faptul cã Tribunalul Bucureşti şi-a bazat decizia pe funcţia publicã a lui A.P., membru al Colegiului CNSAS şi secretar de stat. Or, conform reclamantului, acest statut însuşi permitea o criticã mai largã la adresa lui A.P. De asemenea, reclamantul subliniazã interesul public extrem de accentuat pentru dezbaterea care privea condiţiile impuse de lege pentru a deveni membru al CNSAS şi respectarea acestor exigenţe de cãtre membrii acestui colegiu. Reclamantul susţine cã afirmaţiile sale plecau de la faptul demonstrat cã, uneori, instituţiile statului au pronunţat decizii contrare legii. El considerã cã faptul cã afirmaţiile sale au fost reluate în mod trunchiat de cãtre presã nu poate antrena rãspunderea sa civilã şi penalã.
76. În sfârşit, reclamantul subliniazã cã suma pe care a trebuit sã o plãteascã lui A.P. cu titlu de daune morale, cumulatã cu amenda penalã, reprezenta, la momentul faptelor, de peste 30 de ori salariul lunar minim.
77. Guvernul admite cã Decizia din 29 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti ar putea fi interpretatã drept o ingerinţã în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Totuşi, el considerã cã este vorba despre o ingerinţã prevãzutã de lege, şi anume art. 206 din Codul penal pentru condamnarea penalã şi art. 998 şi 999 din Codul civil pentru condamnarea civilã. În plus, condamnarea avea un scop legitim, şi anume protecţia reputaţiei altora, în speţã a lui A.P., care ocupa o funcţie publicã importantã.
78. În ceea ce priveşte necesitatea acestei ingerinţe într-o societate democraticã, Guvernul remarcã mai întâi cã afirmaţiile incriminate ale reclamantului au fost fãcute cu ocazia unei conferinţe de presã şi cã au fost reluate de mai multe ziare. El estimeazã cã discursul reclamantului avea un caracter tendenţios, în condiţiile în care acesta cunoştea realitatea verificãrilor la care A.P. a fost supus pentru a accede în funcţiile deţinute. În plus, Guvernul remarcã faptul cã, deşi reclamantul l-a indicat pe D. P. pentru a dovedi unele dintre afirmaţiile sale, acesta din urmã a negat aceste susţineri într-o declaraţie extrajudiciarã depusã la dosar de cãtre A.P.
79. Guvernul apreciazã apoi cã afirmaţiile reclamantului, în ansamblul lor, cuprindeau imputãri de fapt, lipsite de orice bazã factualã. În aceastã privinţã, el aminteşte cã, aşa cum a reţinut de altfel chiar Judecãtoria, discursul reclamantului a cunoscut o largã acoperire mediaticã, de naturã sã lezeze demnitatea, prestigiul şi dreptul la imagine al lui A. P. Or, în mãsura în care reclamantul a depãşit limitele criticii admisibile faţã de funcţionarii publici, Guvernul opineazã cã marja de apreciere de care dispun statele nu a fost depãşitã. El estimeazã, de asemenea, cã motivele invocate de instanţele naţionale erau pertinente şi suficiente în sensul art. 10 alin. 2. În plus, Guvernul aratã cã reclamantul a fost condamnat la plata unor sume puţin importante în raport cu cele reţinute în cauzele în care Curtea a constatat o încãlcare a libertãţii de exprimare.
2. Aprecierea Curţii
80. Curtea estimeazã cã condamnarea care face obiectul cauzei reprezintã o "ingerinţã" în exercitarea de cãtre reclamant a dreptului sãu la libertatea de exprimare. Aceastã imixtiune încalcã art. 10 din Convenţie, cu excepţia cazului în care este "prevãzutã de lege", urmãreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime enumerate în art. 10 alin. 2 şi este "necesarã, într-o societate democraticã" pentru a le atinge.
a) "Prevãzutã de lege"
81. Curtea observã cã Tribunalul Bucureşti s-a bazat, pentru a ajunge la condamnarea reclamantului, pe art. 206 din Codul penal referitor la calomnie şi pe art. 998 din Codul civil ce reglementeazã rãspunderea civilã delictualã. Astfel, ingerinţa era "prevãzutã de lege".
b) "Scop legitim"
82. Curtea observã cã ingerinţa în litigiu urmãrea un scop legitim raportat la art. 10 alin. 2 din Convenţie, şi anume protecţia reputaţiei altora, în speţã cea a domnului A. P., cunoscut drept om de culturã, fost ministru al culturii şi al afacerilor externe şi fost membru al Colegiului CNSAS.
c) "Necesarã într-o societate democraticã"
83. Curţii îi mai rãmâne sã verifice dacã aceastã ingerinţã era "necesarã" într-o societate democraticã pentru a atinge scopul legitim urmãrit. Ea trimite în aceastã privinţã la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenţa sa în materie [a se vedea, printre numeroase altele, Tourancheau şi July împotriva Franţei, nr. 53.886/00, paragrafele 64-68, 24 noiembrie 2005, Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei [MC], nr. 21.279/02 şi 36.448/02, paragrafele 45 şi 46, CEDO 2007-XI, şi July şi Sarl Libιration împotriva Franţei, nr. 20.893/03, CEDO 2008-... (extrase), paragrafele 60-64].
84. În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu se poate substitui instanţelor interne competente, ci ea trebuie sã verifice prin prisma art. 10 din Convenţie hotãrârile pe care acestea le-au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere. De aici nu rezultã cã ea ar trebui sã se limiteze la a cerceta dacã statul pârât a utilizat aceastã putere cu bunã-credinţã, cu grijã şi în mod rezonabil; Curtea trebuie sã analizeze ingerinţa în litigiu în lumina ansamblului cauzei, inclusiv din perspectiva amplorii afirmaţiilor imputate reclamantului şi a contextului în care acesta le-a emis (News Verlags GmbH & Co. KG împotriva Austriei, nr. 31.457/96, paragraful 52, CEDO 2000-I).
85. În special, Curţii îi revine sarcina sã determine dacã motivele invocate de cãtre autoritãţile naţionale pentru a justifica ingerinţa apãreau drept "pertinente şi suficiente" şi dacã mãsura incriminatã era "proporţionalã cu scopurile legitime urmãrite" (Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64.915/01, paragraful 70, CEDO 2004-VI). În acest demers, Curtea trebuie sã se convingã cã autoritãţile naţionale au aplicat, bazându-se pe o apreciere acceptabilã a faptelor pertinente, nişte reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 din Convenţie (Zana împotriva Turciei, 25 noiembrie 1997, paragraful 51, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-VII, şi Kyprianou împotriva Ciprului [MC], nr. 73.797/01, paragraful 171, 15 decembrie 2005).
86. Curtea trebuie, de altfel, sã verifice dacã autoritãţile interne au asigurat un just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertãţii de exprimare, consacratã de art. 10 din Convenţie, şi, pe de altã parte, cea a dreptului la reputaţia persoanelor implicate în cauzã, care, în calitate de element al vieţii private, este protejat de art. 8 din Convenţie (Chauvy şi alţii, citatã mai sus, paragraful 70 in fine). Aceastã ultimã dispoziţie poate necesita adoptarea unor mãsuri pozitive în mãsurã sã garanteze respectarea efectivã a vieţii private mergând pânã la relaţiile interpersonale ale indivizilor implicaţi (Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, paragraful 57, CEDO 2004-VI, şi Petrina împotriva României, nr. 78.060/01, paragraful 35, 14 octombrie 2008).
87. În speţã, remarcând calitatea de publicist al reclamantului, fãrã ca jurnalismul sã fie profesia sa, şi calitatea sa de militant pentru respectarea drepturilor omului, Curtea aminteşte cã datoritã "îndatoririlor şi responsabilitãţilor" inerente exercitãrii libertãţii de exprimare, protecţia oferitã de art. 10 din Convenţie persoanelor care, cum este şi cazul reclamantului, se angajeazã într-o dezbatere publicã este subordonatã condiţiei ca reclamantul sã acţioneze cu bunã-credinţã astfel încât sã ofere informaţii exacte şi credibile (Radio France şi alţii împotriva Franţei, nr. 53.984/00, paragraful 37, Culegere de hotãrâri şi decizii 2004-II, şi Bladet Troms° şi Stenss împotriva Norvegiei [MC], nr. 21.980/03, paragraful 65, CEDO 1999-III). Totuşi, acestor persoane le este permis sã recurgã la o anumitã dozã de exagerare, chiar de provocare (Mam'd6re împotriva Franţei, nr. 12.697/03, paragraful 25, CEDO 2006-XIII).
88. Curtea observã cã, în prezenta cauzã, Tribunalul Bucureşti a considerat cã, prin afirmaţiile fãcute cu ocazia unei conferinţe de presã, reclamantul l-a expus pe A. P. dispreţului public şi unor posibile sancţiuni, ţinând cont de funcţiile deţinute de acesta. Este necesar deci sã se examineze, având în vedere principiile menţionate mai sus, dacã motivele invocate de Tribunalul Bucureşti pentru a justifica condamnarea persoanei în cauzã erau "pertinente şi suficiente".
89. Curtea aminteşte în aceastã privinţã cã art. 10 alin. 2 din Convenţie nu permite în niciun fel restricţii aduse libertãţii de exprimare în domeniul discursului politic sau al unor probleme de interes general [Sⁿ'62rek împotriva Turciei (nr. 1) [MC], nr. 26.682/95, paragraful 61, CEDO 1999-IV]. Astfel, ea trebuie sã ia în considerare ansamblul contextului în care afirmaţiile în litigiu au fost formulate (Bladet Troms° şi Stenss împotriva Norvegiei, citatã mai sus, paragraful 62).
90. Curtea evidenţiazã în principal cã discursul incriminat al reclamantului se înscria în contextul special al unei dezbateri de ordin naţional privind o temã de interes general şi extrem de sensibilã. Acesta privea aplicarea <>Legii nr. 187/1999 cu privire la accesul cetãţenilor la dosarul personal întocmit de cãtre Securitate şi vizând demascarea caracterului de poliţie politicã al acestei organizaţii, precum şi ineficacitatea activitãţii CNSAS. În acest context, reclamantul a exprimat îndoieli privind colaborarea cu Securitatea faţã de A.P., figurã publicã foarte cunoscutã în România.
91. Curtea aminteşte cã, chiar dacã nu este exact cã persoanele publice se expun cu bunã ştiinţã unui control atent al faptelor şi gesturilor lor, precum oamenii politici (Janowski împotriva Poloniei [MC], nr. 25.716/94, paragraful 33, CEDO 1999-I), nu este mai puţin adevãrat cã limitele criticii admisibile sunt mai largi când este vorba de exercitarea unor funcţii oficiale decât ar fi în cazul unor particulari (Mam'd6re, citatã mai sus, paragraful 27). În speţã, afirmaţiile în litigiu îl priveau pe A.P., personalitate publicã şi larg mediatizatã, în calitatea sa de membru al CNSAS (a contrario Petrina, citatã mai sus, paragraful 46). Or, în opinia Curţii, interesul general faţã de adoptarea <>Legii nr. 187/1999 şi faţã de aplicarea acesteia de cãtre CNSAS era de naturã sã justifice dezbaterea publicã privind aspectul de a şti dacã membrii acestui organism îndeplineau condiţiile impuse de lege pentru a ocupa o asemenea poziţie.
92. Este necesar apoi sã se aminteascã jurisprudenţa bine stabilitã în acest moment a Curţii, conform cãreia, pentru a aprecia asupra existenţei unei "nevoi sociale imperioase" de naturã sã justifice o ingerinţã în exercitarea libertãţii de exprimare, este necesar sã se distingã cu grijã între fapte şi judecãţi de valoare. Dacã materialitatea celor dintâi se poate dovedi, cele din urmã nu pot face obiectul unei demonstraţii a exactitãţii lor [De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, paragraful 42, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-I, şi Harlanova împotriva Letoniei (dec.), nr. 57.313/00, 3 aprilie 2003]. Desigur, atunci când este vorba despre afirmaţii referitoare la comportamentul unui terţ, uneori poate fi dificil sã se distingã între afirmaţii factuale şi judecãţi de valoare. Aceasta nu exclude ideea ca şi o judecatã de valoare sã aparã ca fiind excesivã dacã este lipsitã total de orice bazã factualã (Jerusalem împotriva Austriei, nr. 26.958/95, paragraful 43, CEDO 2001-II).
93. În speţã, atunci când se examineazã afirmaţiile litigioase în lumina discursului reclamantului în ansamblul sãu, suntem în prezenţa unui amestec de judecãţi de valoare şi a anumitor elemente factuale.
94. Curtea constatã cã reclamantul a avertizat publicul asupra faptului cã el doar exprima anumite îndoieli, cã fãcea o apreciere subiectivã a faptelor şi aparenţelor cu privire la poziţia lui A.P. în ceea ce priveşte problema deconspirãrii fostei poliţii politice. Afirmaţiile fãcute nu erau prezentate ca fiind certitudini (a contrario Cumpãnã şi Mazãre împotriva României [MC], nr. 33.348/96, paragraful 100, CEDO 2004-XI, şi Petrina, citatã mai sus, paragraful 44), ci doar drept bãnuieli, aşteptând ca procedurile instituite de <>Legea nr. 187/1999, care era tema principalã a discursului sãu, sã devinã eficace în ceea ce priveşte accesul publicului la dosarele fostei Securitãţi şi sã permitã verificarea acestor bãnuieli. În plus, reclamantul şi-a justificat bãnuielile fãcând referire la comportamentul lui A.P. şi la unele fapte, precum, de exemplu, apartenenţa sa la Mişcarea pentru Meditaţie Transcendentalã, şi la modul de a acţiona al agenţilor Securitãţii, fapte a cãror realitate nu a fost contestatã. Este de remarcat faptul cã certificatul atestând cã A.P. nu a colaborat cu Securitatea nu a fost prezentat decât dupã conferinţa de presã organizatã de reclamant (paragraful 30 de mai sus). În acest context, Curtea estimeazã cã reclamantul a acţionat cu bunã-credinţã, scopul conferinţei fiind de a informa publicul cu privire la un subiect de interes general (a contrario Mihaiu, citatã mai sus, paragraful 67).
95. Mai mult, Curtea constatã cã este vorba despre nişte afirmaţii orale pronunţate cu ocazia unei conferinţe de presã, ceea ce l-a lipsit pe reclamant de posibilitatea de a le reformula, reface sau de a le retrage (a se vedea, mutatis mutandis, Fuentes Bobo împotriva Spaniei, hotãrâre din 29 februarie 2000, nr. 39.293/98, paragraful 46, şi Boldea, citatã mai sus, paragraful 58). În aceastã privinţã, trebuie subliniat cã reclamantul a ţinut sã precizeze cã a utilizat forma condiţionalã, iar nu modul indicativ, astfel cum au preluat mijloacele de informare în masã şi Judecãtoria (paragrafele 19 şi 20 de mai sus).
96. Curtea apreciazã apoi cã buna-credinţã a reclamantului este de asemenea doveditã de participarea sa la procedura penalã îndreptatã împotriva sa (a contrario Ivanciuc, citatã mai sus). Curtea observã cã persoana în cauzã a dat dovadã de interes pentru proces, prezentându-se la termenele stabilite de instanţe în faţa Judecãtoriei şi a Tribunalului. Astfel, el a putut fi audiat personal în procedura din faţa Judecãtoriei, a putut sã depunã concluzii scrise şi sã prezinte, în toate stadiile procedurii, elementele de probã susceptibile sã dovedeascã afirmaţiile sale (a contrario Cumpãnã şi Mazãre, citatã mai sus, paragraful 104, Stângu şi Scutelnicu împotriva României, 31 ianuarie 2006, nr. 53.899/00, paragraful 51, şi Petrina, citatã mai sus, paragraful 50).
97. Acestea fiind spuse, este esenţial, pentru a proteja interesele concurente care sunt libertatea de exprimare şi libertatea dezbaterilor, ca, într-o anumitã mãsurã, sã se asigure o procedurã echitabilã (Steel şi Morris împotriva Marii Britanii, nr. 68.416/01, paragraful 95, CEDO 2005-II). În prezenta cauzã, Curtea a constatat deja cã reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil, cu încãlcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, în mãsura în care a fost condamnat fãrã a fi audiat personal de cãtre instanţa care a constatat vinovãţia sa. În plus, casând aceastã hotãrâre pentru a-l condamna pe reclamant penal şi civil, Tribunalul Bucureşti nu a acordat nicio atenţie contextului în care au fost fãcute afirmaţiile respective sau intereselor din speţã (mutatis mutandis, Desjardin împotriva Franţei, nr. 22.567/03, paragrafele 39 şi 46, 22 noiembrie 2007), nici faptului cã reclamantul a fost achitat în primã instanţã.
98. În aceste condiţii nu s-ar putea afirma cã Tribunalul Bucureşti a oferit motive "pertinente şi suficiente" pentru a concluziona cã reclamantul a adus atingere reputaţiei lui A.P. şi pentru a-l condamna.
99. În ceea ce priveşte caracterul proporţional al atingerii dreptului la libertatea de exprimare, Curtea aminteşte cã natura şi severitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate în considerare (Cumpãnã şi Mazãre împotriva României, citatã mai sus, paragraful 111, şi Brunet-Lecomte şi alţii împotriva Franţei, nr. 42.117/04, paragraful 51, 5 februarie 2009).
100. În aceastã privinţã trebuie amintit cã dacã statele contractante au facultatea, chiar datoria, de a reglementa exercitarea libertãţii de exprimare astfel încât sã asigure, prin lege, o protecţie adecvatã reputaţiei indivizilor, ele trebuie sã evite în aceste demersuri sã adopte mãsuri de naturã a intimida mijloacele de informare în masã şi formatorii de opinie sã îşi îndeplineascã rolul lor de a alerta publicul cu privire la problemele de interes general, precum relaţiile personalitãţilor publice cu fostul regim represiv dinainte de 1989. Curtea remarcã astfel cuantumul extrem de ridicat al daunelor morale acordate, care reprezenta de peste 15 ori cuantumul salariului mediu la momentul faptelor.
101. Având în vedere cele de mai sus, şi, în special, importanţa dezbaterii de interes general în cadrul cãreia se înscriau afirmaţiile respective, Curtea considerã cã ingerinţa în libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost, în speţã, justificatã de motive pertinente şi suficiente. Astfel, ingerinţa nu ar putea fi consideratã proporţionalã şi deci "necesarã într-o societate democraticã" în sensul art. 10 din Convenţie.
În consecinţã, a existat o încãlcare a acestei dispoziţii.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
102. Art. 41 din Convenţie prevede:
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
103. Reclamantul a solicitat 5.500 RON cu titlu de prejudiciu material, sumã care reprezintã cuantumul amenzii penale şi al daunelor morale plãtite pãrţii vãtãmate ca urmare a condamnãrii. El considerã cã aceastã sumã ar trebui reevaluatã luând în considerare evoluţia salariului mediu între data plãţii acestor sume (2002) şi anul 2009. El a solicitat, de asemenea, 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
104. Guvernul a susţinut cã sumele plãtite de cãtre reclamant ca urmare a condamnãrii sale trebuie reevaluate ţinând cont de metodele Institutului Naţional de Statisticã. Astfel, el a estimat cã sumele reactualizate se ridicã la 2.222 EUR. Acesta a susţinut, de asemenea, cã legãtura de cauzalitate între prejudiciul moral invocat şi suma solicitatã sub acest aspect nu a fost doveditã şi cã o eventualã constatare a încãlcãrii ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientã a prejudiciului moral pretins de reclamant.
105. Curtea observã cã baza care trebuie reţinutã pentru acordarea unei reparaţii echitabile rezidã, în speţã, în faptul cã reclamantul nu a beneficiat de o procedurã echitabilã şi în ingerinţa disproporţionatã în dreptul sãu la libertatea de exprimare, ca urmare a condamnãrii sale pentru calomnie. Curtea constatã cã reclamantul a plãtit atât amenda penalã, cât şi daunele morale acordate ca urmare a condamnãrii sale penale (a contrario Anghel împotriva României, nr. 28.183/03, paragraful 78, 4 octombrie 2007). Prin urmare, având în vedere ansamblul elementelor prezentate de cãtre pãrţi în aceastã privinţã, Curtea acordã reclamantului 3.500 EUR cu titlu de prejudiciu material.
106. Mai mult, Curtea considerã cã reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil. Statuând în echitate, astfel cum dispune art. 41 din Convenţie, acordã reclamantului 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecatã
107. Reclamantul a solicitat în acelaşi timp 38 EUR pentru costurile şi cheltuielile implicate de procedurile interne şi 5.000 RON, aproximativ 1.180 EUR, pentru cele din faţa Curţii. El a transmis documente justificative pentru o parte dintre aceste sume.
108. Guvernul a remarcat cã reclamantul nu a transmis Curţii niciun document justificativ cu privire la suma de 5.000 RON.
109. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine restituirea costurilor şi cheltuielilor decât în mãsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului acestora. În speţã, ţinând cont de documentele aflate la dispoziţia sa, precum şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea considerã rezonabilã suma de 1.180 EUR, care include toate costurile şi cheltuielile, şi o acordã reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
110. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzilor moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotãrãşte cã a existat o încãlcare a art. 10 din Convenţie;
4. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 3.500 EUR (trei mii cinci sute euro) pentru prejudiciul material, 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral şi 1.180 EUR (una mie una sutã optzeci euro) pentru costuri şi cheltuieli, sume ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii, plus orice sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, valabilã în aceastã perioadã şi majoratã cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilã pentru restul pretenţiilor.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris, la data de 8 iunie 2010, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
