Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
HOTĂ?RÂRE din 7 februarie 2008
în Cauza Arsenovici împotriva României
EMITENT: CURTEA EUROPEANĂ? A DREPTURILOR OMULUI
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 325 din 18 mai 2010
(Cererea nr. 77.210/01)
În Cauza Arsenovici împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Bostjan M. Zupancic, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandstrom, Alvina Gyulumyan, David Thor Bjorgvinsson, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 17 ianuarie 2008,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 77.210/01) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, doamna Zoe Delia Arsenovici (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 28 februarie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentatã de I.-G. Bârsan, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, R. H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 13 octombrie 2004, Curtea a hotãrât sã îi comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile <>art. 29 § 3 din Convenţie , Curtea a hotãrât sã se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a nãscut în anul 1918 şi locuieşte în Bucureşti.
5. Prin Sentinţa din data de 21 aprilie 1997, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea reclamantei în revendicarea unui imobil naţionalizat fãrã titlu de cãtre stat în anul 1950. Prin neatacare, sentinţa a rãmas definitivã.
6. La data de 22 decembrie 1997, primarul municipiului Bucureşti a dat dispoziţie direcţiei din primãrie responsabile cu administrarea fondului imobiliar al oraşului sã îi restituie imobilul reclamantei şi sã radieze titlul de proprietate al statului din registrul de publicitate imobiliarã.
7. La data de 20 ianuarie 1998, societatea comercialã cu capital de stat S.C. "Herãstrãu Nord" - S.A. (societatea H.), însãrcinatã cu administrarea fondului locativ al primãriei, a încheiat un contract de închiriere cu familia C., care ocupa un apartament în suprafaţã de 80 m² din imobilul în discuţie în calitate de chiriaş al statului în baza unui contract încheiat în anul 1983. Noul contract, încheiat pentru perioada 18 aprilie 1994 - 18 aprilie 1999, era semnat de societatea H., ca "proprietar", aceasta stabilind chiria lunarã la suma de 326 lei româneşti (ROL), conform baremului stabilit prin <>Legea nr. 5/1973 . Contractul, ce nu i-a fost comunicat reclamantei, nu menţiona faptul cã apartamentul în cauzã nu se mai afla în patrimoniul statului.
8. Prin Procesul-verbal din 10 martie 1998, primãria l-a pus pe un mandatar al reclamantei în posesia apartamentului şi l-a informat despre dreptul chiriaşilor imobilului, conform <>Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative (<>Legea nr. 17/1994 ), de a beneficia de o prelungire a contractelor lor de închiriere cu 5 ani. Conform afirmaţiilor Guvernului, începând cu aceastã datã, societatea H. a încetat sã încaseze chirie pentru apartamentul locuit de familia C.
9. La data de 2 aprilie 1998, reclamanta, ca proprietar al imobilului, i-a informat pe chiriaşi, prin intermediul unui executor judecãtoresc, despre propunerea sa de a încheia contracte de închiriere cu ea, statul nemaifiind locatorul lor. Toţi chiriaşii imobilului au fost de acord, cu excepţia familiei C., care nu a dat niciun rãspuns la notificarea reclamantei şi care a refuzat orice contact cu ea, neplãtindu-i nicio chirie.
10. La data de 26 mai 1998, reclamanta a sesizat Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune în evacuare a familiei C. din apartamentul sãu, arãtând cã aceasta nu putea beneficia de prevederile legale în materie de protecţie a chiriaşilor, având în vedere cã nu exista un contract de închiriere şi cã a refuzat sã ia legãtura cu ea. La cererea reclamantei, instanţa le-a trimis soţilor C. un interogatoriu, însã aceştia au refuzat sã îi rãspundã.
11. Prin Sentinţa din data de 14 octombrie 1998, judecãtoria a respins acţiunea în evacuare, în temeiul <>Legii nr. 17/1994 . Instanţa a constatat cã familia C. dispunea de un contract de închiriere din data de 8 decembrie 1983, încheiat cu statul, şi a statuat cã <>Legea nr. 17/1994 prevedea obligaţia proprietarului de a-i menţine în drepturi pe chiriaşi pentru o perioadã de 5 ani.
12. Prin Decizia din data de 3 noiembrie 1999, Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantei. Acesta a constatat cã familia C. beneficia de un contract de închiriere valabil, încheiat la data de 20 ianuarie 1998, şi cã nu fusese parte în procedura în revendicare a imobilului introdusã de reclamantã.
13. Reclamanta a formulat recurs împotriva Deciziei din data de 3 noiembrie 1999 în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Ea a subliniat cã familia C. refuzase orice contact cu ea de aproape 3 ani, cã contractul de închiriere încheiat în luna ianuarie 1998 cu societatea H. era nul şi cã instanţele sesizate cu soluţionarea cauzei nu au dat eficienţã consecinţelor legale referitoare la refuzul familiei C. de a rãspunde la interogatoriu, conform <>art. 225 din Codul de procedurã civilã . Familia C. a menţionat cã este de acord sã încheie un contract de închiriere cu reclamanta, cu condiţia ca la stabilirea chiriei sã se ţinã cont de veniturile sale. Familia C. a susţinut cã i-ar fi trimis reclamantei contravaloarea chiriei pentru 5 luni, inclusiv pentru luna mai 1998, dar nu a depus niciun document ca probã şi nici nu a precizat modul de calcul sau data trimiterii chiriei.
14. Prin Decizia din data de 4 septembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantei ca neîntemeiat. Instanţa a constatat cã familia C. beneficia de un contract de închiriere valabil, încheiat cu statul la data de 8 decembrie 1983, şi cã acest contract fusese prelungit în mod succesiv în baza legii, ultima oarã conform <>Legii nr. 17/1994 , aplicabilã în speţã faţã de data introducerii acţiunii. Curtea de Apel Bucureşti a constatat şi intenţia familiei C. de a încheia un contract de închiriere cu reclamanta, cu condiţia sã plãteascã o chirie adaptatã veniturilor sale.
15. Prin adresele din 1 septembrie 2004 şi 29 august 2007, reclamanta a comunicat grefei Curţii cã familia C. locuia încã în apartamentul respectiv, fãrã sã fi încheiat vreun contract de închiriere cu ea. Conform afirmaţiilor reclamantei, familia C. nu a plãtit nicio sumã cu titlu de chirie pânã în luna martie 2004, stabilind apoi în mod unilateral suma pe care i-o plãtea la cuantumul de 4,88 EUR şi, în anul 2007, la cuantumul de circa 6 EUR, sume care erau în mod evident derizorii, având în vedere chiriile practicate pentru un apartament de 80 m² situat într-un cartier rezidenţial din Bucureşti.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
16. Partea esenţialã din reglementãrile interne relevante în materie, şi anume extrase din <>Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi (<>Legea nr. 5/1973 ), <>Legea locuinţei nr. 114/1996 (<>Legea nr. 114/1996 ), precum şi <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe (<>OUG nr. 40/1999 ) şi <>Legea nr. 241/2001 pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe (<>Legea nr. 241/2001 ), este descrisã în Cauza Radovici şi Stãnescu împotriva României (cererile nr. 68.479/01, 71.351/01 şi 71.352/01 conexate, §§ 53-59, Hotãrârea din 2 noiembrie 2006).
17. Prevederile legale şi jurisprudenţa internã citate mai jos sunt de asemenea relevante în speţã.
A. <>Legea nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative (<>Legea nr. 17/1994 )
18. Articolele relevante din aceastã lege prevedeau urmãtoarele:
ARTICOLUL 1
"Contractele de închiriere, indiferent de proprietar, privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, supuse normãrii şi închirierii conform <>Legii nr. 5/1973 (...) aflate în curs de executare la data intrãrii în vigoare a prezentei legi, se prelungesc de drept pe o perioadã de 5 ani, în aceleaşi condiţii [ca cele stabilite prin <>Legea nr. 5/1973 ]."
ARTICOLUL 2
"Contractele de închiriere având ca obiect aceleaşi suprafeţe prevãzute în art. 1, existente la 1 ianuarie 1988, precum şi cele încheiate şi expirate dupã 1 ianuarie 1988 se reînnoiesc, în aceleaşi condiţii, dacã chiriaşul ocupã şi în prezent spaţiul locativ care a fãcut obiectul închirierii."
19. În Decizia nr. 1.556 din 21 noiembrie 1997 şi Decizia nr. 1.567A din 22 iunie 2000, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Judeţean Braşov au statuat cã prelungirea de drept, ce reiese din <>Legea nr. 17/1994 , a contractelor de închiriere pentru spaţii cu destinaţia de locuinţã în aceleaşi condiţii ca şi cele stabilite prin <>Legea nr. 5/1973 însemna ca suma chiriei lunare datorate de fostul chiriaş la stat noului proprietar sã rãmânã neschimbatã.
20. Decizia nr. 1.567A din 22 iunie 2000, menţionatã mai sus, preciza, de asemenea, cã între intrarea în vigoare a <>Legii nr. 17/1994 şi cea a <>OUG nr. 40/1999 a existat un vid legislativ în mãsura în care legea nu prevedea procedura prin care foştii proprietari cãrora li s-au restituit bunurile naţionalizate sã poatã încheia noi contracte de închiriere cu foştii chiriaşi ai statului. B. <>Legea locuinţei nr. 114/1996 (<>Legea nr. 114/1996 )
21. Articolul 24 din aceastã lege prevede urmãtoarele:
"Chiriaşul pierde dreptul de a ocupa spaţiul ce face obiectul contractului de închiriere şi este evacuat în urmãtoarele cazuri: (....)
d) Dacã, cu rea-credinţã, omite trei luni consecutiv sã achite chiria sau cheltuielile de întreţinere.
Evacuarea chiriaşului în cazurile prevãzute de prezentul articol se face în baza unei hotãrâri judecãtoreşti."
C. Jurisprudenţa internã referitoare la evacuarea chiriaşilor statului din imobilele restituite foştilor proprietari şi aplicarea <>OUG nr. 40/1999
22. <>OUG nr. 40/1999 , astfel cum a fost modificatã prin <>Legea nr. 241/2001 , prevedea prelungirea de drept cu 5 ani a contractelor de închiriere referitoare la apartamente restituite foştilor lor proprietari. Astfel, instanţele interne au analizat cereri de evacuare a chiriaşilor introduse înainte şi dupã 8 aprilie 2004, datã ce a marcat sfârşitul termenului de 5 ani menţionat de <>OUG nr. 40/1999 .
1. Jurisprudenţa instanţelor în ceea ce priveşte efectele <>OUG nr. 40/1999 înainte de data de 8 aprilie 2004
23. Prin Decizia nr. 4.193/2000, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în evacuare introdusã de un proprietar împotriva chiriaşului statului care îi ocupa apartamentul. Aceasta a statuat cã transferul de proprietate de la stat la fostul proprietar includea pentru acesta din urmã şi obligaţia in rem, ce le aparţinuse autoritãţilor, de a-i asigura chiriaşului dreptul de a folosi apartamentul conform prevederilor legale în vigoare. Or, acest proprietar nu respectase procedura prevãzutã de <>OUG nr. 40/1999 , aplicabilã în speţã, deşi chiriaşul îşi exprimase intenţia de a încheia un nou contract de închiriere. Într-o altã cauzã, prin Decizia nr. 3.113/2000, Curtea de Apel Bucureşti, întemeindu-se pe <>OUG nr. 40/1999 , a admis cererea proprietarului unui apartament şi a dispus evacuarea chiriaşului sãu, care refuzase în mod repetat, în ciuda notificãrii ce îi fusese trimisã în baza prevederilor legale menţionate mai sus, sã încheie un contract de închiriere cu proprietarul.
24. Prin Decizia nr. 3.276/2000, Curtea de Apel Bucureşti i-a respins unui proprietar acţiunea în evacuare intentatã împotriva chiriaşului sãu pe motivul cã proprietarul neglijase sã îi trimitã chiriaşului o notificare, aşa cum prevedea <>OUG nr. 40/1999 . Instanţa a precizat cã nerespectarea termenului de notificare prescris era sancţionatã de art. 11 din ordonanţã, care prevedea cã vechiul contract de închiriere se prelungea de drept şi cã proprietarul nu putea cere evacuarea chiriaşului pentru neplata chiriei înainte de încheierea unui nou contract de închiriere.
2. Jurisprudenţa instanţelor în ceea ce priveşte efectele <>OUG nr. 40/1999 dupã data de 8 aprilie 2004
25. Prin Decizia din data de 10 noiembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a statuat cã chiriaşul care dispunea de un contract de închiriere prelungit ope legis pânã la data de 8 aprilie 2004 prin lipsa unei notificãri conforme cu <>OUG nr. 40/1999 beneficia, în cazul repetãrii lipsei notificãrii, de o nouã prelungire a contractului sãu de închiriere pentru o perioadã de 5 ani, în temeiul art. 14 din ordonanţã, cu excepţia cazului în care renunţa la beneficiul acordat de <>OUG nr. 40/1999 sau dacã ajungea la un acord cu proprietarul referitor la o altã duratã a contractului de închiriere. Într-o altã cauzã, prin Decizia din data de 18 aprilie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a statuat cã, prin lipsa notificãrii formulate în condiţiile de fond şi formã ale <>OUG nr. 40/1999 , contractul de închiriere în cauzã era prelungit încã o datã pentru o perioadã de 5 ani.
D. Codul de procedurã civilã
26. <>Art. 225 din Codul de procedurã civilã prevede urmãtoarele:
"Dacã partea, fãrã motive temeinice, refuzã sã rãspundã la interogator sau nu se înfãţişeazã, instanţa poate socoti aceste împrejurãri ca o mãrturisire deplinã sau numai ca un început de dovadã în folosul pãrţii potrivnice."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Convenţie
27. Reclamanta susţine cã s-a produs o încãlcare a dreptului sãu de proprietate, contrarã art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilitãţii prelungite în care s-a aflat de a folosi un apartament ce i-a fost retrocedat sau de a percepe chirie, imposibilitate ce a rezultat din aplicarea prevederilor legale adoptate de autoritãţi în materie de contracte de închiriere pentru spaţii cu destinaţia de locuinţe. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii
28. Guvernul invocã neepuizarea cãilor de atac interne. În opinia sa, reclamanta ar fi trebuit sã introducã împotriva chiriaşilor, în baza <>art. 24 din Legea nr. 114/1996 , o procedurã de reziliere a contractului de închiriere şi de evacuare întemeiatã pe neplata chiriilor pentru mai mult de 3 luni consecutive. De asemenea, ea ar fi putut sã ia legãtura cu chiriaşii, conform condiţiilor de formã prevãzute de <>OUG nr. 40/1999 , şi în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a acestei ordonanţe, pentru a încheia un nou contract de închiriere sau, în caz de refuz din partea chiriaşilor, pentru a cere evacuarea lor prin ordonanţã preşedinţialã, conform art. 10 şi 11 din aceastã ordonanţã. Guvernul face trimitere la o decizie rãmasã definitivã, pronunţatã de instanţele interne care au admis acţiunea în evacuare a unui chiriaş notificat conform <>OUG nr. 40/1999 (vezi paragraful 23 in fine de mai sus).
29. Reclamanta considerã cã, în speţã, calea invocatã de Guvern în temeiul <>OUG nr. 40/1999 nu era aplicabilã deoarece acţiunea în evacuare pe care o introdusese împotriva chiriaşilor se afla pe rolul instanţelor în momentul intrãrii în vigoare a acestei ordonanţe, care nu putea avea efect retroactiv.
30. Curtea aminteşte cã, într-o cauzã similarã, a statuat deja cã procedura de evacuare întemeiatã pe <>art. 24 din Legea nr. 114/1996 , invocatã de Guvern, nu era eficientã (Radovici şi Stãnescu împotriva României, nr. 68.479/01, 71.351/01 şi 71.352/01, §§ 62-66, 2 noiembrie 2006).
31. În ceea ce priveşte procedura prevãzutã la <>art. 10 şi 11 din OUG nr. 40/1999 , susceptibilã sã conducã la încheierea unui nou contract de închiriere sau, în lipsa unui rãspuns, la evacuarea chiriaşilor care ocupã apartamentul în baza unui contract de închiriere încheiat cu statul, Curtea observã cã aceastã procedurã se baza pe notificarea chiriaşilor de cãtre reclamantã, printr-un executor judecãtoresc şi în cel mult 30 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei, cu privire la propunerea sa de a încheia un nou contract de închiriere. Or, Curtea observã cã, la acea datã, procedura în evacuare pornitã de reclamantã în urma unei prime notificãri a chiriaşilor, rãmasã fãrã rãspuns, se afla încã pe rol. În acest sens, ea reaminteşte cã a statuat deja cã Guvernul nu a furnizat elemente care sã dovedeascã eficienţa cãii de care ar fi dispus proprietarul care a omis, voit sau din neglijenţã, sã respecte condiţiile de formã impuse de <>art. 10 alin. (1) din OUG nr. 40/1999 pentru încheierea unui nou contract de închiriere cu ocupanţii imobilului sãu înainte de expirarea termenului de prelungire legalã a contractelor (Radovici şi Stãnescu, menţionatã mai sus, § 80). Nimic nu îi permite Curţii sã se abatã de la aceastã concluzie, Guvernul neoferind exemple de jurisprudenţã care sã permitã sã se conchidã în speţã cã, în ciuda prevederilor legale în cauzã, exista o jurisprudenţã ce admitea acţiunile în evacuare introduse împotriva chiriaşilor atunci când termenul de notificare prevãzut de <>OUG nr. 40/1999 nu a fost respectat de proprietari.
32. În aceste circumstanţe, Curtea considerã cã Guvernul nu a demonstrat cu un grad suficient de certitudine existenţa unei cãi de atac care sã îi permitã reclamantei sã obţinã evacuarea chiriaşilor (vezi, mutatis mutandis, Radovici şi Stãnescu, menţionatã mai sus, §§ 62-66). Prin urmare, excepţia Guvernului nu poate fi admisã.
33. Pe de altã parte, Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, ea constatã cã acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
34. Guvernul admite cã refuzul instanţelor naţionale de a admite acţiunea în evacuare a familiei C. reprezintã o ingerinţã în dreptul reclamantei de a se folosi de apartamentul sãu, justificatã din perspectiva celui de-al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 referitor la reglementarea folosinţei bunurilor. În opinia Guvernului, aceastã ingerinţã era prevãzutã de lege, şi anume de <>art. 2 din Legea nr. 17/1994 , urmãrea un scop legitim de interes general, adicã protecţia intereselor chiriaşilor în contextul crizei de locuinţe ieftine, şi nu era disproporţionatã faţã de acesta.
35. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul face referire la Cauza Robitu împotriva României [nr. 33.352/96, Decizia Curţii din 20 mai 1998, Decizii şi rapoarte (DR) 49, p. 67] şi considerã cã reclamanta ar fi putut obţine evacuarea familiei C. pentru neplata chiriilor, chiar şi în lipsa unui contract de închiriere în formã scrisã. Pe de altã parte, Guvernul susţine cã <>Legea nr. 17/1994 a reprezentat o soluţie temporarã în materie de locuinţe şi pune în evidenţã adoptarea de cãtre autoritãţi a <>OUG nr. 40/1999 care le permite proprietarilor sã renegocieze clauzele contractului de închiriere, sã le impunã chiriaşilor, sub anumite condiţii, un schimb obligatoriu de locuinţã sau sã cearã evacuarea lor de cãtre instanţele judecãtoreşti interne în cazul în care refuzau sã încheie un contract de închiriere.
36. Reclamanta contestã argumentele Guvernului. Sprijinindu-se pe prevederile Codului civil referitoare la vânzarea bunului închiriat, ea susţine cã contractul de închiriere încheiat de autoritãţi cu familia C. nu îi era opozabil deoarece nu fusese înregistrat legal, neavând "datã certã". În ceea ce priveşte <>OUG nr. 40/1999 , ea considerã cã aceste prevederi nu sunt aplicabile în speţã deoarece procedura în evacuare se afla pe rolul instanţelor în momentul intrãrii în vigoare a acesteia.
2. Aprecierea Curţii
37. Curtea reaminteşte cã art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede, înainte de toate şi în mod special, cã o ingerinţã a autoritãţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor trebuie sã fie legalã. În mod special, al doilea alineat al acestui articol, recunoscându-le statelor dreptul de a reglementa folosinţa bunurilor, impune condiţia ca acest drept sã se exercite prin adoptarea unor "legi", principiul legalitãţii presupunând existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în ceea ce priveşte aplicarea lor (vezi, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei [GC], nr. 31.443/96, § 147, CEDO 2004-V, cu alte referinţe). În plus, Curtea este chematã sã verifice dacã modul în care dreptul intern este interpretat şi aplicat, chiar în caz de respectare a cerinţelor legale, produce efecte conforme principiilor Convenţiei (Beyeler împotriva Italiei [GC], nr. 33.202/96, §§ 108-110, CEDO 2000-I).
38. Pe de altã parte, ingerinţa în dreptul de proprietate trebuie nu numai sã urmãreascã un "scop legitim", conform cu "interesul general", ci şi sã pãstreze un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmãrit, prin orice mãsurã aplicatã de stat, inclusiv mãsurile menite sã reglementeze folosinţa bunurilor unui individ. Este ceea ce exprimã noţiunea de "just echilibru", care trebuie pãstrat între cerinţele interesului general al comunitãţii şi imperativele de apãrare a drepturilor fundamentale ale individului. În cauze care se referã la funcţionarea unei legislaţii de mare amploare privind locuinţele, aceastã apreciere poate sã se refere nu numai la dimensiunea ingerinţei statului în libertatea contractualã şi relaţiile contractuale pe piaţa locuinţelor, ci şi la existenţa unor garanţii procedurale şi a altor garanţii menite sã asigure cã funcţionarea sistemului şi impactul sãu asupra drepturilor patrimoniale ale proprietarului nu sunt nici arbitrare şi nici imprevizibile. Incertitudinea - indiferent cã este de naturã legislativã, administrativã sau cã ţine de practicile urmate de autoritãţi - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului. Într-adevãr, atunci când este în joc o chestiune de interes general, autoritãţile publice sunt obligate sã reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţã (vezi, mutatis mutandis, Broniowski, menţionatã mai sus, § 151, şi Hutten-Czapska, [GC], nr. 35.014/97, §§ 167-168, CEDO 2006-...).
39. În speţã, Curtea constatã cã nu se contestã faptul cã prevederile legale interne ce prelungesc de drept contractele de închiriere în scop locativ, şi în special <>Legea nr. 17/1994 , a cãrei aplicare de cãtre Curtea de Apel Bucureşti a determinat menţinerea familiei C. în apartamentul reclamantei, reprezintã o reglementare a folosinţei bunurilor şi cã, prin urmare, are aplicabilitate al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hutten-Czapska, menţionatã mai sus, §§ 160-161).
40. Curtea observã totuşi cã <>Legea nr. 17/1994 prevedea cã, indiferent cine ar fi proprietarul, contractele de închiriere în scop locativ referitoare la locuinţe a cãror închiriere era reglementatã prin <>Legea nr. 5/1973 erau prelungite de drept pentru o perioadã de 5 ani, fãrã modificarea condiţiilor contractuale. Reiterând cã principiul legalitãţii înseamnã şi existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, Curtea observã cã, în anumite privinţe, <>Legea nr. 17/1994 era lipsitã de precizie. Şi anume, aceastã lege nu prevedea nicio procedurã prin care foştii proprietari, cãrora li s-au restituit bunurile naţionalizate dupã intrarea în vigoare a legii, puteau încheia contracte de închiriere în scop locativ cu foştii chiriaşi ai statului şi nici nu conţinea vreo sancţiune în caz de refuz al acestora din urmã de a-i recunoaşte ca proprietari şi de a încheia contracte de închiriere (vezi paragrafele 18 şi 20 de mai sus).
41. Curtea apreciazã cã, presupunând chiar cã ingerinţa litigioasã a fost compatibilã cu condiţia de legalitate, elementul de imprecizie constatat în <>Legea nr. 17/1994 şi efectele sale trebuie luate în considerare în analiza conformitãţii mãsurii litigioase cu cerinţele justului echilibru dintre interesele de faţã (vezi, mutatis mutandis, Beyeler, menţionatã mai sus, §§ 108 şi 110).
42. În ceea ce priveşte scopul urmãrit prin ingerinţa litigioasã, ca şi Guvernul, Curtea admite cã ingerinţa în cauzã urmãrea un scop legitim, conform cu interesul general, şi anume protecţia socialã a chiriaşilor într-o situaţia caracterizatã prin criza de locuinţe ieftine.
43. În ceea ce priveşte respectarea justului echilibru între interesele în cauzã, Curtea reaminteşte cã punerea la punct de cãtre autoritãţile naţionale a unui sistem de protecţie a chiriaşilor nu este criticabil în sine, având în vedere în special marea marjã de apreciere prevãzutã de cel de-al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Totuşi, din moment ce presupunea riscul de a-i impune locatorului o sarcinã excesivã în ceea ce priveşte posibilitatea de a dispune de bunul sãu, autoritãţile erau obligate sã punã la punct proceduri sau mecanisme legislative previzibile şi coerente, prevãzând anumite garanţii pentru ca punerea lor în aplicare şi incidenţa lor asupra dreptului de proprietate al locatorului sã nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile (Radovici şi Stãnescu, menţionatã mai sus, § 76).
44. Curtea nu poate fi de acord cu argumentul Guvernului în ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei în speţã. Aceasta observã încã de la început cã reclamanta nu a încheiat niciodatã un contract de închiriere cu ocupanţii apartamentului sãu, care locuiau acolo în baza unui contract de închiriere încheiat cu statul în anul 1983 şi prelungit succesiv prin efectul prevederilor legale în materie de protecţie a chiriaşilor (vezi Radovici şi Stãnescu, menţionatã mai sus, § 78; a contrario, Hutten-Czapska, menţionatã mai sus, § 224). În ceea ce priveşte posibilitatea reclamantei de a obţine evacuarea familiei C. chiar în lipsa unui contract de închiriere sub formã scrisã, Curtea reaminteşte cã a constatat lipsa unor elemente care sã confirme eficienţa cãilor de atac invocate de Guvern (vezi paragrafele 30-32 de mai sus).
45. Referitor la argumentul Guvernului întemeiat pe caracterul temporar al prevederilor <>Legii nr. 17/1994 , Curtea reaminteşte cã a statuat în alte cauze referitoare la concilierea intereselor antagoniste ale proprietarilor şi ale chiriaşilor cã sarcina socialã şi financiarã pe care o presupune transformarea şi reforma domeniului locuinţei într-o ţarã nu poate reveni unui anumit grup social, oricare ar fi importanţa pe care o au interesele celuilalt grup sau ale colectivitãţii în ansamblul sãu (vezi, mutatis mutandis, Hutten-Czapska, menţionatã mai sus, § 225, şi Radovici şi Stãnescu, menţionatã mai sus, § 88 in fine). Or, Curtea observã în speţã cã <>Legea nr. 17/1994 , pe care s-au întemeiat instanţele interne, nu numai cã a prelungit cu 5 ani contractele de închiriere ale vechilor chiriaşi, dar - aşa cum reiese din dreptul intern relevant - a şi menţinut în aceastã perioadã aceleaşi condiţii contractuale fixate prin <>Legea nr. 5/1973 , inclusiv baremul de calcul al chiriei, fãrã a ţine cont de inflaţia puternicã pe care o cunoştea ţara în perioada respectivã (vezi paragrafele 18 şi 19 de mai sus).
46. În fine, Curtea apreciazã cã, având în vedere circumstanţele speţei şi jurisprudenţa sa în materie, nu se poate considera cã intrarea în vigoare a <>OUG nr. 40/1999 a remediat situaţia reclamantei. Astfel, Curtea reaminteşte cã a statuat deja cã lacunele şi prevederile defectuoase ale <>OUG nr. 40/1999 în cazul proprietarilor care nu au trimis notificãri ocupanţilor apartamentelor lor în termenul prevãzut de <>OUG nr. 40/1999 din cauza litigiilor aflate pe rol împotriva acestora din urmã au avut ca efect impunerea unei sarcini disproporţionate pãrţilor interesate (Radovici şi Stãnescu, menţionatã mai sus, § 88).
47. În lumina celor de mai sus, Curtea apreciazã cã restricţiile suferite de reclamantã timp de mai mulţi ani în ceea ce priveşte folosinţa apartamentului sãu, şi în special imposibilitatea în care s-a aflat de a-i obliga pe ocupanţii acestuia sã îi plãteascã o chirie din cauza prevederilor defectuoase şi a lacunelor constatate în <>Legea nr. 17/1994 şi în <>OUG nr. 40/1999 , nu au menţinut un just echilibru între protecţia dreptului individului la respectarea bunurilor sale şi cerinţele interesului general.
Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie
48. Reclamanta se plânge de interpretarea eronatã a prevederilor legale aplicabile de cãtre instanţele interne, care a dezavantajat-o faţã de cealaltã parte din procedura internã, de motivarea insuficientã a hotãrârilor pronunţate şi de refuzul de a lua în considerare lipsa rãspunsului familiei C. la interogatoriu. Ea invocã dreptul sãu la un proces echitabil, protejat de art. 6 § 1 din Convenţie, a cãrui parte relevantã prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea (...) cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
49. Curtea reaminteşte cã revine în primul rând instanţelor interne sã interpreteze dreptul intern şi sã aprecieze probele administrate; în plus, dacã art. 6 § 1 obligã instanţele sã îşi motiveze deciziile, aceastã obligaţie nu poate fi înţeleasã ca şi cum ar necesita un rãspuns detaliat la fiecare argument (vezi GarcØ?a Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30.544/96, §§ 26 şi 28, CEDO 1999-I).
50. În speţã, Curtea constatã cã instanţele interne şi-au întemeiat corect hotãrârile pe motive ce nu pãreau sã fie arbitrare. În ceea ce priveşte refuzul familiei C. de a rãspunde la întrebãrile adresate de Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti, Curtea observã cã art. 225 din Codul de procedurã civilã invocat de reclamantã nu le impune instanţelor sesizate cu o cauzã sã tragã vreo concluzie din refuzul pãrţii de a rãspunde la un interogatoriu, ci doar le oferã aceastã posibilitate. În fine, Curtea observã cã nu s-a contestat faptul cã reclamanta a beneficiat de o procedurã contradictorie şi cã a putut sã îşi prezinte argumentele în apãrarea cauzei sale.
51. Rezultã cã aceastã parte a cererii trebuie respinsã din lipsã vãditã de temei, pentru aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
52. Conform art. 41 din Convenţie:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
53. Reclamanta nu a prezentat nicio cerere de reparaţie echitabilã în termenul acordat de Curte dupã comunicarea cererii.
54. Curtea reaminteşte cã ea nu acordã nicio sumã ca reparaţie echitabilã din moment ce pretenţiile exprimate în cifre şi documentele justificative necesare nu au fost trimise în termenul acordat în acest scop de art. 60 § 1 din Regulament, chiar şi în cazul în care partea reclamantã şi-ar fi precizat pretenţiile într-un stadiu anterior procedurii (Gourguenidze împotriva Georgiei, nr. 71.678/01, § 81, 17 octombrie 2006).
55. În speţã, Curtea observã cã, dupã ce a fost informatã în prealabil despre derularea procedurii dupã comunicarea cererii printr-o scrisoare din data de 14 octombrie 2004, reclamanta a fost invitatã printr-o scrisoare a grefierului din data de 7 februarie 2005, ce i-a fost retrimisã în copie la data de 24 mai 2005, sã trimitã eventualele sale cereri în baza art. 41 citat mai sus. În ciuda informaţiilor cuprinse în aceste scrisori, reclamanta nu a prezentat nicio cerere în temeiul art. 41 citat mai sus şi nici nu a fãcut trimitere la vreo cerere trimisã într-un stadiu anterior al procedurii (vezi, a contrario, Gourguenidze, menţionatã mai sus, § 82).
Prin urmare, nu este cazul sã i se acorde nicio sumã în temeiul art. 41 citat mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilã în rest;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea <>art. 1 din Protocolul nr. 1 . Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 7 februarie 2008, conform art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic, Santiago Quesada,
preşedinte grefier
_________________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
