Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(soluţionare amiabilã)
În Cauza Lindner şi Hammermayer împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, statuând în Marea Camerã, compusã din: domnii L. Wildhaber, preşedinte, C.L. Rozakis, J.-P. Costa, Sir Nicolas Bratza, domnii G. Bonello, C. Bîrsan, doamna N. Vajic, domnii J. Hedigan, M. Pellonp, doamna M. Tsatsa-Nikolovska, domnul A. Kovler, doamna E. Steiner, domnii L. Garlicki, I. Borrego Borrego, doamna E. Fura-Sandstrom, domnul K. Hajiyev, doamna R. Jaeger, judecãtori, şi domnul T. L. Early, grefier adjunct al Marii Camere,
dupã ce a deliberat în Camera de consiliu în 29 martie 2006,
pronunţã hotãrârea de faţã, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 35.671/97) îndreptatã împotriva României şi în care 2 cetãţeni ai acestui stat, domnul Alexandru Lindner şi doamna Cristina Hammermayer (reclamanţii), s-au plâns Comisiei Europene a Drepturilor Omului în data de 9 aprilie 1997, în baza fostului articol 25 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de cãtre domnul A. Vasiliu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de cãtre agentul sãu, doamna B. Ramaşcanu, din Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii s-au plâns în special de faptul cã refuzul exprimat în data de 14 octombrie 1996 de cãtre Curtea de Apel Bucureşti de a recunoaşte tribunalelor competenţa de a soluţiona o acţiune în revendicare contravine art. 6 din Convenţie. În plus, ei s-au plâns cã aceastã hotãrâre a Curţii de Apel Bucureşti a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor, drept garantat de art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.
4. Cererea a fost transmisã Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului adiţional nr. 11 la Convenţie (art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11).
5. Ea a fost atribuitã Secţiei I a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curţii). În cadrul acestei secţii, camera însãrcinatã sã analizeze cauza (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituitã conform art. 26 alin. 1 din Regulament.
6. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuitã Secţiei a II-a, remaniatã cum s-a precizat mai sus (art. 52 alin. 1 din Regulament). Camera a fost compusã din domnul J.-P. Costa, preşedinte, domnii A. B. Baka, Gaukur Jorundsson, L. Loucaides, C. Bîrsan, M. Ugrekhelidze şi doamna A. Mularoni, judecãtori, precum şi doamna S. Dolle, grefier de secţie.
7. Printr-o hotãrâre din 3 decembrie 2002, Curtea, examinând atât admisibilitatea, cât şi fondul cauzei (art. 29 alin. 3 din Convenţie), a declarat cererea parţial admisibilã şi a stabilit în unanimitate cã a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, determinatã de negarea dreptului de acces la un tribunal, precum şi cã nu a existat o încãlcare a art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, de vreme ce reclamanţii nu erau deţinãtorii unui bun în sensul acestui articol. Ea a stabilit de asemenea cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamanţilor 5.000 de euro (EUR), cu titlu de daune morale, şi 400 EUR, cu titlu de costuri şi cheltuieli.
8. În data de 13 decembrie 2002, reclamanţii au solicitat trimiterea cauzei în faţa Marii Camere în baza art. 43 din Convenţie şi art. 73 din Regulamentul Curţii.
9. În data de 24 septembrie 2003, Colegiul Marii Camere a admis aceastã cerere.
10. Compunerea Marii Camere a fost stabilitã conform art. 27 alin. 2 şi 3 din Convenţie şi art. 24 din Regulamentul Curţii.
11. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus un memoriu privind fondul cauzei; în plus, cei dintâi au transmis un memoriu ca rãspuns la cel depus de Guvern.
12. O audiere prevãzutã iniţial pentru data de 24 iunie 2004 a fost amânatã deoarece unele proceduri relevante erau în desfãşurare în faţa instanţelor interne. Fixatã pentru data de 7 decembrie 2005, audierea a fost din nou amânatã, pãrţile fiind implicate activ, cu asistenţa grefierului, în cãutarea unei soluţionãri amiabile a cauzei [art. 38 alin. 1 b) din Convenţie]. Pãrţile au primit ca termen limitã data de 27 februarie 2006 pentru a ajunge la un acord, în caz contrar o nouã audiere urmând a avea loc în data de 29 martie 2006.
13. Ca urmare a corespondenţei între grefier şi pãrţi, Curtea a primit de la Guvern şi reclamanţi în datele de 21 februarie, respectiv 22 februarie 2006, declaraţii oficiale semnate prin care pãrţile acceptau o soluţionare amiabilã a cauzei.
14. În consecinţã, audierea fixatã pentru data de 29 martie a fost anulatã în data de 7 martie 2006.
ÎN FAPT
1. Circumstanţele cauzei
15. La 2 octombrie 1939, mama reclamanţilor a devenit proprietara unei case aflate în Bucureşti, compusã din 3 apartamente, şi a unei suprafeţe de teren de 301 mp. În data de 30 martie 1948, ea a vândut unul din cele 3 apartamente lui L.N.
16. În 1975, ea a emigrat în Germania, unde a decedat în 1985.
17. În data de 18 septembrie 1975, în baza <>Decretului nr. 223/1974 , statul a confiscat imobilul mamei reclamanţilor, fãrã a se plãti vreo despãgubire. Decizia confiscãrii nu a fost niciodatã comunicatã mamei reclamanţilor, astfel încât aceasta nu a cunoscut niciodatã motivele sau baza legalã a acestei confiscãri.
A. Acţiunea în revendicarea proprietãţii
18. În data de 27 iulie 1992, reclamanţii, în calitate de moştenitori, s-au adresat Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti cu o cerere de anulare a deciziei de confiscare a imobilului, pârâţi fiind Primãria Municipiului Bucureşti şi, respectiv, Societatea H., administrator al locuinţelor de stat. Reclamanţii au arãtat cã mama lor a fost proprietara imobilului şi cã statul intrase în stãpânirea lui prevalându-se de <>Decretul de confiscare nr. 223/1974 , dar cã aceastã privare de proprietate era ilegalã deoarece decizia administrativã privind confiscarea nu a fost niciodatã comunicatã mamei lor.
19. Printr-o sentinţã din 28 septembrie 1995, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a admis cererea reclamanţilor, considerând cã decizia administrativã de confiscare în favoarea statului încãlcase dispoziţiile legale interne şi internaţionale în vigoare la momentul respectiv, în special art. 36 din Constituţia din 1965 şi art. 480 din Codul civil. În consecinţã, instanţa a stabilit cã statul nu obţinuse legal dreptul de proprietate şi cã reclamanţii erau proprietarii legitimi. Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a anulat decizia de confiscare şi a dispus restituirea imobilului cãtre reclamanţi.
20. Apelul Primãriei Municipiului Bucureşti împotriva acestei sentinţe a fost respins de cãtre Tribunalul Bucureşti printr-o hotãrâre executorie din 17 mai 1996.
21. Primãria a formulat apoi recurs la Curtea de Apel Bucureşti. Printr-o hotãrâre din 14 octombrie 1996, aceasta din urmã a admis recursul şi a respins acţiunea în revendicare a reclamanţilor. Curtea de Apel Bucureşti a constatat cã imobilul revendicat intrase în proprietatea statului pe baza Deciziei primãriei din 18 septembrie 1975 şi a hotãrât cã, pentru a obţine restituirea sau, dupã caz, o despãgubire, reclamanţii puteau sã se prevaleze doar de dispoziţiile legislaţiei în materia restituirii bunurilor naţionalizate.
20. În 20 decembrie 1996, statul a vândut unul dintre cele douã apartamente care compun bunul litigios fostului chiriaş, V.V.S.
B. Acţiunea în restituire introdusã în baza <>Legii nr. 10/2001
23. În data de 26 aprilie 2001, în baza <>Legii nr. 10/2001 , reclamanţii au adresat Primãriei Municipiului Bucureşti o notificare pentru restituirea în naturã a celor douã apartamente.
24. Primãria a refuzat sã restituie apartamentul vândut în data de 20 decembrie 1996 (apartamentul nr. 2).
25. Apartamentul nr. 1 a fost restituit reclamanţilor printr-o decizie din data de 15 februarie 2006 a Primãriei Municipiului Bucureşti.
C. Acţiunea în constatarea nulitãţii vânzãrii apartamentului nr. 2
26. La 12 august 2002, reclamanţii s-au adresat Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune în constatarea nulitãţii Contractului de vânzare încheiat de stat în data de 20 decembrie 1996 cu V.V.S., fostul chiriaş.
27. Printr-o hotãrâre definitivã şi irevocabilã din 7 septembrie 2005, pronunţatã în ultimã instanţã, dupã un apel şi un recurs, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit cã reclamanţii erau proprietarii apartamentului nr. 2 şi a constatat nulitatea vânzãrii acestui apartament. Instanţa a hotãrât restituirea apartamentului cãtre reclamanţi.
28. La o datã care nu a fost precizatã, cumpãrãtorul apartamentului, V.V.S., a introdus în faţa Curţii de Apel Bucureşti o contestaţie în anulare, cale de atac extraordinarã ce viza anularea Hotãrârii din 7 septembrie 2005. În acest moment, procedura este în desfãşurare în faţa Curţii de Apel Bucureşti, fiind fixat un termen pentru data de 28 martie 2006.
II. Dreptul şi practica internã pertinente
29. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internã pertinente sunt descrise în hotãrârile Brumãrescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, §§ 31-44, CEDO 1999-VII) şi Strãin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, CEDO 2005).
30. <>Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001, ale cãrei pasaje relevante sunt citate în cauza mai sus menţionatã Strãin şi alţii, a fost modificatã prin Legea nr. 247, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 22 iulie 2005. Noua lege diversificã formele de reparaţie, permiţând beneficiarilor sã aleagã între o indemnizaţie sub formã de bunuri şi servicii sau o reparaţie pecuniarã echivalentã cu valoarea de piaţã a bunului care nu poate fi restituit în naturã la momentul acordãrii sumei.
În plus, <>Legea nr. 247/2005 precizeazã, în titlul VII, modul în care sunt stabilite şi plãtite despãgubirile pentru bunurile intrate abuziv în patrimoniul statului.
ÎN DREPT
31. În data de 21 februarie 2006, Curtea a primit de la Guvern declaraţia urmãtoare:
"1. Declar cã Guvernul român se oferã sã plãteascã reclamanţilor suma totalã de 8.600 euro (opt mii şase sute euro), în scopul soluţionãrii pe cale amiabilã a plângerii lor înregistrate sub numãrul 35.671/97 şi pendinte în faţa Marii Camere.
Aceastã sumã, care include şi cheltuielile de judecatã aferente cauzei, va fi scutitã de impozit şi va fi plãtitã în euro, convertiţi în lei româneşti la rata de schimb aplicabilã în ziua efectuãrii plãţii, într-un cont bancar indicat de cãtre reclamanţi şi/sau de cãtre reprezentantul lor autorizat corespunzãtor, într-o perioadã de 3 luni de la data comunicãrii hotãrârii Marii Camere, în conformitate cu art. 39 din Convenţia europeanã a drepturilor omului. Începând de la expirarea perioadei de mai sus şi pânã la plata propriu-zisã, suma respectivã va fi majoratã cu o dobândã simplã într-un procent egal cu cel al facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene practicate în aceastã perioadã, procent majorat cu trei puncte procentuale.
2. Aceastã platã, împreunã cu deciziile judiciarã şi administrativã interne (Hotãrârea Curţii de Apel Bucureşti din 7 septembrie 2005 şi Decizia Primãriei Municipiului Bucureşti din 15 februarie 2006) care au dispus restituirea cãtre reclamanţi a bunurilor care formeazã obiectul cererii amintite, reprezintã reglementarea definitivã a cauzei.
3. În plus, Guvernul se angajeazã sã punã efectiv în executare deciziile judiciarã şi administrativã amintite pentru a asigura reclamanţilor exercitarea dreptului lor asupra totalitãţii bunurilor în chestiune.
4. Aceastã declaraţie nu echivaleazã în niciun fel cu o recunoaştere din partea Guvernului a unei violãri a Convenţiei alta decât cea constatatã de cãtre Curtea prin Hotãrârea sa din 3 decembrie 2002.
5. Guvernul considerã cã supravegherea pe care o va exercita Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei în privinţa executãrii hotãrârii pronunţate în aceastã cauzã de cãtre Curte constituie un mecanism adecvat pentru a se asigura cã vor continua sã fie aduse îmbunãtãţiri în ceea ce priveşte problemele ridicate de prezenta cauzã."
32. În data de 22 februarie 2006, Curtea a primit urmãtoarea declaraţie, semnatã de cãtre reclamanţi:
"1. Subsemnaţii, Alexandru Lindner şi Cristina Hammermayer, luãm la cunoştinţã cã Guvernul român este dispus sã ne plãteascã suma totalã de 8.600 euro (opt mii şase sute euro) în vederea soluţionãrii pe cale amiabilã a cererii noastre înregistrate cu numãrul 35.671/97 şi pendinte în faţa Marii Camere.
Aceastã sumã, care acoperã prejudiciul material şi moral eventual, precum şi cheltuielile de judecatã aferente cauzei, va fi plãtitã în euro, convertiţi în lei româneşti la rata de schimb aplicabilã în ziua plãţii, într-un cont bancar indicat de cãtre noi sau de cãtre reprezentantul nostru. Ea va fi scutitã de impozit şi plãtitã într-o perioadã de 3 luni de la data hotãrârii pronunţate de Marea Camerã în conformitate cu art. 39 din Convenţia europeanã a drepturilor omului. Dupã expirarea acestei perioade şi pânã la plata efectivã, suma în cauzã va fi majoratã cu o dobândã simplã într-un procent egal cu cel al facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene practicate în aceastã perioadã, procent majorat cu trei puncte procentuale.
2. Noi acceptãm aceastã propunere şi renunţãm la intentarea oricãrei alte acţiuni împotriva României privind faptele aflate la originea cererii menţionate. Noi declarãm cã aceastã platã, împreunã cu deciziile judiciarã şi administrativã interne (Decizia Curţii de Apel Bucureşti din 7 septembrie 2005 şi Decizia Primãriei Municipiului Bucureşti din 15 februarie 2006), care au dispus sã ni se restituie bunurile care au fãcut obiectul cererii menţionate, reprezintã soluţionarea definitivã a cauzei.
3. De asemenea, luãm notã cã Guvernul se angajeazã sã punã integral în executare deciziile judiciarã şi administrativã menţionate.
4. Facem prezenta declaraţie în cadrul soluţionãrii pe cale amiabilã încheiatã între Guvern şi noi."
33. Curtea ia act de soluţionarea pe cale amiabilã la care au ajuns pãrţile (art. 39 din Convenţie).
Curtea reţine cã, de la pronunţarea Hotãrârii Camerei din 3 decembrie 2002, reclamanţii au obţinut restituirea bunului care face obiectul prezentei plângeri (paragrafele 25 şi 27 de mai sus).
De asemenea, se reţine adoptarea unei noi legi privind restituirea imobilelor, <>Legea nr. 247 din 22 iulie 2005 , care diversificã formele de reparaţie şi prevede cã despãgubirea, atunci când bunul nu poate fi restituit în naturã, trebuie sã fie echivalentã cu valoarea de piaţã a bunului în momentul plãţii sumei (paragraful 30 de mai sus).
În plus, Curtea observã cã ea a precizat deja natura şi amploarea obligaţiilor care revin statului pârât în cauze privind fie întârzieri în obţinerea de hotãrâri judecãtoreşti definitive care soluţioneazã litigii având ca obiect ilegalitatea confiscãrilor dispuse de fostul regim comunist sau imposibilitatea de a obţine asemenea decizii (Brumãrescu, precitatã, § 65), fie vânzarea de cãtre stat unor terţi a bunurilor astfel confiscate (Strãin şi alţii, precitatã, §§ 39-59). Problema executãrii acestor obligaţii este actualmente în atenţia Comitetului Miniştrilor.
34. Curtea aminteşte cã, în conformitate cu art. 37 alin. 1 b) din Convenţie, ea poate hotãrî sã radieze o cerere de pe rolul Curţii în orice stadiu al procedurii dacã se considerã cã litigiul a fost soluţionat.
35. În plus, Curtea considerã cã soluţionarea cauzei este conformã cerinţei respectãrii drepturilor omului astfel cum sunt ele recunoscute de Convenţie şi de protocoalele sale (art. 37 alin. 1 teza finalã din Convenţie şi art. 62 alin. 3 din Regulamentul Curţii).
36. În consecinţã, sunt întrunite condiţiile pentru radierea cauzei de pe rol.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN UNANIMITATE,
CURTEA
1. ia notã de termenii soluţionãrii pe cale amiabilã şi de modalitãţile prevãzute pentru a asigura respectarea angajamentelor enunţate (art. 43 alin. 3 din Regulamentul Curţii);
2. hotãrãşte sã radieze cauza de pe rol.
Redactatã în francezã şi în englezã, apoi comunicatã în scris în data de 6 aprilie 2006 în baza art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Preşedinte,
Luzius Wildhaber
Grefier adjunct,
T. L. Early
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
