Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 9.410/04)
În Cauza Lefter Niţã împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunitã în camerã compusã din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la 16 martie 2010,
pronunţã prezenta hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 9.410/04 îndreptatã împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Lefter Niţã (reclamantul), a sesizat Curtea la 19 ianuarie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 2 mai 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotãrât, de asemenea, cã admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreunã.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a nãscut în 1949 şi locuieşte în Râmnicu Sãrat.
5. La 27 noiembrie 2001, reclamantul, cadru militar pensionat, a introdus în faţa Tribunalului Vrancea (tribunalul) o acţiune împotriva Ministerului Apãrãrii Naţionale (ministerul), pentru a obţine restituirea impozitului reţinut pentru plata compensatorie primitã la ieşirea la pensie. Prin Hotãrârea din 20 decembrie 2001, tribunalul a admis acţiunea şi a obligat ministerul la plata sumei de 45.642.613 lei, aproximativ 1.620 euro la data respectivã. Aceastã hotãrâre a rãmas definitivã în urma unei decizii din 5 martie 2002 a Curţii de Apel Galaţi (curtea de apel), care a declarat nul recursul ministerului.
6. La 4 iunie 2002, reclamantul a primit suma în cauzã.
7. Procurorul General al României a introdus un recurs în anulare (cale de atac extraordinarã) în faţa Curţii Supreme de Justiţie, motivând cã instanţele menţionate anterior nu interpretaserã corect dreptul aplicabil în speţã. Prin Hotãrârea din 22 aprilie 2003, Curtea Supremã a admis recursul în anulare şi a respins acţiunea reclamantului. Hotãrârea Curţii Supreme a rãmas definitivã la 14 iulie 2003. La 22 octombrie 2003, dosarul complet al cauzei a fost retrimis la grefa tribunalului.
8. În urma unei hotãrâri definitive din 4 aprilie 2007 a Tribunalului Buzãu, prin care reclamantul era obligat sã restituie suma primitã, actualizatã şi incluzând cheltuielile de judecatã, în ianuarie 2008, acesta a început sã restituie suma respectivã în tranşe lunare de 300 lei noi, şi anume aproximativ 80 euro.
II. Dreptul intern relevant
9. Legislaţia internã relevantã este descrisã în Hotãrârea Stere şi alţii împotriva României (nr. 25.632/02, pct. 19-24, 23 februarie 2006).
10. Potrivit art. 261 alin. (3) din Codul de procedurã civilã (CPC), doar hotãrârile pronunţate în primã instanţã şi în apel sunt comunicate pãrţilor. Hotãrârile definitive pronunţate în ultimã instanţã nu sunt comunicate persoanelor în cauzã, cãrora le revine sarcina de a face demersurile necesare pentru a lua cunoştinţã de acestea. În temeiul art. 264 alin. 1 din CPC, hotãrârile trebuie motivate în termen de 30 de zile de la pronunţare. Cu toate acestea, dupã redactare, hotãrârea urmeazã o cale care implicã semnãturi ale judecãtorilor, clasificarea de cãtre grefã a dosarului şi trimiterea acestuia din urmã fie direct la grefa instanţei care a examinat cauza în primã instanţã (arhivare finalã), fie - în cazul unui recurs extraordinar pendinte - la diferitele instanţe competente (Regulament privind organizarea şi funcţionarea Curţii Supreme de Justiţie).
ÎN DREPT
I. Cu privire la excepţia preliminarã a Guvernului
A. Argumentele pãrţilor
11. Guvernul susţine cã, introducând cererea la 19 ianuarie 2004, reclamantul nu a respectat termenul de 6 luni prevãzut de art. 35 § 1 din Convenţie. Acesta considerã cã, în absenţa unor demersuri din partea sa la grefa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a obţine o copie a Hotãrârii din 22 aprilie 2003, acest termen a început sã curgã cel mai târziu la 14 iulie 2003, data la care a fost redactatã hotãrârea [mutatis mutandis, Z.Y. împotriva Turciei (dec.), nr. 27.532/95, 9 iunie 2001] şi de la care reclamantul a avut posibilitatea de a solicita o fotocopie. În aceastã privinţã, Guvernul prezintã o adresã din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit cãreia hotãrârea redactatã a fost depusã în arhivele acesteia la 14 iulie 2003, iar la 22 iulie 2003 dosarul complet a fost retrimis la Curtea de Apel Galaţi.
12. Reclamantul respinge acest argument şi susţine cã doar dupã 21 octombrie 2003 a avut posibilitatea de a lua cunoştinţã de motivarea hotãrârii, atunci când dosarul a ajuns la instanţã. Astfel, acesta depune la dosar un certificat emis de grefa instanţei, potrivit cãruia dosarul i-a fost retrimis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 21 octombrie 2003.
B. Aprecierea Curţii
13. Curtea observã cã decizia internã definitivã este hotãrârea Curţii Supreme de Justiţie din 22 aprilie 2003. Având în vedere cã dreptul intern nu prevede obligaţia de a notifica pãrţilor deciziile pronunţate în ultimã instanţã, rãmâne sã se stabileascã, în lipsa notificãrii, data la care aceastã hotãrâre a fost pusã efectiv la dispoziţia pãrţilor [mutatis mutandis, Partidul comuniştilor (nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României (dec.), nr. 46.626/99, 16 decembrie 2003, şi Potop împotriva României, nr. 35.882/97, pct. 32, 25 noiembrie 2003). Or, Curtea subliniazã cã, deşi data redactãrii hotãrârii, şi anume 14 iulie 2003, nu este contestatã, în schimb, nimic nu permite sã se cunoascã data la care reclamantul ar fi putut în mod rezonabil sã ia cunoştinţã de conţinutul acesteia.
14. În aceastã privinţã, Curtea observã cã nici data la care o hotãrâre este redactatã şi depusã la grefã nu este comunicatã pãrţilor. Dreptul intern prevede un termen de 30 de zile pentru redactarea unei hotãrâri, dar, precum în speţã, acest termen nu este întotdeauna respectat. Prin urmare, nu se poate considera cã data de 14 iulie 2003 era previzibilã pentru reclamant ca datã de la care ar fi putut solicita o copie a hotãrârii. În plus, trebuie sã se ia act de faptul cã, în practicã, copii ale hotãrârilor definitive sunt puse la dispoziţia pãrţilor de grefa instanţei care a examinat cauza în primã instanţã, unde este arhivat dosarul cauzei. Or, în speţã, dosarul cauzei nu a fost trimis înapoi la grefa instanţei decât la 23 octombrie 2003. În circumstanţele cauzei, Curtea nu observã niciun motiv pentru a nu considera rezonabilã perioada scursã pentru a lua cunoştinţã de motivarea hotãrârii respective.
15. În consecinţã, Curtea considerã cã prezenta cerere, introdusã la 19 ianuarie 2004, şi anume în termen de 6 luni de la data la care reclamantul a luat cunoştinţã de conţinutul hotãrârii Curţii Supreme, nu era tardivã în sensul art. 35 § 1 din Convenţie.
În concluzie, excepţia preliminarã a Guvernului întemeiatã pe caracterul tardiv al cererii va fi respinsã.
II. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
16. Reclamantul se plânge de o atingere adusã dreptului sãu la respectarea bunurilor, ca urmare a obligaţiei de a restitui suma încasatã în temeiul unei hotãrâri ce a dobândit autoritate de lucru judecat. Acesta invocã art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, care prevede:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare reglementãrii folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Cu privire la admisibilitate
17. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniazã cã acesta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sã fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
18. Guvernul recunoaşte cã anularea de cãtre Curtea Supremã de Justiţie a Hotãrârii definitive din 5 martie 2002 constituie o ingerinţã în dreptul la respectarea bunurilor reclamantului. Totuşi, apreciazã cã ingerinţa respectivã este compatibilã cu dispoziţiile celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere cã este legalã şi proporţionalã cu scopul legitim urmãrit.
19. Reclamantul considerã cã impozitarea indemnizaţiei sale nu avea o bazã legalã.
20. Curtea observã mai întâi cã nu se contestã cã, în temeiul hotãrârii definitive din 5 martie 2002, reclamantul avea o creanţã asupra statului suficient determinatã pentru a fi exigibilã. De altfel, ministerul i-a plãtit suma respectivã de care a putut beneficia pânã la pronunţarea hotãrârii Curţii Supreme de Justiţie din 22 aprilie 2003, prin care acţiunea sa a fost respinsã. Aşadar, aceastã hotãrâre a reprezentat o ingerinţã în exercitarea de cãtre reclamant a dreptului sãu de creanţã şi, prin urmare, în dreptul sãu la respectarea bunurilor.
21. Curtea reaminteşte cã a constatat deja, în Cauza Stere şi alţii, citatã anterior, cã intervenţia procurorului general, dupã încheierea unei proceduri la care nu era parte şi care a condus la anularea integralã a creanţelor asupra statului, întrerupea echilibrul just care trebuie pãstrat între protecţia dreptului la respectarea bunurilor şi cerinţele interesului general. În prezenta cauzã, întrucât faptele sunt similare, nimic nu justificã îndepãrtarea Curţii de la aceastã concluzie.
22. Prin urmare, a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Cu privire la celelalte încãlcãrii invocate
23. Invocând art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţie, reclamantul se plânge de respingerea acţiunii sale, în urma unui recurs în anulare, şi de faptul cã Curtea Supremã nu ar fi fost independentã şi imparţialã şi nu ar fi ţinut seama de dreptul aplicabil. De asemenea, acesta pretinde cã procedura în faţa Curţii Supreme ar fi fost inechitabilã. Din perspectiva art. 14 din Convenţie, reclamantul considerã cã a fost victima unei discriminãri în raport cu alte persoane care, aflate într-o situaţie similarã, nu au fost obligate sã restituie sumele încasate, în mãsura în care procurorul general nu a introdus recurs în anularea deciziilor pronunţate în favoarea acestora.
24. Având în vedere constatarea la care a ajuns, prevãzutã la pct. 21 şi 22 de mai sus, Curtea considerã cã nu este necesar sã se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi temeinicia acestor capete de cerere.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
25. Art. 41 din Convenţie prevede:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
26. Reclamantul solicitã ca statul sã renunţe la executarea silitã împotriva sa. De asemenea, acesta reclamã restituirea sumelor pe care le-a plãtit deja statului, invocând faptul cã, începând din ianuarie 2008, a început sã plãteascã sume lunare în valoare de 80 euro (EUR) şi depunând la dosar copii ale dovezilor de platã efectuatã în primele 4 luni ale anului 2008. Prin Comunicarea din 19 mai 2009, acesta precizeazã cã a continuat sã plãteascã aceste sume lunare în toatã aceastã perioadã. Cu titlu de prejudiciu material, acesta solicitã în al doilea rând acordarea unei sume în valoare de 1.000 EUR reprezentând profitul pe care l-ar fi putut realiza între 1 iunie 2000 (data pensionãrii sale) şi 4 iunie 2002 (datã la care i s-a plãtit suma care corespundea impozitului reţinut de minister). În plus, acesta solicitã daune morale a cãror valoare este lãsatã la aprecierea Curţii.
27. Guvernul aratã cã nicio procedurã de executare silitã nu a fost declanşatã împotriva reclamantului pentru a recupera suma în litigiu. Cu toate acestea, admite cã, în cazul în care se constatã o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, cea mai bunã reparaţie este aceea de a pune capãt procedurii de executare silitã sau, eventual, de a restitui sumele plãtite deja de cãtre reclamant. Cu privire la a doua cerere cu titlu de prejudiciu material, acesta observã cã nu existã o legãturã de cauzalitate între suma reclamatã şi pretinsa încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, care face obiectul litigiului din faţa Curţii. Cu privire la prejudiciul moral, acesta reaminteşte jurisprudenţa Curţii în materie, citând cauzele Stere, menţionatã anterior, pct. 62; Stîngaciu şi Tudor împotriva României, nr. 21.351/03, pct. 47, 3 august 2006, şi Valer Pop împotriva României, nr. 26.511/04, pct. 42, 13 decembrie 2007.
28. Curtea reaminteşte cã o hotãrâre prin care se constatã o încãlcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridicã conformã Convenţiei de a pune capãt încãlcãrii şi de a-i înlãtura consecinţele. Dacã dreptul intern nu permite decât înlãturarea parţialã a consecinţelor acestei încãlcãri, art. 41 din Convenţie conferã Curţii puterea de a acorda o reparaţie pãrţii vãtãmate prin actul sau omisiunea în privinţa cãrora a fost constatatã o încãlcare a Convenţiei.
29. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea acordã reclamantului 2.800 de euro pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de judecatã
30. Reclamantul nu solicitã nicio sumã cu titlu de cheltuieli de judecatã.
C. Dobânzi moratorii
31. Curtea considerã necesar ca rata dobânzilor moratorii sã se întemeieze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1;
2. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotãrãşte cã nu este necesar sã se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi temeinicia celorlalte capete de cerere;
4. hotãrãşte:
a) cã, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului suma de 2.800 EUR (douã mii opt sute de euro) pentru toate prejudiciile, plus orice sumã ce poate fi datoratã cu titlu de impozit, sumã care trebuie convertitã în moneda naţionalã la cursul de schimb aplicabil la data plãţii;
b) cã, de la expirarea termenului menţionat şi pânã la efectuarea plãţii, aceastã sumã trebuie majoratã cu o dobândã simplã, la o ratã egalã cu rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, aplicabilã pe parcursul acestei perioade şi majoratã cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris, la 6 aprilie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
