Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
------
*) Traducere
În cauza Barbu Anghelescu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cazul unei Camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte; A.B. Baka, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecãtori; şi doamna S. Dolle, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 2 decembrie 2003 şi 14 septembrie 2004,
pronunţã hotãrârea urmãtoare, adoptatã la aceastã ultimã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã cererea nr. 46.430/99, îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Barbu Anghelescu (reclamantul), a sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 11 martie 1998, în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de doamna R. Rizoiu, agentul Guvernului român pentru Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Curtea), din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine, în special, cã a fost victima unor rele tratamente din partea poliţiştilor cu ocazia unui control rutier.
4. Cererea a fost transmisã Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenţie).
5. Cererea a fost repartizatã celei de-a doua secţii a Curţii (art. 52 alin. 1 din regulament). În cadrul acesteia, Camera învestitã cu judecarea cererii [art. 27 alin. (1) din Convenţie] a fost constituitã conform art. 26 alin. (1) din regulament.
6. Prin decizia din 2 decembrie 2003 Camera a declarat cererea parţial admisibilã.
7. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise privind fondul cererii [art. 59 alin. (1) din regulament].
îN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamantul s-a nãscut în anul 1949 şi are domiciliul în localitatea Turcineşti.
A. Incidentul din 15 aprilie 1996
1. Faptele, astfel cum au fost stabilite în decizia din 18 octombrie 2001 a Curţii de Apel din Piteşti
9. La 15 aprilie 1996, în timp ce conducea maşina, reclamantul a fost oprit de un agent de poliţie rutierã, plutonierul B.
10. Din cauza altercaţiei dintre reclamant şi B, un alt poliţist, Z, a intervenit.
Poliţistul B i-a pus în vedere reclamantului cã se aflã în stare de ebrietate, spunându-i cã este "mort de beat" şi i-a adresat injurii. Apoi l-a strâns de gât pe reclamant cu propriul fular şi l-a chemat pe colegul sãu, plutonierul Z, care se afla la 50 m distanţã. Dupã sosirea acestuia din urmã, B l-a agresat pe reclamant, cauzându-i leziuni care au necesitat 4-5 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului întocmit la 17 aprilie 1996 de cãtre un medic de la laboratorul medico-legal din judeţul Gorj (a se vedea § 14 de mai jos). Reclamantul a încercat sã scape, dar a fost prins de cãtre poliţişti.
2. Versiunea Guvernului
11. Guvernul propune o altã versiune decât cea reţinutã în decizia din 18 octombrie 2001 a Curţii de Apel din Piteşti.
12. În opinia Guvernului, atunci când a fost oprit de agenţii de la poliţia rutierã, care i-au solicitat sã prezinte actele şi acceptul pentru un test de alcoolemie, reclamantul a încercat sã fugã. Ca atare, poliţiştii au încercat sã îl imobilizeze pentru a-l împiedica sã fugã. Reclamantul a devenit agresiv, provocând o altercaţie. Ca rezultat al acestei altercaţii atât reclamantul, cât şi unul dintre poliţişti au fost rãniţi, astfel cum reiese din certificatele medicale întocmite.
13. În opinia Guvernului leziunile traumatice constatate ulterior asupra reclamantului şi provocate de cãtre poliţişti au fost cauzate în mod accidental, în timp ce aceştia încercau sã îl linişteascã şi sã îl împiedice sã fugã.
3. Rezultatele examenului medico-legal la care a fost supus reclamantul
14. Parchetul a dispus supunerea reclamantului la un examen medico-legal cu privire la leziunile pe care le prezenta. Raportul întocmit la 17 aprilie 1996 de cãtre medicul D. din laboratorul medico-legal din judeţul Gorj a constatat existenţa mai multor leziuni traumatice care ar fi putut fi produse prin lovituri provocate cu un corp dur sau prin apãsare cu degetele ori cu unghiile. Raportul constatã 3 echimoze de 2 x 1 cmp în partea stângã a gâtului, dintre care una acoperitã de o excoriaţie, şi 3 echimoze şi o excoriaţie de 1,5 x 1,5 cmp, respectiv de 2 x 1 cmp şi 1 x 1 cmp în partea dreaptã a gâtului; o excoriaţie în regiunea clavicularã stângã şi o excoriaţie pe frunte de 1,5 x 0,5 cmp. Aceste leziuni necesitau, conform aceluiaşi certificat, 4-5 zile de îngrijiri medicale.
B. Procedura penalã împotriva reclamantului
15. Aşa cum reiese din ordonanţa de reţinere, poliţiştii l-au reţinut pe reclamant pe motiv cã acesta a refuzat sã prezinte permisul de conducere şi sã se supunã unui test de alcoolemie, cã l-a lovit pe B şi l-a muşcat de deget.
16. Dupã reţinerea sa, în seara de 15 aprilie 1996, reclamantul a fost însoţit de Poliţie la spitalul din Târgu Jiu pentru prelevare de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei. Dupã cum rezultã dintr-o adeverinţã eliberatã la 5 septembrie 2000 de directorul spitalului, proba a fost luatã de cãtre Poliţie în scopul de a o depune la laboratorul medico-legal din judeţul Gorj.
17. La 16 aprilie 1996 Parchetul de pe lângã Judecãtoria Târgu Jiu a dispus începerea urmãririi penale împotriva reclamantului pentru ultraj şi refuzul de a se supune prelevãrii de probe biologice. În aceastã privinţã, procurorul a arãtat cã reclamantul lovise un agent de poliţie în exerciţiul funcţiunii, provocându-i leziuni ce au necesitat 6-7 zile de îngrijiri medicale.
18. În aceeaşi zi procurorul a dispus luarea mãsurii arestãrii preventive a reclamantului pentru o perioadã de 30 de zile.
19. La 25 aprilie 1996 reclamantul a fost liberat pe cauţiune.
20. Aşa cum rezultã dintr-o adresã transmisã la 3 octombrie 1996 de cãtre laboratorul medico-legal din judeţul Gorj ca rãspuns la o adresã a Judecãtoriei Târgu Jiu, probele biologice recoltate la 15 aprilie 1996 n-au fost niciodatã transmise acestuia de organele de urmãrire penalã.
21. Prin rechizitoriul din 29 aprilie 1996 transmis Judecãtoriei Târgu Jiu Parchetul l-a trimis în judecatã pe reclamant. La 13 martie 1998, Judecãtoria Târgu Jiu şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Gorj.
22. Prin hotãrârea din 24 decembrie 1998 Tribunalul Gorj l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsã de 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevãzutã de <>Decretul nr. 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice şi aceea de ultraj.
23. La 4 mai 1999 Curtea de Apel Craiova a desfiinţat sentinţa din 24 decembrie 1998, stabilind cã tribunalul nu era competent, şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecãtoria Târgu Jiu.
24. La 23 februarie 2000, la cererea reclamantului, Curtea Supremã de Justiţie a decis strãmutarea cauzei la Judecãtoria Piteşti, pentru motive care ţin de buna administrare a justiţiei.
25. La 28 noiembrie 2000 aceastã instanţã l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa de 1 an închisoare. Judecãtoria a statuat cã acesta a comis infracţiunea de ultraj şi infracţiunea prevãzutã de <>art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice. Prin decizia din 10 aprilie 2001 Tribunalul Argeş a menţinut sentinţa din 28 noiembrie 2000.
26. La 18 octombrie 2001 Curtea de Apel Piteşti a admis recursul reclamantului. Instanţa a statuat cã fapta nu existã şi, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) din Codul de procedurã penalã, l-a achitat pe reclamant. Întemeindu-se pe probele din dosar, în special pe certificatele medico-legale şi de pe declaraţiile a 3 martori, instanţa a constatat cã reclamantul fusese agresat ("sugrumat" şi "lovit") de cãtre agentul de poliţie B cu ocazia unui control rutier. Curtea de Apel Piteşti a stabilit cã cei doi poliţişti au acţionat abuziv, astfel încât nu i se putea reproşa reclamantului cã a încercat sã fugã.
27. În ceea ce priveşte martorii care au dat declaraţii în favoarea acuzãrii, Curtea de Apel Piteşti a considerat cã nici unul dintre aceştia nu asistase în mod nemijlocit la incidentul din 15 aprilie 1996, având în vedere cã unii erau situaţi prea departe de locul incidentului (mai mult de 50 m), în timp ce alţii doar aflaserã în mod indirect despre aceste fapte.
C. Procedura penalã împotriva agenţilor de poliţie
28. La 10 mai 1996 reclamantul a depus plângere împotriva lui B şi lui Z pentru purtare abuzivã, infracţiune prevãzutã de art. 250 din Codul penal.
29. La 3 iunie 1997 Parchetul Militar Craiova a dispus începerea urmãririi penale împotriva lui B. În cadrul acestei proceduri, reclamantul s-a constituit parte civilã. La 12 ianuarie 1998 Parchetul Militar Craiova a dispus scoaterea de sub urmãrire penalã a lui B şi neînceperea urmãririi penale în privinţa lui Z.
30. În ordonanţa din 12 ianuarie 1998 Parchetul Militar Craiova a considerat cã poliţistul B nu se comportase abuziv şi cã acesta încercase sã îl împiedice pe reclamant sã fugã, trãgându-l de fular. În ceea ce priveşte leziunile traumatice prezentate de reclamant, Parchetul Militar Craiova a considerat cã acestea nu au fost cauzate cu intenţie de ofiţerul B, ele fiind consecinţa actelor prin care s-a materializat încercarea legalã de a-l imobiliza pe reclamant şi de a-l împiedica sã fugã. Parchetul Militar Craiova a reţinut, de asemenea, cã reclamantul a avut un comportament refractar, chiar agresiv, şi cã acesta adresase injurii poliţistului B şi cã îl muşcase, încercând sã fugã. Cu privire la omisiunea poliţiştilor de a prezenta probele biologice prelevate de la reclamant pentru analizã, Parchetul Militar Craiova a constatat cã poliţiştii în cauzã depuseserã probele la Poliţie şi cã acestea au dispãrut ulterior. Parchetul Militar Craiova a concluzionat cã nu s-a putut stabili care erau persoanele responsabile de aceastã omisiune.
31. Reclamantul a fãcut plângere în faţa procurorului ierarhic superior. La 22 aprilie 1998 Parchetul Militar de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie a menţinut ordonanţa din 12 ianuarie 1998. Reclamantul a fãcut plângere în faţa instanţei împotriva ordonanţei Parchetulului de pe lângã Tribunalul Militar Timişoara, cale de atac care nu era prevãzutã de Codul de procedurã penalã, dar care a apãrut ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997, în virtutea principiului liberului acces la justiţie, prevãzut de art. 21 din Constituţie.
32. La 25 mai 2001 Tribunalul Militar Timişoara a admis plângerea reclamantului, a constatat cã ancheta penalã a fost incompletã şi a trimis dosarul la Parchetul Militar Craiova, cu indicarea cercetãrilor care trebuiau efectuate. Tribunalul a statuat cã Parchetul nu stabilise cu exactitate nici ora, nici locul incidentului, cã nu verificase ordinul de misiune primit de poliţiştii în cauzã şi nici dacã aceştia îl respectaserã.
33. În plus, Tribunalul Militar Timişoara a observat cã Parchetul Militar Craiova nu cercetase dacã utilizarea forţei fizice împotriva reclamantului de cãtre poliţişti era necesarã din cauza comportamentului sãu sau în alte scopuri. Tribunalul Militar Timişoara a statuat cã vinovãţia poliţiştilor trebuia stabilitã în raport cu motivele reţinute în ordonanţa de reţinere împotriva reclamantului. Instanţa a precizat cã trebuiau audiaţi atât personalul din cadrul secţiei de arest din inspectoratul de poliţie, cât şi deţinuţii aflaţi în celulã cu reclamantul în ziua arestãrii sale. Tribunalul Militar Timişoara a mai precizat cã, deşi s-a stabilit cã reclamantului îi fuseserã recoltate probe biologice, a fost abuziv din partea poliţiştilor faptul cã nu le-au prezentat niciodatã pentru analizã, dar l-au acuzat pe reclamant cã s-a sustras de la obligaţia de a permite sã-i fie recoltate aceste probe.
34. Tribunalul Militar Timişoara a dispus efectuarea de cãtre Parchetul Militar Craiova a tuturor actelor de urmãrire penalã pe care le considerase incomplete şi a celor lipsã. Instanţa a indicat, de asemenea, Parchetului analizarea dosarului de cercetare administrativã în privinţa poliţistului B, care fusese ulterior trecut în rezervã.
35. Hotãrârea din 25 mai 2001 a devenit definitivã şi dosarul de urmãrire penalã a fost trimis la Parchetul Militar Craiova.
36. La 19 iulie 2001 şi 21 noiembrie 2001 reclamantul a solicitat Parchetului Militar Craiova accelerarea anchetei.
37. La 11 septembrie 2002, dupã ascultarea, la 29 iulie şi 2 august 2002, a poliţiştilor învinuiţi, Parchetul Militar Craiova a dispus neînceperea urmãririi penale.
38. Aşa cum rezultã din dosarul de urmãrire penalã, nici un alt act de cercetare nu a fost îndeplinit în cauzã.
39. Ordonanţa Parchetului Militar Craiova a fost motivatã astfel: "examinarea tuturor probelor şi audierea, din nou, a poliţiştilor n-au relevat elemente noi, de naturã a infirma soluţia iniţialã."
II. Dreptul şi practica interne aplicabile
40. Dispoziţiile referitoare la statutul procurorilor militari şi la poliţişti erau cuprinse în <>Legea nr. 54 din 9 iulie 1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare şi prevedeau urmãtoarele:
ART. 17
"Atribuţiile Ministerului Public sunt îndeplinite prin procurori militari constituiţi în parchete militare, pe lângã fiecare instanţã militarã."
ART. 23
"Judecãtorii militari şi procurorii militari au calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor."
ART. 24
"Poate fi numit magistrat militar persoana care, [...], are calitatea de ofiţer activ."
ART. 30
"Magistraţii militari sunt militari activi şi au toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din aceastã calitate [...].
Acordarea gradelor militare şi înaintarea în grad a magistraţilor militari se fac potrivit normelor aplicabile cadrelor permanente din Ministerul Apãrãrii Naţionale."
ART. 31
"Încãlcarea de cãtre magistraţii militari a normelor stabilite prin Regulamentul disciplinei militare atrage rãspunderea lor în conformitate cu prevederile acestuia."
41. La data faptelor organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române erau reglementate de Legea nr. 26 din 12 mai 1994, conform cãreia poliţiştii aveau calitatea de militar activ.
Competenţa pentru urmãrirea penalã şi judecata poliţiştilor cercetaţi pentru comiterea de fapte prevãzute de legea penalã aparţinea, în virtutea calitãţii lor de militar activ, parchetelor şi instanţelor militare.
42. Aceastã lege a fost aprobatã de Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi de Legea nr. 360 din 6 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, conform cãrora Ministerul de Interne a fost demilitarizat, poliţiştii având din acel moment statutul de funcţionari publici. Competenţa pentru urmãrirea penalã şi judecata poliţiştilor cercetaţi pentru comiterea de fapte prevãzute de legea penalã aparţine parchetelor şi instanţelor de drept comun.
43. Conform dreptului intern în vigoare la momentul faptelor, personalul Poliţiei era asimilat militarilor. Competenţa pentru urmãrirea penalã şi judecata poliţiştilor cercetaţi pentru comiterea de fapte interzise de legea penalã aparţinea, în virtutea calitãţii lor de militar activ, parchetelor şi instanţelor militare.
îN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 3 din Convenţie
Reclamantul pretinde cã a fost încãlcat art. 3 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."
44. Curtea aratã cã acest capãt de cerere priveşte, pe de o parte, relele tratamente pe care reclamantul pretinde cã le-a suferit din partea poliţiştilor la 15 aprilie 1996 şi, pe de altã parte, caracterul anchetei desfãşurate de cãtre autoritãţi în ceea ce priveşte aceste rele tratamente.
1. Asupra pretinselor rele tratamente
A. Argumentele pãrţilor
45. Reclamantul aratã cã poliţiştii învinuiţi l-au supus unor rele tratamente, care nu au fost nici necesare, nici justificate, întrucât el a fost de acord sã se supunã atât controlului rutier, cât şi recoltãrii probelor solicitate. El aratã, de asemenea, cã a suferit consecinţe negative ale acestor tratamente, în mãsura în care încã resimte o sensibilitate la nivelul gâtului şi are ameţeli.
46. Guvernul susţine cã atitudinea poliţiştilor în cauzã a fost motivatã de comportamentul agresiv al reclamantului şi cã unicul scop al acestei atitudini a fost asigurarea respectãrii unei obligaţii impuse de lege, şi anume supunerea la recoltarea probelor biologice.
47. În opinia Guvernului, cauza leziunilor traumatice constatate asupra persoanei reclamantului a fost una pur accidentalã, poliţiştii neavând intenţia de a-l supune unui tratament umilitor. Recursul la forţã a fost determinat atât de tentativa reclamantului de a fugi, cât şi de agresivitatea acestuia.
48. În plus, conform Guvernului, pretinsele rele tratamente suferite de reclamant nu ating pragul minim de gravitate necesar pentru a intra în câmpul de aplicare a art. 3 din Convenţie, avându-se în vedere durata acestor tratamente şi efectul lor asupra reclamantului - doar câteva leziuni în regiunea gâtului, care nu au determinat consecinţe grave sau de lungã duratã asupra stãrii de sãnãtate a reclamantului -, cât şi sexul, vârsta şi starea de sãnãtate a acestuia.
49. De altfel, Guvernul susţine cã reclamantul a fost de rea-credinţã, având în vedere declaraţiile sale contradictorii şi în mod evident exagerate, atât în faţa autoritãţilor interne, cât şi în faţa Curţii.
B. Aprecierea Curţii
50. Curtea noteazã cã faptul cã reclamantul a suferit lovituri cu ocazia opririi sale de cãtre poliţişti în vederea efectuãrii, la 15 aprilie 1996, a unui control rutier, nu este contestat. Urmele agresiunii au fost constatate într-un raport medico-legal care atestã mai multe echimoze şi excoriaţii în zona gâtului, o excoriaţie pe frunte şi una în zona clavicularã.
51. Curtea constatã cã pãrţile au pãreri diferite în ceea ce priveşte cauza leziunilor traumatice constatate asupra reclamantului. Acesta din urmã susţine cã a fost bãtut de poliţişti, în timp ce Guvernul susţine cã leziunile au avut un caracter accidental, inerent procesului de imobilizare a reclamantului, care a încercat sã fugã şi a devenit agresiv.
52. Curtea aminteşte cã pentru aprecierea elementelor de fapt ea se bazeazã pe principiul probei "dincolo de orice îndoialã rezonabilã", dar adaugã cã o asemenea probã poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii necontestate, suficient de grave, precise şi concordante; în plus, poate fi avut în vedere comportamentul pãrţilor în timpul aprecierii probelor (Orhan c. Turciei, Cererea nr. 25.656/1994, § 264, Hotãrârea din 18 iunie 2002).
Cu toate acestea, având în vedere caracterul subsidiar al rolului sãu, Curtea aminteşte cã ea trebuie sã dea dovadã de prudenţã în a asuma rolul de instanţã competentã pentru a aprecia faptele, cu excepţia situaţiei în care acest lucru devine inevitabil din cauza circumstanţelor cauzei (McKerr împotriva Marii Britanii, Cererea nr. 28.883/95, Decizia din 4 aprilie 2000).
În principiu, atunci când în speţã au fost fãcute anchete interne, nu este sarcina Curţii sã substituie propria interpretare a faptelor celei a autoritãţilor interne, a cãror sarcinã este stabilirea faptelor pe baza probelor din cauzã. Curtea nu este obligatã sã ţinã cont de constatãrile acestor autoritãţi, ea putând face o evaluare proprie în lumina ansamblului informaţiilor de care dispune, dar ea trebuie sã se afle în posesia unor elemente convingãtoare, care sã conducã la o altã apreciere a faptelor decât cea a judecãtorilor naţionali (Kls împotriva Germaniei, Hotãrârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 29).
53. Curtea constatã cã în speţã Curtea de Apel Piteşti, sesizatã cu acţiunea penalã împotriva reclamantului pentru sãvârşirea infracţiunii de ultraj, l-a achitat pe acesta din urmã. Curtea de Apel Piteşti a constatat cã reclamantul a suferit o agresiune din partea poliţiştilor, cã aceştia din urmã au acţionat abuziv, astfel încât nu i se putea reproşa reclamantului cã a încercat sã fugã. Curtea de Apel Piteşti s-a întemeiat în special pe certificatele medico-legale prezentate în cauzã şi pe declaraţiile a 3 martori direcţi. Instanţa a considerat cã declaraţiile martorilor acuzãrii nu sunt credibile, avându-se în vedere cã nici unul dintre ei nu asistase la incidentul din 15 aprilie 1996, fie din cauzã cã erau situaţi prea departe de locul incidentului, fie pentru cã aflaserã în mod indirect despre aceste fapte.
54. Curtea constatã, de asemenea, cã cercetãrile fãcute de Parchetul Militar Craiova împotriva poliţiştilor învinuiţi de rele tratamente au condus la o concluzie diametral opusã de aceea a Curţii de Apel Piteşti. Parchetul Militar Craiova a dispus neînceperea urmãririi penale, cu motivarea cã poliţiştii nu avuseserã intenţia de a-l agresa pe reclamant atunci când au încercat sã îl împiedice sã fugã. Or, aceastã concluzie a Parchetului Militar Craiova a fost infirmatã de Tribunalul Militar Timişoara, cu motivarea cã ancheta era incompletã. În acelaşi timp instanţa a solicitat Parchetului completarea urmãririi penale.
Cu toate acestea, fãrã a efectua cercetãrile dispuse de instanţã, Parchetul Militar Craiova a dispus neînceperea urmãririi penale împotriva poliţiştilor (a se vedea § 31-39 de mai sus).
Ca atare, Curtea nu poate reţine concluziile Parchetului Militar Craiova din Ordonanţa de neîncepere a urmãririi penale din 11 septembrie 2002.
55. Având în vedere, de asemenea, informaţiile de care dispune, Curtea apreciazã, la fel ca şi Curtea de Apel Piteşti, cã poliţiştii au fost primii care l-au agresat pe reclamant, fãrã ca recursul la forţã sã fi fost determinat de comportamentul reclamantului.
Curtea nu dispune de vreo informaţie convingãtoare, de naturã a înlãtura constatãrile de fapt ale judecãtorilor de la Curtea de Apel Piteşti.
56. În concluzie, Curtea considerã cã reclamantul a fost victima unui tratament contrar art. 3 din Convenţie.
57. Ea aminteşte cã aprecierea gravitãţii relelor tratamente este relativã prin esenţã; ea depinde de ansamblul circumstanţelor specifice cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele fizice ori psihice ale acestuia, şi, în anumite cazuri, de sexul, vârsta şi de starea de sãnãtate a victimei. Atunci când un individ este privat de libertate sau, în general, intrã în contact cu agenţii forţelor de ordine, utilizarea forţei fizice asupra sa, atunci când aceasta nu este determinatã de comportamentul acestuia, aduce atingere demnitãţii umane şi constituie, în principiu, o încãlcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenţie (Labita împotriva Italiei, [M.C.], Cererea nr. 26.772/95, § 120, CEDO 2000-IV, şi Pantea împotriva României, Cererea nr. 33.343/96, § 185-186, Hotãrârea din 3 iunie 2003, nepublicatã).
58. Curtea constatã cã reclamantul a suferit rãni uşoare la nivelul gâtului, care au necesitat, conform certificatului medico-legal întocmit în cauzã, 4-5 zile de îngrijiri medicale. Aceste leziuni nu au determinat consecinţe grave sau de lungã duratã asupra stãrii de sãnãtate a reclamantului.
59. În ceea ce priveşte ameţelile şi sensibilitatea, despre care reclamantul pretinde cã sunt efectele de lungã duratã ale acestor rele tratamente, Curtea observã cã acesta din urmã nu a prezentat nici o probã care sã le dovedeascã.
60. Având în vedere natura leziunilor constatate asupra reclamantului, Curtea apreciazã cã actele incriminate constituie un tratament degradant în sensul art. 3 din Convenţie.
61. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea concluzioneazã cã art. 3 din Convenţie a fost încãlcat în aceastã privinţã.
2. Asupra caracterului adecvat al anchetei efectuate de cãtre autoritãţile interne
A. Argumentele pãrţilor
62. Reclamantul susţine cã ancheta privind relele tratamente pe care le-a suferit nu a fost efectivã, întrucât Parchetul Militar Craiova a refuzat efectuarea anumitor acte importante de cercetare, cu toate cã instanţa militarã dispusese efectuarea lor.
63. Guvernul constatã afirmaţiile reclamantului şi aratã cã atât procurorii, cât şi instanţa militarã au condus o anchetã efectivã, îndeplinind numeroase acte de cercetare şi au examinat toate capetele de cerere ale reclamantului.
B. Aprecierea Curţii
64. Curtea aminteşte cã, atunci când o persoanã afirmã în mod credibil cã a suferit, din partea Poliţiei sau a altor servicii asemãnãtoare ale statului, tratamente contrare art. 3 din Convenţie, aceastã dispoziţie, combinatã cu obligaţia generalã impusã statului prin art. 1 din Convenţie de a "recunoaşte oricãrei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertãţile definite (...) [în] Convenţie", impune, în consecinţã, existenţa unei anchete oficiale efective. Aceastã anchetã, asemenea celei impuse de art. 2 din Convenţie, trebuie sã fie de naturã a conduce la identificarea şi pedepsirea persoanelor vinovate (Labita împotriva Italiei, citatã mai sus, § 131).
65. Curtea observã cã în speţã s-a efectuat o anchetã. O datã stabilit acest lucru, mai rãmân de apreciat diligenţa cu care aceasta a fost desfãşuratã şi caracterul ei "efectiv".
66. Curtea aminteşte cã, pentru ca o anchetã privind infracţiunile de omucidere sau de rele tratamente comise de cãtre agenţii statului sã poatã fi consideratã ca efectivã, se poate considera, în general, cã este necesar ca persoanele competente sã desfãşoare ancheta, precum şi cele care au efectuat cercetãrile sã fie independente de persoanele implicate în evenimente (a se vedea, de exemplu, hotãrârile Gⁿ'62leã împotriva Turciei din 27 iulie 1998, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-IV, § 81-82, şi Og↓ur împotriva Turciei, [M.C.], Cererea nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, § 91-92). Acest lucru presupune nu numai absenţa oricãrei legãturi ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţã practicã (a se vedea, de exemplu, hotãrârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, § 83-84, şi Kelly şi alţii împotriva Marii Britanii, Cererea nr. 30.054/96, § 114, Hotãrârea din 4 mai 2001).
67. Curtea observã, mai întâi, cã independenţa procurorilor militari care au efectuat ancheta în privinţa poliţiştilor poate fi pusã la îndoialã, avându-se în vedere reglementarea internã în vigoare la momentul faptelor. În aceastã privinţã, ea aratã cã, în conformitate cu <>Legea nr. 54/1993 , procurorii militari sunt ofiţeri activi, la fel ca şi poliţiştii la data faptelor, fãcând parte din structura militarã, având la bazã principiul subordonãrii ierarhice: ei beneficiazã de grade militare, se bucurã de toate privilegiile în materie şi rãspund pentru încãlcarea regulilor de disciplinã militarã.
68. În plus, Curtea observã cã o instanţã naţionalã a considerat, printr-o decizie definitivã, cã ancheta a fost incompletã şi a trimis dosarul la Parchetul Militar Craiova, indicându-i acestuia cercetãrile care trebuiau efectuate. La 11 septembrie 2002, Parchetul Militar Craiova a emis o nouã ordonanţã de scoatere de sub urmãrire penalã. Aşa cum rezultã din dosarul de urmãrire penalã prezentat de Guvern, Parchetul nu a efectuat cercetãrile dispuse de cãtre instanţa militarã pentru a completa ancheta.
69. Or, Curtea apreciazã ca foarte uimitor faptul cã Parchetul Militar Craiova nu a luat în considerare, cu ocazia emiterii, la 11 septembrie 2002, a ordonanţei de scoatere de sub urmãrire penalã, indicaţiile date la 25 mai 2001 de cãtre Tribunalul Militar Timişoara.
70. În lumina celor de mai sus, Curtea considerã cã autoritãţile nu au desfãşurat o anchetã aprofundatã şi efectivã în ceea ce priveşte afirmaţiile credibile ale reclamantului, conform cãrora el a fost supus unor rele tratamente de cãtre poliţişti.
În consecinţã, Curtea concluzioneazã cã art. 3 din Convenţie a fost încãlcat şi sub acest aspect.
II. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
71. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie, "în cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã".
A. Prejudiciul
72. Prin douã scrisori din data de 30 ianuarie 2004, reclamantul a prezentat douã estimãri diferite ale prejudiciului material pretins suferit, decurgând din imposibilitatea, datoratã absenţei sale din perioada detenţiei din 15 aprilie pânã în 25 aprilie 1996, de a desfãşura diverse lucrãri pe proprietatea sa agricolã.
În una dintre cele douã scrisori, el a estimat prejudiciul material la 460.000.000 lei (ROL), în timp ce în altã scrisoare acesta a fost estimat la 1.136.000.000 lei (ROL).
73. Contestând pretenţiile reclamantului, Guvernul a subliniat absenţa legãturii de cauzalitate între prejudiciul invocat şi capetele de cerere examinate de Curte. El aratã cã cererea reclamantului este exorbitantã şi disproporţionatã, avându-se în vedere în special faptul cã acesta nu a prezentat nici un element de probã în susţinerea pretenţiilor sale cu titlu de prejudiciu material.
74. Reclamantul pretinde cã a suferit şi un prejudiciu moral de 1.000.000 dolari americani (USD) datoritã suferinţelor fizice şi psihice suportate atât din cauza relelor tratamente aplicate de poliţişti, cât şi din cauza arestãrii sale abuzive.
75. Guvernul considerã exorbitante pretenţiile reclamantului şi solicitã Curţii sã ţinã cont, în estimarea prejudiciului moral, de nivelul de gravitate relativ scãzut al tratamentelor incriminate, inclusiv prin raportare la cauze similare. În acest sens, Guvernul face trimitere la cauza Kmetty împotriva Ungariei (Cererea nr. 57.967/00, Hotãrârea din 16 decembrie 2003). El aratã, de asemenea, cã doar capetele de cerere întemeiate pe art. 3 din Convenţie au fost declarate admisibile, astfel încât Curtea nu poate acorda nici o indemnizaţie în vederea reparãrii prejudiciului pretins de reclamant datoritã arestãrii sale preventive.
76. Curtea aratã cã singurul fundament pentru acordarea unei satisfacţii echitabile îl constituie în speţã tratamentele contrare art. 3 din Convenţie, suferite de reclamant şi în absenţa unei anchete efective din partea autoritãţilor naţionale în aceastã privinţã.
77. Având în vedere împrejurãrile cauzei şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, ea decide sã îi acorde reclamantului 7.000 euro.
B. Cheltuieli de judecatã
78. Reclamantul solicitã 407.130.000 lei (ROL) pentru cheltuielile implicate de procedurã în faţa instanţelor interne, cât şi în faţa Curţii. El nu prezintã nici un document justificativ.
79. Guvernul solicitã Curţii respingerea pretenţiilor reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecatã, datoritã faptului cã acestea nu au fost dovedite.
80. Curtea observã cã reclamantul nu şi-a formulat pretenţiile în baza art. 41 din Convenţie, conform modalitãţilor prevãzute de art. 60 din regulament; în special, acesta nu a prezentat dovezile necesare în ceea ce priveşte pretenţiile sale. În consecinţã, Curtea concluzioneazã cã cererea sa trebuie respinsã.
C. Majorãri de întârziere
81. Curtea considerã adecvat sã stabileascã majorãri de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
CURTEA
îN UNANIMITATE:
1. hotãrãşte cã art. 3 din Convenţie a fost încãlcat datoritã tratamentului degradant aplicat reclamantului la 15 aprilie 1996, de cãtre poliţişti;
2. hotãrãşte cã art. 3 din Convenţie a fost încãlcat datoritã faptului cã autoritãţile nu au desfãşurat o anchetã efectivã în privinţa acestui tratament;
3. hotãrãşte cã:
a) statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, 7.000 euro cu titlu de daune morale, plus orice altã sumã ce poate fi datoratã cu titlu de impozit pe aceasta, care urmeazã sã fie plãtiţi în lei, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plãţii;
b) aceastã sumã va fi majoratã, începând de la data expirãrii termenului menţionat pânã la momentul efectuãrii plãţii, cu o dobândã simplã de întârziere, egalã cu dobânda minimã pentru împrumut practicatã de Banca Centralã Europeanã, valabilã în aceastã perioadã, la aceasta adãugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest. Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 5 octombrie 2004, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
S. Dolle, J.-P. Costa,
grefierã preşedinte
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
