Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Strasbourg
(Cererea nr. 29.883/06)
Hotãrârea devine definitivã în condiţiile prevãzute de art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificãri de formã.
În Cauza Micu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunitã într-o camerã compusã din Elisabet Fura, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu, la 18 ianuarie 2011,
pronunţã prezenta hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 29.883/06 îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean suedez, domnul Sorin Dan Micu (reclamantul), a sesizat Curtea la 19 iulie 2006, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţã judiciarã, este reprezentat de Sabin Marius Gentimir, avocat în Timişoara. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge în special de inechitatea procedurii penale împotriva lui şi de relele condiţii de detenţie suferite în mai multe închisori din România.
4. La 5 februarie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, acesta a hotãrât, de asemenea, cã admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreunã.
5. Guvernul suedez, cãruia i s-a transmis o copie a cererii, în temeiul art. 44 § 1 a) din Regulamentul Curţii, şi-a exprimat dorinţa de a fi informat asupra unei eventuale decizii finale ori asupra unei hotãrâri pronunţate în prezenta cauzã.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a nãscut în anul 1959 şi domiciliazã în Timişoara.
7. La 22 februarie 2003, Poliţia Bucureşti şi Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti l-au arestat pe P.R.D. La chestionarea de cãtre poliţie, P.R.D. deţinea asupra sa o anumitã cantitate de comprimate de ecstasy. Interogat de poliţie asupra provenienţei acestora, P.R.D. a declarat cã le primise în ianuarie 2003 de la reclamant pentru a facilita transferul acestora cãtre Statele Unite ale Americii. În urma declaraţiei sale, poliţia a chestionat mai multe persoane, inclusiv reclamantul.
A. Interogarea reclamantului
8. La 24 februarie 2003, P.R.D. l-a sunat pe reclamant şi l-a chemat la o întâlnire într-un restaurant în apropiere de Braşov. La întâlnire, reclamantul a fost ridicat, încãtuşat şi percheziţionat de poliţia din Braşov. Automobilul acestuia a fost percheziţionat. Apoi, acesta a fost condus la sediul Poliţiei Braşov.
9. Reclamantul a solicitat asistenţã din partea unui avocat ales, respectiv B.R. Dintr-un proces-verbal întocmit la aceeaşi datã reiese cã între orele 19,00 şi 21,00 parchetul încercase sã îl contacteze telefonic pe avocatul B.R., însã telefonul sãu mobil era închis. Reclamantul nu a semnat procesul-verbal.
10. Dat fiind cã parchetul dorea sã îl interogheze pe reclamant în aceeaşi zi, V.M. a fost numit avocat din oficiu pentru a-l asista pe reclamant. Reclamantul nu a semnat împuternicirea în favoarea lui V.M.
11. Parchetul l-a interogat pe reclamant despre legãturile sale cu P.R.D. Informat cã P.R.D. declarase cã primise de la el comprimatele de ecstasy, reclamantul a negat faptele.
12. Printr-un proces-verbal din aceeaşi datã, parchetul l-a informat pe reclamant cã era învinuit de comiterea infracţiunii de trafic de droguri. Reclamantul a fost informat totodatã cu privire la drepturile sale procedurale, inclusiv acela de a fi asistat de un avocat. Reclamantul şi avocatul delegat din oficiu au semnat procesul-verbal respectiv. Interogat din nou despre legãturile sale cu P.R.D., reclamantul a reluat primele sale declaraţii şi a negat implicarea sa în traficul de droguri denunţat de P.R.D.
13. Reclamantul a fost transferat la sediul Poliţiei Bucureşti.
14. Încã de la chestionarea sa, reclamantul a solicitat autoritãţilor sã fie informatã Ambasada Suediei. Potrivit dosarului, la 28 august 2003, organele de cercetare au informat Ambasada Suediei despre mãsurile luate împotriva reclamantului.
B. Acuzaţiile reclamantului de rele tratamente
15. Prin Ordonanţa din 25 februarie 2003, Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti a dispus reţinerea reclamantului. Printr-o nouã ordonanţã emisã la aceeaşi datã, parchetul a dispus arestarea preventivã pentru o perioadã de 30 de zile, cu începere de la 26 februarie 2003.
16. Reclamantul a fost interogat din nou cu privire la relaţiile sale cu P.R.D., în prezenţa lui E.C., avocatul numit din oficiu. Împuternicirea pentru avocatul respectiv nu a fost semnatã de reclamant. Acesta din urmã a declarat cã îşi menţine declaraţia din 24 februarie 2003. La aceeaşi datã, reclamantul a fost confruntat cu P.R.D. şi a negat cã i-ar fi dat stupefiante. Procesul-verbal de confruntare a fost semnat de E.C., avocatul delegat din oficiu.
17. Reclamantul afirmã cã, în timpul interogatoriului şi în zilele urmãtoare, poliţistul F.G. l-a supus constant la presiuni, sub ameninţarea aplicãrii unor rele tratamente, ca sã cedeze psihic şi sã declare ceea ce dorea sã audã. F.G. l-ar fi considerat "trãdãtor de ţarã" pe motiv cã renunţase la cetãţenia românã pentru cea suedezã. Şi ceilalţi poliţişti prezenţi la interogatoriu l-ar fi insultat. Reclamantul adaugã cã poliţistul F.G. l-a ameninţat cu expulzarea în Statele Unite ale Americii, unde risca o pedeapsã grea cu închisoarea pentru trafic de droguri. Poliţistul i-ar fi spus cã, dacã mãrturisea o parte din faptele imputate, autoritãţile române ar avea competenţa sã desfãşoare ancheta şi cã expulzarea sa nu ar mai fi necesarã. Acesta i-ar mai fi spus cã, dacã ar accepta sã fie reprezentat de avocatul Z.V., o cunoştinţã a lui F.G., în schimbul sumei de 20.000 dolari americani, ancheta ar putea avea un final favorabil pentru el, de exemplu o pedeapsã cu închisoarea cu suspendare.
18. La 3 martie 2003, reclamantul l-a mandatat pe B.R. pentru a-l reprezenta în cursul procedurii. La 11 martie 2003, reclamantul a fost interogat de parchet în prezenţa avocatului ales. Acesta a declarat cã în ianuarie 2003 îi trimisese lui P.R.D. un colet cu comprimate despre care credea cã sunt steroizi pentru sportivi, pentru ca acesta sã organizeze transportul lor cãtre Canada. Acesta a mãrturisit cã în perioada 1999-2000, el însuşi organizase transportul de comprimate de steroizi cãtre Statele Unite ale Americii şi Canada. Declaraţia a fost semnatã de avocatul ales şi de reclamant, fãrã obiecţii.
19. La 20 martie 2003, reclamantul a fãcut o nouã declaraţie în prezenţa avocatului ales, în care a descris participarea la un transport de comprimate de ecstasy din Germania în România în 2002.
20. La 31 iulie 2003, reclamantul l-a mandatat pe avocatul Z.V. sã îl reprezinte în procedurã, însã a renunţat la serviciile acestuia atunci când cazul a fost trimis spre judecatã la instanţã. Reclamantul a fost asistat în restul procedurii de avocaţii sãi aleşi.
C. Plângerea penalã împotriva anchetatorilor de poliţie
21. La 26 octombrie 2005, reclamantul a introdus la Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o plângere penalã împotriva procurorului M.D.M. care condusese urmãrirea penalã împotriva sa, împotriva poliţistului F.G. şi a altor poliţişti din Poliţia Bucureşti. Acesta îi acuza de abuz în serviciu, rele tratamente, arestare nelegalã şi cercetare abuzivã, torturã şi furt. Procurorului M.D.M. îi reproşa cã prezentase în rechizitoriu o situaţie de fapt care era defavorabilã lui şi contrarã dovezilor din dosar. Acesta a precizat cã în timpul interogatoriilor sale din 25 februarie 2003, F.G. îl ameninţase cu violenţe fizice şi îl considerase "trãdãtor de ţarã". Acesta a precizat cã, în cele 5 luni de anchetã, M.D.M. şi F.G. exercitaserã presiuni asupra lui pentru a-l determina sã mãrturiseascã infracţiunile imputate. În aceastã privinţã, a precizat cã fusese ameninţat cu extrãdarea în Statele Unite ale Americii, cã nu a avut acces la un avocat ales în primele sale zile de detenţie şi cã i se promisese o soluţie favorabilã a cazului dacã accepta sã fie reprezentat de avocatul Z.V. În fine, acesta afirmã cã F.G. îi confiscase ilegal telefoanele mobile şi cã agenţii de poliţie îl insultaserã.
22. Prin Ordonanţa din 1 octombrie 2007, Parchetul a dispus, pentru M.D.M., neînceperea urmãririi penale în privinţa tuturor capetelor de acuzare şi a dispus disjungerea cauzei în privinţa faptelor imputate lui F.G. şi transferul acesteia la Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti. Rezoluţia a fost comunicatã reclamantului la 5 octombrie 2007. Reclamantul nu a contestat-o nici la prim-procurorul parchetului, nici la tribunal, aşa cum avea dreptul în temeiul art. 278 şi 278^1 din Codul de procedurã penalã (CPP).
23. Între timp, la 20 iulie 2006, reclamantul a reiterat plângerea penalã împotriva lui M.D.M. şi F.G. la Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
24. Prin Ordonanţa din 20 august 2007, Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus neînceperea urmãririi penale în privinţa tuturor capetelor de acuzare în ceea ce îl priveşte pe M.D.M. şi neînceperea urmãririi penale în privinţa capetelor de cerere referitoare la arestarea nelegalã, cercetarea abuzivã şi torturã faţã de F.G. În ceea ce priveşte acuzaţiile reclamantului conform cãrora F.G. îi confiscase în mod ilegal telefoanele mobile şi îi incitase pe ceilalţi poliţişti sã profereze injurii, parchetul a înaintat plângerea Parchetului de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti. Se preciza cã cercetarea trebuia sã vizeze capetele de cerere de abuz în serviciu, rele tratamente şi furt.
25. Prin Ordonanţa din 31 august 2007, Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti a decis transferul plângerii împotriva lui F.G. la Direcţia Naţionalã Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Reclamantul nu a contestat ordonanţa.
26. În urma contestaţiei reclamantului, prin Rezoluţia din 8 octombrie 2007, procurorul şef de secţie din cadrul Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat Rezoluţia din 20 august 2007, citatã anterior. Acesta a luat act de faptul cã nu existau indicii cã M.D.M. şi F.G. ar fi comis faptele invocate în cadrul anchetãrii reclamantului.
27. La 18 octombrie 2007, rezoluţia a fost comunicatã reclamantului. Acesta nu a formulat plângere în instanţã împotriva rezoluţiei, în temeiul art. 278^1 din CPP.
28. Pãrţile nu au informat Curtea despre soluţionarea capetelor de cerere din plângerile penale ale reclamantului încã pendinte în faţa instanţelor naţionale.
D. Procedura penalã împotriva reclamantului
29. La 16 iulie 2003, parchetul a prezentat reclamantului materialul de urmãrire penalã, indicându-i faptele imputate şi încadrarea juridicã a acestora.
30. În urma rechizitoriului din 29 iulie 2007, Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti l-a trimis pe reclamant în judecatã în faţa Tribunalului Bucureşti, pentru comiterea infracţiunilor de organizare a introducerii în ţarã de droguri de mare risc şi de trafic de droguri de mare risc. Acesta era acuzat cã a introdus în ţarã, în vara anului 2002, o mare cantitate de comprimate de ecstasy şi cã a implicat mai multe persoane în comerţul cu acest drog. I se imputa de asemenea cã i-a livrat lui P.R.D. o cantitate de stupefiante în ianuarie 2003 spre a fi vândute. În cadrul aceluiaşi rechizitoriu, P.R.D., G.F., B.C., G.I., G.V., L.E.P. şi L.O.C. au fost trimişi în judecatã pentru diverse infracţiuni legate de traficul de droguri.
1. Procedura în primã instanţã în faţa tribunalului
31. Cauza a fost amânatã aproximativ 9 luni, motivat de absenţa inculpatului L.O.C., deţinut într-o închisoare departe de Bucureşti. La 23 aprilie 2004, instanţa a disjuns cauza în privinţa lui L.O.C.
32. La 24 mai 2004, instanţa i-a interogat separat pe coinculpaţi, cu excepţia lui L.O.C. Reclamantul, interogat la aceeaşi datã în prezenţa avocatului ales, a negat faptele şi a declarat cã îşi menţine doar primele douã declaraţii fãcute în cursul cercetãrii penale. Acesta a mãrturisit cã în 2000 facilitase transportul de comprimate de steroizi cãtre Statele Unite ale Americii şi Canada. El a declarat cã în timpul cercetãrii fusese informat de cãtre poliţişti cã urma sã fie extrãdat în Statele Unite ale Americii şi cã dupã câteva zile poliţistul F.G. îi propusese sã mãrturiseascã o parte din fapte pentru a nu fi extrãdat. Acesta din urmã îi propusese totodatã sã se lase reprezentat de avocatul Z.V., care îi putea obţine o condamnare cu suspendare. Acesta a adãugat cã în primele zile de cercetare nu beneficiase de asistenţa unui avocat ales şi cã nu putuse contacta Ambasada Suediei sau propria familie.
33. Instanţa a admis cererea reclamantului privind interogarea unui martor al apãrãrii şi depunerea unor înscrisuri la dosar. Instanţa a interogat şi alţi martori, în prezenţa acuzaţilor.
34. La 16 august 2004, tribunalul a supus dezbaterii pãrţilor modificarea încadrãrii juridice a faptelor imputate reclamantului în 3 infracţiuni, respectiv organizarea introducerii în ţarã de droguri de mare risc, trafic de droguri şi asociere în vederea sãvârşirii de infracţiuni. La 6 septembrie 2004, instanţa i-a interogat din nou pe coacuzaţii P.R.D. şi G.F. La 10 septembrie 2004, reclamantul a depus la dosar concluzii scrise, solicitând achitarea sa.
35. Prin Hotãrârea din 13 septembrie 2004, tribunalul l-a condamnat pe reclamant la 11 ani de închisoare pentru comiterea infracţiunilor de organizare a introducerii în ţarã de droguri de mare risc, trafic de droguri şi asociere în vederea sãvârşirii de infracţiuni, aplicându-i şi o pedeapsã complementarã constând în interdicţia de a fi ales sau de a ocupa o funcţie ce implicã exerciţiul autoritãţii de stat. De asemenea, automobilul reclamantului a fost confiscat.
36. Instanţa şi-a întemeiat sentinţa pe declaraţiile coinculpaţilor L.E.P., G.F. şi P.R.D., care coroborau declaraţiile reclamantului fãcute în timpul urmãririi penale, în prezenţa avocatului ales. Instanţa a remarcat cã, deşi în faţa sa reclamantul negase orice implicare în comiterea faptelor imputate, "existenţa unor împrejurãri care l-ar fi putut determina sã nu spunã adevãrul organelor de urmãrire nu a fost doveditã".
2. Procedura în apel în faţa Curţii de Apel Bucureşti
37. Reclamantul a formulat apel împotriva sentinţei. Acesta susţinea cã în urma modificãrii încadrãrii juridice a faptelor, tribunalul l-a condamnat pentru 3 infracţiuni, deşi nu fusese trimis în judecatã decât pentru comiterea a douã infracţiuni şi nu a fost interogat decât în privinţa uneia dintre infracţiunile imputate. El a precizat cã L.O.C. nu fusese audiat şi a solicitat achitarea sa cu privire la toate capetele de acuzare. Acesta a precizat cã declaraţiile fãcute în timpul urmãririi penale nu puteau fi luate în considerare pe motiv cã fuseserã fãcute sub ameninţarea investigatorilor cu expulzarea în Statele Unite ale Americii. Acesta a solicitat, de asemenea, sã nu i se aplice pedeapsa accesorie, dat fiind cã nu mai avea cetãţenia românã, sã se anuleze mãsura confiscãrii şi sã se calculeze corect durata pedepsei aplicate.
38. La 21 ianuarie 2005, curtea de apel l-a audiat pe L.O.C.
39. Prin Hotãrârea din 7 februarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a admis parţial apelul reclamantului şi a anulat pedeapsa complementarã aplicatã acestuia. Reclamantul a formulat recurs, invocând lipsa de motivare a hotãrârii curţii de apel. Prin Hotãrârea definitivã din 15 iunie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a retrimis cauza curţii de apel pentru o nouã examinare a apelului reclamantului.
40. La 7 septembrie 2005, reclamantul a solicitat curţii de apel interogarea lui L.E.P. Curtea de apel a respins cererea pe motiv cã, potrivit înscrisurilor din dosar, nu era necesar un nou interogatoriu al acuzatului respectiv.
41. Prin Decizia din 14 septembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a admis parţial apelul reclamantului. Instanţa a confirmat decizia sa penalã, dar a anulat mãsura de confiscare a automobilului. Instanţa şi-a întemeiat decizia pe aceleaşi probe ca şi tribunalul şi a precizat cã reclamantul nu a explicat nicicum faptul cã a revenit asupra declaraţiilor sale în faţa tribunalului.
3. Procedura de recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
42. Reclamantul a formulat recurs împotriva Hotãrârii din 14 septembrie 2005, citatã anterior. Acesta a reiterat motivele de apel şi a subliniat cã nu era vinovat de faptele imputate, prezentându-şi propria versiune asupra faptelor şi interpretarea probelor din dosar.
43. Prin Decizia definitivã din 17 februarie 2006, pronunţatã în urma desfãşurãrii unei şedinţe la aceeaşi datã, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul şi a confirmat temeinicia deciziei pronunţate în apel. Instanţa a precizat cã inculpaţii solicitaserã trimiterea cauzei în faţa tribunalului, menţionând cã trebuiau administrate probe suplimentare, fãrã a le indica cu exactitate.
E. Condiţiile de detenţie suportate de reclamant
1. Condiţiile de detenţie în arestul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti (DGPMB)
a) Condiţiile de detenţie în descrierea reclamantului
44. Între 25 februarie şi 6 august 2003, reclamantul a fost încarcerat în arestul DGPMB. Reclamantul precizeazã cã în primele 8 zile de detenţie, nici familia sa şi nici Ambasada Suediei la Bucureşti nu au fost informate despre arestarea sa preventivã. Acesta a fost plasat în celule supraaglomerate, cu 7 paturi pentru 17 persoane. Acesta nu dispunea de haine de schimb sau de cele necesare toaletei sale zilnice. El nu a putut ieşi la plimbare în curtea arestului. Nu i s-a permis sã corespondeze liber cu familia sa şi ambasada ţãrii sale, scrisorile sale fiind deschise de poliţişti.
b) Condiţiile de detenţie descrise de Guvern
45. Guvernul observã cã în ianuarie 2003 s-a înfiinţat un corp de 14 celule modernizate. Reclamantul a fost plasat într-o celulã de 32 mý cu 8 paturi. În situaţii excepţionale, în care numãrul deţinuţilor depãşea numãrul de paturi disponibile, administraţia penitenciarului se asigura cã numãrul deţinuţilor depãşea cu cel mult 2 numãrul de paturi existente în celule. Guvernul adaugã faptul cã reclamantul putea sã se plimbe între o jumãtate de orã şi douã ore în fiecare zi într-o "curte de plimbare" de 24 mý aflatã în interiorul centrului de detenţie. Apa curentã potabilã şi apa caldã se furnizau fãrã întrerupere.
2. Condiţiile de detenţie în Penitenciarul Bucureşti-Jilava
a) Condiţiile de detenţie descrise de reclamant
46. De la 6 august pânã la 5 septembrie 2003 şi de la 2 decembrie 2008 pânã la 26 februarie 2009, reclamantul a fost deţinut în Penitenciarul Bucureşti-Jilava.
47. Reclamantul afirmã cã în prima parte din perioada sa de detenţie în penitenciar a fost plasat într-o celulã cu 27 de paturi împãrţite între 84 de deţinuţi. Acesta depune declaraţiile a 3 codeţinuţi, care atestã supraaglomerarea din penitenciar şi afirmã cã reclamantul a fost obligat sã împartã patul cu un alt deţinut.
b) Condiţiile de detenţie descrise de Guvern
48. Guvernul declarã cã în decursul detenţiei sale din perioada 6 august-5 septembrie 2003 reclamantul a fost plasat în celulele nr. 302 (de 34,78 mý pentru 28 sau 30 de deţinuţi) şi nr. 213 (de 57,81 mý pentru 66 sau 69 de deţinuţi). Reclamantul beneficia de o plimbare în aer liber de 30 de minute zilnic.
49. În perioada 2 decembrie 2008-26 februarie 2009, reclamantul a fost plasat în celulele nr. 509 (de 42,39 mý cu 21 de paturi pentru 81 de deţinuţi), nr. 511 (de 42,39 mý cu 21 de paturi pentru 3 deţinuţi) şi nr. 113 (de 18,80 mý cu 10 paturi pentru 8 deţinuţi). Acesta putea beneficia de activitate în aer liber timp de 3 ore pe zi şi de activitate sportivã timp de o orã pânã la o orã şi jumãtate zilnic.
3. Condiţiile de detenţie în Penitenciarul Bucureşti-Rahova
50. Reclamantul a fost deţinut în Penitenciarul Bucureşti-Rahova în urmãtoarele perioade: 5 septembrie 2003-28 martie 2005, 5 aprilie 2005-6 martie 2006, 11 aprilie-9 octombrie 2006 şi 26 ianuarie 2007-2 decembrie 2008.
a) Condiţiile de detenţie descrise de reclamant
51. Reclamantul precizeazã cã în acest penitenciar a fost plasat într-o celulã cu 10 paturi pentru 12 deţinuţi. Acesta subliniazã cã timp de un an a fost obligat sã împartã patul cu un alt deţinut.
52. În 2007, a fost plasat în celula nr. 616, de 22 mý, pe care o împãrţea cu alţi 11 deţinuţi. În condiţiile supraaglomerãrii celulei, aerul era irespirabil şi leşinurile erau frecvente în rândul deţinuţilor. Lipsa de apã potabilã timp de mai multe ore zilnic, precum şi saltelele vechi de peste 10 ani, îmbibate de urinã, praf şi cãpuşe, constituiau focare de infecţie şi surse de boli. Acesta subliniazã cã vara temperatura în celule depãşea 40 de grade, deşi ferestrele şi uşile erau deschise.
53. Reclamantul a depus declaraţii ale codeţinuţilor sãi, care subliniazã în special supraaglomerarea din cauza suprafeţei reduse a celulelor în raport cu numãrul de deţinuţi, condiţiile de igienã deplorabile şi mâncarea proastã.
b) Condiţiile de detenţie în descrierea Guvernului
54. Pe întreaga duratã a detenţiei sale, reclamantul a stat în celule cu o suprafaţã de 19,55 mý, dotate cu 10 paturi pentru un numãr de 10 deţinuţi. Celulele beneficiau de toalete, un spaţiu pentru igienã personalã şi o fereastrã de 1,44 mý. Aerisirea celulelor se fãcea în mod natural, prin deschiderea ferestrelor şi uşilor. Celulele mai erau dotate cu o masã, douã bãnci şi un suport pentru depozitarea bagajelor deţinuţilor. Accesul la apa curentã se asigura fãrã întrerupere.
55. Deţinuţii beneficiau de plimbãri zilnice de 1-2 ore în cele 9 curţi interioare ale penitenciarului, fiecare având o suprafaţã de 266 mý. În plus, deţinuţii puteau efectua activitãţi sportive, de douã ori pe sãptãmânã, în cele douã centre sportive, fiecare având o suprafaţã de 451 mý.
4. Transferul reclamantului în alte închisori
56. Reclamantul a fost deţinut în Penitenciarul Codlea în perioada 28 martie-5 aprilie 2005, 6 martie-11 aprilie 2006 şi 9 octombrie 2006-26 ianuarie 2007. Din 26 februarie 2009, reclamantul a fost închis în Penitenciarul Timişoara.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Dispoziţiile legale relevante referitoare la condiţiile de detenţie
1. Dreptul şi jurisprudenţa interne relevante
57. Un rezumat al dispoziţiilor de drept intern relevante referitor la cãile de atac disponibile în materia executãrii pedepselor cu închisoarea se regãseşte în Hotãrârea Petrea împotriva României (nr. 4.792/03, 29 aprilie 2008, paragrafele 22 şi 23).
58. Guvernul prezintã Curţii copii ale hotãrârilor pronunţate de instanţele naţionale în temeiul Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, aprobatã prin Legea nr. 403/2003, şi al Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a mãsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificãrile şi completãrile ulterioare. Acestea se referã în principal la plângeri ale deţinuţilor care invocã în faţa instanţelor naţionale absenţa tratamentului medical adecvat, atingeri aduse dreptului de vizitã, dreptului la corespondenţã, dreptului la confidenţialitatea conversaţiilor telefonice şi la exercitarea dreptului de plimbare în aer liber, plângeri împotriva unor sancţiuni disciplinare, o plângere împotriva unui transfer într-o celulã cu fumãtori şi împotriva condiţiilor de transport la instanţã. Într-o hotãrâre definitivã din 4 aprilie 2006, un deţinut menţionase supraaglomerarea drept cauzã a insomniei sale. Judecãtoria a examinat afirmaţia din perspectiva dreptului la asistenţã medicalã adecvatã.
2. Rapoartele internaţionale privind condiţiile de detenţie
59. Principalele concluzii ale Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) pronunţate în urma vizitelor efectuate în închisorile din România, precum şi observaţiile cu caracter general ale CPT sunt prezentate pe scurt în Hotãrârea Bragadireanu împotriva României (nr. 22.088/04, pct. 73-76, 6 decembrie 2007).
60. Partea relevantã din raportul CPT, publicat în aprilie 2004, referitor la vizita sa în România din septembrie 2002 în locurile de detenţie ale DGPMB este prezentatã în Hotãrârea Ogicã împotriva României (nr. 24.708/03, pct. 25 şi 26, 27 mai 2010).
61. În ceea ce priveşte Penitenciarul Bucureşti-Jilava, raportul CPT publicat în aprilie 2003 în urma vizitei din februarie 1999 şi concluziile raportului Biroului Comisarului pentru Drepturile Omului, publicat la 29 martie 2006 în urma vizitei efectuate în România de cãtre membrii acestuia între 13 şi 17 septembrie 2004, sunt prezentate în pãrţile relevante din cauzele Viorel Burzo împotriva României (nr. 75.109/01 şi 12.639/02, pct. 27, 30 iunie 2009) şi Eugen Gabriel Radu împotriva României (nr. 3.036/04, pct. 23 şi 24, 13 octombrie 2009).
62. În ultimul sãu raport publicat la 11 decembrie 2008, în urma vizitei sale din iunie 2006 la mai multe penitenciare din România, CPT a precizat:
"§ 70: [...] Comitetul este foarte îngrijorat de faptul cã lipsa paturilor rãmâne o problemã constantã nu numai în penitenciarele vizitate, ci şi la nivel naţional, şi aceastã situaţie persistã de la prima vizitã în România, din 1995. Este timpul sã se ia mãsuri de anvergurã pentru a pune capãt definitiv acestei situaţii inacceptabile. CPT face apel la autoritãţile române pentru iniţierea unei acţiuni prioritare şi decisive pentru ca fiecare persoanã aflatã într-un penitenciar sã dispunã de un pat.
În schimb, Comitetul este mulţumit cã, la scurt timp dupã vizita din iunie 2006, norma oficialã a spaţiului vital pentru fiecare deţinut în celule a ajuns de la 6 mc (ceea ce reprezenta o suprafaţã de mai mult sau mai puţin de 2 mý pentru fiecare deţinut) la 4 mý sau 8 mc. CPT recomandã autoritãţilor române sã ia mãsurile necesare pentru ca norma de 4 mý de spaţiu vital pentru fiecare deţinut în celulele colective sã fie respectatã în toate penitenciarele din România".
63. Extrasele relevante din Recomandarea nr. (2006)2 a Comitetului de Miniştri cãtre statele membre cu privire la normele penitenciare europene adoptatã la 11 ianuarie 2006 sunt descrise în hotãrârile Enea împotriva Italiei [(GC), nr. 74912/01, pct. 48, CEDO 2009-...)] şi Rupa împotriva României [(nr. 1), nr. 58.478/00, pct. 88, 16 decembrie 2008].
B. Dispoziţiile legale referitoare la plângerea împotriva actelor procurorului
64. Art. 278 şi 278^1 din CPP privind plângerile împotriva unui act al parchetului sunt descrise în Hotãrârea Dumitru Popescu împotriva României (nr. 1) (nr. 49.234/99, pct. 43-45, 26 aprilie 2007).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 3 din Convenţie
65. Reclamantul denunţã relele condiţii de detenţie pe care a trebuit sã le îndure în arestul DGPMB şi în penitenciarele Bucureşti-Jilava şi Bucureşti-Rahova. Acesta reclamã de asemenea relele tratamente psihice îndurate din partea investigatorilor în timpul primelor interogatorii realizate de cãtre poliţie şi faptul cã nu a primit rãspuns la plângerea sa penalã împotriva autorilor respectivelor rele tratamente. El invocã art. 3 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."
66. Guvernul contestã aceastã tezã.
67. Curtea va examina mai întâi capãtul de cerere al reclamantului referitor la condiţiile de detenţie. Apoi, se va axa pe capãtul de cerere referitor la relele tratamente aplicate de investigatori.
A. Capãtul de cerere referitor la condiţiile de detenţie
1. Cu privire la admisibilitate
a) Excepţia Guvernului întemeiatã pe neepuizarea cãilor de recurs interne
68. Guvernul invocã neepuizarea cãilor de recurs de cãtre reclamant, afirmând cã acesta ar fi putut sã sesizeze instanţele cu o acţiune în despãgubiri în temeiul dispoziţiilor de drept comun privind rãspunderea civilã delictualã sau sã formuleze o plângere penalã pentru "rele tratamente" şi "torturã" împotriva persoanelor responsabile. De asemenea, Guvernul considerã cã, dupã intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 56/2003 (OUG nr. 56/2003) şi a Legii nr. 275/2006, care garanteazã, în mod mai specific, drepturile persoanelor care executã o pedeapsã privativã de libertate, reclamantul ar fi putut sesiza instanţele naţionale cu o plângere întemeiatã pe aceste dispoziţii. Guvernul face referire la Cauza Stan împotriva României (dec.) (nr. 6.936/03, 20 mai 2008), în care un reclamant a obţinut despãgubiri dupã ce instanţele interne au constatat degradarea stãrii sale de sãnãtate în timpul detenţiei. Guvernul prezintã exemple de jurisprudenţã a instanţelor naţionale (supra, pct. 58).
69. Reclamantul precizeazã cã nicio acţiune în justiţie nu constituia un recurs efectiv, datã fiind durata prea mare a unei astfel de proceduri.
70. Curtea observã cã plângerea reclamantului se referã la condiţiile de detenţie şi, în special, la suprapopularea carceralã. Aceasta reaminteşte cã a hotãrât deja, în cauze recente privind un capãt de cerere similar şi îndreptate împotriva României, cã având în vedere particularitatea acestui capãt de cerere, acţiunile indicate de Guvern nu reprezintã cãi de recurs efective care trebuie epuizate de cãtre reclamanţi [Petrea, citatã anterior, pct. 37, Mãciucã împotriva României (nr. 25.763/03, pct. 19, 26 mai 2009, Brânduşe împotriva României, nr. 6.586/03, pct. 40, CEDO 2009-.... (extrase), şi Eugen Gabriel Radu, citatã anterior, pct. 23].
71. Argumentele Guvernului nu pot conduce, în speţã, la o concluzie diferitã. În plus, problemele care decurgeau din suprapopularea în penitenciare aveau în aparenţã un caracter structural şi nu se refereau doar la situaţia personalã a reclamantului [Kalachnikov împotriva Rusiei (dec.), nr. 47.095/99, 18 septembrie 2001]. În aceste condiţii, Curtea considerã cã existenţa unei cãi de recurs eficiente nu a fost demonstratã cu un grad suficient de certitudine. Pe de altã parte, Curtea observã cã, spre deosebire de prezenta speţã, Cauza Stan se referea la condiţii de detenţie şi la o absenţã a tratamentului medical care conduseserã la degradarea stãrii de sãnãtate a pãrţii interesate.
72. Prin urmare, excepţia ridicatã de Guvern se va respinge.
b) Cu privire la excepţia Guvernului de nerespectare a termenului de 6 luni
73. Guvernul invocã, de asemenea, tardivitatea capãtului de cerere a reclamantului referitor la condiţiile de detenţie îndurate în arestul DGPMB şi în Penitenciarul Bucureşti-Jilava în perioada 6 august-5 septembrie 2003. Acesta precizeazã cã afirmaţiile reclamantului referitoare la condiţiile sale de detenţie ţin de aspecte specifice şi izolate, care nu au fost reiterate cu privire la condiţiile de detenţie suportate în alte închisori unde a fost închis. Prin urmare, acesta nu se poate prevala în speţã de o situaţie continuã.
74. Reclamantul nu a prezentat observaţii asupra acestui punct.
75. Curtea observã cã a examinat deja modul în care trebuie sã se aplice regula termenului de 6 luni în cauzele de acest tip (Seleznev împotriva Rusiei, nr. 15.591/03, pct. 35, 26 iunie 2008). Fãcând trimitere la jurisprudenţa relevantã, instanţa a indicat, astfel, cã nu era necesarã considerarea condiţiilor de detenţie ca o situaţie continuã în mãsura în care capãtul de cerere aferent se referã la un episod, un tratament sau un regim specific de detenţie, legat de o perioadã de detenţie identificatã; din contrã, situaţia este continuã în cazul în care capãtul de cerere se referã la aspecte generale şi la condiţii de detenţie care au rãmas sensibil similare, în ciuda transferului reclamantului (Seleznev, citatã anterior, pct. 36).
76. Curtea observã cã, în speţã, în formularul de cerere, reclamantul se plânge mai ales de supraaglomerarea înduratã în arestul DGPMB şi în penitenciarele Bucureşti-Jilava şi Bucureşti-Rahova. Este adevãrat, astfel cum susţine Guvernul, cã reclamantul se plânge şi de alte aspecte ale condiţiilor de detenţie, care privesc unul sau altul dintre locurile de detenţie, însã, având în vedere continuitatea perioadei, precum şi acuzaţia comunã şi principalã de supraaglomerare, este necesar sã se considere situaţia ca fiind continuã (mutatis mutandis, Sudarkov împotriva Rusiei, nr. 3.130/03, pct. 40, 10 iulie 2008, şi Benediktov împotriva Rusiei, nr. 106/02, pct. 31, 10 mai 2007; a contrario, Brânduşe, citatã anterior, pct. 42 şi Mariana Marinescu împotriva României, nr. 36.110/03, pct. 58, 2 februarie 2010).
77. Curtea adaugã cã transferul reclamantului la Penitenciarul Codlea în perioada 28 martie-5 aprilie 2005 nu poate, de asemenea, întrerupe situaţia continuã din perioada relevantã, având în vedere durata foarte scurtã a transferului şi faptul cã reclamantul a revenit apoi în acelaşi Penitenciar Bucureşti-Rahova. De altfel, Guvernul nu a susţinut contrariul. Reamintind cã este necesar, desigur, sã se evite divizarea artificialã a unei perioade continue de detenţie în mai multe pãrţi doar ca urmare a transferului deţinutului, Curtea considerã totuşi cã, în speţã, nu se poate considera cã transferul reclamantului timp de o sãptãmânã la Penitenciarul Codlea, urmat de întoarcerea sa la Penitenciarul Bucureşti-Rahova, a adus o modificare semnificativã în condiţiile sale de detenţie, de naturã sã întrerupã situaţia continuã (mutatis mutandis, Brânduşe, citatã anterior, pct. 42).
78. Prin urmare, este necesar sã se respingã şi aceastã excepţie a Guvernului. De altfel, Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Instanţa precizeazã, de asemenea, cã acesta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sã fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
79. Reclamantul denunţã, în special, suprapopularea din celule. Acesta se mai plânge de condiţiile de igienã deplorabile, de lipsa accesului la apã curentã, de lipsa curãţeniei saltelelor şi de prezenţa unor paraziţi şi subliniazã cã acuzaţiile sale sunt demonstrate de declaraţiile codeţinuţilor depuse la dosar. Acesta precizeazã cã faptele prezentate de Guvern nu corespund realitãţii şi cã el nu a oferit în cazul fiecãrui penitenciar informaţii cu privire la numãrul de paturi existente în celule.
80. Fãcând trimitere la descrierea condiţiilor de detenţie pe care a furnizat-o şi la jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul susţine cã reclamantul a beneficiat de condiţii de detenţie conforme cu cerinţele art. 3 din Convenţie.
81. Curtea observã cu titlu introductiv cã reclamantul a intenţionat sã denunţe în faţa sa relele condiţii de detenţie şi mai ales supraaglomerarea din celule suferitã în arestul DGPMB, în Penitenciarul Bucureşti-Jilava în 2003 şi în Penitenciarul Bucureşti-Rahova. Prin urmare, va examina capãtul de cerere al reclamantului aşa cum a fost definit de acesta. Curtea nu considerã necesar sã examineze condiţiile de detenţie pe care le-ar fi suportat în alte perioade sau în alte penitenciare.
82. Curtea reaminteşte cã mãsurile privative de libertate sunt însoţite de obicei de suferinţe şi umilire. Cu toate acestea, art. 3 impune statului sã se asigure cã orice acuzat este deţinut în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnitãţii umane, cã modalitãţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauzã unei suferinţe sau unei încercãri de o intensitate care sã depãşeascã nivelul inevitabil de suferinţã inerent detenţiei şi cã, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare, sãnãtatea şi confortul deţinutului sunt asigurate în mod corespunzãtor [Kud│a împotriva Poloniei (GC), nr. 30.210/96, pct. 92-94, CEDO 2000-XI].
83. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie, Curtea ţine seama de efectele cumulative ale acesteia, precum şi de acuzaţiile specifice ale reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40.907/98, CEDO 2001-II). În special, perioada de timp în care o persoanã a fost deţinutã în condiţiile denunţate reprezintã un factor important care trebuie luat în considerare (Alver împotriva Estoniei, nr. 64.812/01, 8 noiembrie 2005). În plus, în anumite cazuri, atunci când suprapopularea din celule atinge un anumit nivel, lipsa de spaţiu dintr-un penitenciar poate constitui elementul central care trebuie luat în considerare în aprecierea conformitãţii unei anumite situaţii cu art. 3 (în acest sens, Karalevicius împotriva Lituaniei, nr. 53.254/99, 7 aprilie 2005).
84. Aplicând principiile menţionate anterior în prezenta cauzã, trebuie sã se ţinã seama de factorul central în cauzã, şi anume spaţiul personal acordat reclamantului în diferitele penitenciare în care a fost închis.
85. Referitor la detenţia reclamantului în Penitenciarul Bucureşti-Jilava în perioada 6 august-5 septembrie 2003, Curtea observã cã reclamantul a suportat o gravã situaţie de supraaglomerare. Astfel, chiar dacã se ţine cont de informaţiile furnizate de Guvern, fiecare dintre persoanele deţinute în celulele reclamantului dispunea de un spaţiu cuprins între 0,87 mý şi 1,20 mý, ceea este cu mult inferior normei recomandate autoritãţilor române în raportul CPT (supra, pct. 63).
86. Referitor la detenţia reclamantului în Penitenciarul Bucureşti-Jilava în perioada 5 septembrie 2003-2 decembrie 2008, se impune constatarea cã reclamantul a dispus timp de mai mulţi ani de un spaţiu individual de aproximativ 1,90 mý. Perioadele foarte scurte de întrerupere ca urmare a 3 transferuri la Penitenciarul Codlea şi care corespund unei perioade de circa 5 luni nu pot modifica cu nimic situaţia reclamantului care a îndurat timp de 4 ani şi 10 luni consecinţele supraaglomerãrii celulelor din Penitenciarul Bucureşti-Rahova.
87. De asemenea, Curtea observã cã reclamantul era închis o mare parte din zi, beneficiind de plimbare în curţile celor douã penitenciare doar pentru un timp foarte scurt (Dimakos împotriva României, nr. 10.675/03, pct. 46, 6 iulie 2010). Pe lângã problema supraaglomerãrii celulelor, acuzaţiile reclamantului referitoare la condiţiile de igienã deplorabile, în special accesul la apã curentã, murdãria saltelelor şi prezenţa unor paraziţi, sunt mai mult decât plauzibile şi reflectã realitãţile descrise de CPT în diferitele rapoartele întocmite în urma vizitelor în penitenciarele din România (mutatis mutandis, Dimakos, citatã anterior, pct. 47).
88. Curtea admite cã, în speţã, nimic nu indicã faptul cã ar fi existat într-adevãr intenţia de a-l umili sau înjosi pe reclamant. Totuşi, aceasta reaminteşte cã, în cazul în care este necesar sã se ţinã seama de problema dacã scopul tratamentului era de a umili sau de a denigra victima, absenţa unui astfel de scop nu poate exclude constatarea încãlcãrii art. 3. Curtea considerã cã respectivele condiţii de viaţã pe care reclamantul a trebuit sã le suporte timp de mai mulţi ani au adus atingere demnitãţii sale şi i-au inspirat sentimente de umilinţã.
89. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzioneazã cã respectivele condiţii de detenţie a reclamantului, în special supraaglomerarea din celula sa, combinate cu durata detenţiei sale în asemenea condiţii, sunt echivalente cu un tratament degradant. Prin urmare, a fost încãlcat art. 3 din Convenţie.
90. Având în vedere aceastã constatare, Curtea nu considerã necesar sã mai examineze capãtul de cerere din plângere referitor la condiţiile de detenţie în arestul DGPMB, în mãsura în care argumentele pãrţilor referitoare la condiţiile de detenţie în perioada în care reclamantul a fost închis sunt divergente (mutatis mutandis, Viorel Burzo împotriva României, nr. 75.109/01 şi 12.639/02, pct. 102, 30 iunie 2009).
B. Capãtul de cerere referitor la pretinsele rele tratamente din partea anchetatorilor
91. Reclamantul se plânge cã a fost supus unor presiuni psihice din partea anchetatorilor în timpul interogatoriului la Poliţia Bucureşti. El precizeazã în acest sens cã poliţistul F.G. l-a ameninţat cu rele tratamente fizice şi cu expulzarea în Statele Unite ale Americii unde risca o pedeapsã grea cu închisoarea pentru trafic de stupefiante. F.G. l-a numit "trãdãtor de ţarã" şi i-a promis o soluţie favorabilã în cauza sa dacã accepta sã fie reprezentat de avocatul Z.V. Acesta mai spune cã poliţiştii nu au informat Ambasada Suediei şi familia sa despre arestarea lui şi precizeazã cã procurorul M.D.M. a sprijinit atitudinea ostilã a lui F.G. şi a celorlalţi poliţişti.
92. Fãcând trimitere la faptele relevante ale speţei, Guvernul invocã neepuizarea cãilor de recurs interne. Acesta susţine cã reclamantul nu a contestat ordonanţele de neîncepere a urmãririi penale pronunţate în favoarea poliţiştilor, conform art. 278 şi 287^1 din CPP.
93. Reclamantul nu a prezentat observaţii asupra acestui punct.
94. Curtea aminteşte cã dispoziţiile art. 35 din Convenţie prevãd epuizarea cãilor de recurs disponibile şi adecvate relative la încãlcãrile incriminate. Trebuie sã existe un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci şi în practicã, fãrã de care le lipseşte efectivitatea şi accesibilitatea dorite (Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 66, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996 - IV, şi Dalia împotriva Franţei, 19 februarie 1998, pct. 38, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-I).
95. În cazul de faţã, plângerea penalã formulatã de reclamant împotriva lui M.D.M. şi F.G. a fost soluţionatã cu neînceperea urmãrii penale împotriva acestora din urmã pentru unele capete de acuzare. Reclamantul nu a contestat neînceperea urmãrii penale în temeiul art. 287^1 din CPP, acţiune care i-ar fi permis sã ajungã în faţa instanţelor naţionale (Stoica împotriva României, nr. 42.722/02, pct. 106-107, 4 martie 2008). Subliniind rolul sãu subsidiar în raport cu sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului (Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 48, seria A nr. 24), Curtea considerã cã reclamantul avea la dispoziţie un temei legal care îi permitea sã conteste în faţa instanţelor naţionale neînceperea urmãririlor penale în cauza respectivã, ceea ce el nu a fãcut.
96. Cu privire la partea din anchetã referitoare la F.G. şi la ceilalţi poliţişti, încã pendinte în faţa instanţelor naţionale, privind confiscarea ilegalã a telefoanelor mobile şi incitarea la proferarea de injurii, presupunând cã aceste fapte ating nivelul de gravitate suficient pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie, reclamantul va avea posibilitatea de a sesiza Curţii acest capãt de cerere la încheierea procedurii interne. Pe de altã parte, ţinând seama de demersurile deja fãcute de instanţele naţionale pentru a soluţiona plângerea reclamantului, Curtea nu considerã cã durata anchetei ar putea fi consideratã la ora actualã ca fiind un element suficient, de sine stãtãtor, pentru a pune la îndoialã eficacitatea anchetei interne.
97. Ţinând seama de cele precedente, excepţia Guvernului trebuie admisã, iar acest capãt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea cãilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 din Convenţie
98. Reclamantul invocã inechitatea procedurii penale împotriva sa, susţinând în special cã nu a beneficiat de asistenţa unui avocat ales în primele stadii ale interogatoriului şi cã nu a putut sã audieze sau sã obţinã audierea tuturor coacuzaţilor. Aceasta invocã art. 6 § 1 şi 3 c) şi d) din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"1. Orice persoanã are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de cãtre o instanţã [...] care va hotãrî [...] asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. (...)
3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul: (...)
c. sã se apere el însuşi sau sã fie asistat de un apãrãtor ales de el şi, dacã nu dispune de mijloacele necesare remunerãrii unui apãrãtor, sã poatã fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d. sã audieze sau sã solicite audierea martorilor acuzãrii şi sã obţinã citarea şi audierea martorilor apãrãrii în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzãrii."
99. Guvernul contestã acest argument.
100. Întrucât cerinţele art. 6 § 3 reprezintã aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat la art. 6 § 1, instanţa va examina capetele de cerere ale reclamantului sub aspectul acestor douã texte coroborate (Doorson împotriva Ţãrilor de Jos, 26 martie 1996, pct. 66, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-II).
A. Cu privire la dreptul de a fi asistat de un avocat ales
101. Reclamantul se plânge de faptul cã în timpul reţinerii sale şi a primelor sale declaraţii nu a fost reprezentat de avocatul ales de el, deşi i-a informat expres pe anchetatori cã dorea sã fie reprezentat de avocatul B.R. Acesta subliniazã cã nu a semnat împuternicirile pentru cei 2 avocaţi numiţi din oficiu la primele sale interogatorii. Acesta considerã cã afirmaţiile Guvernului, potrivit cãrora parchetul a încercat sã ia legãtura telefonic cu avocatul sãu, nu corespund realitãţii.
102. Guvernul observã cã reclamantul a fost reprezentat de un apãrãtor în timpul reţinerii sale. Acesta remarcã faptul cã organele de anchetã au fãcut demersuri pentru contactarea avocatului indicat de reclamant, dar cã avocatul nu a fost de gãsit. Acesta adaugã cã în declaraţiile pe care le-a fãcut în prezenţa avocaţilor numiţi din oficiu, reclamantul nu s-a incriminat şi cã ulterior nu a contestat activitatea avocaţilor respectivi.
103. Curtea aminteşte cã art. 6 § 3 lit. c) din Convenţie recunoaşte oricãrui acuzat dreptul de a fi asistat de un apãrãtor ales de el (Pakelli împotriva Germaniei, 25 aprilie 1983, pct. 31, serie A nr. 64). Cu toate acestea şi în pofida relaţiilor de încredere dintre avocat şi client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 lit. c). Acesta este subordonat obligatoriu unor limitãri atunci când instanţele au sarcina de a decide dacã interesele justiţiei impun numirea unui apãrãtor din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanţele naţionale trebuie inevitabil sã ţinã cont de dorinţa acuzatului. Cu toate acestea, instanţele pot sã nu ţinã seama de aceasta dacã existã motive pertinente şi suficiente pentru a considera cã interesele justiţiei o impun (Croissant împotriva Germaniei, 25 septembrie 1992, seria A, nr. 237-B, pct. 29, şi Vitan împotriva României, nr. 42.084/02, pct. 59, 25 martie 2008).
104. În speţã, reclamantul a solicitat de la primul sãu interogatoriu sã fie reprezentat de avocatul B.R. Parchetul a încercat, în zadar, timp de 3 ore, sã ia legãtura telefonic cu avocatul indicat de reclamant. Autoritãţile naţionale au încercat astfel sã aplice efectiv dreptul reclamantului de a fi asistat de apãrãtorul ales, însã s-au confruntat cu o imposibilitate obiectivã. În acest context, având în vedere gravitatea faptelor imputate reclamantului şi imperativele anchetei, parchetul a desemnat un avocat din oficiu pentru a-l reprezenta.
105. Curtea observã cã reclamantul nu a semnat împuternicirile celor 2 avocaţi numiţi din oficiu. Cu toate acestea, mai observã cã declaraţiile reclamantului din 24 şi 25 februarie 2003, în care acesta nu s-a incriminat, au fost semnate atât de acuzat, cât şi de avocaţii numiţi din oficiu, care i-au asigurat o apãrare ce nu ar putea fi consideratã ineficientã. În plus, reclamantul nu s-a plâns nici parchetului, dupã ce a fost asistat de avocatul ales, nici instanţelor interne de lipsa de diligenţã a avocaţilor numiţi din oficiu.
106. În consecinţã, Curtea considerã cã, în circumstanţele cauzei, faptul cã reclamantul nu a fost asistat de avocatul ales în cadrul primelor interogatorii nu a adus atingere caracterului echitabil al procedurii penale în ansamblu. Rezultã cã acest capãt de cerere este în mod vãdit nefondat şi trebuie respins, în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
B. Cu privire la dreptul de a audia sau de a solicita audierea martorilor acuzãrii
107. Reclamantul se plânge de faptul cã, în mãsura în care toţi coacuzaţii fuseserã audiaţi separat, el nu a avut posibilitatea de a obţine audierea tuturor coacuzaţilor sãi în faţa Tribunalului Bucureşti, deşi declaraţiile acestora constituiau probe pe care tribunalul şi-a fondat hotãrârea de condamnare. Acesta precizeazã cã cererea sa de audiere a unor coacuzaţi a fost respinsã de Curtea de Apel fãrã motivare.
108. Fãrã a invoca expres o excepţie referitoare la admisibilitatea acestui capãt de cerere, Guvernul precizeazã în observaţiile sale pe fond cã reclamantul nu a adresat instanţelor naţionale o asemenea plângere, ci s-a limitat de fiecare datã la invocarea nevinovãţiei sale. Curtea observã cã argumentul Guvernului se aseamãnã cu o excepţie întemeiatã pe neepuizarea cãilor de recurs interne de cãtre reclamant, excepţie care trebuie examinatã separat.
109. În aceastã privinţã, Curtea observã cã reclamantul denunţã imposibilitatea lui de a obţine audierea tuturor coacuzaţilor sãi, pe motiv cã aceştia au fost audiaţi separat de cãtre tribunal. Curtea constatã totuşi cã reclamantul a putut obţine audierea unora dintre coacuzaţi (supra, pct. 34 in fine şi 38). Pe de altã parte, ca şi Guvernul, aceasta observã cã, deşi în faţa tribunalului reclamantul a formulat expres cereri privind administrarea anumitor probe, acesta nu a solicitat totuşi ca toţi coacuzaţii sãi sã fie audiaţi în prezenţa sa. În faţa Curţii de Apel, acesta a solicitat expres ca L.O.C. şi L.E.P. sã fie audiaţi pentru clarificarea anumitor fapte, fãrã a solicita ca toţi coacuzaţii sãi sã fie ascultaţi şi fãrã a invoca faptul cã nu a avut posibilitatea de a-i audia. În fine, reclamantul nu a indicat în cãile de atac cã dreptul sãu de a obţine audierea martorilor acuzãrii nu a fost respectat de instanţele inferioare.
110. Subliniind rolul sãu subsidiar în raport cu sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului (Handyside, citatã anterior, pct. 48), Curtea considerã cã reclamantul avea la dispoziţie posibilitatea de a da instanţelor ocazia de a remedia la nivel naţional pretinsa încãlcare a Convenţiei. Rezultã cã acest capãt de cerere trebuie sã fie respins pentru neepuizarea cãilor de recurs interne, în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
III. Cu privire la celelalte pretinse încãlcãri
111. Invocând art. 5 § 1, 2 şi 3 din Convenţie, reclamantul se plânge cu privire la caracterul neregulamentar al reţinerii sale şi de faptul cã arestarea sa preventivã a fost dispusã de un procuror. Din perspectiva art. 6 § 1 şi 3 lit. a) din Convenţie, acesta se plânge de durata procedurii penale împotriva sa, pe care o considerã nerezonabilã, şi de faptul cã nu a fost informat în cel mai scurt termen de acuzaţiile formulate împotriva sa. Citând art. 8 din Convenţie, acesta reclamã nerespectarea dreptului sãu la corespondenţã pe durata arestãrii sale preventive. În observaţiile sale din 25 noiembrie 2009, reclamantul se plânge de o atingere adusã dreptului sãu garantat la art. 6 § 2 din Convenţie, susţinând cã din cauza atitudinii organelor de anchetã a fost constrâns sã se autoincrimineze.
112. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în mãsura în care este competentã sã se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio atingere adusã drepturilor şi libertãţilor garantate de articolele Convenţiei. Rezultã cã acest capãt de cerere este în mod vãdit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
113. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al Înaltei Pãrţi Contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
114. Reclamantul solicitã cu titlu de prejudiciu material urmãtoarele sume: 26.500 euro (EUR), reprezentând valoarea automobilului sãu, precum şi 2.400.000 dolari americani (USD), reprezentând 20% dintr-un contract comercial pierdut în urma condamnãrii sale penale. Acesta solicitã, de asemenea, o pensie privatã în sumã de 1.500 EUR pe lunã. În fine, el cere 3.000.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit din cauza detenţiei sale timp de peste 7 ani.
115. Guvernul considerã cã nu s-a stabilit nicio legãturã de cauzalitate între pretinsele încãlcãri ale Convenţiei şi sumele solicitate de reclamant. Acesta considerã cã suma solicitatã cu titlu de prejudiciu moral este excesivã şi cã o eventualã hotãrâre de constatare a încãlcãrii ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientã.
116. Curtea subliniazã cã singurul temei de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constã în cauzã în încãlcarea art. 3 din Convenţie ca urmare a condiţiilor materiale de detenţie. Prin urmare, nu observã nicio legãturã de cauzalitate între încãlcarea constatatã şi prejudiciul material pretins şi respinge aceastã cerere. În schimb, aceasta considerã cã reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Pronunţându-se în echitate, aşa cum prevede art. 41, Curtea acordã reclamantului suma de 13.200 EUR cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecatã
117. Reclamantul solicitã, de asemenea, 1.735 EUR pentru cheltuielile de judecatã suportate în faţa instanţelor interne, reprezentând onorariile avocaţilor. Acesta anexeazã cererii sale copii ale contractelor de asistenţã şi ale chitanţelor.
118. Guvernul observã cã douã dintre contractele de asistenţã judiciarã prezentate de reclamant nu sunt însoţite de chitanţe care sã ateste plata efectivã a sumelor solicitate. Acesta adaugã cã din contractele de asistenţã judiciarã lipsesc centralizatoarele cu orele de lucru ale avocaţilor.
119. Curtea constatã cã reclamantul, care a beneficiat de asistenţã judiciarã, în temeiul cãreia Consiliul Europei a plãtit suma de 850 EUR avocatului care îl reprezenta în procedura în faţa Curţii, nu a prezentat nicio cerere suplimentarã de rambursare a cheltuielilor de judecatã efectuate în mod real în procedura din faţa Curţii. Dat fiind cã suma solicitatã de reclamant cu titlu de cheltuieli de judecatã nu are legãturã cu încãlcarea constatatã de Curte, nu i se va acorda nicio sumã cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
120. Curtea considerã necesar ca rata dobânzilor moratorii sã se întemeieze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, majoratã cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA,
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie referitor la condiţiile de detenţie şi inadmisibilã pentru celelalte capete de cerere;
2. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie îndurate de reclamant în penitenciarele Bucureşti-Jilava şi Bucureşti-Rahova;
3. hotãrãşte cã nu este necesarã examinarea capãtului de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie referitor la condiţiile de detenţie suferite de reclamant în arestul DGPMB;
4. hotãrãşte:
a) cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la data la care hotãrârea devine definitivã, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 13.200 EUR (treisprezece mii douã sute euro) cu titlu de daune morale, care trebuie convertiţi în moneda naţionalã la rata de schimb aplicabilã la data plãţii, plus orice sumã ce poate fi datoratã cu titlu de impozit;
b) cã de la expirarea termenului menţionat şi pânã la efectuarea plãţii aceastã sumã trebuie majoratã cu o dobândã simplã, la o ratã egalã cu rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, aplicabilã pe parcursul acestei perioade şi majoratã cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris, la 8 februarie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Elisabet Fura,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
