Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 60.868/00)
Strasbourg
În cauza Vlasia Grigore Vasilescu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia întâi), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii C.L. Rozakis, preşedinte, L. Loucaides, C. Bîrsan, doamna N. Vajic, domnii A. Kovler, D. Spielmann, S.E. Jebens, judecãtori, şi domnul S. Nielsen, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 18 mai 2006, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 60.868/00) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Vlasia Grigore Vasilescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 21 aprilie 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sãu, domnul B. Aurescu, apoi de doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut, în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, o încãlcare a dreptului sãu de acces la o instanţã din cauza respingerii unei acţiuni în revendicare a unui imobil. De asemenea, el afirmã cã a avut loc şi o încãlcare a dreptului la respectarea bunurilor, prevãzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
4. Cererea a fost atribuitã Secţiei a doua a Curţii (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însãrcinatã sã analizeze cauza (art. 27 § 1 din Convenţie) a fost constituitã conform art. 26 § 1 din Regulament.
5. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Prezenta cauzã a fost atribuitã Secţiei întâi, astfel remaniatã (art. 52 § 1).
6. Prin Decizia din 26 mai 2005, camera a declarat cererea parţial admisibilã.
7. Guvernul a depus observaţii scrise complementare (art. 59 § 1 din Regulament), dar nu şi reclamantul.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele Cauzei
8. Reclamantul este un cetãţean român, nãscut în anul 1938, care locuieşte în Bucureşti.
9. Printr-un contract încheiat în anul 1940, pãrinţii reclamantului au cumpãrat un bun imobil compus dintr-o clãdire şi un teren în suprafaţã de 15.000 mp, situate în intravilanul comunei Voluntari. Imobilul a fost ocupat în anul 1945 de armata sovieticã. Dupã plecarea trupelor sovietice, în anul 1958, imobilul a fost preluat de autoritãţile locale.
A. Acţiunea în revendicarea proprietãţii
10. Dupã schimbarea regimului politic român în anul 1989, reclamantul a întreprins mai multe demersuri pe lângã autoritãţile locale pentru a obţine restituirea bunului imobil de mai sus. El a solicitat din partea Primãriei Voluntari precizãri privind regimul juridic al bunului şi titlul de proprietate al statului.
11. Prin Adresa din 24 februarie 1994, Primãria Voluntari l-a informat cã în perioada 1958-1965 imobilul s-a aflat în posesia Ministerului Apãrãrii, apoi în cea a şcolii din comunã. De asemenea, ea a menţionat cã "la data de 31 decembrie 1966, în baza unui Proces-verbal înregistrat sub nr. 6.002, clãdirea şi un teren în suprafaţã de 1.500 mp au devenit, în baza <>decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, proprietatea primãriei". În orice caz, primãria a apreciat cã ea devenise proprietara bunului prin prescripţie achizitivã, ca urmare a exercitãrii unei posesii mai mult de patruzeci de ani.
12. În urma acestei adrese, reclamantul a contestat existenţa Procesului-verbal nr. 6.002/1966 şi a depus la parchet o plângere împotriva secretarului primãriei pentru fals şi abuz. În cadrul anchetei, parchetul a adoptat 3 rezoluţii de neîncepere a urmãririi penale, care, ulterior, au fost anulate de Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie, în urma plângerilor reclamantului.
13. Prin Adresa din data de 8 ianuarie 1997, Primãria Voluntari l-a informat pe reclamant cã nu se aflã în posesia niciunui document care sã ateste modalitatea de transfer a bunului în litigiu în patrimoniul statului.
14. Invocând <>Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, reclamantul a solicitat restituirea imobilului. Prin Decizia din 18 iunie 1997, comisia pentru aplicarea acestei legi i-a respins cererea, apreciind cã bunul devenise proprietatea statului fãrã titlu valabil şi cã, prin urmare, prevederile legii de mai sus nu-i erau aplicabile.
15. În anul 1997, reclamantul şi mama sa au sesizat, în baza art. 480 şi a urmãtoarelor din Codul civil, Judecãtoria Buftea cu o acţiune în revendicare împotriva Primãriei Voluntari, a Consiliului Judeţean Ilfov şi împotriva altor persoane care foloseau diferite parcele din terenul în litigiu.
16. Prin Sentinţa din 26 iunie 1998, instanţa a apreciat cã statul intrase în posesia bunului fãrã titlu şi a dispus restituirea acestuia reclamantului şi mamei sale. Primãria Voluntari a formulat apel împotriva acestei sentinţe, susţinând cã bunul devenise în mod legal proprietatea statului în temeiul <>decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966. În cadrul întâmpinãrii, reclamantul, invocând Decizia din 13 iulie 1993 a Curţii Supreme de Justiţie, ce constata neconstituţionalitatea decretelor respective, a contestat susţinerile primãriei, apreciind cã decretele nu operaserã un transfer de proprietate valabil.
17. Prin Decizia din 8 februarie 1999, Tribunalul Bucureşti a admis apelul. El a statuat cã primãria era proprietara bunului revendicat, considerând în special cã:
"Din probele administrate şi chiar din motivarea acţiunii introductive de instanţã a rezultat cã terenul şi construcţiile revendicate de reclamanţi se aflã, începând cu anul 1965, în administrarea Primãriei Comunei Voluntari, parte fiind ocupat de sediul primãriei şi parte de celelalte pârâte, în baza unor raporturi locative încheiate cu primãria.
Potrivit dispoziţiilor <>art. 36 din Legea nr. 18/1991 , republicatã, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localitãţilor şi care sunt în administrarea primãriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor.
Faţã de aceastã dispoziţie legalã, concluzia instanţei de fond în sensul deţinerii acestui imobil de cãtre pârâte fãrã titlu este neîntemeiatã (...).
Un argument în plus pentru aceastã soluţie l-au reprezentat şi dispoziţiile <>art. 3 pct. 4 din Legea nr. 213/1998 , potrivit cãrora domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcãtuit din bunurile prevãzute la pct. III din anexã şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotãrâre a consiliului local, dacã nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional sau judeţean."
18. Reclamantul şi mama acestuia au formulat un recurs împotriva acestei decizii. Ei au arãtat cã tribunalul pronunţase decizia întemeindu-se pe o singurã dovadã, şi anume Adresa Primãriei Voluntari din 24 februarie 1994. Or, afirmaţiile cuprinse în aceastã adresã fuseserã infirmate de adresa din anul 1997 a aceleiaşi primãrii. De asemenea, ei au afirmat cã tribunalul comisese erori grave în aplicarea şi interpretarea celor douã legi menţionate mai sus: deşi <>art. 36 § 1 din Legea nr. 18/1991 atribuia comunei terenurile ce aparţinuserã statului, paragraful 5 al aceluiaşi articol preciza cã terenurile ce deveniserã proprietate a statului în temeiul <>Decretului nr. 712/1966 , aşa cum susţinea primãria, trebuiau restituite foştilor proprietari. În ceea ce priveşte <>Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publicã, ei au subliniat cã art. 6 din aceasta prevedea cã domeniul public nu includea decât imobilele ce au devenit proprietate a statului în baza unui titlu valabil şi cã instanţele erau cele care trebuiau sã stabileascã valabilitatea titlului statului, ceea ce tribunalul a omis sã facã.
19. Prin Decizia din 13 decembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul şi a confirmat temeinicia deciziei tribunalului, statuând urmãtoarele:
"Deoarece instanţa de apel a considerat cã imobilele se aflã în proprietatea statului, trimiterea la dispoziţiile <>art. 36 din Legea nr. 18/1991 şi la pct. III din anexa la <>Legea nr. 213/1998 sunt corecte.
Instanţa a avut în vedere probele la care se face trimitere prin pct. 4 al motivelor de recurs, dar le-a înlãturat justificat, în mãsura în care din alte probe administrate a rezultat o situaţie contrarã.
Situaţia de fapt a fost corect reţinutã de cãtre instanţa de apel, având în vedere cuprinsul Adresei nr. 1.980/24.02.1994, din care rezultã cã din anul 1958 pânã în anul 1965 terenul a fost deţinut de şcoala elementarã comunalã, care, la rândul ei, l-a preluat de la Ministerul Forţelor Armate; din anul 1965 imobilul a fost preluat de la Şcoala generalã nr. 42 de cãtre Sfatul Comunal Voluntari, cu Procesul-verbal de inventariere nr. 1.900/26.04.1965, în baza aprobãrii Sfatului Popular al raionului 1 Mai, iar de la data de 31.12.1966, cu Procesul-verbal nr. 6.002, imobilul compus din 588 mp suprafaţã construcţii şi 1.500 mp teren a fost trecut în patrimoniul Sfatului Popular al Comunei Voluntari, încadrându-se în prevederile <>art. III din Decretul nr. 218/1960 şi a ale <>Decretului nr. 712/1966 .
Faptul cã prin Adresa nr. 143/8.01.1997 se comunicã faptul cã Primãria Comunei Voluntari nu deţine niciun document privind modul de preluare de cãtre stat a imobilului nu înseamnã cã aceastã preluare nu a avut loc (...).
În ceea ce priveşte hotãrârea Comisiei de aplicare a <>Legii nr. 112/1995 , (...) aceasta nu poate determina aplicarea efectelor autoritãţii de lucru judecat cu privire la regimul juridic al imobilului."
20. La o datã neprecizatã, întemeindu-se pe Adresa din 6 octombrie 2000 prin care parchetul local îl informa cã Procesulverbal nr. 6.002 din 31 decembrie 1966 nu existã, reclamantul a formulat o cerere de revizuire a Deciziei din 13 decembrie 1999. Calea extraordinarã de atac a fost respinsã de Curtea de Apel Bucureşti, pe motivul cã decizia parchetului era ulterioarã deciziei Curţii de Apel Bucureşti din 13 decembrie 1999.
B. Acţiunea în restituirea proprietãţii, întemeiatã pe <>Legea nr. 10/2001
21. La datele de 10 august 2001 şi 20 ianuarie 2004, reclamantul şi mama sa au solicitat comisiei locale de aplicare a <>Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv restituirea bunului imobil în litigiu.
22. La propunerea comisiei, prin Decizia din 24 mai 2004, primarul comunei Voluntari i-a restituit reclamantului o parte din bun, şi anume un teren în suprafaţã de 5.425 mp şi construcţiile aflate pe acesta.
23. Prin Contractul din 10 martie 2005, reclamantul a vândut Primãriei Voluntari terenul şi construcţiile aferente la un preţ total de 488.913 euro.
24. Pentru restul terenului în litigiu, şi anume diferenţa pânã la 15.000 mp, o procedurã administrativã de restituire se aflã în curs de desfãşurare.
II. Dreptul şi practica internã pertinente
A. Codul civil
ARTICOLUL 480
"Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însã în limitele determinate de lege."
ARTICOLUL 481
"Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afarã numai pentru cauzã de utilitate publicã şi primind o dreaptã şi prealabilã despãgubire."
B. <>Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea <>Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958 privitor la prescripţia extinctivã
ARTICOLUL III
"Dreptul la orice acţiuni având ca obiect restituirea, în naturã sau prin echivalent, a unui bun intrat, înainte de data publicãrii decretului de faţã, în posesiunea statului, în aceea a unei organizaţii cooperatiste sau a oricãrei altei organizaţii obşteşti, fie fãrã niciun titlu, fie în cadrul procedurii prevãzute de <>Decretul nr. 111/1951 , se prescrie prin doi ani socotiţi de la data când a avut loc intrarea în posesiune."
C. <>Decretul nr. 712/1966 cu privire la bunurile ce se încadreazã în prevederile <>art. III din Decretul nr. 218/1960
"Bunurile ce se încadreazã în prevederile <>art. III din Decretul nr. 218 din 1 iulie 1960 pentru modificarea <>Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958 privitor la prescripţia extinctivã şi se aflã în posesia unei organizaţii socialiste sunt considerate proprietate de stat de la data intrãrii lor în posesia statului sau a oricãrei organizaţii socialiste."
D. <>Legea nr. 18/1991 a fondului funciar
ARTICOLUL 36
"1. Terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localitãţilor şi care sunt în administrarea primãriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor (...).
5. Terenurile fãrã construcţii (...) aflate în administrarea consiliilor locale, considerate proprietate de stat prin aplicarea dispoziţiilor <>Decretului nr. 712/1966 [...], se restituie foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, dupã caz, la cerere."
E. <>Legea nr. 213 din 24 noiembrie 1998 privind proprietatea publicã şi regimul juridic al acesteia
ARTICOLUL 3 § 4
"Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcãtuit din bunurile prevãzute la pct. III din anexã şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotãrâre a consiliului local, dacã nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean."
ARTICOLUL 6
"1. Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacã au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluãrii lor de cãtre stat.
2. Bunurile preluate de stat fãrã un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţãmântului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacã nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
3. Instanţele judecãtoreşti sunt competente sã stabileascã valabilitatea titlului."
F. Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie
1. Deciziile din 8 iunie şi 13 iulie 1993
25. În cauzele având ca obiect revendicarea imobilelor naţionalizate în perioada regimului comunist, Curtea Supremã a fost chematã sã examineze recursurile în anulare introduse de procurorul general împotriva deciziilor definitive prin care s-a constatat ilegalitatea naţionalizãrii acestor imobile. Procurorul a arãtat cã imobilele în litigiu deveniserã proprietatea statului în temeiul <>decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966 şi cã instanţele nu erau competente sã soluţioneze acţiunile în revendicare.
26. Respingând recursul procurorului, Curtea Supremã a constatat neconstituţionalitatea decretelor în cauzã faţã de constituţiile din 1952, 1965 şi 1991. Prin urmare, ea a apreciat cã aceste decrete nu puteau transfera în mod valabil proprietatea privatã în patrimoniul statului şi cã, prin urmare, proprietarii imobilelor naţionalizate în baza acestor decrete nu pierduserã niciodatã proprietatea. În ceea ce priveşte imposibilitatea instanţelor de a soluţiona acţiunile în revendicare, Curtea a apreciat cã un astfel de refuz constituia o denegare de justiţie.
2. Decizia din 28 septembrie 1998
27. La data de 28 septembrie 1998, Curtea Supremã de Justiţie, statuând în secţiile unite, a decis în unanimitate cã instanţele erau competente sã soluţioneze litigii referitoare la încãlcãri ale dreptului de proprietate comise în perioada 1944-1989.
3. Decizia din 10 noiembrie 1999
28. Într-o cauzã având, de asemenea, ca obiect revendicarea unui imobil naţionalizat în regimul comunist, Curtea Supremã şi-a confirmat din nou jurisprudenţa conform cãreia statul nu putea sã invoce <>decretele nr. 218/1960 şi nr. 712/1966 pentru a susţine un transfer de proprietate valabil al unui imobil în patrimoniul sãu.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie
29. Reclamantul pretinde cã a existat o încãlcare a dreptului sãu de acces la instanţã din cauza respingerii acţiunii sale în revendicare, fãrã ca instanţele sã analizeze valabilitatea titlului de proprietate invocat de stat. El invocã art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele în partea sa relevantã:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Argumentele pãrţilor
30. Guvernul reaminteşte încã de la început jurisprudenţa constantã a Curţii, conform cãreia, atunci când verificã conformitatea unei proceduri interne cu art. 6 ► 1 din Convenţie, Curtea nu este competentã sã cunoascã erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţã naţionalã.
31. În speţã, el considerã cã procedura i-a oferit reclamantului ocazia sã îşi prezinte cauza în condiţii ce nu l-au pus într-o situaţie dezavantajoasã faţã de celelalte pãrţi şi cã instanţele interne au analizat toate chestiunile esenţiale ale cauzei, pronunţând soluţii în conformitate cu legea românã în vigoare.
32. În acest sens, Guvernul subliniazã aprecierea curţii de apel, potrivit cãreia imobilul în litigiu devenise proprietatea statului prin intermediul legii, şi anume prin <>decretele nr. 218/1960 şi nr. 712/1966.
33. Guvernul aratã cã instanţele interne, analizând argumentele pãrţilor, au constatat cã, în urma celor douã decrete menţionate mai sus, reclamantul îşi pierduse dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi, prin urmare, i-au respins acţiunea.
34. În fine, în ceea ce priveşte caducitatea <>decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, Guvernul considerã cã Tribunalul şi Curtea de Apel Bucureşti nu erau obligate sã respecte jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie, care constatase neconstituţionalitatea acestor decrete, din moment ce ea nu era opozabilã erga omnes.
35. Reclamantul subliniazã cã <>decretele nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, menţionate în Adresa din anul 1994 a Primãriei Voluntari ca temei legal al transferului bunului în patrimoniul statului, fuseserã declarate neconstituţionale prin Decizia din 13 iulie 1993 a Curţii Supreme de Justiţie. Prin urmare, el apreciazã cã, respingându-i acţiunea, Tribunalul şi Curtea de Apel Bucureşti au încãlcat în mod arbitrar aceastã jurisprudenţã, precum şi alte probe din dosar care dovedeau lipsa titlului de proprietate valabil al statului.
36. În plus, el afirmã cã instanţele interne au considerat pe nedrept cã titlul statului asupra imobilului în litigiu era confirmat de prevederile legilor nr. 18/1991 şi nr. 213/1998, din moment ce alin. 5 al <>art. 36 din Legea nr. 18/1991 şi <>art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevãd restituirea bunurilor naţionalizate în baza <>Decretului nr. 712/1966 şi, respectiv, competenţa instanţelor interne de a verifica valabilitatea titlului de proprietate al statului.
B. Aprecierea Curţii
37. Curtea reaminteşte încã de la început cã, deşi nu este de datoria sa sã cunoascã erorile de fapt sau de drept pretins comise de instanţele naţionale, ea trebuie sã se asigure cã interpretarea pe care acestea au dat-o legislaţiei interne şi probelor nu are un caracter arbitrar, ceea ce ar fi de naturã sã aducã atingere echitãţii procedurii (a se vedea, printre altele, Tejedor GarcØ'4fa împotriva Spaniei, Hotãrârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-VIII, p. 2.796, § 31; Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, Hotãrârea din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2.796, §§ 31 şi 32; Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, §§ 49 şi 50, CEDO 2001-VIII).
38. Pe de altã parte, deşi art. 6 § 1 din Convenţie nu reglementeazã admisibilitatea şi forţa probatorie a motivelor, argumentelor şi mijloacelor de probã ale pãrţilor, el instituie în sarcina instanţelor obligaţia de a se dedica analizei lor efective, fãrã sã le aprecieze relevanţa (Van de Hurk împotriva Olandei, Hotãrârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, § 59).
39. Fãrã a impune un rãspuns detaliat pentru fiecare argument al reclamantului, aceastã obligaţie presupune totuşi ca partea lezatã sã poatã sã se aştepte la un rãspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii respective (a se vedea Ruiz Torija şi Hiro Balani împotriva Spaniei, hotãrârile din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A şi 303-B, p. 12, §§ 29 şi 30, şi pp. 29 şi 30, §§ 27 şi 28).
40. În speţã, Curtea observã cã reclamantul a opus argumentului Primãriei Voluntari, care invoca <>decretele nr. 218/1960 şi nr. 712/1966 pentru a justifica valabilitatea titlului sãu de proprietate, susţinerea întemeiatã pe neconstituţionalitatea acestor decrete, constatatã de Curtea Supremã de Justiţie în Decizia din 1993. În acest sens, Curtea constatã cã, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Supreme de Justiţie, statul nu putea invoca <>decretele nr. 218/1960 şi nr. 712/1966 pentru a valida un transfer de proprietate.
41. Totuşi, tribunalul şi curtea de apel au admis argumentul primãriei şi, fãrã a se pronunţa asupra neconstituţionalitãţii decretelor respective, au statuat cã dupã confiscarea bunului în anul 1945 statul a devenit proprietar în baza acestor decrete şi cã prevederile legilor nr. 18/1991 şi nr. 213/1998 îi confirmau titlul de proprietate.
42. Curtea constatã cã nu este de datoria sa sã analizeze temeinicia motivului întemeiat pe neconstituţionalitatea <>decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, aceastã sarcinã aparţinând instanţelor naţionale. Cu toate acestea, ea observã cã aceastã analizã era decisivã pentru soluţionarea procedurii. Într-adevãr, dacã tribunalul sau curtea de apel ar fi considerat acest mijloc ca fiind întemeiat, ele ar fi constatat în mod necesar lipsa unui transfer de proprietate valabil şi ar fi obligat statul sã-i restituie reclamantului bunul aflat în litigiu.
43. Analiza acestui motiv era cu atât mai justificatã cu cât <>art. 36 alin. 5 din Legea nr. 18/1991 dispune restituirea bunurilor naţionalizate în baza <>Decretului nr. 712/1966 . Mai mult, <>art. 6 din Legea nr. 213/1998 impune un control judiciar al constituţionalitãţii transferurilor bunurilor în patrimoniul statului intervenite în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Or, trebuie constatat cã un astfel de control nu a avut loc în speţã.
44. Având în vedere incidenţa decisivã a motivului întemeiat pe neconstituţionalitatea <>decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, Curtea apreciazã cã el impunea din partea tribunalului şi a curţii de apel un rãspuns specific şi explicit. În lipsa unui astfel de rãspuns, este imposibil de stabilit dacã aceste instanţe l-au neglijat pur şi simplu sau dacã au vrut sã-l respingã, şi, dacã da, din ce motive (a se vedea, mutatis mutandis, Ruiz Torija şi Hiro Balani, menţionate mai sus, p. 12, § 30, şi p. 30, § 28).
45. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constatã cã acţiunea reclamantului în procedura de revendicare nu a fost echitabilã.
46. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
47. Reclamantul se considerã victima unei încãlcãri continue a dreptului sãu de proprietate începând din anul 1945, data ocupãrii ilegale de cãtre stat a imobilului care a aparţinut pãrinţilor sãi. El invocã art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, conform cãruia:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional."
48. Guvernul aratã cã art. 1 din Protocolul nr. 1 nu este aplicabil în speţã, reclamantul neavând niciun "bun actual" şi "nicio speranţã legitimã", în sensul jurisprudenţei constante a organelor Convenţiei, de a obţine restituirea bunului.
49. Reclamantul continuã sã susţinã cã nu şi-a pierdut niciodatã dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, deoarece statul a exercitat o posesie bazatã pe violenţã.
50. Curtea constatã cã acest capãt de cerere se aflã în legãturã directã cu cel analizat din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie. Având în vedere concluziile sale în ceea ce priveşte aplicabilitatea acestui articol, Curtea nu poate specula care ar fi fost soluţia acţiunii în revendicare dacã cerinţele dreptului la un proces echitabil ar fi fost respectate în faţa instanţelor interne.
51. Prin urmare, ea apreciazã cã nu este cazul sã statueze nici asupra existenţei unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, nici asupra temeiniciei capãtului de cerere întemeiat pe acest articol (a se vedea, mutatis mutandis, printre altele, Glod împotriva României, nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003, şi Albina împotriva României, nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005).
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
52. Conform art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã".
53. Reclamantul nu a prezentat, dupã decizia privind admisibilitatea, nicio cerere de satisfacţie echitabilã în termenul acordat, deşi, prin cele douã scrisori din 31 mai şi 7 septembrie 2005, i-a fost atrasã atenţia asupra art. 60 din Regulamentul Curţii, care prevede cã orice cerere de satisfacţie echitabilã în temeiul art. 41 din Convenţie trebuie expusã în observaţiile scrise asupra fondului.
54. Prin urmare, având în vedere lipsa de rãspuns în termenul stabilit, Curtea apreciazã cã nu este cazul sã acorde nicio sumã în temeiul art. 41 din Convenţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
2. hotãrãşte cã nu este cazul sã analizeze dacã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotãrãşte cã nu este cazul sã acorde nicio sumã în temeiul art. 41 din Convenţie. Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 8 iunie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Christos Rozakis,
preşedinte
Soren Nielsen,
grefier
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
