Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
din 6 decembrie 2007, definitivã la 6 martie 2008,
(Cererea nr. 22.088/04)
În Cauza Bragadireanu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnul B.M. Zupancic, preşedinte, domnul C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnul E. Myjer, domnul David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, doamna I. Berro-Lefevre, judecãtori, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 15 noiembrie 2007,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 22.088/04) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Alexandru Bragadireanu (reclamantul) a sesizat Curtea la data de 25 mai 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţã judiciarã, a fost reprezentat de domnul A. Grigoriu, avocat exercitând profesia în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sãu, doamna B. Ramaşcanu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a invocat, în special, cã menţinerea sa în detenţie, pe fondul gravelor sale probleme de sãnãtate, şi faţã de calitatea îngrijirilor medicale primite în închisoare, a încãlcat art. 3 din Convenţie. De asemenea, el s-a plâns, în temeiul art. 6 din Convenţie, cã procedura penalã desfãşuratã împotriva sa a fost injustã şi a avut o duratã prea lungã.
4. La data de 4 iulie 2006, Curtea a hotãrât sã comunice Guvernului plângerea de mai sus şi sã acorde prioritate oficialã cererii, în baza Regulii 41 din Regulamentul Curţii. În temeiul prevederilor art. 29 § 3 din Convenţie, Curtea a decis sã analizeze în acelaşi timp fondul şi admisibilitatea cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a nãscut în anul 1954 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Procedura penalã împotriva reclamantului
6. La data de 9 iunie 1993, reclamantul a fost reţinut timp de 5 zile sub acuzaţia cã şi-a ucis concubina. La data de 14 iunie 1993, procurorul de la Parchetul de pe lângã Tribunalul Giurgiu a dispus cercetarea reclamantului în stare de arest preventiv.
1. Analiza fondului de cãtre instanţele interne
7. La data de 22 octombrie 1993, procurorul de la Parchetul de pe lângã Tribunalul Giurgiu l-a trimis în judecatã pe reclamant pentru sãvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, prevãzutã de art. 176 lit. a) din Codul penal.
8. La datele de 4 aprilie, 10 octombrie, 28 noiembrie 1994, 9 ianuarie, 13 februarie şi 15 mai 1995, în prezenţa reclamantului şi a lui D.U., avocatul sãu ales, Tribunalul Judeţean Giurgiu a audiat diferiţi martori. La data de 10 octombrie 1994, reclamantul a fost şi el audiat. La data de 15 mai 1995, Tribunalul Judeţean Giurgiu a ascultat concluziile formulate de procuror, de partea civilã şi de D.U. Ulterior, reclamantului i s-a dat dreptul la ultimul cuvânt.
9. Prin Sentinţa din 29 mai 1995, Tribunalul Judeţean Giurgiu l-a gãsit pe reclamant vinovat de sãvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav şi l-a condamnat la 20 de ani de închisoare. Instanţa şi-a întemeiat sentinţa pe depoziţiile martorilor, pe declaraţiile şi comportamentul reclamantului şi pe rapoartele medicale referitoare la moartea victimei. La data de 16 februarie 1996, sentinţa a fost confirmatã, în urma apelului reclamantului, de cãtre Curtea de Apel Bucureşti, care a analizat dovezile prezentate de reclamant şi de I.C., avocatul acestuia.
10. Reclamantul a formulat recurs în faţa Curţii Supreme de Justiţie, afirmând cã nu comisese crima şi cã, prin urmare, probele au fost greşit interpretate de instanţe.
2. Evoluţia stãrii de sãnãtate a reclamantului în timpul procedurii penale
11. Reclamantul a fost trimis la spitalul penitenciar în perioadele 4 august-5 octombrie 1995, 4 aprilie-25 aprilie 1996 şi, din nou, între 8 şi 22 august 1996. Acolo el a fost supus mai multor intervenţii chirurgicale. În anul 1996, a fost diagnosticat cu tumoare perianalã, dar a refuzat o nouã operaţie.
Din cauza unei probleme severe la ochi, doctorii care l-au examinat pe reclamant au recomandat eliberarea lui.
12. În timpul procesului în faţa Curţii Supreme de Justiţie, sãnãtatea reclamantului s-a deteriorat în mod constant. Prin urmare, el a lipsit de la aproape toate şedinţele de judecatã ţinute în cauzã, însã afirmã cã ar fi solicitat în mod repetat suspendarea procesului din cauza bolii sale.
13. Din încheierile de şedinţã reiese cã reclamantul a fost reprezentat fie de un avocat din oficiu, fie de un avocat ales, la majoritatea şedinţelor de judecatã.
14. La data de 17 februarie 1997, dupã ce l-au examinat pe reclamant şi au consemnat, în mod special, cã acesta a pierdut 20 kg în 6 luni, doctorii de la penitenciar au recomandat ca reclamantul sã fie supus unei expertize de cãtre Institutul de Medicinã Legalã. La data de 10 martie 1997, aceiaşi doctori au recomandat eliberarea reclamantului.
15. Acesta a fost internat din nou în perioada 8 ianuarie-30 mai 1997. În luna martie 2007, a fost transferat sub escortã la Spitalul Public Bagdasar din Bucureşti, unde a suferit o colostomie. El susţine cã a fost legat cu cãtuşe de pat.
16. La data de 23 aprilie 1997, doctorii au recomandat punerea lui în libertate din cauza stãrii grave de sãnãtate.
17. La data de 15 mai 1997, Institutul de Medicinã Legalã a concluzionat cã reclamantul a trebuit sã urmeze un tratament de 3 luni, care l-a împiedicat sã participe la proces.
3. Suspendarea procesului
18. La data de 27 mai 1997, Curtea Supremã de Justiţie a suspendat procesul din cauza stãrii de sãnãtate a reclamantului, astfel cum a fost prezentatã de raportul Institutului de Medicinã Legalã, adus ca probã în proces. De asemenea, ea a dispus punerea în libertate a reclamantului, care a avut loc la data de 30 mai 1997.
19. Curtea Supremã de Justiţie a solicitat periodic raportul de expertizã asupra stãrii de sãnãtate a reclamantului, pentru a vedea dacã motivele de suspendare a procesului mai persistau.
20. Dupã eliberare, reclamantul a continuat sã fie tratat pentru afecţiunea sa. La data de 15 ianuarie 1998, Institutul de Medicinã Legalã a certificat faptul cã era necesar încã un tratament de 6 luni şi cã, în acest timp, reclamantul nu putea participa la proces.
21. La data de 10 martie 1999, instanţa a ţinut o şedinţã de judecatã şi a constatat cã raportul medical nu fusese trimis încã. A stabilit urmãtorul termen pentru data de 2 iunie 1999.
22. La data de 12 martie 1999, Institutul de Medicinã Legalã a informat Curtea Supremã de Justiţie cã reclamantul este capabil sã participe la proces.
23. La data de 2 iunie 1999, instanţa a luat notã de raportul medical, însã a observat câteva vicii de formã şi l-a restituit Institutului de Medicinã Legalã. A stabilit urmãtorul termen pentru data de 13 octombrie 1999.
4. Trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond
24. La data de 13 octombrie 1999, în prezenţa avocatului ales al reclamantului, Curtea Supremã de Justiţie a constatat cã nici procurorul, nici instanţele inferioare nu dispuseserã evaluarea psihiatricã a reclamantului, impusã de lege pentru orice persoanã urmãritã pentru infracţiunea de omor deosebit de grav.
25. Prin urmare, în decizia rãmasã definitivã din 25 octombrie 1999, Curtea Supremã de Justiţie a casat hotãrârile anterioare pronunţate în cauzã şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Judeţean Giurgiu, dispunând evaluarea psihiatricã a reclamantului.
5. Reexaminarea cauzei
26. La data de 10 martie 2000, dosarul a fost trimis la Tribunalul Judeţean Giurgiu, care a ţinut prima şedinţã la data de 10 aprilie 2000, apoi alte câteva, reclamantul fiind absent din cauza problemelor sale de sãnãtate. Cu toate acestea, el a fost reprezentat în proces în principal de cãtre D.U., un avocat ales de el.
27. Probele aflate la dosar arãtau cã la data de 31 mai 2000 el a fost externat din spital.
28. La data de 20 noiembrie 2000, Tribunalul Judeţean Giurgiu a trimis cauza înapoi la procuror pentru a dispune expertiza psihiatricã.
29. Apelul procurorului împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia rãmasã definitivã din data de 1 martie 2001, care prevedea ca Tribunalul Judeţean Giurgiu sã dispunã chiar el expertizarea reclamantului, conform Deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 25 octombrie 1999.
30. La data de 23 aprilie 2001, cauza a fost repusã pe rolul Tribunalului Judeţean Giurgiu.
31. În faţa Tribunalului Judeţean Giurgiu au avut loc circa 20 de şedinţe de judecatã, cauza fiind amânatã în mod repetat din cauza lipsei rapoartelor de expertizã sau din cauza citãrii incorecte a pãrţilor. Se pare cã reclamantul nu s-a prezentat la niciuna dintre aceste şedinţe, însã a fost reprezentat la cele mai multe dintre ele de cãtre D.U., apãrãtorul sãu ales.
32. La data de 15 iunie 2001, reclamantul a fost internat pentru o altã operaţie.
33. La data de 14 septembrie 2001, Institutul de Medicinã Legalã a apreciat cã reclamantul a necesitat un tratament medical de 4 luni, ce nu ar fi putut fi administrat în închisoare. Cu toate acestea, la data de 29 octombrie 2001, la cererea Tribunalului Judeţean Giurgiu, el a constatat cã reclamantul era capabil sã participe la proces.
34. La data de 5 noiembrie 2001, reclamantul s-a prezentat în faţa comisiei medicale pentru examinarea sa psihiatricã.
35. La data de 27 martie 2002, raportul de expertizã psihiatricã a fost prezentat ca probã în proces. Acesta confirma faptul cã, din punct de vedere mintal, reclamantul avusese discernãmânt la data uciderii victimei. Tribunalul Judeţean Giurgiu a ascultat concluziile formulate de avocatul reclamantului şi de procuror la data de 20 mai 2002 şi a pronunţat sentinţa la data de 10 iunie 2002. Din cauza absenţelor repetate ale reclamantului, datorate stãrii sale de sãnãtate, Tribunalul Judeţean Giurgiu nu l-a putut audia personal.
36. Instanţa a reexaminat probele aflate la dosar şi şi-a întemeiat hotãrârea pe coroborarea depoziţiilor martorilor administrate de anchetatori şi de instanţe cu rapoartele de expertizã referitoare la decesul victimei şi cu comportamentul reclamantului faţã de concubina sa, faţã de fostele sale soţii (martore în proces) şi din timpul urmãririi penale şi al procesului în faţa instanţei - inclusiv pe evaluarea rãspunsurilor pe care le-a dat în timpul unui test cu poligraful pe care a fost de acord sã-l dea la data de 12 iunie 1993 şi în cadrul cãruia nu a fost asistat de avocat -, precum şi pe evaluarea psihiatricã a reclamantului. Tribunalul Judeţean Giurgiu l-a gãsit vinovat de sãvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav şi l-a condamnat la 20 de ani de închisoare.
37. Reclamantul, prin avocat, a formulat apel împotriva acestei sentinţe, contestând interpretarea de fapt şi de drept fãcutã de Tribunalul Judeţean Giurgiu. El şi-a susţinut nevinovãţia şi, în subsidiar, a solicitat instanţei sã îi reducã pedeapsa. Apelul i-a fost respins ca tardiv prin Decizia din 13 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti.
38. Cu toate acestea, la data de 28 februarie 2003, Curtea Supremã de Justiţie, la cererea reclamantului, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti pentru o reanalizare a apelului. Ea a considerat cã reclamantul respectase termenul legal de introducere a apelului.
39. Reclamantul nu s-a prezentat la niciuna dintre cele 4 şedinţe de judecatã în faţa Curţii de Apel Bucureşti. I.C., reprezentantul sãu ales, s-a prezentat la una dintre aceste şedinţe. Instanţa a observat cã atât reclamantul, cât şi avocatul sãu au susţinut cã starea lor de sãnãtate nu le-a permis sã se prezinte la şedinţele de judecatã. Totuşi, Curtea de Apel Bucureşti a constatat cã reclamantul nu era internat în spital la momentul respectiv şi cã avocatul sãu nu şi-a asigurat substituirea, deşi instanţa i-a solicitat acest lucru, conform legii.
40. La data de 29 mai 2003, Curtea de Apel Bucureşti a desemnat din oficiu un reprezentant pentru reclamant. În aceeaşi zi, ea a analizat şi a respins apelul, reclamantul nefiind prezent la şedinţa de judecatã. Ea a constatat cã probele confirmau vinovãţia reclamantului şi cã, în circumstanţele speţei, pedeapsa aplicatã de Tribunalul Judeţean Giurgiu era justificatã. Avocatul desemnat din oficiu a pledat pentru nevinovãţia reclamantului şi, în subsidiar, a solicitat instanţei sã reducã pedeapsa aplicatã.
41. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii la Curtea Supremã de Justiţie, contestând, la fel ca mai înainte, interpretarea de fapt şi de drept a instanţelor inferioare. Reclamantul nu s-a prezentat la niciunul dintre cele 3 termene de judecatã acordate pe fondul cauzei. La primul termen s-a prezentat asistentul sãu personal (vezi paragraful 42 de mai jos), care a informat Curtea despre starea precarã de sãnãtate a reclamantului şi a solicitat o amânare pentru a-i permite reclamantului sã numeascã un reprezentant. Instanţa a amânat procesul şi a numit un avocat pentru reclamant. Înainte de urmãtorul termen, I.C., apãrãtorul reclamantului care îl reprezentase în apelul de mai sus, a fãcut o cerere scrisã pentru o altã amânare, pe motiv cã nu a avut timp sã studieze întregul dosar. În prezenţa avocatului din oficiu şi a procurorului, instanţa a admis cererea. Cu toate acestea, I.C. nu s-a prezentat la ultimul termen din data de 12 februarie 2004. Avocatul din oficiu a participat în numele reclamantului. Prin decizia rãmasã definitivã din aceeaşi zi, dupã reevaluarea probelor aflate la dosar, Curtea Supremã de Justiţie a confirmat sentinţa.
B. Detenţia reclamantului
42. La data de 28 august 2003, reclamantul a fost examinat de o comisie de doctori de la Comisia pentru Protecţia Persoanelor cu Handicap. Ei au stabilit cã starea sa de sãnãtate era caracterizatã printr-o deficienţã funcţionalã severã care îi dãdea dreptul la un asistent personal.
1. Expertiza reclamantului în vederea amânãrii sau întreruperii executãrii pedepsei
43. La data de 19 februarie 2004, reclamantul a depus o cerere pentru amânarea executãrii sentinţei din motive medicale. Mai târziu, el a reformulat-o, solicitând întreruperea executãrii sentinţei.
44. La data de 1 martie 2004, reclamantul a fost deferit Institutului de Medicinã Legalã în vederea exprimãrii unei opinii asupra chestiunii dacã era sau nu capabil sã execute pedeapsa.
45. Doctorii de la Institutul de Medicinã Legalã l-au reexaminat pe reclamant şi au constatat cã stadiul bolii sale permitea continuarea detenţiei sale şi cã tratamentul sãu medical putea fi continuat în spitalele penitenciare:
"Patologia ... este severã, cu evoluţie imprevizibilã, posibil cãtre o prognozã fatalã ce ar putea avea loc indiferent dacã [reclamantul] se aflã în închisoare sau este eliberat."
Doctorii au trimis raportul la data de 30 septembrie 2004.
46. Pe baza acestei probe, cererea de întrerupere a reclamantului a fost respinsã la data de 18 octombrie 2004 de cãtre Tribunalul Judeţean Giurgiu. Decizia a fost confirmatã de Curtea de Apel Bucureşti la data de 22 noiembrie 2004. Reclamantul nu a formulat recurs şi, astfel, aceastã decizie a rãmas definitivã.
47. La data de 24 octombrie 2006, Institutul de Medicinã Legalã a declanşat o nouã expertizã a reclamantului pentru a evalua posibilitatea de a întrerupe executarea pedepsei. Totuşi, la data de 30 august 2006, reclamantul a refuzat sã continue aceastã examinare, deoarece a considerat cã nu-i va aduce niciun beneficiu.
2. Îngrijirile medicale şi condiţiile din închisoare
48. La data de 10 martie 2004, reclamantul a fost încarcerat pentru a executa restul pedepsei. El susţine cã a fost pus într-o celulã cu 30 de paturi dispuse pe 3 niveluri, prevãzute cu saltele foarte deteriorate, cu 2 deţinuţi în fiecare pat, douã toalete şi niciun duş sau apã caldã în camerã. Din cauza stãrii sale de sãnãtate (deoarece avea un anus artificial, îi era imposibil sã îşi controleze intestinele), el a cerut sã fie transferat într-o celulã cu un singur pat, însã aceastã cerere a fost respinsã pe motiv cã în penitenciarul respectiv nu existau astfel de celule, cu excepţia celulelor de izolare.
49. Conform afirmaţiilor reclamantului, el a solicitat în mod repetat sã fie examinat de un doctor, însã fãrã niciun rezultat. El susţine cã medicamentele pentru tratamentul sãu nu i-au fost oferite de autoritãţi din lipsã de fonduri şi cã familia sa a fost nevoitã sã i le trimitã.
50. Guvernul a transmis fişa medicalã a reclamantului împreunã cu o adresã de la Administraţia Penitenciarelor din data de 26 septembrie 2006, ce prezenta detaliat îngrijirile medicale pe care reclamantul le-a primit în închisoare.
51. Se pare cã, în perioada 10-22 martie 2004, el a fost internat la Spitalul Penitenciar Jilava, unde a fost examinat de doctorii penitenciarului. El a fost supus unor teste de laborator şi unei evaluãri oncologice în spitale publice.
52. Ulterior, a fost examinat periodic de doctorii penitenciarului şi adesea a fost trimis la specialişti pentru control.
53. În perioada 8 mai-22 iulie 2004, reclamantul a fost internat din nou la Spitalul Penitenciar Jilava. Au fost efectuate analize de laborator şi a fost trimis şi la spitalul public pentru mai multe examene amãnunţite.
54. A fost internat din nou la Spitalul Penitenciar Jilava în perioada 8-28 august 2004. La data de 18 august 2004, doctorii au efectuat o scanare abdominalã cu ultrasunete şi au recomandat controale periodice la 3 luni.
55. La data de 6 august 2004, reclamantul a primit de la familia sa 30 de tuburi de Pentoxifilin.
56. Supravegherea sa medicalã a continuat pe toatã durata anilor 2004, 2005 şi 2006. A fost supus unor verificãri oftalmologice, a fost vãzut de doctori specialişti cel puţin o datã la douã luni şi a primit în fiecare lunã medicamentele prescrise prin intermediul farmaciilor penitenciare.
57. La data de 28 iunie 2005, reclamantul a informat autoritãţile cã refuzã sã fie examinat în Spitalul Penitenciar Jilava, având în vedere plângerea sa penalã de rele tratamente fãcutã împotriva doctorilor de la penitenciar (vezi paragrafele 61 şi 62 de mai jos).
58. A fost internat din nou la Spitalul Penitenciar Jilava în perioada 23-31 august 2006.
59. Se pare cã reclamantul a primit medicamente de la farmaciile penitenciare conform prescripţiilor doctorilor care l-au examinat.
60. Între perioadele de internare, reclamantul a fost deţinut în penitenciarele Rahova şi Giurgiu.
3. Plângerile referitoare la condiţiile din închisoare şi îngrijirile medicale
61. La data de 4 iunie 2004, reclamantul a depus o plângere penalã împotriva doctorilor de la penitenciar care l-au operat în perioada detenţiei. El i-a acuzat de vãtãmare intenţionatã şi incompetenţã profesionalã în timpul intervenţiei chirurgicale. La data de 1 aprilie 2005, Parchetul Militar Bucureşti a respins plângerea ca tardivã. Reclamantul a fãcut plângere împotriva acestei decizii. În adresa sa cãtre Parchet, el a invocat faptul cã a fost "transportat şi ţinut în Spitalul Bagdasar - Arseni sub escortã". Plângerea penalã a fost reexaminatã şi respinsã din nou, la data de 28 iulie 2005, de procurorul de la Parchetul Militar Bucureşti. Prin Decizia din 18 aprilie 2006, Tribunalul Militar Bucureşti a confirmat decizia procurorului, cu motivarea cã acuzaţia împotriva doctorilor de la penitenciar era neîntemeiatã şi cã, în orice caz, din cauza timpului trecut de la operaţii şi pânã la depunerea plângerii penale, rãspunderea pentru oricare dintre infracţiunile din plângere se prescrisese.
62. La data de 3 august 2005, reclamantul a depus o plângere la Tribunalul Bucureşti în baza Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate. El a considerat cã dreptul sãu la informare, la protecţia sãnãtãţii sale şi la un mediu sãnãtos i-a fost încãlcat în închisoare. Mai mult, el a afirmat cã, în închisoare, condiţiile de detenţie au ajuns la nivel de torturã. Prin urmare, el a argumentat cã, în ciuda stãrii sale grave de sãnãtate, autoritãţile închisorii au refuzat sã-l punã într-o celulã singur. De asemenea, el susţine cã nu a avut acces la fişele sale medicale şi la dosarul penal.
63. Prin Decizia din 17 octombrie 2005, judecãtoria i-a respins acţiunea. Acesta a considerat cã lipsa de calitate a îngrijirilor medicale nu intra sub incidenţa ordonanţei invocate; reclamantul ar fi trebuit sã introducã o acţiune în rãspundere civilã împotriva doctorilor. În orice caz, probele au arãtat cã reclamantul a primit îngrijiri medicale adecvate, a fost vãzut şi examinat de diferiţi doctori, i s-au oferit îngrijirile posttratament ce îi fuseserã prescrise.
64. Instanţa a respins ca neîntemeiatã afirmaţia reclamantului privind lipsa de acces la fişa sa medicalã. Ea a observat cã fişa respectivã fusese adusã ca probã la proces, atât reclamantul, cât şi reprezentantul sãu având astfel acces la ea.
65. În cele din urmã, judecãtoria a reamintit cã ordonanţa de urgenţã nu a impus o obligaţie pentru autoritãţile închisorii de a asigura accesul reclamantului la dosarul sãu penal. Ea a reamintit cã reclamantul avea dreptul sã desemneze un reprezentant pentru a-l studia.
66. Apelul reclamantului a fost, de asemenea, respins de Tribunalul Bucureşti, prin Decizia definitivã din 5 decembrie 2005. Tribunalul a observat cã penitenciarul a refuzat sã îl mute pe reclamant într-o celulã individualã pe motiv cã va fi transferat în curând într-o secţie nouã, într-o camerã ce va fi mai potrivitã pentru necesitãţile sale medicale. Se pare cã instanţa a apreciat cã afirmaţiile reclamantului referitoare la influenţa negativã asupra sãnãtãţii sale a condiţiilor de detenţie erau neîntemeiate. De asemenea, instanţa a reamintit cã era datoria autoritãţilor închisorii sã îi asigure un asistent personal.
67. Prin Adresa din 16 decembrie 2005, Comisia pentru Protecţia Persoanelor cu Handicap l-a informat pe reclamant cã, atât timp cât se afla în închisoare, el nu avea dreptul la nicio alocaţie specialã pentru nevoile sale personale sau pentru angajarea unui asistent personal, deoarece era obligaţia penitenciarului sã îi asigure îngrijiri.
68. Actualmente, reclamantul se aflã încã în închisoare. Se pare cã nu a fost transferat într-o celulã individualã.
II. Dreptul intern pertinent
69. Prevederea relevantã din Codul de procedurã penalã reglementând evaluarea psihiatricã a unei persoane acuzate de o infracţiune este urmãtoarea:
ARTICOLUL 117
Expertiza obligatorie
"Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav...".
70. Codul de procedurã penalã prevede cã viciile de formã din procedurã, cum ar fi neaudierea în persoanã a acuzatului de cãtre instanţe, constituie o încãlcare a drepturilor de apãrare, ceea ce va duce la nulitatea hotãrârii pronunţate. Prevederile relevante din dreptul şi practica interne sunt descrise detaliat în Cauza Ilişescu şi Chiforec împotriva României (nr. 77.364/01, §§ 18-19, 1 decembrie 2005).
71. Partea relevantã din <>Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat este urmãtoarea:
ARTICOLUL 38
"Avocatul este dator sã studieze temeinic cauzele..., sã se prezinte la fiecare termen...".
72. Partea relevantã din statutul profesiei de avocat este urmãtoarea:
ARTICOLUL 221
"(2) În cazul în care avocatul este împiedicat sã îndeplineascã serviciul profesional, îşi va asigura substituirea...".
III. Prevederile relevante ale Consiliului Europei referitoare la condiţiile de detenţie
73. Extras din cel de al 11-lea Raport general al Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) [CPT/Inf (2001) 16]:
"29. În anumite ţãri vizitate de CPT, mai ales în Europa Centralã şi de Est, cazarea deţinuţilor se face deseori în dormitoare de mare capacitate care conţin toate sau cele mai multe dintre facilitãţile utilizate zilnic de prizonieri, cum ar fi: spaţiul de dormit, spaţiul de zi şi utilitãţile sanitare. CPT obiecteazã în privinţa principiului pe care se bazeazã aceste modalitãţi de locuire în închisorile închise, iar aceste obiecţii sunt şi mai puternice atunci când, aşa cum este cazul în mod frecvent, în dormitoarele respective sunt ţinuţi deţinuţi în spaţii extrem de înghesuite şi insalubre. Fãrã îndoialã cã diferiţi factori, inclusiv cei de ordin cultural, fac sã fie de preferat, în anumite ţãri, locurile de detenţie colective în locul celulelor individuale. Totuşi, sunt puţine lucruri de spus în favoarea şi multe de spus în defavoarea sistemului în care zeci de deţinuţi locuiesc şi dorm împreunã în acelaşi dormitor."
74. Standardele CPT (Secţiuni "fundamentale" ale rapoartelor generale anuale ale CPT):
"50. CPT ar dori sã adauge cã este deosebit de preocupat atunci când constatã o combinaţie între suprapopulare, activitãţi cu regim precar şi acces neadecvat la utilitãţi sanitare în aceeaşi instituţie. Efectul cumulat al acestor condiţii se poate dovedi a fi extrem de dãunãtor prizonierilor...
[Prizonierii incapabili sã continue detenţia]
70. Exemple tipice de astfel de prizonieri sunt cei supuşi unor prognoze fatale pe termen scurt, care suferã de o boalã gravã ce nu poate fi tratatã cum se cuvine în condiţiile închisorii, care au un handicap major sau sunt înaintaţi în vârstã. Continuarea detenţiei acestor persoane într-un mediu de închisoare poate crea o situaţie intolerabilã. În cazuri de agest gen, doctorul închisorii are datoria sã întocmeascã un raport pentru autoritatea responsabilã, în vederea efectuãrii unor alte aranjamente mai adecvate."
75. CPT a vizitat România în anii 1995, 1999, 2001, 2002, 2003, 2004 şi 2006. Toate rapoartele sale de vizitã, mai puţin ultimul, au fost fãcute publice.
Suprapopularea închisorilor şi lipsa de utilitãţi sanitare rezonabile au fost probleme ridicate în mod constant de CPT.
76. Recomandarea nr. R(98)7 cu privire la aspectele etice şi organizatorice ale ocrotirii sãnãtãţii în penitenciare prevede urmãtoarele:
"C. Persoanele incapabile sã continue detenţia: handicap fizic major, vârstã înaintatã, prognozã fatalã pe termen scurt
50. Prizonierii cu handicapuri fizice majore şi cei înaintaţi în vârstã ar trebui gãzduiţi astfel încât sã le permitã o viaţã cât se poate de normalã şi nu ar trebui separaţi de restul populaţiei închisorii. Modificãrile de structurã ar trebui fãcute în aşa fel încât sã sprijine deplasarea persoanelor în scaun cu rotile şi a handicapaţilor în condiţii similare cu cele din mediul exterior.
51. Decizia privind momentul în care pacienţii supuşi unei prognoze fatale pe termen scurt ar trebui sã fie transferaţi la unitãţi spitaliceşti externe ar trebui luatã din considerente medicale. În aşteptarea acestui transfer, aceşti pacienţi ar trebui sã primeascã asistenţã medicalã optimã în ultima fazã a bolii lor în cadrul centrului medical al închisorii. În astfel de cazuri, trebuie oferite îngrijiri periodice într-un ospiciu extern. Ar trebui analizatã posibilitatea de graţiere din motive medicale sau de eliberare anticipatã."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 3 din Convenţie
77. Reclamantul considera cã [în cauzã] condiţiile sale de detenţie şi lipsa de tratament medical adecvat pentru boala sa au constituit o încãlcare a art. 3 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."
A. Asupra admisibilitãţii
78. Guvernul a prezentat comentarii în detaliu asupra detenţiei reclamantului dinainte de proces şi asupra condiţiilor de eliberare a sa la data de 30 mai 1997, inclusiv asupra aşa-zisei utilizãri a cãtuşelor pentru a-l imobiliza pe reclamant de patul sãu la Spitalul Bagdasar-Arseni. În mãsura în care plângerea este înţeleasã ca fãcând referire la aceste aspecte, Curtea reaminteşte cã cererea de faţã a fost depusã abia la data de 25 mai 2004, adicã dupã mai mult de 6 luni de la sfârşitul detenţiei preventive.
79. În ceea ce priveşte presupusa utilizare a cãtuşelor, reclamantul nu a fãcut nici mãcar în substanţã o astfel de plângere la autoritãţile locale. Simplul fapt cã a menţionat în plângerea sa penalã împotriva doctorilor care l-au tratat în perioada 1995-1996 cã fusese "transportat sub escortã" la spitalul public nu îi dã ocazia Curţii sã considere cã reclamantul a permis autoritãţilor române sã soluţioneze problema. Dacã s-ar fi argumentat cã nu a avut la dispoziţie nicio cale efectivã de plângere, regula celor 6 luni, pe care reclamantul nu a respectat-o, s-ar fi aplicat din nou [vezi, mutatis mutandis, Cauza Rosengren împotriva României (dec. parţialã), nr. 70.786/01, 27 aprilie 2004].
80. Rezultã cã aceastã parte a plângerii trebuie respinsã în conformitate cu art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
81. Cu toate acestea, în mãsura în care plângerea se referã la condiţiile de încarcerare a sa începând cu luna martie 2004, Curtea observã cã aceste afirmaţii nu sunt vãdit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, observã cã acest capãt de cerere nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
82. Guvernul susţine cã reclamantul nu a dovedit "dincolo de orice îndoialã rezonabilã" aşa-zisa supunere a sa la rele tratamente. El a reamintit cã reclamantul a fost examinat periodic de specialişti şi a primit tratamentul adecvat astfel cum a fost prescris de doctori. Faptul cã a trebuit din când în când sã primeascã medicamente de la familia sa nu a constituit o maltratare. El a fãcut trimitere la cauze precum Cara-Damiani împotriva Italiei [(dec.), nr. 35.995/97, 28 martie 2000] şi I.T. împotriva României [ (dec.), nr. 40.155/02, 24 noiembrie 2005].
83. Reclamantul a replicat cã starea sa de sãnãtate, şi anume incapacitatea sa de a-şi controla intestinele, a produs un mediu foarte ostil în celulã, expunându-l încontinuu la batjocurã din partea colegilor deţinuţi şi culminând cu excluderea sa de la orice activitate socialã. El a reamintit cã, deşi avea dreptul la condiţii speciale şi chiar la un asistent personal (vezi paragraful 42 de mai sus), el continua sã împartã celula cu mai mulţi deţinuţi şi nu şi-a putut asigura un standard minim de igienã din cauza lipsei de apã caldã curentã sau a duşurilor. Mai mult, reclamantul susţine cã nimeni nu s-a oferit sã-l ajute sã ajungã de la celula sa la utilitãţile sanitare din penitenciar.
84. Curtea reaminteşte cã, deşi art. 3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca unul care prevede o obligaţie de a elibera deţinuţii pe motive medicale, el impune totuşi o obligaţie pentru stat de a proteja confortul fizic al persoanelor lipsite de libertate, de exemplu oferindu-le asistenţa medicalã necesarã. Curtea a mai pus accent şi pe dreptul tuturor prizonierilor la condiţii de detenţie compatibile cu demnitatea umanã, astfel încât sã garanteze cã modalitatea şi metoda de executare a mãsurilor impuse nu-i supun la suferinţã sau privaţiune de o intensitate dincolo de nivelul inevitabil de suferinţã inerent detenţiei; în plus, pe lângã sãnãtatea prizonierilor, confortul lor trebuie asigurat în mod adecvat, avându-se în vedere cerinţele practice de detenţie (vezi cauzele Kudla împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 94, CEDO 2000-XI, şi Mouisel împotriva Franţei, nr. 67.263/01, § 40, CEDO 2002-IX).
85. Revenind la faptele cauzei de faţã, Curtea considerã cã aceastã plângere are douã ramuri: îngrijirile medicale primite în închisoare şi condiţiile de detenţie. Curtea le va analiza separat.
1. Îngrijirile medicale primite în închisoare
86. Probele supuse atenţiei Curţii aratã cã reclamantul a fost examinat regulat de doctorii de la penitenciar şi a fost trimis la spitale publice pentru examinãri detaliate atunci când s-a considerat necesar. Dimpotrivã, pretenţiile reclamantului par nefondate în lumina fişei sale medicale, adusã ca probã în cauzã de cãtre Guvern şi necontestatã de reclamant.
87. Este adevãrat cã familia reclamantului i-a furnizat medicamente. Totuşi, Curtea observã cã s-a raportat cã acest lucru a avut loc o singurã datã, pe 6 august 2004, iar fişa medicalã a reclamantului conţine prescripţiile doctorilor în timpul detenţiei sale, ceea ce dovedeşte cã autoritãţile penitenciare au rãspuns în general în mod adecvat necesitãţilor sale de tratament medical.
88. Curtea nu poate specula asupra evoluţiei sãnãtãţii reclamantului în cazul în care aceste medicamente nu ar fi fost furnizate de familia sa. Totuşi, trebuie observat cã starea de sãnãtate generalã a reclamantului nu pare sã se fi deteriorat în închisoare din cauza lipsei de tratament medical.
89. În cele din urmã, Curtea reaminteşte cã, în ceea ce priveşte întrebarea dacã o persoanã grav bolnavã ar trebui sã rãmânã lipsitã de libertate, ea nu poate înlocui evaluarea situaţiei de cãtre instanţele locale cu propria sa evaluare, în special atunci când autoritãţile locale şi-au îndeplinit în general obligaţia de a proteja integritatea fizicã a reclamantului, în particular prin furnizarea de îngrijiri medicale adecvate (ibid.).
90. În cauza de faţã, instanţele au refuzat sã întrerupã executarea pedepsei pe baza concluziilor raportului medical din 2004, potrivit cãruia reclamantul era capabil sã suporte detenţia. În anul 2006, reclamantul a pus capãt celei de-a doua examinãri medicale al cãrei scop era sã evalueze posibilitatea eliberãrii sale din detenţie.
Totuşi, acest dosar nu cuprinde nicio dovadã cã cererea de eliberare din închisoare pe motive medicale, depusã la instanţe, ar fi rãmas ineficientã.
91. Prin urmare, având în vedere exclusiv îngrijirile medicale primite în închisoare, reclamantul nu a dovedit "dincolo de orice îndoialã rezonabilã" cã suferinţa sa a atins nivelul minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3 [vezi Cauza Kudla, § 91 şi I.T. (dec.)], ambele menţionate mai sus, şi paragraful 95 din prezenta hotãrâre, de mai jos).
2. Facilitãţile adecvate în închisoare
92. Curtea considerã cã, în ceea ce priveşte condiţiile asigurate reclamantului în închisoare, apare o problemã separatã, ţinându-se cont de necesitãţile sale medicale. Afirmaţiile reclamantului privind lipsa oricãrui ajutor organizat din partea autoritãţilor închisorii nu sunt contestate în niciun fel de Guvern. Mai mult, se pare cã reclamantul nu a beneficiat în închisoare de un asistent personal, impus de starea sa de sãnãtate precarã, fiind obligat sã se bazeze pe colegii deţinuţi pentru cele mai elementare necesitãţi sanitare.
93. Este adevãrat cã, în astfel de cazuri, Curtea impune ca ingerinţa sã fie doveditã "dincolo de orice îndoialã rezonabilã", având în vedere cã o astfel de dovadã ar putea rezulta din coexistenţa unor deducţii suficient de puternice, clare şi concordante sau din prezumţii de fapt incontestabile similare (vezi Cauza Irlanda împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 64-65, § 161).
94. În cazul de faţã, Curtea nu poate decât sã observe cã Guvernul, care a furnizat informaţii foarte detaliate de la autoritãţile penitenciare privind supravegherea medicalã a reclamantului, nu a putut prezenta nicio informaţie referitoare la facilitãţile oferite reclamantului în detenţie, inclusiv la problema unui asistent personal. Acest lucru îi permite Curţii sã constate cã reclamantului nu i-au fost oferite astfel de facilitãţi.
Astfel, Curtea reaminteşte cã starea de sãnãtate a reclamantului este gravã, cã necesitãţile sale medicale elementare sunt greu de asigurat şi cã are deficienţe funcţionale severe. Deşi autoritãţile sunt conştiente de aceste lucruri, el continuã sã fie deţinut într-un penitenciar obişnuit, împarte celula cu alte persoane, nu are duş sau apã caldã la dispoziţie şi nu este asistat în mod regulat pentru necesitãţile sale. Starea sa precarã de sãnãtate a dus la separare socialã de restul populaţiei din închisoare.
95. Mai mult, descrierea fãcutã de reclamant privind facilitãţile închisorii, atât în adresele sale iniţiale trimise Curţii, cât şi în observaţiile sale ulterioare, în special suprapopularea, obligarea de a împãrţi patul cu alte persoane, saltelele deteriorate şi utilitãţile sanitare neadecvate nu sunt contestate de Guvern şi sunt confirmate de rapoartele CPT asupra României. Condiţiile nu satisfac standardele europene stabilite de CPT (vezi paragrafele 73-75 de mai sus).
Prin urmare, astfel cum scoate în evidenţã CPT, efectul cumulat al suprapopulãrii în dormitoare de mare capacitate (şi uneori chiar insalubre), regimul sãrac al activitãţilor şi accesul neadecvat la utilitãţile sanitare se pot dovedi a fi în detrimentul prizonierilor (vezi şi, mutatis mutandis, Kalashnikov împotriva Rusiei, nr. 47.095/99, § 97, CEDO 2002-VI, şi Kehayov împotriva Bulgariei, nr. 41.035/98, § 66, 18 ianuarie 2005).
96. În acest context, Curtea mai reaminteşte şi cã nu exclude faptul cã în situaţii deosebit de grave ar putea fi luate mãsuri umanitare (vezi, mutatis mutandis, Farbtuhs împotriva Letoniei, nr. 4.672/02, § 52, 2 decembrie 2004).
97. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i permite Curţii sã constate cã [în cauzã] condiţiile din închisoare, în special suprapopularea şi lipsa de acces la igienã şi alte facilitãţi adecvate stãrii sale de sãnãtate, au cauzat reclamantului suferinţe care au atins pragul tratamentului inuman şi degradant care intrã sub incidenţa art. 3.
98. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie în care a fost ţinut reclamantul.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie
A. Dreptul la un proces echitabil
99. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, cã nu a avut parte de un proces echitabil în faţa instanţelor interne. În mod special, el susţine cã martorii au fost influenţaţi de acuzare, cã instanţele au judecat cauza în lipsa sa şi cã nu a fost reprezentat întotdeauna de un avocat pe parcursul procesului şi, în special, în timpul efectuãrii testului cu poligraful (vezi paragraful 36 de mai sus).
100. Partea relevantã a art. 6 prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de cãtre o instanţã [...], care va hotãrî [...] asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa."
101. Guvernul susţine cã hotãrârile luate de instanţe în lipsa reclamantului nu au fost decisive pentru soarta reclamantului. Spre deosebire de Cauza Ilişescu şi Chiforec, menţionatã mai sus, în care Curtea a constatat o încãlcare a art. 6 din cauzã cã reclamantul nu a fost audiat de instanţele interne care l-au condamnat, în cauza de faţã reclamantul a fost audiat de douã ori în faţa instanţei de fond.
102. Curtea observã încã de la început cã în dosar nu existã nicio dovadã care i-ar putea permite sã ajungã la o concluzie în ceea ce priveşte lipsa de reprezentare în timpul testului cu poligraful la care a fost supus reclamantul. Mai mult, niciuna dintre probele aflate la dosar nu indicã faptul cã ar fi fãcut o astfel de plângere în faţa instanţelor interne. Totuşi, chiar presupunând cã reclamantul nu a fost reprezentat şi cã a epuizat cãile de atac interne pentru aceastã plângere, Curtea observã cã hotãrârea de condamnare faţã de acesta nu s-a bazat exclusiv pe aceastã probã. Prin urmare, deşi regretabilã, o astfel de situaţie nu este, în sine, suficientã pentru a constata încãlcarea art. 6. Mai mult, nu este de datoria Curţii sã speculeze asupra rezultatului pe care l-ar fi avut urmãrirea penalã dacã rãspunsurile la testul cu poligraful nu ar fi fost luate în considerare de instanţele interne.
103. În ceea ce priveşte condamnarea reclamantului fãrã a fi fost audiat de instanţele interne, atunci când legea naţionalã permite ca un proces sã se desfãşoare în pofida lipsei unei persoane "acuzate de o infracţiune", persoana respectivã ar trebui sã poatã obţine de la o instanţã care l-a audiat o nouã examinare a fondului acuzãrii (vezi cauzele Colozza împotriva Italiei, Hotãrârea din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, p. 15, § 29, şi Ilişescu şi Chiforec, menţionatã mai sus, § 34).
104. Curtea a stabilit deja cã legislaţia româneascã permite casarea unei hotãrâri pronunţate fãrã ca acuzatul sã fi fost prezent şi interogat de instanţe (vezi paragraful 70 de mai sus).
105. În cazul de faţã, Curtea observã, alãturi de Guvern, cã reclamantul a fost audiat, în prezenţa avocatului sãu ales, în faţa instanţei de fond şi a instanţelor superioare care au analizat pentru prima datã fondul cauzei (vezi paragrafele 8 şi 9 de mai sus). Cu toate acestea, la rejudecare, fondul cauzei a fost reanalizat de instanţe cu acelaşi nivel de competenţã fãrã a-l audia pe reclamant. Este adevãrat cã, spre deosebire de cauzele Constantinescu împotriva României (nr. 28.871/95, § 19, CEDO 2000-VIII) şi Ilişescu şi Chiforec (menţionate mai sus, § 15), în care instanţele au refuzat sã îi audieze pe reclamanţi şi/sau pe avocaţii acestora, deşi ei se aflau în sala de judecatã, în cauza de faţã, nici reclamantul şi nici avocaţii sãi aleşi (cu câteva excepţii) nu s-au prezentat la judecatã.
106. Pe de altã parte, reclamantul nu a invocat, cel puţin de o manierã generalã, o încãlcare a dreptului de a fi audiat personal în urma exercitãrii cãilor de atac, care au fost formulate prin reprezentantul sãu ales. De asemenea, el nu a furnizat niciun argument care sã îi permitã Curţii sã constate cã o astfel de cale de atac nu ar fi putut fi eficientã în cazul sãu special (vezi Cauza Ilişescu şi Chiforec, menţionatã mai sus, § 14).
107. Prin urmare, având în vedere cã, potrivit art. 35 din Convenţie, recursul unui reclamant trebuie sã fie efectiv, adicã recursul trebuie sã fie disponibil şi suficient pentru a permite reparaţia încãlcãrilor pretinse (vezi, mutatis mutandis, Cauza Sakkopoulos împotriva Greciei, nr. 61.828/00, § 44, 15 ianuarie 2004), rezultã cã aceastã parte a cererii trebuie respinsã conform art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie din cauza neepuizãrii cãilor de recurs interne.
108. În ceea ce priveşte reprezentarea, Curtea observã încã de la început cã reclamantul nu s-a plâns de lipsa de reprezentare efectivã la calea de atac formulatã în faţa Curţii Supreme de Justiţie de cãtre reprezentantul sãu în numele sãu.
109. Fãrã a ţine cont de acest lucru şi chiar presupunând cã reclamantul a epuizat cãile de recurs interne în aceastã chestiune, Curtea considerã cã aceastã plângere este inadmisibilã din urmãtoarele motive.
110. Prin urmare, ea observã, alãturi de Guvern, cã de fiecare datã când instanţele l-au audiat pe reclamant sau pe martori, avocatul sãu a fost prezent.
Cu toate acestea, la reexaminarea cauzei, deşi avocatul reclamantului a fost prezent pe durata procesului pe fond, el nu a participat la procesul în apel. Mai mult, el nu a oferit o explicaţie acceptabilã nici pentru absenţa sa, nici pentru neasigurarea unei substituiri (vezi paragrafele 26, 39, 71 şi 72 de mai sus), deşi avea obligaţia legalã sã o facã. Curtea Supremã de Justiţie a acordat douã amânãri pentru a asigura reprezentarea reclamantului de cãtre un avocat ales, dar fãrã rezultat.
În acest context, era rezonabil ca instanţele sã numeascã avocaţi din oficiu (vezi, a contrario, Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, Hotãrârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, § 38).
111. Pentru toate aceste motive, ea considerã cã aceastã cerere este vãdit neîntemeiatã şi trebuie respinsã în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
B. Durata procedurii penale
112. Reclamantul s-a plâns de faptul cã durata procedurii sale penale a fost incompatibilã cu cerinţa de "termen rezonabil" stipulatã de art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de cãtre o instanţã [...], care va hotãrî [...] asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa."
113. Perioada ce trebuie luatã în considerare a început abia la data de 20 iunie 1994, când România a ratificat Convenţia. Totuşi, în evaluarea caracterului rezonabil al timpului care s-a scurs de la data respectivã, trebuie luat în considerare stadiul procedurii la momentul respectiv. Aşadar, la data ratificãrii, cauza se afla pe rolul instanţei de fond, procedura penalã fiind deja pe rol de un an.
Perioada respectivã s-a încheiat la data de 12 februarie 2004, când Curtea Supremã de Justiţie a pronunţat decizia definitivã în cauzã.
Timpul în care procesul a fost suspendat din cauza bolii reclamantului, în perioada 27 mai 1997-2 iunie 1999, nu va fi luatã în considerare.
Astfel, procesul a durat 8 ani şi 8 luni, din care 7 ani şi 8 luni au fost dupã ratificarea Convenţiei. În tot acest timp, cauza a fost judecatã de 8 instanţe cu 3 niveluri de competenţã.
1. Asupra admisibilitãţii
114. Curtea observã cã aceastã cerere nu este vãdit neîntemeiatã în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, observã cã nu este afectatã de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declaratã admisibilã.
2. Asupra fondului
115. Guvernul susţine cã aceastã cauzã a fost de o complexitate deosebitã din cauza infracţiunii foarte grave comise şi cã autoritãţile au întâmpinat dificultãţi în strângerea dovezilor. Natura complexã a cauzei a fost confirmatã, în opinia sa, de perioada de timp foarte lungã ce a fost necesarã pentru finalizarea examinãrii psihiatrice obligatorii a reclamantului. În opinia sa, perioada în care procesul a fost suspendat nu ar trebui luatã în considerare de Curte (vezi Cauza Lavents împotriva Letoniei, nr. 58.442/00, § 100, 28 noiembrie 2002). În final, Guvernul susţine cã reclamantul şi reprezentantul sãu au fost rãspunzãtori pentru tergiversarea cauzei, deoarece au lipsit de la şedinţele de judecatã şi acesta din urmã nu şi-a desemnat înlocuitori, conform legii.
116. Curtea reitereazã cã rezonabilitatea duratei procesului trebuie evaluatã ţinându-se seama de circumstanţele speţei şi de urmãtoarele criterii: complexitatea cazului şi comportamentul reclamantului şi al autoritãţilor competente (vezi, printre multe altele, Cauza Pιlissier şi Sassi împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II).
117. Curtea a constatat adesea încãlcãri ale art. 6 § 1 din Convenţie în cauze care au ridicat probleme similare cu cea de faţã (vezi Cauza Pιlissier şi Sassi, menţionatã mai sus).
118. Dupã ce a analizat toate elementele aflate în posesia sa, Curtea considerã cã Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care sã o determine sã ajungã la o altã concluzie în cauza de faţã.
119. În mod special, Curtea observã cã instanţelor le-au trebuit aproape 6 ani pentru a dispune evaluarea psihiatricã obligatorie a reclamantului. Ea nu acceptã argumentul Guvernului cã aceastã perioadã lungã a fost cauzatã de complexitatea cazului, în mãsura în care reclamantul a fost acuzat de omor deosebit de grav încã de la începutul procesului, iar obligaţia de examinare psihiatricã în astfel de cazuri este stipulatã direct prin lege.
120. De asemenea, Curtea mai reaminteşte cã, deoarece trimiterea cauzelor spre rejudecare este dispusã de obicei ca urmare a unor erori comise de instanţele inferioare, repetarea acestor dispoziţii în cadrul unuia şi aceluiaşi set de proceduri divulgã o deficienţã serioasã a sistemului judiciar (vezi Cauza Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, § 46, 25 noiembrie 2003). Din cauza acestor trimiteri spre rejudecare, cauza a fost soluţionatã corect de instanţa de fond abia la data de 10 iunie 2002, adicã dupã 8 ani de la ratificarea Convenţiei, din care timp de 6 ani instanţele au fost în judecatã continuã.
121. În fine, Curtea acordã o mare importanţã mizei din cauza de faţã pentru reclamant, care a fost acuzat de omor deosebit de grav.
122. Ţinând seama de jurisprudenţa sa în materie, Curtea considerã cã, în speţã, durata procesului a fost excesivã şi nu a respectat cerinţa de "termen rezonabil".
Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1.
III. Alte pretinse încãlcãri ale Convenţiei
123. Reclamantul se plânge şi în baza art. 8 din Convenţie în legãturã cu detenţia sa preventivã şi susţine cã ar fi fost împiedicat sã îşi contacteze familia la momentul respectiv. În orice caz, Curtea observã cã reclamantul a fost eliberat la data de 30 mai 1997, în timp ce prezenta cerere a fost depusã la data de 25 mai 2004. Presupunând cã reclamantul nu a avut la dispoziţie o cale de recurs efectivã pentru a se plânge de încãlcãrile ce au avut loc în perioada de detenţie dinainte de proces, data de începere a termenului de 6 luni stipulat de art. 35 § 1 din Convenţie a fost data la care încãlcarea a luat sfârşit, adicã 30 mai 1997.
124. Rezultã cã acest capãt de cerere a fost introdus tardiv şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
125. În final, reclamantul considerã cã modul în care autoritãţile au instrumentat urmãrirea penalã şi detenţia sa a constituit o încãlcare a art. 1, 7, 13 şi 14 din Convenţie. Cu toate acestea, Curtea considerã cã niciunul dintre elementele aflate la dosarul cauzei nu indicã o încãlcare a articolelor de mai sus şi cã reclamantul nu a furnizat nicio dovadã pentru a-şi susţine cererea.
126. Rezultã cã acest capãt de cerere este vãdit neîntemeiat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
127. Articolul 41 din Convenţie prevede urmãtoarele:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
128. Reclamantul a solicitat suma de 30.000 euro (EUR) cu titlu de daune materiale, şi anume 10.000 EUR pentru încãlcarea art. 3 şi 20.000 EUR pentru încãlcarea art. 6. De asemenea, el a solicitat 40.000 EUR cu titlu de daune morale, şi anume 25.000 EUR pentru încãlcarea art. 3 şi 15.000 EUR pentru încãlcarea art. 6.
129. Ulterior, el şi-a revizuit poziţia şi a solicitat numai 30.000 EUR cu titlu de daune morale, respectiv 10.000 EUR pentru încãlcarea art. 3 şi 20.000 EUR pentru încãlcarea art. 6.
130. Guvernul i-a solicitat Curţii sã constate cã reclamantul şi-a retras pretenţiile de despãgubire pentru daune materiale şi a considerat cã, în lumina jurisprudenţei Curţii, despãgubirea solicitatã pentru daune morale este exageratã.
131. Curtea observã cã reclamantul şi-a limitat pretenţiile pentru daune morale (vezi paragraful 129 de mai sus). Mai mult, ea acceptã cã reclamantul a suferit o stare de deprimare şi de frustrare din cauzã cã autoritãţile statului au continuat sã îl menţinã în detenţie fãrã a-i acorda facilitãţile decente adecvate în închisoare şi din cauza duratei excesive a procedurii penale împotriva sa. Statuând în echitate, Curtea îi acordã reclamantului suma de 6.500 EUR cu titlu de daune morale, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit pentru aceastã sumã.
B. Cheltuieli de judecatã
132. Reclamantul a solicitat şi rambursarea cheltuielilor de judecatã suportate în faţa Curţii, fãrã a specifica suma şi fãrã a trimite vreun document justificativ.
133. Guvernul susţine cã reclamantul nu şi-a dovedit cheltuielile.
134. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecatã decât în mãsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. Reprezentantul reclamantului a primit 850 EUR pentru asistenţã juridicã de la Consiliul Europei. Deoarece nu s-au dovedit alte costuri, Curtea nu poate acorda nicio sumã în acest sens.
C. Dobânzi moratorii
135. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA
1. declarã în unanimitate cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la condiţiile de detenţie ulterioare lunii mai 2004 şi durata procedurii penale şi inadmisibilã în rest;
2. hotãrãşte în unanimitate cã nu a avut loc încãlcarea art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte îngrijirile medicale acordate în închisoare;
3. hotãrãşte în unanimitate cã a avut loc încãlcarea art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie;
4. hotãrãşte cu 6 voturi la unu cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie (durata procedurii penale);
5. hotãrãşte cu 6 voturi la unu:
a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 6.500 EUR (şase mii cinci sute euro) cu titlu de daune morale, la care se adaugã orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
b) ca aceastã sumã sã fie convertitã în lei româneşti noi, la cursul de schimb valabil la data plãţii;
c) ca, începând de la expirarea termenului de 3 luni menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceastã sumã sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
6. respinge în unanimitate cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Întocmitã în limba englezã, apoi comunicatã în scris la data de 6 decembrie 2007, conform Regulii 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu Regula 74 § 2 din Regulamentul Curţii, opinia parţial diferitã a domnului E. Myjer este anexatã la prezenta hotãrâre.
B.M.Z.
S.Q.
Opinie parţial diferitã a judecãtorului Myjer
Am votat împotriva constatãrii încãlcãrii art. 6 (termen rezonabil).
Este adevãrat cã s-a scurs foarte mult timp de la dies a quo (20 iunie 1994, data la care România a ratificat Convenţia) şi dies ad quem (12 februarie 2004, când Curtea Supremã a pronunţat decizia definitivã în cauza de faţã). La prima vedere, o perioadã atât de lungã pare a fi suficientã pentru a constata cã autoritãţile judiciare naţionale nu au dat dovadã de diligenţa necesarã. Totuşi, astfel cum pe bunã dreptate Curtea a luat în considerare, în paragraful 113, timpul în care procesul a fost suspendat din cauza bolii reclamantului (mai mult de 2 ani) ar trebui scãzut din perioada respectivã. În opinia mea, au existat multe alte întârzieri ce pot fi atribuite bolii sau stãrii de sãnãtate precare a reclamantului şi/sau lipsei sale de la şedinţele de judecatã sau faptului cã avocatul sãu nu s-a prezentat la şedinţe. Aceste întârzieri nu ar trebui reproşate Guvernului. Mai mult, cazul era complex şi erau necesare multe şedinţe de judecatã pentru a audia martorii. Faptul cã reclamantul a folosit toate posibilitãţile legale pe care le avea la dispoziţie pentru a ataca diferitele decizii şi sentinţe a contribuit, de asemenea, la prelungirea duratei totale a procedurii.
Pe scurt, faptul cã o cauzã a fost examinatã de 8 instanţe cu 3 grade de competenţã diferite justificã remarca fãcutã de majoritate în paragraful 120, şi anume cã acesta denotã o deficienţã serioasã a sistemului judiciar. Totuşi, în circumstanţele speciale ale speţei, consider cã aceastã apreciere este prea durã şi injustã.
Deoarece, în opinia mea, a avut loc încãlcarea art. 3 numai în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie, în acelaşi timp am votat împotriva despãgubirii acordate cu titlu de daune morale.
____________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
