Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 78.047/01)
Strasbourg
În Cauza Dragne şi alţii împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B. M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamnele M. Tsatsa-Nikolovska, A. Gyulumyan, R. Jaeger, M. E. Myjer, judecãtori, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 17 martie 2005,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 78.047/01) îndreptatã împotriva României, prin care 6 cetãţeni ai acestui stat, doamnele Filofteia Dragne, Smaranda Branescu, Smaranda Matei, Maria Neagoe şi Iulia Orban şi domnul Vasile Galbeneanu (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 8 decembrie 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de domnul B. Aurescu, agent al Guvernului, apoi de doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcţie.
3. La data de 24 octombrie 2003, Curtea (Secţia a II-a) a hotãrât sã comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 alin. 3, aceasta a hotãrât sã analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
4. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziţia secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cauzã a fost atribuitã Secţiei a III-a astfel remaniatã (art. 52 alin. 1).
5. La data de 10 decembrie 2004, Curtea a apreciat cã nu se impune admiterea cererii Guvernului de a analiza separat admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamanţii, fraţi şi surori, s-au nãscut respectiv în 1940, 1942, 1947, 1933, 1938 şi 1936 şi locuiesc la Piteşti (primii 2), la Voineşti, Câmpulung Muscel, Movileni, respectiv la Cãlimãneşti.
7. Prin Hotãrârea definitivã din 28 iunie 1995, Tribunalul Olt a admis acţiunea formulatã de reclamanţi împotriva Comisiei judeţene Olt pentru aplicarea <>Legii nr. 18/1991 (Comisia judeţeanã şi Legea nr. 18) şi a dispus reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra unui teren de 33,5 hectare, moştenit de la tatãl lor, aflat în intravilanul comunei Movileni.
8. Din cauza neexecutãrii acestei sentinţe, reclamanţii au chemat în judecatã Comisia localã Movileni pentru aplicarea Legii nr. 18 (Comisia) în faţa Tribunalului Olt pentru a fi obligatã la punerea lor în posesia terenului, aşa cum prevedea aceastã lege.
Prin Hotãrârea din 8 ianuarie 1996, instanţa le-a admis acţiunea şi, întemeindu-se pe Hotãrârea din 28 iunie 1995, a dispus ca respectiva comisie sã îi punã pe reclamanţi în posesie asupra terenului lor. Instanţa a respins cererea reclamanţilor de acordare de despãgubiri, pe motiv cã ar fi trebuit sã fie formulatã în faţa instanţelor de contencios administrativ, conform <>Legii nr. 29/1990 .
Aceastã hotãrâre a fost menţinutã printr-o decizie definitivã a Curţii de Apel Craiova, la data de 21 august 1996.
9. Ulterior, reclamanţii au introdus o acţiune pentru acordare de daune-interese în contradictoriu cu Comisia, pentru a obţine reparaţie pentru prejudiciul cauzat de imposibilitatea de a cultiva terenul în perioada 1996-1997.
10. Printr-o hotãrâre din 10 noiembrie 1997, rãmasã definitivã la data de 5 martie 1998, Tribunalul Olt a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat Comisia la plata sumei de 97.762.535 ROL cu titlu de daune-interese, precum şi la plata cheltuielilor de judecatã în valoare de 150.000 ROL.
11. Reclamanţii au solicitat executorului judecãtoresc sã îi asiste în vederea executãrii silite a hotãrârilor judecãtoreşti pronunţate în favoarea lor. Executorul le-a respins cererile şi i-a sfãtuit sã formuleze o nouã acţiune împotriva persoanelor responsabile de neexecutare.
12. În urma adreselor trimise de reclamanţi diferitelor autoritãţi, Avocatul Poporului i-a informat, la data de 8 noiembrie 2000, cã Comisia şi-a motivat refuzul de a executa hotãrârile prin faptul cã terenul atribuit de cãtre instanţe reclamanţilor nu corespundea menţiunilor din cartea funciarã şi cã, în orice caz, ea nu mai deţinea terenuri disponibile în intravilanul comunei pentru a executa respectivele hotãrâri.
13. Prin Hotãrârea din 26 mai 2003, Comisia judeţeanã a dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanţilor, în vederea executãrii Hotãrârii din 28 iunie 1995.
Cu toate acestea, prin Adresa din 10 septembrie 2003, Comisia i-a informat pe reclamanţi cã nu putea executa hotãrârea Comisiei judeţene şi nici Hotãrârea din 28 iunie 1995, deoarece nu mai deţinea terenuri disponibile în intravilanul comunei.
14. Din informaţiile furnizate de pãrţi reiese cã hotãrârile pronunţate de instanţe nu au fost încã executate.
II. Dreptul intern relevant
15. Reglementarea internã relevantã, şi anume extrasele din Codul civil şi din Codul de procedurã civilã, precum şi cele din <>Legea nr. 188/2000 privind executorii judecãtoreşti figureazã în Decizia Roman şi Hogea împotriva României (nr. 62.959/00, 31 august 2004).
Extrasele relevante din <>Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar şi din <>Legea nr. 169/1997 pentru modificarea <>Legii nr. 18/1991 sunt menţionate în Cauza Sabin Popescu împotriva României (nr. 48.102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 1 din Convenţie
16. Reclamanţii pretind cã neexecutarea de cãtre administraţie a hotãrârilor judecãtoreşti rãmase definitive, pronunţate în favoarea lor, le-a încãlcat dreptul de acces la instanţã, prevãzut la art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea (...) cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"
A. Asupra admisibilitãţii
17. Curtea reaminteşte încã de la început cã pretinsa încãlcare a dreptului de acces la instanţã constã într-o situaţie continuã ce nu va lua sfârşit decât la data la care hotãrârea judecãtoreascã rãmasã definitivã va fi executatã. Prin urmare, termenul de 6 luni prevãzut de art. 35 alin. 1 din Convenţie nu începe sã curgã decât de la data la care aceastã situaţie continuã va lua sfârşit (Sabin Popescu, citatã mai sus, § 50). Atât timp cât hotãrârile definitive rãmân neexecutate, în cauza de faţã nu se poate pune problema respectãrii termenului de 6 luni.
18. În plus, Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea aratã cã el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, acesta va fi declarat admisibil.
B. Asupra fondului
19. Guvernul afirmã cã executarea în naturã a hotãrârilor judecãtoreşti ce dispun punerea în posesie a reclamanţilor se loveşte de o imposibilitate obiectivã, având în vedere faptul cã nu existã terenuri disponibile pe teritoriul comunei Movileni care sã poatã fi atribuite reclamanţilor.
Guvernul considerã cã circumstanţele cauzei nu sunt comparabile cu situaţia din Cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei (nr. 41.510/98, 6 martie 2003), în care Curtea a concluzionat cã a avut loc încãlcarea art. 6 din Convenţie din cauza neexecutãrii unei hotãrâri judecãtoreşti care obliga autoritãţile fie sã îi acorde reclamantei un teren, fie sã îi acorde o sumã cu titlu de reparaţie. Guvernul reaminteşte cã hotãrârile neexecutate în prezenta cauzã nu au prevãzut soluţii alternative punerii în posesie, printre altele plata unei reparaţii, şi aratã cã o asemenea alternativã nici mãcar nu era prevãzutã de legea românã la data faptelor cauzei.
20. Fiind vorba despre o obligaţie ce necesitã intervenţia personalã a debitorului, reclamanţii ar fi trebuit sã cearã instanţei sã oblige Comisia la plata unor daune cominatorii sau a unei amenzi civile, pentru a o determina sã execute hotãrârea, sau, în caz de imposibilitate de executare, sã o oblige la plata unor daune-interese.
21. În orice caz, în opinia Guvernului, art. 6 alin. 1 din Convenţie nu prevede obligaţia statelor de a executa orice hotãrâre cu caracter civil, oricare ar fi ea şi oricare ar fi circumstanţele. Guvernul citeazã în acest sens opinia disidentã a doamnei Thomassen din Cauza Ruianu împotriva României (nr. 34.647/97, 17 iunie 2003).
22. În sfârşit, cu privire la Hotãrârea din 10 noiembrie 1997, Guvernul apreciazã cã reclamanţii ar fi trebuit sã cearã plata unor daune-interese prin intermediul executorului judecãtoresc.
23. Reclamanţii contestã argumentele Guvernului.
24. Curtea reaminteşte cã executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de la care instanţã ar emana, trebuie sã fie consideratã ca fãcând parte integrantã din "proces", în sensul art. 6 din Convenţie. Dreptul de acces la instanţã ar fi iluzoriu dacã ordinea juridicã internã a unui stat contractant ar permite ca o hotãrâre judecãtoreascã definitivã şi obligatorie sã rãmânã inoperantã în detrimentul uneia dintre pãrţi (Immobiliare Saffi împotriva Italiei [MC], nr. 22.774/93, § 63, CEDO 1999-V).
25. În cauza de faţã, reclamanţii au obţinut hotãrâri judecãtoreşti definitive care au dispus executarea de cãtre autoritãţi a unor acţiuni specifice. Nu s-a contestat faptul cã aceste hotãrâri nu au fost nici executate, nici anulate sau modificate în urma exercitãrii unei cãi de atac prevãzute de legea internã. Mai mult, motivele pe care administraţia le-ar fi putut invoca pentru a justifica o imposibilitate obiectivã de executare nu au fost aduse niciodatã la cunoştinţa reclamanţilor prin intermediul unei hotãrâri administrative formale (Sabin Popescu, citatã mai sus, § 72).
Adresa trimisã la data de 8 noiembrie 2000 de cãtre Avocatul Poporului nu putea acoperi lipsa unei asemenea hotãrâri administrative, având în vedere cã nici mãcar nu era vorba despre un act administrativ care sã emane de la autoritatea în cauzã, adicã de la Comisie.
Adresa trimisã la data de 10 septembrie 2003 de cãtre Comise nu satisface nici ea cerinţele descrise mai sus. Astfel, ea contravenea Hotãrârii Comisiei judeţene din 26 mai 2003, care confirmase încã o datã Hotãrârea din 28 iunie 1995. Or, aceastã adresã nu putea înlocui o hotãrâre administrativã formalã. În plus, Comisia nu avea puterea conferitã de o lege de a anula sau modifica, pe aceastã cale, drepturile conferite reclamanţilor.
26. Curtea admite, împreunã cu Guvernul, cã dreptul de acces la instanţã nu poate obliga un stat sã execute fiecare hotãrâre cu caracter civil, oricare ar fi ea şi oricare ar fi circumstanţele (Sanglier împotriva Franţei, nr. 50.342/99, § 39, 27 mai 2003). Cu toate acestea, Curtea observã cã autoritatea în cauzã face parte din administraţie, care constituie un element al statului de drept, interesul sãu identificându-se cu cel al unei bune administrãri a justiţiei. Or, dacã administraţia refuzã sau omite de a se conforma ori dacã întârzie sã o facã, garanţiile art. 6 din Convenţie de care a beneficiat justiţiabilul în faza judiciarã a procedurii îşi pierd întreaga raţiune de a fi (Hornsby împotriva Greciei, Hotãrârea din 19 martie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-II, p. 510-511, § 41).
27. În plus, este inoportun sã i se cearã unui individ care a obţinut o creanţã împotriva statului la capãtul unei proceduri judiciare sã se implice ulterior într-o procedurã de executare silitã pentru a obţine reparaţie (Metaxas împotriva Greciei, nr. 8.415/02, § 19, 27 mai 2004).
În orice caz, Curtea a afirmat deja cã acele cãi de recurs sugerate de Guvern, şi anume cererea de acordare de daune cominatorii, de amendã penalã sau de daune-interese, sunt mijloace indirecte de a obţine executarea hotãrârii definitive, nefiind aşadar capabile sã remedieze direct pretinsa încãlcare (Roman şi Hogea, citatã mai sus). Reclamanţii nu puteau aşadar sã fie obligaţi sã le foloseascã pentru a obţine executarea hotãrârilor judecãtoreşti pronunţate în cauzã.
Prin urmare, din partea reclamanţilor nu era necesar niciun demers în ceea ce priveşte executarea silitã a hotãrârilor definitive ce dispuneau punerea lor în posesie.
Din aceleaşi motive, Curtea nu împãrtãşeşte nici poziţia Guvernului conform cãreia reclamanţii ar fi trebuit sã cearã executarea silitã a hotãrârilor judecãtoreşti prin intermediul executorului judecãtoresc, în ceea ce priveşte plata daunelor-interese dispusã la data de 10 noiembrie 1997.
28. În lumina celor de mai sus, Curtea respinge argumentul Guvernului în ceea ce priveşte diferenţa dintre prezenta cauzã şi Cauza Jasiuniene, citatã mai sus. Ea reaminteşte cã în cele douã cauze obligaţia de a executa aparţinea administraţiei şi cã hotãrârile neexecutate sunt încã valabile şi cã nu au fost ulterior modificate sau anulate de cãtre autoritãţile competente (Jasiuniene, citatã mai sus, §§ 28 şi 30, şi paragrafele 24 şi 26 de mai sus).
29. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona cã, în prezenta cauzã, refuzând sã execute hotãrârile judecãtoreşti definitive ce dispuneau punerea în posesie a reclamanţilor şi plata de daune-interese în beneficiul acestora, autoritãţile naţionale i-au privat de accesul efectiv la instanţã.
30. Prin urmare, a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1
31. Reclamanţii susţin încãlcarea dreptului lor de proprietate din cauza neexecutãrii hotãrârilor definitive pronunţate în favoarea lor de cãtre instanţele interne. Ei invocã art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii
32. Curtea aratã cã acest capãt de cerere este legat de capãtul de cerere formulat în baza art. 6 alin. 1 din Convenţie şi trebuie, aşadar, declarat de asemenea admisibil.
B. Asupra fondului
33. Guvernul aratã cã hotãrârile judecãtoreşti respective nu au creat în patrimoniul reclamanţilor niciun drept de proprietate, nicio creanţã constituitã. În cel mai bun caz, ele sunt de naturã a crea în beneficiul reclamanţilor o "speranţã" de a-şi vedea reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului. Guvernul invocã hotãrârile Brumãrescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, § 70, CEDO 1999-VII) şi Pressos Compania Naviera S. A. şi alţii împotriva Belgiei (Hotãrârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 20-21, § 29).
În opinia Guvernului, Hotãrârea din 28 iunie 1995 nu le conferã reclamanţilor un drept de proprietate. Ea nu face altceva decât sã dispunã obligarea Comisiei la eliberarea unui titlu de proprietate pentru un teren de 33,5 hectare, al cãrui amplasament nu este stabilit de cãtre instanţã. În consecinţã, creanţa reclamanţilor are un caracter incert.
În ceea ce priveşte Hotãrârea din 10 noiembrie 1997, Guvernul reaminteşte cã reclamanţii ar fi trebuit sã recurgã la executarea sa silitã prin intermediul unui executor judecãtoresc.
34. În orice caz, atingerea adusã speranţei reclamanţilor de a li se reconstitui dreptul de proprietate, din cauza imposibilitãţii executãrii unei hotãrâri definitive, se justificã în lumina jurisprudenţei Curţii referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, ingerinţa este prevãzutã de Legea nr. 18, care îndeplineşte cerinţele de accesibilitate şi previzibilitate cerute de Convenţie.
35. Mai mult, Guvernul aratã cã nu mai existã teren disponibil în perimetrul comunei Movileni pentru a pune reclamanţii în posesie. În aceste condiţii, aceştia ar fi trebuit sã formuleze o nouã acţiune împotriva comisiei locale a comunei vecine.
În plus, în opinia Guvernului, reclamanţii au respins propunerile Comisiei de acordare de despãgubiri.
Pentru aceste motive, Guvernul considerã cã ingerinţa în drepturile reclamanţilor a fost proporţionalã din punctul de vedere al interesului general (Sporrong şi Lţnnroth împotriva Suediei, Hotãrârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 26, § 69).
36. Curtea reaminteşte cã un reclamant nu poate pretinde o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în mãsura în care hotãrârile pe care acesta le incrimineazã se referã la "bunurile" sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunurile actuale", cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în virtutea cãrora reclamantul poate pretinde cã are cel puţin o "speranţã legitimã" de a obţine exercitarea efectivã a unui drept de proprietate (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, 28 septembrie 2004). Curtea a afirmat deja cã o creanţã poate fi consideratã ca "valoare patrimonialã" dacã are o bazã suficientã în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmatã printr-o jurisprudenţã bine stabilitã a instanţelor (Kopecky, citatã mai sus, § 48). Mai mult, Curtea a apreciat cã întrebarea dacã, în contextul procedurii incriminate, reclamantul putea pretinde o "speranţã legitimã" de a obţine exercitarea efectivã a dreptului asupra bunului sãu (Kopecky, citatã mai sus, § 42) poate avea o anumitã pertinenţã în aceastã privinţã.
37. Or, în cauza de faţã, instanţele au dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra unui teren de 33,5 hectare (Hotãrârea din 28 iunie 1995) şi apoi au obligat Comisia sã punã reclamanţii în posesie asupra terenului respectiv, aşa cum prevede Legea nr. 18 (Hotãrârea din 8 ianuarie 1996). Legislaţia naţionalã reglementeazã procedura prin care Comisia îi pune pe cei interesaţi în posesie asupra terenurilor respective şi emite titlurile de proprietate aferente. Rezultã cã, în cauzã, cele douã hotãrâri judecãtoreşti au creat, în cazul reclamanţilor, speranţa legitimã de a fi efectiv puşi în posesie asupra terenului lor şi cã astfel "creanţa" lor este suficient de bine stabilitã încât sã constituie o "valoare patrimonialã" care atrage dupã sine aplicarea garanţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1.
38. Ca atare, reclamanţii au "un bun" în sensul art. 1 menţionat mai sus.
39. Curtea observã cã nu se contestã faptul cã în cauzã a avut loc o ingerinţã în dreptul de proprietate al reclamanţilor. Ea reaminteşte cã, refuzând sã execute hotãrârile definitive, autoritãţile naţionale i-au privat pe reclamanţi de exercitarea dreptului lor de proprietate asupra terenului fãrã a le da vreo justificare pentru aceastã ingerinţã (Sabin Popescu, citatã mai sus, § 81, şi paragraful 25 de mai sus). În aceste condiţii, dat fiind faptul cã reclamanţii nu au fost informaţi într-un mod care sã satisfacã cerinţele Convenţiei despre aceastã imposibilitate de executare, Curtea nu poate admite argumentul Guvernului conform cãruia, dupã ce au luat la cunoştinţã despre faptul cã respectiva comisie din Movileni nu mai deţinea terenuri disponibile, reclamanţii ar fi trebuit sã introducã o acţiune împotriva comisiei locale a comunei vecine.
40. În sfârşit, Curtea constatã cã Guvernul nu şi-a detaliat afirmaţiile în ceea ce priveşte o eventualã propunere de reparaţie din partea Comisiei, care ar fi fost respinsã de reclamanţi.
41. Prin urmare, Guvernul nu a oferit nicio justificare valabilã pentru ingerinţa cauzatã de neexecutarea hotãrârilor judecãtoreşti pronunţate în speţã; ea a fost aşadar arbitrarã şi a încãlcat principiul legalitãţii. O asemenea concluzie face inutilã verificarea menţinerii unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunitãţii şi imperativele apãrãrii drepturilor individuale ale reclamanţilor (Metaxas, citatã mai sus, § 31).
42. În ceea ce priveşte plata daunelor-interese stabilite prin Hotãrârea din 10 noiembrie 1997, Curtea reaminteşte cã nici ea nu este de acord cu argumentul Guvernului, conform cãruia reclamanţii ar fi trebuit sã cearã executarea silitã prin intermediul unui executor judecãtoresc (paragraful 22 de mai sus).
Aceastã sumã, deşi stabilitã în mod definitiv de cãtre instanţe, nu a fost încã plãtitã reclamanţilor.
43. Prin urmare, în lumina celor de mai sus, Curtea apreciazã cã în cauzã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
44. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
45. Reclamanţii solicitã în primul rând punerea în posesie asupra terenului de 33,5 hectare, aşa cum au dispus hotãrârile definitive pronunţate în cauzã.
De asemenea, ei cer plata daunelor-interese reactualizate, dispuse prin Hotãrârea din 10 noiembrie 1997, evaluate la 4.756.098.400 ROL, pentru prejudiciul material şi moral pe care l-au suferit.
46. Bazându-se pe concluziile unei expertize efectuate în cauzã, Guvernul considerã cã valoarea realã a daunelor-interese, reactualizate ţinând seama de inflaţie, este de 481.871.535 ROL. În baza aceleiaşi expertize, Guvernul apreciazã cã valoarea de piaţã a terenului este de 234.500.000 ROL. În fine, acesta subliniazã cã autoritãţile îşi continuã demersurile pentru a gãsi o soluţie pentru punerea reclamanţilor în posesie asupra terenului.
47. Curtea apreciazã cã aplicarea art. 41 din Convenţie în aceastã privinţã nu se aflã în stare de judecatã, astfel cã ea trebuie amânatã ţinând seama şi de eventualitatea unui acord între statul pârât şi reclamanţi (art. 75 alin. 1 şi 4 din Regulamentul Curţii).
B. Cheltuieli de judecatã
48. Reclamanţii solicitã, de asemenea, 810.825 ROL cu titlu de cheltuieli de judecatã suportate în faţa instanţelor interne, reprezentând reactualizarea, ţinând cont de inflaţie, a sumei de 150.000 ROL acordate cu acest titlu prin Hotãrârea din 10 noiembrie 1997. Ei nu solicitã restituirea cheltuielilor de judecatã în faţa Curţii.
49. Guvernul nu se opune ca suma de 150.000 ROL, reactualizatã, sã li se plãteascã reclamanţilor cu acest titlu.
50. Ţinând seama de elementele de care dispune şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea apreciazã ca rezonabilã suma de 20 EUR cu titlu de cheltuieli de judecatã suportate deja în procedura naţionalã şi o acordã reclamanţilor.
C. Dobânzi moratorii
51. Curtea considerã adecvat ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de preţ marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA
1. declarã, în unanimitate, cererea admisibilã;
2. hotãrãşte, cu şase voturi la unu, cã a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotãrãşte, cu şase voturi la unu, cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;
4. hotãrãşte, în unanimitate, cã problema aplicãrii art. 41 din Convenţie nu se aflã în stare de judecatã în ceea ce priveşte stabilirea reparaţiei pentru încãlcãrile constatate în cauzã;
prin urmare,
a) o rezervã în întregime;
b) invitã Guvernul şi reclamanţii sã-i transmitã în scris, în termen de cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, observaţiile lor asupra acestei chestiuni şi, în special, sã-i aducã la cunoştinţã orice acord la care au ajuns;
c) rezervã procedura ulterioarã şi deleagã preşedintelui camerei sarcina de a o stabili, în caz de nevoie;
5. hotãrãşte, în unanimitate,
a) cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamanţilor, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 20 EUR (douãzeci euro) cu titlu de cheltuieli de judecatã suportate în faţa instanţelor interne, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
b) cã, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceastã sumã va fi majoratã cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de preţ marginal a Bãncii Centrale Europene, valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu trei puncte procentuale.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 7 aprilie 2005, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Preşedinte,
Bo'9atjan M. Zupancic
Grefier,
Vincent Berger
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
