Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 30.658/05))
Strasbourg
În cauza Beian împotriva României (nr. 1),
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul E. Myjer, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecãtori, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 15 noiembrie 2007,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 30.658/05) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Aurel Beian (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 4 august 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de soţia sa, doamna Elena Beian. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge de inechitatea unei proceduri referitoare la acordarea unei prestaţii sociale, precum şi de un tratament discriminatoriu faţã de alte persoane aflate într-o situaţie similarã.
4. La data de 2 iunie 2006, Curtea a decis sã comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 alin. 3, aceasta a hotãrât sã analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a nãscut în anul 1932 şi locuieşte la Sâncraiu de Mureş.
6. În anul 1953, reclamantul a fost chemat pentru a efectua serviciul militar. Cu toate acestea, din cauzã cã tatãl sãu s-a opus colectivizãrii terenurilor agricole, nu i s-a permis sã participe la instrucţia militarã, ci a fost trimis în mai multe unitãţi militare, printre care unitatea militarã din Vatra Dornei, ca muncitor în construcţii. Serviciul sãu militar a luat sfârşit în anul 1955.
7. În anul 1961, Direcţia Generalã a Serviciului Muncii (denumitã în continuare D.G.S.M. ), organ administrativ ce grupa unitãţile militare create special pentru a primi recruţii cãrora le era interzisã instrucţia militarã, a fost desfiinţatã.
8. <>Legea nr. 309 din 22 mai 2002 a recunoscut munca efectuatã în cadrul unitãţilor militare subordonate D.G.S.M. drept muncã forţatã şi a instituit mãsuri reparatorii, printre care o indemnizaţie lunarã, gratuitate la tratamentele medicale şi scutirea de taxa de abonament la radio şi televizor.
9. La data de 22 august 2002, reclamantul a solicitat, din partea casei judeţene de pensii şi asigurãri sociale (casa judeţeanã), acordarea drepturilor prevãzute de <>Legea nr. 309/2002 . Prin Decizia din 19 decembrie 2002, casa judeţeanã a respins cererea pe motivul cã reclamantul nu îşi efectuase serviciul militar într-o unitate militarã subordonatã D.G.S.M.
10. Prin acţiunea introdusã la data de 5 mai 2003 împotriva casei judeţene, reclamantul a solicitat Curţii de Apel Târgu Mureş sã anuleze Decizia din 19 decembrie 2002 şi sã îi recunoascã statutul de persoanã care a efectuat o muncã forţatã în timpul serviciului militar.
11. Prin Decizia din 2 iunie 2003, Curtea de Apel a admis acţiunea şi a obligat casa judeţeanã sã adopte o nouã decizie prin care sã acorde reclamantului drepturile prevãzute de <>Legea nr. 309/2002 . Invocând menţiunile înscrise în livretul militar al reclamantului, Curtea de Apel a constatat cã acesta efectuase în unitatea militarã din Vatra Dornei diferite lucrãri în construcţii şi cã fusese liberat ca "soldat combatant neinstruit".
12. Casa judeţeanã a formulat recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Înalta Curte de Casaţie).
13. La cererea reclamantului, Înalta Curte de Casaţie a înaintat Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate a <>art. 1 din Legea nr. 309 din 22 mai 2002 . Reclamantul a susţinut cã acest articol încalcã art. 16 din Constituţie şi Convenţia europeanã a drepturilor omului, consacrând o discriminare între persoanele care au efectuat acelaşi tip de muncã forţatã în timpul serviciului militar. El a apreciat cã aceastã diferenţã de tratament era nejustificatã din moment ce nu se baza decât pe subordonarea administrativã a unitãţilor militare din care recruţii fãceau parte.
14. Prin Decizia din 1 aprilie 2004, Curtea Constituţionalã a respins excepţia, statuând cã:
"Stabilirea categoriilor de persoane cãrora li se acordã anumite reparaţii pentru constrângerile şi privaţiunile suferite în trecut (...), intrã în atribuţiile exclusive ale autoritãţii legiuitoare, cu condiţia ca, evident, sã nu instituie privilegii ori discriminãri între persoanele care se încadreazã în aceeaşi categorie şi se aflã într-o situaţie identicã. Din textul <>art. 1 al Legii nr. 309/2002 nu rezultã nici privilegii şi nici discriminãri care sã contravinã art. 16 alin. (1) din Constituţie."
15. Prin Decizia din 8 iunie 2004, Înalta Curte de Casaţie a admis recursul casei judeţene, a casat decizia Curţii de Apel şi a trimis dosarul în vederea administrãrii de noi probe pentru a stabili dacã unitatea militarã din Vatra Dornei fãcuse parte din D.G.S.M.
16. Dând curs unei cereri de informaţii a Curţii de Apel, prin Adresa din 1 noiembrie 2004, unitatea militarã din Piteşti, care pãstra arhivele armatei, a precizat cã unitatea militarã din Vatra Dornei nu se afla pe lista unitãţilor militare ce au fãcut parte din D.G.S.M. Ea a menţionat şi cã, în virtutea normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor <>Legii nr. 309/2002 , aceastã listã fusese întocmitã de Casa Naţionalã de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurãri Sociale, care i-o comunicase unitãţii militare din Piteşti ca "instrument de lucru".
17. La data de 3 noiembrie 2004, Arhivele Naţionale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor au informat Curtea de Apel cã unitatea militarã din Vatra Dornei nu a fãcut parte din D.G.S.M.
18. Bazându-se pe informaţiile furnizate de unitatea militarã din Piteşti şi de Arhivele Naţionale şi apreciind cã <>Legea nr. 309/2002 nu se aplica decât în cazul recruţilor care au lucrat în unitãţi militare subordonate D.G.S.M., Curtea de Apel a respins acţiunea prin Decizia din 8 noiembrie 2004.
19. Reclamantul a formulat recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie, susţinând cã unitatea militarã din Piteşti nu a rãspuns de fapt la cererea de informaţii a Curţii de Apel, din moment ce s-a limitat la a reproduce informaţiile cuprinse în lista întocmitã de Casa Naţionalã de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurãri Sociale, şi cã ea omisese sã verifice dosarul de recrutare care dovedea munca efectuatã.
20. În plus, el a denunţat discriminarea operatã de lege între recruţii care au efectuat muncã forţatã în unitãţile militare ce fãceau parte din D.G.S.M. şi ceilalţi recruţi care, deşi au efectuat acelaşi tip de muncã, nu beneficiau de prevederile acestei legi din singurul motiv cã unitãţile lor militare nu fãceau parte din ea. În orice caz, el a arãtat cã, prin Decizia din 21 ianuarie 2004, un fost recrut care se afla în aceeaşi situaţie cu a sa obţinuse câştig de cauzã în faţa Înaltei Curţi de Casaţie, care i-a recunoscut dreptul de a beneficia de prevederile <>Legii nr. 309/2002 .
21. Prin Decizia irevocabilã din 13 mai 2005, Înalta Curte de Casaţie a respins recursul şi a confirmat temeinicia deciziei Curţii de Apel, cu urmãtoarea motivare:
"Potrivit dispoziţiilor <>Legii nr. 309/2002 , beneficiazã de prevederile ei persoanele care, în perioada 1950-1961, au efectuat stagiul militar în detaşamente de muncã din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii.
Rezultã cã determinant pentru încadrarea unei persoane în categoria beneficiarilor <>Legii nr. 309/2002 nu este activitatea pe care a desfãşurat-o în unitatea militarã respectivã - muncã în construcţii -, ci apartenenţa acesteia la Direcţia Generalã a Serviciului Muncii în sistemul cãruia s-au constituit detaşamente de muncã forţatã.
În acest context, cum în adresa eliberatã de UM 02405 Piteşti se precizeazã cã unitatea în care reclamantul şi-a satisfãcut stagiul militar nu se aflã în tabelul cu evidenţa detaşamentelor de muncã care au fãcut parte din Direcţia Generalã a Serviciului Muncii, în mod corect instanţa de fond a considerat cã nu sunt întrunite cerinţele <>Legii nr. 309/2002 şi a respins acţiunea."
II. Dreptul şi practica internã pertinente
1. <>Legea nr. 309 din 22 mai 2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul D.G.S.M. în perioada 1950-1961
Articolul 1
"Beneficiazã de prevederile prezentei legi persoana, cetãţean român, care a efectuat stagiul militar în detaşamentele de muncã din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961."
Articolul 2
"Persoanele care s-au aflat în situaţia prevãzutã la art. 1 au dreptul la o indemnizaţie lunarã (...)."
Articolul 5
"Persoanele prevãzute la art. 1 vor beneficia (...), precum şi de urmãtoarele drepturi:
- asistenţã medicalã şi medicamente în mod gratuit (...);
- scutirea de la plata taxei de abonament la radio şi televizor (...)."
Articolul 6 alin. 2 şi 3
"Stabilirea drepturilor prevãzute de prezenta lege se face, la cerere, pe baza înscrisurilor din livretele militare, din adeverinţele eliberate de centrele militare judeţene sau de U.M. 02405 Piteşti.
Cererile pentru stabilirea drepturilor prevãzute de prezenta lege se depun la casele teritoriale de pensii şi a municipiului Bucureşti."
2. Hotãrârea Guvernului din 10 octombrie 2002 privind normele de aplicare a <>Legii nr. 309/2002
Articolul 7
"Pentru stabilirea drepturilor prevãzute de lege Casa Naţionalã de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurãri Sociale poate solicita Arhivelor Naţionale (...) întocmirea unei evidenţe a detaşamentelor de muncã din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii, în baza documentelor pe care le deţin."
3. Hotãrârea din 2 decembrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
22. Într-o cauzã similarã cu cea a reclamantului, un fost recrut care a efectuat muncã forţatã într-o unitate militarã ce nu era subordonatã D.G.S.M. a solicitat sã îi fie aplicatã <>Legea nr. 309/2002 . Deoarece casa judeţeanã de pensii îi respinsese cererea pe motiv cã legea nu se aplica decât în cazul recruţilor din detaşamentele de muncã, el a contestat cu succes aceastã decizie în faţa Curţii de Apel.
23. În urma recursului casei judeţene de pensii, Înalta Curte de Casaţie a confirmat temeinicia deciziei Curţii de Apel, cu motivarea urmãtoare:
"Din moment ce nu se contestã prestarea muncii pe durata stagiului militar în detaşamente de muncã organizate în acest scop, nu se justificã mãsura exceptãrii reclamantei, (...), de la acordarea drepturilor solicitate. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţii inechitabile, de recompensare parţialã doar a persoanelor care au efectuat stagiul militar în condiţii identice şi care, datoritã unor împrejurãri formale, ce ţin exclusiv de subordonarea ierarhicã a unitãţii militare, beneficiazã de un tratament diferit şi evident, discriminatoriu."
4. Alte decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
24. În mai multe decizii, printre care cele din data de 4 noiembrie 2003, 21 ianuarie, 2 iunie şi 14 decembrie 2004, 11 şi 19 ianuarie, 7, 14, 18, 22 şi 28 februarie, 1, 8, 14 şi 28 martie, 24 mai 2005, 24 mai şi 6 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie a exprimat aceeaşi poziţie ca în decizia menţionatã mai sus.
25. Cu toate acestea, în alte decizii, printre care cele din data de 13 şi 28 noiembrie 2003, 11 martie, 15, 22 şi 29 aprilie 2004, 11 şi 18 ianuarie, 1, 17 şi 21 februarie, 1, 10 şi 28 martie, 13 şi 23 mai şi 4 noiembrie 2005, 12 şi 13 aprilie şi 25 mai 2006, aceeaşi instanţã s-a pronunţat în sens contrar, şi anume cã recruţii care nu îşi efectuaserã stagiul militar într-o unitate militarã subordonatã D.G.S.M. nu puteau beneficia de prevederile <>Legii nr. 309/2002 .
ÎN DREPT
I. Asupra pretinselor încãlcãri ale art. 6 alin. 1 din Convenţie
26. Reclamantul pretinde cã ar fi avut loc o dublã încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie.
27. Pe de o parte, el se plânge de o încãlcare a principiului securitãţii juridice din cauza jurisprudenţei contradictorii a Înaltei Curţi de Casaţie. Pe de altã parte, el apreciazã cã acţiunea sa nu a fost soluţionatã de cãtre "o instanţã independentã şi imparţialã" din cauza faptului cã instanţele interne s-au bazat în mod decisiv pe informaţiile furnizate de unitatea militarã din Piteşti, care s-a limitat la a relua informaţiile cuprinse într-o listã întocmitã de partea pârâtã. Art. 6 alin. 1 din Convenţie prevede cã:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã (...), care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Securitatea juridicã şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie
1. Asupra admisibilitãţii
28. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul articolului 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea observã cã nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
2. Asupra fondului
29. Guvernul susţine cã, pe parcursul litigiului, instanţele interne au respectat în întregime garanţiile de independenţã, imparţialitate, celeritate, publicitate şi egalitate a armelor.
30. În opinia Guvernului, faptul cã în alte cauze similare instanţele interne au acordat câştig de cauzã altor foşti recruţi, a cãror situaţie era similarã cu cea a reclamantului, nu a avut nicio influenţã asupra echitãţii procedurii. În plus, Guvernul aratã cã interpretarea pe care judecãtorii au dat-o <>art. 1 din Legea nr. 309/2002 era conformã cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
31. Reclamantul afirmã cã interpretarea <>art. 1 din Legea nr. 309/2002 a încãlcat principiul securitãţii juridice. El aratã cã soluţia la care au ajuns instanţele interne în cauza sa era în contradicţie cu cele ale altor instanţe şi, în special, ale Înaltei Curţi de Casaţie, în baza cãrora se putea aştepta în mod rezonabil sã aibã câştig de cauzã.
32. Curtea reafirmã încã de la început cã Convenţia nu le impune statelor contractante nicio obligaţie specificã de a repara nedreptãţile sau prejudiciile cauzate înainte ca ele sã fi ratificat Convenţia (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44-912/98, § 35, CEDO 2004-IX).
33. Cu toate acestea, dacã statele decid sã adopte legi pentru a despãgubi victimele pentru nedreptãţile comise în trecut, acestea trebuie aplicate cu o claritate şi o coerenţã rezonabile pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridicã şi incertitudinea pentru persoanele îndreptãţite. În aceastã privinţã, trebuie subliniat cã incertitudinea, fie ea legislativã, administrativã sau jurisdicţionalã, este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia comportamentul statului (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 151, CEDO 2004-V, şi Pãduraru împotriva României, nr. 63.252/00, § 92, CEDO 2005-... [extrase]).
34. În speţã, Curtea observã cã, în temeiul <>Legii nr. 309/2002 , nu puteau beneficia de mãsurile reparatorii decât recruţii care au efectuat muncã forţatã în unitãţi ce aparţineau D.G.S.M. Invocând principiul nediscriminãrii, pornind de la decizia pronunţatã la data de 2 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie, într-o serie de decizii, a extins domeniul de aplicare a acestei legi asupra tuturor recruţilor care au efectuat muncã forţatã în timpul stagiului lor militar, fãrã a lua în considerare subordonarea ierarhicã a unitãţilor militare din care fãceau parte.
35. Cu toate acestea, într-o altã serie de decizii pronunţate în aceeaşi perioadã, Înalta Curte de Casaţie a dezvoltat o jurisprudenţã contrarã, deoarece a respins, ca şi în cazul reclamantului, acţiunile recruţilor care efectuaserã o muncã forţatã în afara D.G.S.M.
36. În lipsa unui mecanism capabil sã asigure coerenţa practicii în cadrul celei mai înalte instanţe interne, aceasta a ajuns sã pronunţe, uneori chiar în aceeaşi zi, decizii diametral opuse cu privire la domeniul de aplicare a <>Legii nr. 309/2002 (a se vedea, de exemplu, deciziile din 11 ianuarie, 1 şi 28 martie 2005).
37. Desigur, divergenţele de jurisprudenţã constituie, prin natura lor, consecinţa inerentã a oricãrui sistem judiciar care se bazeazã pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţã în raza lor teritorialã. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai sã regleze aceste contradicţii de jurisprudenţã (Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei [MC], nr. 24.846/94 şi 34.165/96 la 34.173/96, § 59, CEDO 1999-VII).
38. În cauzã se constatã cã Înalta Curte de Casaţie se afla la originea acestor divergenţe profunde şi persistente în timp.
39. Aceastã practicã, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autoritãţi judiciare a ţãrii, este în sine contrarã principiului securitãţii juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenţie şi care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, § 56, CEDO 2000-III). În loc sã-şi îndeplineascã rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casaţie a devenit ea însãşi o sursã de insecuritate juridicã, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 97, CEDO 2002-VII, şi Pãduraru, citatã mai sus, § 98, şi, a contrario, Perez Arias împotriva Spaniei, nr. 32.978/03, § 70, 28 iunie 2007).
40. Curtea concluzioneazã cã aceastã incertitudine jurisprudenţialã a avut ca efect lipsirea reclamantului de orice posibilitate de a obţine beneficiul drepturilor prevãzute de <>Legea nr. 309/2002 , în timp ce altor persoane care au efectuat o muncã forţatã în afara D.G.S.M. li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de prevederile acestei legi.
Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.
B. Independenţa şi imparţialitatea instanţelor interne
1. Asupra admisibilitãţii
41. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea aratã cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
2. Asupra fondului
42. Guvernul susţine cã instanţele interne învestite cu soluţionarea cauzei au îndeplinit condiţia de independenţã şi imparţialitate. În acest sens, el aratã cã informaţiile cuprinse în adresa unitãţii militare din Piteşti au fost coroborate cu informaţiile furnizate de Arhivele Naţionale şi cu alte probe administrate la dosar.
43. Reclamantul reafirmã cã instanţele interne nu ar fi trebuit sã îşi întemeieze hotãrârile pe adresa unitãţii militare din Piteşti, din moment ce aceasta s-a limitat la a relua informaţiile furnizate de pârât.
44. Curtea aratã cã dreptul oricãrei persoane la judecarea cauzei sale de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã nu este decât un aspect al dreptului mai larg la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţie.
45. Având în vedere constatarea legatã de art. 6 (paragraful 40 de mai sus), Curtea apreciazã cã nu se impune sã analizeze dacã în speţã a avut loc încãlcarea acestui articol în ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea instanţelor care au judecat cauza (a se vedea, mutatis mutandis, Ciobanu împotriva României, nr. 29.053/95, § 41, 16 iulie 2002; SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22.687/03, § 39, 1 decembrie 2005, şi Dima împotriva României, nr. 58.472/00, § 42, 16 noiembrie 2006).
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 14 din Convenţie, coroborat cu art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie
46. Reclamantul se plânge de refuzul autoritãţilor române de a-i acorda toate drepturile prevãzute de <>Legea nr. 309/2002 pentru munca forţatã efectuatã în timpul serviciului militar. El susţine cã este victima unei discriminãri faţã de alte persoane care se aflã într-o situaţie similarã şi cãrora instanţele interne şi, în special, Înalta Curte de Casaţie le-au recunoscut dreptul de a beneficia de aceste drepturi. El invocã art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1:
Articolul 14
"Exercitarea drepturilor şi libertãţilor recunoscute de (...) convenţie trebuie sã fie asiguratã fãrã nicio deosebire bazatã, în special, pe sex, rasã, culoare, limbã, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţionalã sau socialã, apartenenţã la o minoritate naţionalã, avere, naştere sau orice altã situaţie."
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
1. Asupra admisibilitãţii
47. Deşi Guvernul nu a ridicat excepţii preliminare referitoare la admisibilitatea acestui capãt de cerere, Curtea considerã necesar sã analizeze problema aplicabilitãţii prevederilor acestor douã articole coroborate asupra faptelor speţei (a se vedea, mutatis mutandis, Blecic împotriva Croaţiei (dec.), nr. 59.532/00, 30 ianuarie 2003).
48. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, art. 14 din Convenţie completeazã celelalte clauze normative ale Convenţiei şi ale protocoalelor sale. El nu are o existenţã independentã deoarece este aplicabil numai pentru "exercitarea drepturilor şi libertãţilor" pe care acestea o garanteazã. Desigur, se aplicã şi în lipsa unei încãlcãri a cerinţelor lor şi, în aceastã mãsurã, el are o aplicare autonomã, însã el nu s-ar putea aplica dacã faptele litigiului nu cad sub incidenţa a cel puţin uneia dintre dispoziţiile respective (Gaygusuz împotriva Austriei, Hotãrârea din 16 septembrie 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-IV, § 36).
49. Curtea constatã cã drepturile litigioase, şi anume o alocaţie lunarã, gratuitatea medicamentelor şi scutirea de plata abonamentului la radio şi televizor, erau acordate persoanelor care efectuaserã o muncã forţatã în timpul serviciului lor militar. Acordarea acestor drepturi era, aşadar, legatã de efectuarea muncii forţate în timpul stagiului militar, condiţie prealabilã acordãrii lor.
50. În speţã, nu s-a contestat faptul cã reclamantul a efectuat o muncã forţatã în timpul serviciului militar; refuzul de a-i acorda drepturile respective s-a bazat exclusiv pe constatarea faptului cã unitãţile militare în care a servit nu figurau printre cele subordonate D.G.S.M.
51. Curtea apreciazã cã, în mãsura în care ele sunt prevãzute de legislaţia naţionalã, drepturile respective sunt drepturi patrimoniale în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Gaygusuz, citatã mai sus, § 41). În orice caz, în lumina seriei de decizii a Înaltei Curţi de Casaţie, care recunosc beneficiul drepturilor prevãzute de <>Legea nr. 309/2002 pentru persoanele care au efectuat o muncã forţatã în afara D.G.S.M., Curtea considerã cã reclamantul avea o "speranţã legitimã" sã obţinã recunoaşterea creanţei pretinse (a se vedea, Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 52, CEDO 2004-IX şi, a contrario, Ouzounis şi alţii împotriva Greciei, nr. 49.144/99, § 25, 18 aprilie 2002).
52. Prin urmare, articolul 1 din Protocolul nr. 1 este aplicabil în cazul de faţã.
53. În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 14 din Convenţie, Curtea constatã cã reclamantul a fost exclus de la acordarea drepturilor revendicate. Guvernul nu contestã faptul cã altor persoane care au efectuat o muncã forţatã în afara D.G.S.M. li s-a recunoscut de cãtre Înalta Curte de Casaţie dreptul de a beneficia de prevederile <>Legii nr. 309/2002 . Aşadar, a existat o diferenţã de tratament între reclamant şi alte persoane aflate într-o situaţie similarã cu a sa. Astfel, art. 14 este aplicabil.
54. În sfârşit, Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea observã cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
2. Asupra fondului
55. Guvernul aratã cã, în temeiul jurisprudenţei Curţii, statele beneficiazã de o anumitã marjã de apreciere pentru a stabili dacã şi în ce mãsurã diferenţele dintre anumite situaţii, similare din alte puncte de vedere, justificã diferenţe de tratament. El adaugã cã este în primul rând atribuţia autoritãţilor interne şi mai ales a curţilor şi tribunalelor sã interpreteze şi sã aplice dreptul intern.
56. El apreciazã cã, pentru a fi contrarã art. 14 din Convenţie, o discriminare trebuie sã se bazeze pe unul dintre criteriile enumerate în acest articol. Or, el aratã cã, în speţã, diferenţa de tratament pretinsã nu se baza pe niciunul dintre aceste criterii. În fine, el apreciazã cã o jurisprudenţã contradictorie nu ar putea fi asimilatã unei discriminãri în sensul art. 14 din Convenţie.
57. Reclamantul reafirmã cã, prin limitarea beneficiului mãsurilor reparatorii doar pentru recruţii din unitãţile ce aparţineau D.G.S.M., <>Legea nr. 309/2002 a creat o distincţie discriminatorie între persoanele care au efectuat acelaşi tip de muncã forţatã.
58. El pretinde cã a fost victima unei a doua discriminãri din cauza jurisprudenţei contradictorii a Înaltei Curţi de Casaţie care le recunoscuse mai multor recruţi, care nu efectuaserã o muncã forţatã în unitãţi de acest tip, dreptul de a beneficia de prevederile legii.
59. Curtea constatã cã, în sensul art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacã "este lipsitã de justificare obiectivã şi rezonabilã", adicã dacã nu urmãreşte un "scop legitim" sau dacã nu existã un "raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmãrit" (a se vedea, în special, Hotãrârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, p. 16, § 33).
60. În speţã, Curtea reaminteşte cã a constatat existenţa unei diferenţe de tratament între diferiţii recruţi care au efectuat o muncã forţatã (a se vedea § 53 de mai sus).
61. Cu toate acestea, ea observã cã Guvernul nu a prezentat o justificare pentru aceastã diferenţã de tratament, argumentul sãu bazându-se, esenţialmente, pe de o parte, pe faptul cã presupusa discriminare nu ţine de niciunul dintre criteriile enunţate la art. 14 şi, pe de altã parte, pe autonomia de care beneficiazã instanţele interne în interpretarea şi aplicarea dreptului intern.
62. Referitor la primul argument, Curtea subliniazã cã lista cuprinsã în art. 14 are un caracter orientativ şi nu limitativ (a se vedea, Engel şi alţii împotriva Olandei, Hotãrârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 30, § 72, şi Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotãrârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, p. 13, § 34).
63. Referitor la cel de-al doilea argument, Curtea reitereazã cã, în speţã, nu era vorba de simple divergenţe de jurisprudenţã, care sunt consecinţa inerentã oricãrui sistem judiciar care se bazeazã pe un ansamblu de instanţe de fond, ci de neîndeplinirea de cãtre Înalta Curte de Casaţie a rolului sãu de regulator al acestor conflicte.
64. Argumentele avansate de Guvern nefiind în mãsurã sã convingã Curtea, ea constatã cã aceastã diferenţã de tratament nu s-a bazat pe nicio justificare obiectivã şi rezonabilã.
65. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 4 din Convenţie
66. Reclamantul se plânge şi de faptul cã în perioada 1953-1955 autoritãţile de la vremea respectivã l-au obligat sã efectueze muncã forţatã în locul instrucţiei militare. El invocã art. 4 din Convenţie.
67. Curtea reaminteşte cã ea nu poate analiza o cerere decât în mãsura în care ea se referã la evenimente ce au avut loc dupã intrarea în vigoare a Convenţiei pentru partea contractantã respectivã.
68. În speţã, faptele de care se plânge reclamantul au avut loc în perioada 1953-1955, cu mult înainte de 20 iunie 1994, datã la care Convenţia a intrat în vigoare pentru România.
69. Prin urmare, Curtea constatã cã cererea întemeiatã pe art. 4 din Convenţie este incompatibilã ratione temporis cu prevederile Convenţiei şi trebuie respinsã conform art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
70. Conform art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
71. Cu titlu de daune materiale, reclamantul solicitã o sumã, actualizatã în funcţie de inflaţie, ce corespunde cuantumului indemnizaţiilor de care a fost lipsit din luna septembrie 2002. Suma lunarã a acestei indemnizaţii se ridicã, conform afirmaţiilor sale, la 52,5 lei noi româneşti (RON), adicã circa 15 euro (EUR). De asemenea, el solicitã 21.460 EUR pentru munca forţatã efectuatã în timpul serviciului militar.
El lasã la aprecierea Curţii stabilirea sumei ce trebuie alocatã cu titlu de daune morale.
72. Guvernul contestã aceste pretenţii. Întrucât nu a precizat suma totalã a indemnizaţiei pretinse, Guvernul considerã cã reclamantul are posibilitatea de a obţine reparaţie solicitând ca aceastã sumã sã fie calculatã de casa judeţeanã sau introducând o acţiune în revizuire a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie. Mai mult, nu i se poate acorda nicio sumã pentru munca forţatã efectuatã în timpul serviciului militar.
73. În fine, referitor la cererea cu titlu de daune morale, Guvernul considerã cã hotãrârea Curţii ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientã.
74. Curtea constatã cã singura bazã pentru acordarea unei reparaţii echitabile constã, în speţã, în încãlcarea art. 6 alin. 1 şi 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Capãtul de cerere întemeiat pe articolul 4 din Convenţie fiind declarat inadmisibil, reclamantului nu i se va acorda nicio sumã cu acest titlu.
75. Statuând în echitate, în sensul art. 41, Curtea îi acordã reclamantului suma de 5.000 EUR pentru toate prejudiciile suferite.
B. Cheltuieli de judecatã
76. Reclamantul nu a depus nicio cerere pentru cheltuielile de judecatã suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.
77. În aceste condiţii, Curtea nu îi acordã nicio sumã cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
78. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie coroborat cu art. 14 din Convenţie şi inadmisibilã în rest;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotãrãşte cã nu se impune sã examineze şi capãtul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie referitor la pretinsa lipsã de independenţã şi imparţialitate a instanţelor interne;
4. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
5. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru toate prejudiciile suferite;
b) ca suma respectivã sã fie convertitã în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plãţii, la care se va adãuga orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceastã sumã sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu trei puncte procentuale;
6. respinge cererea de reparaţie echitabilã pentru rest.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 6 decembrie 2007, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic, Santiago Quesada,
preşedinte grefier
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
