Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 33.945/04)
În Cauza Şerbãnescu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Bostjan M. Zupancic, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandstrom, Alvina Gyulumyan, David Thor Bj'f6rgvinsson, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefιvre, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 17 ianuarie 2008,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 33.945/04) formulatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Victor-Sorin Şerbãnescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 6 septembrie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul R. H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 12 decembrie 2006, Curtea a decis sã comunice cererea Guvernului. Invocând art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a decis sã analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a nãscut în anul 1957 şi locuieşte în Braşov.
5. În 1948, în temeiul <>Legii nr. 6/1948 privind retragerea cetãţeniei române, imobilul lui M.S., unul dintre pãrinţii reclamantului, situat în Sinaia, str. Cuza Vodã nr. 7 (fostul nr. 5), a fost rechiziţionat de stat ca urmare a fugii lui M.S. din România.
6. În anul 2000, reclamantul, în calitate de moştenitor al lui M.S., a sesizat Judecãtoria Sinaia cu o acţiune având ca obiect revendicarea imobilului menţionat, pe care a îndreptat-o împotriva Primãriei şi a Consiliului Local Sinaia. Instanţa a administrat probe, în special douã expertize tehnice, din care reieşea cã imobilul în discuţie era compus dintr-un teren în suprafaţã de 1.146 mp şi o casã cu 3 niveluri. La data de 14 decembrie 2000, Primãria Sinaia a informat instanţa cã în casã locuiau 6 familii: douã familii în baza unor contracte de închiriere încheiate cu primãria, în timp ce celelalte 4 familii cumpãraserã în baza <>Legii nr. 112/1995 apartamentele în care locuiau din casa respectivã. Acestea din urmã au fãcut o cerere de intervenţie voluntarã în cauzã, cerere admisã de instanţã.
7. Prin Hotãrârea din data de 15 mai 2001 Judecãtoria Sinaia a admis acţiunea în revendicare şi a obligat pârâţii sã îi restituie reclamantului imobilul în litigiu. Instanţa a statuat cã reclamantul dovedise dreptul de proprietate al lui M.S. asupra imobilului în discuţie şi calitatea sa de moştenitor al acestuia şi cã rechiziţionarea bunului fusese ilegalã, astfel încât reclamantul nu şi-a pierdut niciodatã calitatea de proprietar. Pe de altã parte, dupã ce a comparat titlul de proprietate al reclamantului cu cele ale pãrţilor interveniente, instanţa a statuat cã titlul reclamantului era mai caracterizat.
8. În urma apelului formulat de pârâţi, prin Hotãrârea din data de 29 octombrie 2001 Tribunalul Judeţean Prahova a respins acţiunea reclamantului cu motivarea cã, în lipsa unui act autentic notarial, acesta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate şi cã trecerea imobilului în patrimoniului statului a fost legalã.
9. Prin Hotãrârea definitivã din data de 9 mai 2002 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat de reclamant şi a confirmat temeinicia Hotãrârii din 15 mai 2001. Aceasta a statuat cã din probele aflate la dosar rezulta cã reclamantul era moştenitorul lui M.S., care fusese proprietarul imobilului în discuţie, şi cã, având în vedere circumstanţele legate de naţionalizarea bunurilor, foştii proprietari nu erau obligaţi sã îşi dovedeascã dreptul în mod exclusiv prin acte autentice. Pe de altã parte, Curtea de Apel a considerat cã imobilul fusese rechiziţionat în mod ilegal de cãtre autoritãţi şi cã titlul de proprietate al reclamantului era mai caracterizat decât cele prezentate de intervenienţi. Curtea de Apel a reţinut faptul cã reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecatã.
10. Dupã ce şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciarã şi a fost pus în posesia imobilului în discuţie, la data de 16 august 2002, reclamantul a început sã plãteascã taxele funciare aferente acestuia. Din dosarul de cadastru întocmit cu aceastã ocazie de autoritãţile competente rezultã cã aceastã casã avea o suprafaţã utilã de 385 mp.
11. La o datã neprecizatã, în temeiul art. 330 pct. 2 din Codul de procedurã civilã, procurorul general al României, sesizat de terţii cumpãrãtori ai apartamentelor vândute în baza <>Legii nr. 112/1995 , a formulat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie un recurs în anulare împotriva Sentinţei definitive din 15 mai 2001 a Judecãtoriei Sinaia. Acesta a apreciat cã sentinţa respectivã, precum şi Decizia din 9 mai 2002 fuseserã pronunţate în urma unei încãlcãri esenţiale a legii, ceea ce a dus la o apreciere greşitã a fondului cauzei, deoarece reclamantul nu avea dreptul sã acţioneze în justiţie decât dacã prezenta un titlu de proprietate autentificat notarial şi dacã îşi dovedea calitatea de moştenitor al lui M.S.
12. Prin Decizia din 10 martie 2004 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat sentinţa şi decizia menţionate mai sus şi, pe fond, a respins acţiunea reclamantului, considerând cã niciuna dintre pãrţi nu a adus probe incontestabile în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel cã trebuia sã prevaleze posesia îndelungatã şi de bunã-credinţã a pârâţilor. În acest sens, instanţa a statuat în privinţa reclamantului cã, chiar dacã s-ar fi presupus cã, în lipsa unui act autentic notarial, M.S. putea fi considerat ca fiind proprietarul imobilului în discuţie, partea interesatã nu a dovedit cã era moştenitorul lui, având în vedere mai ales diferenţele de nume ale persoanelor ce figurau în certificatele de moştenitor furnizate.
II. Dreptul intern pertinent
13. Articolele relevante din Codul de procedurã civilã (CPC) prevãd urmãtoarele:
"ARTICOLUL 330
Procurorul general al Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremã de Justiţie, hotãrârile judecãtoreşti irevocabile pentru urmãtoarele motive:
1. când instanţa a depãşit atribuţiile puterii judecãtoreşti;
2. când prin hotãrârea atacatã s-a produs o încãlcare esenţialã a legii, ce a determinat o soluţionare greşitã a cauzei pe fond ori aceastã hotãrâre este vãdit netemeinicã;".
"ARTICOLUL 330^1
În cazurile prevãzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când hotãrârea judecãtoreascã a rãmas definitivã şi irevocabilã."
14. Articolele 330 şi 330^1 din CPC, referitoare la recursul în anulare şi reproduse mai sus în forma în care erau redactate la data evenimentelor, au fost abrogate prin <>art. I § 17 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003 .
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie
15. Reclamantul se plânge de încãlcarea dreptului sãu la un proces echitabil şi la securitatea raporturilor juridice din cauza anulãrii Deciziei definitive din 9 mai 2002 a Curţii de Apel Ploieşti prin Decizia din 10 martie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în urma recursului în anulare formulat de procurorul general. El invocã art. 6 § 1 din Convenţie, care, în partea sa relevantã, prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã (...), care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilitãţii
16. Guvernul susţine cã reclamantul nu mai poate invoca un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, în mãsura în care în Decizia din 10 martie 2004 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat cã el nu a dovedit calitatea de moştenitor al fostului proprietar. În acest sens, aceastã cauzã este diferitã de Cauza Brumãrescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), reclamantul neputând invoca un drept civil.
17. Reclamantul subliniazã cã el a dovedit calitatea de moştenitor al lui M.S., având în vedere cã aceasta a fost constatatã prin Decizia din 9 mai 2002 a Curţii de Apel Ploieşti.
18. Curtea considerã cã argumentul Guvernului tinde sã ridice o excepţie de inadmisibilitate sub forma necompetenţei ratione materiae faţã de art. 6 § 1 din Convenţie.
19. Curtea reaminteşte cã art. 6 se aplicã pentru contestaţiile asupra unui drept care se poate pretinde, cel puţin într-un mod rezonabil, a fi recunoscut în dreptul intern. Trebuie sã fie vorba de o contestaţie realã şi serioasã; ea se poate referi atât la existenţa însãşi a dreptului, cât şi la întinderea sa ori la modalitãţile de exercitare a lui. Soluţia procedurii trebuie sã fie direct hotãrâtoare pentru dreptul respectiv, art. 6 § 1 nefiind aplicabil în cazul unei legãturi mai puţin strânse ori în cazul unor repercusiuni îndepãrtate. În fine, dreptul trebuie sã aibã un caracter civil (vezi, de exemplu, hotãrârile Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei din 23 iunie 1981, seria A nr. 43, p. 21, § 47, Z. şi alţii împotriva Regatului Unit [MC], nr. 29.392/95, CEDO 2001-V, § 87, şi Gutfreund împotriva Franţei, nr. 45.681/99, CEDO 2003-VII, § 38).
20. Curtea constatã cã, în speţã, acţiunea cu care reclamantul a sesizat instanţele interne se referea la problema existenţei dreptului de proprietate al pãrţii interesate asupra unui imobil ce i-a aparţinut lui M.S. Aceasta observã cã era vorba de o contestaţie realã şi serioasã, direct hotãrâtoare pentru dreptul respectiv, care a fost, de altfel, soluţionatã pe fond în favoarea reclamantului prin Decizia definitivã din 9 mai 2002 a Curţii de Apel Ploieşti. Faptul cã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat, în urma recursului în anulare al procurorului general al României, decizia definitivã a Curţii de Apel Ploieşti nu este de naturã sã punã în discuţie existenţa unei proceduri referitoare la un drept cu caracter civil ce prezintã o aparenţã de temeinicie în dreptul intern. Prin urmare, excepţia de incompatibilitate a Guvernului trebuie respinsã.
21. Pe de altã parte, Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
22. Recunoscând cã dreptul la un proces echitabil presupune şi respectarea principiului securitãţii raporturilor juridice, Guvernul aratã cã, în speţã, instanţele interne au pronunţat hotãrâri divergente, în special din cauza problemei calitãţii reclamantului de moştenitor al lui M.S. În plus, acesta subliniazã cã prevederile legale care îl îndreptãţeau pe procurorul general sã formuleze recurs în anulare împotriva unor hotãrâri definitive au fost abrogate.
23. Reclamantul susţine cã el are calitatea de moştenitor al lui M.S., astfel cum au statuat Judecãtoria Sinaia şi Curtea de Apel Ploieşti, şi cã existã similitudini între cauza sa şi cauza Brumãrescu menţionatã mai sus.
24. Curtea reaminteşte cã dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţã supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.
25. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securitãţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia datã în mod definitiv de cãtre instanţe unui litigiu sã nu mai poatã fi pusã în discuţie (Brumãrescu, citatã anterior, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre pãrţi nu este abilitatã sã solicite reexaminarea unei hotãrâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouã hotãrâre în cauzã. În acest sens, reexaminarea nu trebuie sã devinã un apel deghizat, iar simplul fapt cã ar putea exista douã puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauzã. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacã o impun motive substanţiale şi imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
26. În speţã, având în vedere concluziile sale şi observaţiile pãrţilor, Curtea nu distinge niciun motiv de a se abate de la jurisprudenţa menţionatã mai sus, situaţia de fapt fiind aproximativ aceeaşi (vezi şi SC Maşinexportimport Industrial Group SA, nr. 22.687/03, § 36, 1 decembrie 2005). În mod special, Curtea constatã cã recursul în anulare a fost formulat şi admis cu motivarea cã reclamantul nu şi-a dovedit calitatea de moştenitor al lui M.S., procurorul general şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie având, în speţã, un punct de vedere diferit de cel adoptat de Curtea de Apel Ploieşti, deşi aceastã chestiune a fost hotãrâtã în ultimã instanţã şi în mod definitiv de curtea de apel în cadrul unei proceduri contradictorii.
27. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a constata cã anularea de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Sentinţei definitive din 15 mai 2001 a Judecãtoriei Sinaia, confirmatã în ultimã instanţã prin Decizia din 9 mai 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice, nerespectând dreptul reclamantului la un proces echitabil.
28. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1
29. Reclamantul invocã o încãlcare a dreptului sãu la respectarea bunurilor din cauza anulãrii Deciziei definitive din 9 mai 2002 de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. El invocã art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii
30. Guvernul susţine cã reclamantul nu deţine un "bun" în sensul articolului menţionat mai sus şi cã nu mai are calitatea de victimã necesarã pentru a-şi introduce cererea, având în vedere concluziile Deciziei din 10 martie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acesta face trimitere în acest sens la cauzele Blucher împotriva Cehiei (nr. 58.580/00, Decizia din 4 august 2004) şi Stoicescu împotriva României (nr. 31.551/96, Hotãrârea din 1 septembrie 2004).
31. Reclamantul nu a prezentat observaţii asupra acestui aspect.
32. Curtea apreciazã mai întâi cã, spre deosebire de cauza Stoicescu menţionatã de Guvern, în care reclamantul nu a informat Curtea despre anularea certificatului sãu de moştenitor în urma unei proceduri ordinare declanşate de terţi împotriva sa, în speţã, calitatea de moştenitor a pãrţii interesate a fost contestatã de procurorul general, care era un terţ faţã de procedura civilã internã. Or, opinia procurorului general a fost confirmatã de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la finalul unei proceduri extraordinare care a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice (vezi paragrafele 24-28 de mai sus).
33. Prin urmare, Curtea considerã cã, având în vedere circumstanţele speţei, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care constituie ingerinţa de care se plânge reclamantul, nu ar putea fi consideratã ca determinând pierderea de cãtre partea interesatã a calitãţii sale de victimã a încãlcãrii art. 1 din Protocolul nr. 1, care, în opinia lui, decurge din aceastã decizie.
34. Pe de altã parte, Curtea observã cã dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu a fost stabilit prin Decizia definitivã din 9 mai 2002, pronunţatã de Curtea de Apel Ploieşti în favoarea pãrţii interesate. Aceasta constatã cã dreptul astfel recunoscut nu era revocabil (vezi, per a contrario, Blucher, citatã anterior). Mai mult, reclamantul şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciarã şi a fost pus în posesia imobilului respectiv de cãtre autoritãţi, începând şi sã plãteascã taxele funciare aferente acestuia. Aşadar, reclamantul era fãrã îndoialã titularul unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumãrescu, citatã anterior, § 70).
35. Prin urmare, excepţiile preliminare ale Guvernului urmeazã a fi respinse.
36. Pe de altã parte, Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Aşadar, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
37. Guvernul considerã cã ingerinţa litigioasã era prevãzutã de lege (vezi art. 330 din CPC de mai sus), urmãrea scopul legitim al corectei aplicãri a legii şi protecţia altei persoane, şi anume terţul cumpãrãtor de bunã-credinţã, având în vedere securitatea raporturilor juridice, şi respecta justul echilibru dintre interesele în joc. În acest sens, el susţine cã reclamantul putea beneficia de prevederile <>Legii nr. 10/2001 şi putea obţine despãgubiri corespunzãtoare valorii bunului în litigiu.
38. Reclamantul considerã cã recursul în anulare era ilegal. El atrage atenţia cã bunul în litigiu fusese rechiziţionat de autoritãţi fãrã niciun titlu şi cã problema bunei-credinţe a terţului cumpãrãtor nici nu a fost analizatã de instanţele interne. Pentru aceleaşi motive, el susţine cã autoritãţile nu au pãstrat un just echilibru între interesele în joc şi considerã cã ele ar fi trebuit sã îl despãgubeascã pe terţul cumpãrãtor şi sã evite astfel sã îi producã un prejudiciu fostului proprietar.
39. Curtea reaminteşte cã prin Decizia din 9 mai 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, ce confirmã în ultimã instanţã Sentinţa din 15 mai 2001 a Judecãtoriei Sinaia, reclamantului i s-a recunoscut un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu. Pe de altã parte, decizia Curţii de Apel Ploieşti a dispus ca pãrţile pârâte sã îi restituie imobilul în discuţie.
40. Aceasta considerã cã anularea de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei definitive menţionate mai sus a avut ca efect lipsirea reclamantului de bunul sãu, în sensul celei de a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis mutandis, SC Maşinexportimport Industrial Group SA, citatã anterior, § 44).
41. O privare de proprietate ce intrã sub incidenţa acestei a doua norme poate fi justificatã numai dacã se demonstreazã în special cã ea a avut loc pentru o cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege. Pe deasupra, orice ingerinţã în folosirea proprietãţii trebuie sã respecte criteriul proporţionalitãţii (Brumãrescu, citatã anterior, §§ 73-74).
42. Chiar dacã s-ar presupune cã ingerinţa în cauzã ar fi intervenit în condiţiile prevãzute de lege, şi anume prevederile CPC ce reglementeazã recursul în anulare, şi cã ar fi servit o cauzã de utilitate publicã, Curtea considerã cã în speţã, ca şi în celelalte cauze similare cu cea de faţã cu care a fost sesizatã, justul echilibru nu a fost pãstrat şi cã reclamantul a suferit o sarcinã specialã şi exorbitantã din cauza lipsirii sale de bunul ce i-a fost recunoscut prin Decizia definitivã din 9 mai 2002, fãrã sã fi existat motive substanţiale şi imperioase. În aceastã privinţã, Curtea apreciazã cã faptul cã procurorul general, a cãrui opinie a fost confirmatã prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a avut un punct de vedere diferit de cel adoptat de Curtea de Apel Ploieşti la soluţionarea unei proceduri contradictorii şi dupã epuizarea cãilor de recurs ordinare nu poate justifica lipsirea de un bun dobândit pe cale legalã în urma unui litigiu civil soluţionat în mod definitiv (vezi, mutatis mutandis, SC Maşinexportimport Industrial Group SA, citatã anterior, § 46).
43. Mai mult chiar, presupunând cã <>Legea nr. 10/2001 invocatã de Guvern este aplicabilã în situaţia reclamantului, Curtea reaminteşte cã a statuat în mai multe rânduri cã sistemul de despãgubiri prevãzut de aceastã lege nu funcţioneazã în prezent într-un mod susceptibil de a determina acordarea efectivã a unei despãgubiri pãrţii interesate (vezi, printre altele, Savulescu împotriva României, nr. 1.696/03, § 30, 12 iulie 2007).
44. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
45. Conform art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
46. Întemeindu-se pe expertize tehnice realizate de autoritãţile competente şi pe anunţuri imobiliare, reclamantul solicitã, cu titlu de daune materiale pe care le-ar fi suferit, restituirea imobilului în litigiu sau, în lipsa restituirii, suma de 700.000 euro (EUR) reprezentând contravaloarea lui. El considerã cã statul pârât ar putea sã ofere despãgubiri pentru cele 4 apartamente pe care autoritãţile le-au vândut şi sã îi restituie în naturã restul imobilului. Pe de altã parte, reclamantul solicitã suma de 25.500 EUR pentru daunele morale suferite.
47. Guvernul contestã pretenţiile reclamantului, arãtând în special cã acesta nu a furnizat un raport de expertizã referitor la valoarea de piaţã a imobilului şi a apartamentelor sale. Acesta pune la dispoziţie o expertizã conform cãreia valoarea de piaţã a celor 4 apartamente vândute în baza <>Legii nr. 112/1995 , totalizând 259,29 mp, cu terenul aferent în suprafaţã de 130,66 mp, ar fi de 281.010 EUR. În ceea ce priveşte cererea de daune morale, Guvernul face trimitere la cauze similare analizate de Curte şi considerã cã suma solicitatã de reclamant este excesivã.
48. Curtea reaminteşte cã a constatat în speţã încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anulãrii Sentinţei definitive din 15 mai 2001 a Judecãtoriei Sinaia. Aceasta reitereazã faptul cã o decizie ce constatã o încãlcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridicã, în sensul Convenţiei, de a pune capãt încãlcãrii şi de a-i corecta consecinţele. Dacã dreptul intern nu permite decât înlãturarea incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, art. 41 din Convenţie îi conferã Curţii prerogativa de a-i acorda o reparaţie pãrţii lezate prin actul sau omisiunea faţã de care a fost constatatã o încãlcare a Convenţiei. În exercitarea acestei prerogative, ea dispune de o anumitã latitudine; adjectivul "echitabil" şi sintagma "dacã este cazul" demonstreazã acest lucru.
49. Curtea apreciazã, faţã de circumstanţele speţei, cã restituirea imobilului în litigiu, compus dintr-un teren în suprafaţã de 1.146 mp şi o casã cu 3 niveluri având o suprafaţã utilã de 385 mp (vezi paragraful 10 de mai sus), astfel cum a fost dispusã în Sentinţa definitivã pronunţatã în favoarea reclamantului la data de 15 mai 2001, l-ar repune pe acesta, pe cât posibil, într-o situaţie similarã cu cea în care s-ar fi aflat dacã nu ar fi fost încãlcate cerinţele articolelor menţionate mai sus. Dacã statul pârât nu procedeazã la aceastã restituire în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, Curtea hotãrãşte ca statul pârât sã le plãteascã pãrţilor interesate, cu titlu de daune materiale, o sumã care sã corespundã valorii actuale a imobilului.
50. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliarã localã şi de elementele furnizate de pãrţi, Curtea estimeazã valoarea de piaţã actualã a bunului la 575.000 EUR.
51. Pe de altã parte, Curtea considerã cã anularea Deciziei definitive din 9 mai 2002 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a atras dupã sine o gravã încãlcare a drepturilor reclamantului la un proces echitabil conform cu principiul securitãţii raporturilor juridice şi, respectiv, la respectarea bunurilor sale, încãlcare ce dã naştere unui prejudiciu moral. Ţinând cont de totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, aceasta îi acordã reclamantului suma de 2.500 EUR pentru daunele morale suferite.
B. Cheltuieli de judecatã
52. Fãrã sã prezinte documente justificative, reclamantul solicitã acordarea unei sume ce va fi stabilitã de Curte pentru cheltuielile de judecatã angajate în faţa instanţelor interne.
53. Guvernul nu se opune acordãrii unei sume cu titlu de cheltuieli de judecatã în mãsura în care este vorba de cheltuieli reale, necesare şi rezonabile, însã observã cã reclamantul nu a furnizat documente justificative.
54. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora. În speţã, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa, precum şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea hotãrãşte sã nu îi acorde reclamantului nicio sumã în acest sens (vezi, printre altele, Ionescu împotriva României [reparaţie echitabilã], nr. 38.608/97, § 22, 10 noiembrie 2005).
C. Dobânzi moratorii
55. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie, din cauza nerespectãrii principiului securitãţii raporturilor juridice;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;
4. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi restituie reclamantului imobilul situat în Sinaia, str. Cuza Vodã nr. 7, compus dintr-o casã cu 3 niveluri şi terenul aferent în suprafaţã de 1.146 mp, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 575.000 EUR (cinci sute şaptezeci şi cinci mii euro) cu titlu de daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul pârât sã îi plãteascã reclamantului suma de 2.500 EUR (douã mii cinci sute euro) cu titlu de daune morale, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit pentru sumele menţionate mai sus, sume ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii;
d) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 7 februarie 2008 pentru aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
