Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 42.792/02)
Definitivã la 7 mai 2008
În Cauza Gâgã împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Bostjan M. Zupancic, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandstrom, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 17 ianuarie 2008,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 42.792/02) îndreptatã împotriva României, prin care 2 cetãţeni ai acestui stat, domnul Gheorghe Gâgã şi doamna Mariana Gâgã (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 23 noiembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 5 octombrie 2006, Curtea a decis sã comunice cererea Guvernului. În conformitate cu prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, ea a decis sã se examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
4. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise asupra admisibilitãţii şi fondului cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii, cuplu cãsãtorit, s-au nãscut în anul 1948 şi locuiesc în Leheceni.
6. Prin Sentinţa definitivã din data de 22 mai 1992, Judecãtoria Beiuş a admis acţiunea reclamanţilor împotriva lui D. şi l-a condamnat pe acesta sã le restituie 500 mp de teren, în vederea construirii unei case.
7. La data de 13 iulie 1992, Comisia Judeţeanã Bihor (comisia judeţeanã) pentru aplicarea <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 (<>Legea nr. 18/1991 ) le-a eliberat reclamanţilor un titlu de proprietate pentru 483 mp.
8. În baza Hotãrârii din data de 6 septembrie 1994, Prefectura Bihor a emis, în temeiul <>Legii nr. 18/1991 , o decizie care stabilea dreptul de proprietate al soţilor D. asupra unui teren în suprafaţã de 250 mp, din care 37 mp se suprapuneau cu terenul restituit în anul 1992 reclamanţilor.
9. Prin Sentinţa din data de 14 octombrie 1999, pronunţatã dupã douã casãri cu trimitere, Judecãtoria Beiuş a admis acţiunea reclamanţilor şi a anulat decizia prefecturii. Sentinţa a fost confirmatã prin Decizia definitivã din data de 19 februarie 2001 a Curţii de Apel Oradea. Prin Decizia din data de 4 mai 2001, aceeaşi curte de apel a respins contestaţia în anulare a soţilor D.
10. În termenul legal de un an prevãzut de art. 330^1 din Codul de procedurã civilã, termen care începuse sã curgã de la data Deciziei din 19 februarie 2001, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare împotriva Sentinţei din data de 14 octombrie 1999 şi a Deciziei din data de 19 februarie 2001, invocând încãlcarea <>Legii nr. 18/1991 de cãtre instanţele care au soluţionat cauza. Prin Decizia definitivã din data de 28 mai 2002, Curtea Supremã de Justiţie a admis recursul procurorului general şi, rejudecând fondul cauzei, a respins acţiunea reclamanţilor cu motivarea cã decizia prefectului fusese datã în conformitate cu prevederile relevante din lege.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
11. Articolele relevante din Codul de procedurã civilã în vigoare la data evenimentelor prevedeau urmãtoarele:
ARTICOLUL 330
"Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremã de Justiţie, hotãrârile judecãtoreşti irevocabile pentru urmãtoarele motive:
1. când instanţa a depãşit atribuţiile puterii judecãtoreşti;
2. când prin hotãrârea atacatã s-a produs o încãlcare esenţialã a legii, ce a determinat o soluţie greşitã a cauzei pe fond ori aceastã hotãrâre este vãdit netemeinicã."
ARTICOLUL 330^1
"În cazurile prevãzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de un an de la data când hotãrârea judecãtoreascã a rãmas irevocabilã."
12. Art. 330 şi 330^1 citate mai sus au fost abrogate prin <>art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 58/2003 .
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie
13. Reclamanţii se plâng de faptul cã desfiinţarea Deciziei definitive a Curţii de Apel Oradea din 19 februarie 2001 prin Decizia din data de 28 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie a adus atingere principiului securitãţii raporturilor juridice, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (.) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilitãţii
14. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Ea constatã, de asemenea, cã acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
15. Fãcând trimitere la cauzele Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (nr. 48.553/99, CEDO 2002-VII) şi Brumãrescu împotriva României [(GC), nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII], Guvernul admite cã, în conformitate cu jurisprudenţa constantã a Curţii, admiterea unei cãi extraordinare de recurs care repune în discuţie o decizie definitivã printr-o procedurã de reexaminare este consideratã drept o încãlcare a principiului securitãţii raporturilor juridice. Totuşi, acesta subliniazã cã, în urma hotãrârii Brumãrescu menţionate mai sus, Codul de procedurã civilã a fost modificat şi cã prevederile legale ce permiteau procurorului general sã sesizeze Curtea Supremã de Justiţie cu un recurs în anulare împotriva unei hotãrâri definitive au fost abrogate. Guvernul observã cã prezenta cauzã se deosebeşte de cauzele S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României (nr. 22.687/03, Hotãrârea din 1 decembrie 2005) şi Brumãrescu mai sus-menţionatã, în mãsura în care, în speţã, în afarã de prefecturã, litigiul opunea particulari care au obţinut hotãrâri favorabile şi în care recursul în anulare a fost formulat la cererea soţilor D.
16. Reclamanţii contestã argumentele Guvernului.
17. Curtea reaminteşte cã dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1, trebuie sã se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţã supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securitãţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia datã de instanţe în mod definitiv oricãrui litigiu sã nu mai fie repusã în discuţie (Brumãrescu, citatã mai sus, § 61). În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este abilitatã sã solicite repunerea în discuţie a unei hotãrâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouã hotãrâre în privinţa sa. Reexaminarea nu trebuie sã devinã un apel deghizat, iar simplul fapt cã pot exista douã puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauzã. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când existã motive substanţiale şi imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
18. Curtea observã cã desfiinţarea hotãrârii judecãtoreşti definitive s-a bazat exclusiv pe pretinsa încãlcare a prevederilor legale de cãtre instanţele inferioare. Or, acest argument nu este suficient pentru a justifica desfiinţarea unei hotãrâri definitive, în ciuda faptului cã şi particularii erau parte la procedurã (vezi, printre multe altele, Raicu împotriva României, nr. 28.104/03, § 25, 19 octombrie 2006, şi Popea împotriva României, nr. 6.248/03, §§ 33-37, 5 octombrie 2006).
19. De altfel, nici faptul cã exercitarea acestei cãi extraordinare de atac a intervenit în termenul legal de un an prevãzut de art. 330^1 din Codul de procedurã civilã, nici faptul cã soţii D. sunt cei care au determinat declararea recursului în anulare nu sunt în mãsurã sã determine Curtea sã se abatã de la abordarea adoptatã în alte cauze similare, situaţia de fapt fiind aproximativ aceeaşi (vezi, în special, S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A., Raicu şi Popea mai sus-menţionate).
20. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata cã desfiinţarea de cãtre Curtea Supremã de Justiţie a Deciziei definitive din 19 februarie 2001 a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice, încãlcând astfel dreptul reclamanţilor la un proces echitabil.
Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie
21. Reclamanţii invocã o încãlcare a dreptului lor la respectarea bunurilor din cauza desfiinţãrii Deciziei definitive din data de 19 februarie 2001 de cãtre Curtea Supremã de Justiţie. Ei invocã art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii
22. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, ea constatã cã acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
23. Guvernul susţine cã ingerinţa în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor ce rezultã din desfiinţarea de cãtre Curtea Supremã de Justiţie a Deciziei definitive din 19 februarie 2001 era compatibilã cu prevederile art.1 din Protocolul nr. 1, din moment ce era prevãzutã de lege, cã un scop legitim, şi anume aplicarea corectã a legii, şi nu a rupt justul echilibru ce trebuie pãstrat între interesul general şi respectarea dreptului de proprietate al reclamanţilor.
24. Reclamanţii considerã cã desfiinţarea deciziei în cauzã în urma unui recurs în anulare a constituit o privare de bunurile lor, privare ce nu urmãrea un scop de utilitate publicã.
25. Curtea reaminteşte în primul rând cã dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului în litigiu fusese stabilit prin Sentinţa definitivã din data de 22 mai 1992 a Judecãtoriei Beiuş, prin titlul de proprietate eliberat la data de 13 iulie 1992 în conformitate cu aceastã sentinţã, precum şi prin Decizia definitivã din data de 19 februarie 2001 a Curţii de Apel Oradea, care anula titlul concurent al soţilor D. asupra terenului în litigiu. Reclamanţii aveau, aşadar, un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumãrescu, menţionatã mai sus, § 70).
26. Curtea constatã apoi cã Decizia din data de 28 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie a desfiinţat Decizia definitivã din data de 19 februarie 2001 şi a confirmat dreptul de proprietate al soţilor D. asupra terenului în litigiu. Ea considerã cã aceastã situaţie este, dacã nu identicã, cel puţin similarã cu cea a reclamantului din cauza Brumãrescu menţionatã mai sus. Curtea apreciazã, aşadar, cã Decizia Curţii Supreme de Justiţie din data de 28 mai 2002 a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumãrescu, menţionatã mai sus, §§ 73-74, şi S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A., menţionatã mai sus, § 44). Or, Guvernul nu a oferit nicio justificare convingãtoare pentru situaţia astfel creatã.
27. Prin urmare, Curtea apreciazã cã încãlcarea dreptului reclamanţilor la respectarea bunurilor lor a rupt, în defavoarea lor, justul echilibru ce trebuie pãstrat între protecţia proprietãţii şi cerinţele interesului general.
Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
28. Conform art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
29. Reclamanţii nu solicitã reparaţie pentru daunele materiale. Ei solicitã suma de 5.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral suferit din cauza amestecului procurorului general în proces, ceea ce a dus la adoptarea Deciziei din data de 28 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie şi la desfiinţarea hotãrârilor judecãtoreşti care le erau favorabile.
30. În ceea ce priveşte cererea de acordare de daune morale, Guvernul considerã cã prejudiciul pretins ar fi compensat suficient în speţã printr-o eventualã constatare a încãlcãrii.
31. Curtea apreciazã cã reclamanţii au suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrãrii provocate de desfiinţarea deciziei definitive pronunţate în favoarea lor, şi cã acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încãlcãrii.
32. Ţinând cont de totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, în sensul art. 41 din Convenţie, Curtea le acordã împreunã reclamanţilor suma de 3.000 EUR cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecatã
33. Reclamanţii solicitã suma de 1.137,35 EUR cu titlu de cheltuieli de judecatã angajate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, reprezentând costul conversaţiilor telefonice cu avocatul lor, al deplasãrilor pentru a se prezenta la termenele de judecatã şi al onorariilor avocaţiale. Ei prezintã documente justificative.
34. Guvernul observã cã legãtura anumitor cheltuieli cu procedura în faţa Curţii nu rezultã din documentele justificative trimise de reclamanţi (cartele telefonice, bilete de tren şi de autobuz). El nu se opune acordãrii unei sume reclamanţilor care sã corespundã cheltuielilor necesare, legate de procedura judiciarã internã şi de cea din faţa Curţii, şi care au fost suficient dovedite.
35. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţã şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea considerã rezonabilã suma de 550 EUR, cu toate cheltuielile incluse, şi pe care o acordã împreunã reclamanţilor.
C. Dobânzi moratorii
36. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN UNANIMITATE,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie din cauza încãlcãrii principiului securitãţii raporturilor juridice;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;
4. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã le plãteascã împreunã reclamanţilor, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro), cu titlu de daune morale, şi suma de 550 EUR (cinci sute cincizeci euro), cu titlu de cheltuieli de judecatã;
b) ca sumele respective sã fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plãţii, la care sã fie adãugatã orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilã pentru rest.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 7 februarie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
