Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Strasbourg
(Cererea nr. 11.385/05)
Hotãrârea devine definitivã în condiţiile prevãzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificãri de formã.
În Cauza Baldovin împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunitã într-o camerã compusã din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Jan Sikuta, Luis Lopez Guerra, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la 17 mai 2011,
pronunţã prezenta hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 11.385/05 îndreptatã împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, Ana-Elisabeta Baldovin (reclamanta), a sesizat Curtea la 21 martie 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentatã în faţa Curţii de soţul sãu, Viorel Baldovin. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta afirmã cã nu a beneficiat, în urma decesului fiicei sale, de o anchetã efectivã, aşa cum prevede, în opinia sa, art. 2 din Convenţie.
4. La 7 iulie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, acesta a hotãrât, de asemenea, cã admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreunã.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanta s-a nãscut în 1983 şi are domiciliul în Bãleşti.
6. În iulie 2002, a dat naştere într-un spital public unei fetiţe pe care a numit-o Maria. În momentul naşterii, reclamanta a prezentat medicului de gardã, G.I., indicaţiile medicului ginecolog care a îngrijit-o pe durata sarcinii, precum şi rezultatele mai multor ecografii efectuate, din care reieşea cã fãtul se prezenta în poziţie transversalã în pântecul mamei şi cã cezariana era indispensabilã. În pofida acestor recomandãri, medicul de gardã G.I. a provocat reclamantei naşterea naturalã. Maria a decedat prin asfixie a doua zi dupã naştere. S-a efectuat o autopsie.
7. Reclamanta a solicitat o contraexpertizã, care a fost efectuatã la 25 iulie 2002 de medicul-şef B. de la Serviciul de medicinã legalã Gorj. Conform raportului întocmit în aceastã situaţie, decesul Mariei a fost cauzat de o asfixie provocatã în momentul naşterii de cordonul ombilical. Raportul preciza cã exista o legãturã de cauzalitate directã între decesul nou-nãscutei şi modul în care a avut loc naşterea, ca urmare a nerespectãrii recomandãrii pentru naştere prin cezarianã.
8. Reclamanta a fãcut reclamaţie împotriva medicului G.I. pentru modul în care a avut loc naşterea. Prin Decizia din 20 august 2002, comisia de disciplinã a Colegiului Medicilor Gorj a respins reclamaţia.
9. Având rezultatul contraexpertizei din 25 iulie 2002, reclamanta a depus plângere împotriva medicului de gardã G.I. pentru ucidere din culpã. Parchetul de pe lângã Tribunalul Gorj a deschis o anchetã în privinţa lui G.I.
10. În Avizul din 13 februarie 2003 solicitat de parchet, Institutul de Medicinã Legalã Craiova preciza cã a fost corespunzãtoare conduita terapeuticã a medicului de gardã G.I. în timpul naşterii reclamantei. Avizul preciza, de asemenea, cã autopsia medico-legalã a nou-nãscutei s-a efectuat cu întârziere, cã nu se cunoşteau condiţiile în care corpul fusese conservat în primele douã sãptãmâni şi cã raportul de autopsie iniţial era incomplet.
11. La 17 februarie 2003, parchetul a solicitat avizul Comisiei superioare medico-legale a Institutului Naţional de Medicinã Legalã "Mina Minovici" Bucureşti. Comisia a emis un aviz datat 28 mai 2003, în care preciza cã aprobã avizul emis de Institutul de Medicinã Legalã Craiova; aceasta preciza totodatã cã fãtul se nãscuse viu şi neviabil. Nu s-au fãcut precizãri privind problema dacã nerespectarea de cãtre medicul de gardã a indicaţiilor medicului ginecolog al reclamantei, pentru naştere prin cezarianã, fusese decisivã sau nu pentru decesul Mariei.
12. Prin Rezoluţia din 4 iunie 2003, Parchetul de pe lângã Tribunalul Gorj a dispus neînceperea urmãrii penale în cazul medicului de gardã G.I.
13. Ca urmare a plângerii reclamantei, Judecãtoria Târgu Jiu, prin Hotãrârea din 16 iunie 2004, a decis trimiterea cauzei Parchetului de pe lângã Tribunalul Gorj în vederea redeschiderii urmãririi penale împotriva lui G.I., sub acuzaţia de ucidere din culpã. Instanţa a subliniat cã ancheta efectuatã de parchet era incompletã şi cã diversele avize emise de instituţiile medico-legale nu permiteau stabilirea cu certitudine a cauzei decesului nou-nãscutei; instanţa a cerut în special parchetului sã cerceteze dacã nerespectarea de cãtre medicul de gardã a recomandãrilor medicului ginecolog al reclamantei, pentru naştere prin cezarianã, a fost sau nu decisivã pentru decesul Mariei.
14. Parchetul şi G.I. au formulat recurs împotriva acestei hotãrâri.
15. Prin hotãrârea definitivã din 11 octombrie 2004, Tribunalul Gorj a admis recursul şi, pe fond, a respins plângerea reclamantei împotriva Rezoluţiei parchetului din 4 iunie 2003 de neîncepere a urmãririi penale. Instanţa a hotãrât cã, potrivit legii, avizul Comisiei superioare medico-legale a Institutului Naţional de Medicinã Legalã "Mina Minovici" era ultimul aviz care putea fi solicitat de organele de anchetã şi cã, întrucât comisia s-a exprimat deja în speţã, nu se mai putea solicita niciun alt aviz sau act medical pentru a servi ca mijloc de probã în cauza în care a fost sesizatã.
II. Legislaţia şi practica naţionale relevante
16. La momentul faptelor, activitatea de medicinã legalã era reglementatã de Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activitãţii şi funcţionarea instituţiilor de medicinã legalã, de Regulamentul aprobat la 7 septembrie 2000 de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activitãţii şi funcţionarea instituţiilor de medicinã legalã, aprobat prin Hotãrârea Guvernului nr. 774/2000, şi de Normele procedurale privind efectuarea expertizelor medicale şi a altor lucrãri medico-legale. Articolele relevante în speţã, precum şi dispoziţiile şi practicile interne cu privire la expertize ca mijloc de probã în procesul penal şi la rãspunderea civilã a personalului medical sunt rezumate la pct. 41-54 din Hotãrârea Eugenia Lazãr împotriva României (nr. 32.146/05, 16 februarie 2010).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 2 din Convenţie
17. Invocând art. 2, 6 şi 13 din Convenţie, reclamanta se plânge de lipsa unei anchete efective în urma decesului fiicei sale.
18. Curtea reaminteşte cã, fiind responsabilã cu încadrarea juridicã a faptelor, nu se considerã legatã de încadrarea fãcutã de reclamanţi sau de Guvern. În temeiul principiului jura novit curia, aceasta a examinat din oficiu capetele de cerere din perspectiva unui articol sau paragraf pe care pãrţile nu l-au invocat. Curtea reaminteşte, de asemenea, cã un capãt de cerere se caracterizeazã prin faptele pe care le denunţã şi nu doar prin simplele motive sau argumente de drept invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Eugenia Lazãr, citatã anterior, pct. 60, Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-I, precum şi Berktay împotriva Turciei, nr. 22.493/93, pct. 167, 1 martie 2001). În lumina acestor principii, Curtea considerã necesar, în circumstanţele speţei, sã examineze întregul capãt de cerere al reclamantei din perspectiva art. 2 din Convenţie, formulat dupã cum urmeazã în pãrţile sale relevante:
"1. Dreptul la viaţã al oricãrei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzatã cuiva [...]"
A. Cu privire la admisibilitate
19. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniazã cã nu existã nici alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar, aşadar, sã fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
20. Reclamanta pretinde cã legislaţia naţionalã şi sistemul judiciar al ţãrii sale nu i-au permis sã obţinã o examinare efectivã a cauzei decesului fiicei sale. Criticând modul în care autoritãţile au desfãşurat ancheta începutã în urma plângerii sale penale, reclamanta afirmã cã ancheta efectuatã de parchet era incompletã şi cã diversele avize emise de instituţiile medico-legale nu permiteau sã se stabileascã cu certitudine cauza decesului copilului sãu şi dacã nerespectarea de cãtre medicul de gardã a recomandãrii medicului sãu ginecolog, pentru naştere prin cezarianã, a fost sau nu decisivã pentru decesul Mariei. În general, reclamanta denunţã lipsa unui cadru juridic corespunzãtor la nivel naţional care sã permitã combaterea relelor practici în domeniul medical, precum şi identificarea şi sancţionarea eventualelor persoane rãspunzãtoare. Aceasta adaugã cã, în speţã, concluzia la care au ajuns autoritãţile judiciare a fãcut ca orice acţiune în despãgubire pe care ar fi introdus-o în faţa instanţelor civile sã fie sortitã eşecului.
21. Guvernul contestã acest argument. Reamintind faptul cã în Convenţie nu se prevede dreptul unui reclamant de a iniţia urmãrirea penalã sau de a condamna penal terţi ori obligaţia de rezultat care presupune cã orice urmãrire penalã trebuie sã se încheie cu o condamnare, Guvernul considerã cã ancheta desfãşuratã de autoritãţi în urma decesului fiicei reclamantei a fost completã şi efectivã. În opinia acestuia, rezultatul procedurii penale desfãşurate în speţã de cãtre autoritãţi a respectat avizul emis de Institutul de Medicinã Legalã Craiova şi de Comisia superioarã medico-legalã a Institutului Naţional de Medicinã Legalã "Mina Minovici". Acesta susţine cã, în caz de deces din cauzã de neglijenţã medicalã, sistemul naţional oferã pãrţilor vãtãmate posibilitatea de a deschide, din oficiu, o procedurã penalã, precum şi de a introduce o acţiune civilã în faţa instanţelor civile. În final, Guvernul precizeazã cã, în cazul în care un medic a fost gãsit vinovat de o instanţã civilã, împotriva acestuia se poate iniţia o procedurã disciplinarã.
22. Curtea aminteşte cã, odatã cu o recentã hotãrâre pronunţatã împotriva României într-o cauzã care privea modul în care autoritãţile naţionale desfãşuraserã, între 20 iulie 2000 şi 8 februarie 2005, o anchetã în urma decesului fiului reclamantei într-un spital public, a examinat deja garanţiile care caracterizau la vremea respectivã în dreptul român sistemul juridic ce permitea stabilirea cauzei decesului unui individ care se afla sub rãspunderea personalului medical (Eugenia Lazãr, citatã anterior, pct. 66-92). Curtea a evidenţiat în special cã nici Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000, nici normele de procedurã privind efectuarea expertizelor medicale şi a altor lucrãri medico-legale nu includeau precizãri referitoare la eventualele informaţii obligatorii pe care avizele emise de autoritatea naţionalã supremã în materie de expertizã medico-legalã - Institutul Naţional de Medicinã Legalã "Mina Minovici" - ar trebui sã le conţinã.
Curtea a mai remarcat cã, în conformitate cu dispoziţiile interne privind expertiza medico-legalã, formularea unui aviz de cãtre respectiva autoritate naţionalã supremã în materie de expertizã medico-legalã împiedica instituţiile de rang inferior sã efectueze expertize noi şi sã le completeze pe cele efectuate deja; în final, a subliniat cã instanţele naţionale şi justiţiabilii care aveau calitatea de parte la un proces penal privind acuzaţii de atingere adusã dreptului la viaţã nu se puteau prevala, cu titlu de mijloc de probã, de avize ştiinţifice emise de instituţii independente, altele decât instituţiile medico-legale publice enumerate de Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000.
Curtea a ajuns astfel la concluzia conform cãreia cadrul legislativ instituit de stat pentru reglementarea activitãţii de medicinã legalã nu avea suficiente garanţii împotriva arbitrarului pentru a consolida încrederea justiţiabililor în actul de justiţie şi credibilitatea sistemului în ansamblu.
23. În speţã, Curtea observã cã instanţa de recurs a acordat încredere, ca şi în Hotãrârea Eugenia Lazãr, citatã anterior, avizului emis de comisia medicalã a Institutului Naţional de Medicinã Legalã "Mina Minovici" (Comisia superioarã) pe motiv cã acest document a fost emis de cea mai înaltã autoritate naţionalã în materie de expertize medico-legale, deşi judecãtorii primei instanţe l-au considerat incomplet şi au solicitat un aviz nou. Fãrã a contesta competenţa profesionalã a celor 12 medici care alcãtuiesc Comisia superioarã, care, conform legii, trebuie sã aibã o vastã experienţã în medicinã (supra, pct. 16), Curtea reitereazã cã doar un raport detaliat dovedit ştiinţific, care includea o soluţie motivatã în raport cu eventualele contradicţii între avizele instituţiilor de rang inferior şi care rãspundea întrebãrilor adresate de parchet, este de naturã sã le inspire justiţiabililor încredere în actul de justiţie şi sã asiste organele judiciare în exercitarea funcţiilor lor (a se vedea, mutatis mutandis, Tysiac împotriva Poloniei, nr. 5.410/03, pct. 117, CEDO 2007-IV, precum şi Eugenia Lazãr, citatã anterior, pct. 45). Or, în speţã, avizul emis de Comisia superioarã se limita la a aproba, într-un mod foarte laconic, unul dintre avizele anterioare, fãrã sã fi efectuat o analizã obiectiv ştiinţificã a situaţiei în cauzã şi fãrã o motivare de cãtre comisie a concluziei sale, conform cãreia nu i se putea imputa nicio eroare medicului G.I. în raport cu avizele contradictorii emise anterior de diverse instituţii de medicinã legalã.
24. Mai mult, formularea unui asemenea aviz de cãtre autoritatea naţionalã supremã în materie împiedica instituţiile de rang inferior sã efectueze expertize noi şi sã le completeze pe cele pe care le realizaserã (Eugenia Lazãr, citatã anterior, pct. 83). De asemenea, reclamanta, în calitate de parte la o acţiune penalã privind pretinse atingeri aduse dreptului la viaţã, nu se putea prevala, cu titlu de mijloc de probã, de avize ştiinţifice emise de instituţii independente, altele decât instituţiile de medicinã legalã publice menţionate de Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 (Eugenia Lazãr, citatã anterior, pct. 79 şi 84).
25. În fine, Tribunalul Gorj a motivat, în cadrul ultimei decizii interne definitive, Hotãrârea definitivã din 11 octombrie 2004, decizia de a-l exonera pe medicul G.I. de orice rãspundere penalã prin faptul cã, în virtutea cadrului legislativ, nu se putea efectua, dupã emiterea avizului Institutului Naţional de Medicinã Legalã "Mina Minovici", o expertizã nouã sau un supliment de expertizã care ar fi putut servi ca probã în cadrul acţiunii penale.
26. O astfel de abordare a instanţei de recurs, devenitã posibilã ca urmare a legislaţiei naţionale în materie de expertize medico-legale, este complet contrarã obligaţiei procedurale incluse implicit în art. 2 din Convenţie, care impune tocmai autoritãţilor naţionale sã ia mãsuri pentru a asigura obţinerea de probe care sã ofere un raport complet şi precis privind faptele şi o analizã obiectivã a constatãrilor clinice, în special a cauzei decesului (Eugenia Lazãr, citatã anterior, pct. 78). Având în vedere avizele contradictorii emise de diversele instituţii de medicinã legalã, precum şi modul foarte laconic în care Comisia superioarã s-a limitat, în ultimã instanţã, la avizarea unor concluzii anterioare, o nouã expertizã sau un supliment de expertizã pãrea util pentru clarificarea aspectelor cauzei. Printre acestea se numãra chestiunea principalã, de altfel controversatã, de a stabili dacã nerespectarea de cãtre medicul de gardã a recomandãrii medicului ginecolog al reclamantei, pentru naştere prin cezarianã, fusese decisivã sau nu pentru decesul nou-nãscutei.
27. Referitor la calea unei acţiuni civile pentru acordarea de daune-interese indicatã de Guvern, Curtea reaminteşte cã în Cauza Eugenia Lazãr, citatã anterior, a subliniat cã, la momentul faptelor, rãspunderea medicalã avea în dreptul român un caracter subiectiv şi se baza pe eroarea medicalã a persoanei în cauzã. Curtea a hotãrât cã, întrucât cercetãrile penale au fost incomplete şi insuficiente în sensul cã nu au permis autoritãţilor sã ajungã la o concluzie clarã cu privire la chestiunea dacã o eroare medicalã a fost comisã sau nu, o acţiune civilã era, dacã nu sortitã eşecului, atunci cel puţin aleatorie (Eugenia Lazãr, citatã anterior, pct. 90). Curtea considerã cã nimic din speţã nu permite sã se ajungã la o concluzie diferitã. Curtea observã, în special, cã Guvernul nu a prezentat nicio hotãrâre a unei instanţe naţionale care sã demonstreze cã, la momentul faptelor, un membru al personalului medical ar fi putut fi obligat, în împrejurãri asemãnãtoare, la plata de daune-interese ori sã i se aplice o sancţiune disciplinarã.
28. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a stabili cã în speţã a fost încãlcat art. 2 § 3 din Convenţie sub aspect procedural.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
29. Art. 41 din Convenţie prevede:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
30. Reclamanta solicitã 100.000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza frustrãrii şi a suferinţei fizice şi morale pe care atitudinea autoritãţilor i le-a cauzat. Aceasta solicitã de asemenea 250.000 EUR "cu titlu de reparaţie echitabilã" şi 30.000 EUR pentru a compensa prejudiciul moral rezultat din pretinsa încãlcare a art. 6 şi 13 din Convenţie, adicã 380.000 EUR în total. Reclamanta nu solicitã rambursarea cheltuielilor de judecatã.
31. Guvernul îşi exprimã regretele pentru situaţia în care se aflã reclamanta, prin decesul fiicei sale nou-nãscute. Cu toate acestea, Guvernul considerã cã reclamanta nu a justificat prejudiciul moral invocat şi considerã, în orice caz, cã suma solicitatã este excesivã şi cã recunoaşterea de cãtre Curte a încãlcãrii Convenţiei ar putea constitui în sine o reparaţie echitabilã pentru eventualul prejudiciu suferit de reclamantã.
32. Curtea considerã cã faptele denunţate de reclamantã i-au cauzat în mod cert suferinţã, pe care simpla constatare a încãlcãrii art. 2 la care a ajuns nu o poate compensa. Pronunţându-se în echitate, aceasta acordã reclamantei 16.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
C. Dobânzi moratorii
33. Curtea considerã necesar ca rata dobânzilor moratorii sã se întemeieze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
În unanimitate,
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 2 din Convenţie sub aspect procedural;
3. hotãrãşte:
a) cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantei, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 16.000 EUR (şaisprezece mii euro) pentru prejudiciul moral, care trebuie convertitã în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilã la data plãţii, plus orice sumã ce poate fi datoratã cu titlu de impozit;
b) cã, de la data expirãrii termenului menţionat şi pânã la momentul efectuãrii plãţii, aceastã sumã va fi majoratã cu o dobândã simplã, la o ratã egalã cu rata dobânzii practicatã de Banca Centralã Europeanã, aplicabilã pe parcursul acestei perioade, majoratã cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris, la 7 iunie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
