Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 71.099/01)
În Cauza Monory împotriva Ungariei şi României*),
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), reunitã într-o camerã formatã din: domnul J.-P Costa, preşedinte, domnul A.B. Baka, domnul R. Turmen, domnul C. Bîrsan, domnul K. Jungwiert, domnul M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecãtori, şi doamna S. Dolle, grefier de secţie,
dupã deliberãri în Camera de consiliu la 17 februarie 2004 şi la 15 martie 2005, pronunţã prezenta hotãrâre, adoptatã la aceastã ultimã datã.
---------
*) Prezenta traducere reproduce doar pãrţile din hotãrârea Curţii referitoare la România. Fragmentele referitoare la procedura împotriva Ungariei sunt marcate prin puncte de suspensie.
PROCEDURĂ
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 71.099/01 împotriva României şi Ungariei, introdusã la Curte în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia), de cãtre un cetãţean ungar, dl Gyorgy Monory (reclamantul), la data de 23 noiembrie 2000.
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna L. Farkas, avocat în Budapesta. Guvernul ungar a fost reprezentat de domnul L. Holtz, secretar de stat adjunct în Ministerul Justiţiei. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agenţii sãi, domnul B. Aurescu, urmat de doamna R. Rizoiu.
3. Reclamantul s-a plâns în special de faptul cã autoritãţile române nu au fãcut eforturi suficiente pentru a asigura înapoierea copilului sãu în vederea reluãrii de cãtre reclamant a exerciţiului drepturilor pãrinteşti, ca urmare a acţiunii ilegale a soţiei sale de a deplasa copilul din ţarã, şi cã nu beneficiazã în dreptul intern de un remediu eficient în faţa instanţelor naţionale, încãlcându-se astfel art. 8 şi 13 din Convenţie.
Plângerea împotriva Ungariei priveşte durata procesului de divorţ şi de încredinţare a copilului, despre care se afirmã cã încalcã art. 6 § 1 din Convenţie.
4. Cererea a fost atribuitã Secţiei a II-a a Curţii (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acestei secţii cauza a fost examinatã de o camerã (art. 27 § 1 din Convenţie) formatã potrivit Regulii 26 § 1.
5. Printr-o decizie din 17 februarie 2004 Curtea a declarat cererea parţial admisibilã.
6. Reclamantul şi guvernele au formulat observaţii privind fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament). Întrucât Camera a decis, dupã consultarea pãrţilor, cã nu este necesarã o audiere privind fondul cauzei (art. 59 § 3 in fine din Regulament), fiecare parte a rãspuns în scris la observaţiile celeilalte.
7. La data de 1 noiembrie 2004 Curtea a schimbat compunerea secţiilor (art. 25 § 1). Prezenta cauzã a fost atribuitã Secţiei a II-a, în noua componenţã (art. 52 § 1).
ÎN FAPT
I. Împrejurãrile cauzei
8. Reclamantul s-a nãscut în anul 1946 şi locuieşte în Nagymaros, Ungaria.
A. Rãpirea fiicei reclamantului şi procesul de divorţ intentat în România
9. În anul 1994 reclamantul s-a cãsãtorit cu doamna C.M., care are cetãţenie românã şi ungarã. La 16 februarie 1995 s-a nãscut fiica lor, V. Potrivit dreptului ungar, pãrinţii exercitau împreunã dreptul privind încredinţarea copilului. Aceştia locuiau în Nagymaros.
10. În luna decembrie 1998 cei trei au vizitat familia soţiei din România. Reclamantul s-a întors în Ungaria. C.M. a rãmas în România cu V., dar a promis sã se întoarcã pânã la 30 ianuarie 1999.
11. La 4 ianuarie 1999 C.M. a introdus, la Judecãtoria Satu Mare, o acţiune de divorţ, solicitând şi încredinţarea minorei şi acordarea pensiei de întreţinere. La 17 ianuarie 1999 ea l-a informat pe reclamant, prin telefon, cã s-a hotãrât sã se stabileascã în România şi cã nu îi va permite s-o ia pe V. În Ungaria, în ciuda faptului cã acesta era încã soţul sãu şi exercita împreunã cu ea dreptul privind încredinţarea fiicei lor.
12. Printr-o sentinţã din 8 octombrie 2003 Judecãtoria Satu Mare a stabilit domiciliul copilului la mamã pânã la terminarea procesului de divorţ şi a obligat reclamantul la plata pensiei de întreţinere pentru fiica sa. Instanţa i-a acordat reclamantului dreptul de a-şi vizita copilul. La 19 februarie 2004 sentinţa a rãmas definitivã.
B. Procedura în baza Convenţiei de la Haga în faţa instanţelor române
13. Între timp, la 20 ianuarie 1999, reclamantul a formulat o cerere de înapoiere a fiicei sale în Ungaria, în temeiul art. 3 din Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale rãpirii internaţionale de copii (Convenţia de la Haga). Cererea a fost transmisã prin intermediul Ministerului Justiţiei din Ungaria (Ministerul ungar) la Ministerul Justiţiei din România (Ministerul român). Reclamantul a arãtat cã V. este victima rãpirii internaţionale şi a fost reţinutã ilegal în România, în sensul art. 72 § 1 din Codul familiei din Ungaria.
14. Ministerul român, în calitate de autoritate centralã cu atribuţii în îndeplinirea obligaţiilor impuse de Convenţia de la Haga, a iniţiat, în numele reclamantului, procedura în faţa Judecãtoriei Satu Mare. La 8 iunie 1999 Judecãtoria Satu Mare a decis cã nu existã nici o încãlcare a articolelor relevante din Convenţia de la Haga şi a respins cererea reclamantului. Instanţa a arãtat cã reţinerea copilului nu a fost ilegalã, dat fiind cã reclamantul nu exercita separat dreptul privind încredinţarea fiicei sale, art. 3 din Convenţia de la Haga nefiind aplicabil. Instanţa a mai reţinut cã în orice caz înapoierea copilului ar prezenta un mare risc pentru acesta, de vreme ce copilul s-a integrat deja în noul mediu ce i-a fost creat de mamã în perioada petrecutã în România.
15. La 5 octombrie 1999 Autoritatea Tutelarã Ungarã din Nagymaros a declarat, la cererea reclamantului, cã C.M. nu a iniţiat procedura administrativã corespunzãtoare, potrivit Codului familiei din Ungaria, cu privire la deplasarea legalã a fiicei lor şi reţinerea ei în România. Autoritatea a propus stabilirea reşedinţei copilului la tatã.
16. La 22 octombrie 1999 Tribunalul Satu Mare a respins apelul reclamantului împotriva sentinţei din 8 iunie 1999. Instanţa a reţinut cã reclamantul nu exercita în mod separat dreptul privind încredinţarea fiicei sale. A mai reţinut cã înapoierea copilului ar priva-o pe mamã de exerciţiul drepturilor pãrinteşti. În sfârşit, tribunalul a statuat cã, atât timp cât cãsãtoria nu a fost desfãcutã, litigiul privind încredinţarea trebuie soluţionat de o instanţã competentã.
16. La 22 octombrie 1999 Tribunalul Satu Mare a respins apelul reclamantului împotriva sentinţei din 8 iunie 1999. Instanţa a reţinut cã reclamantul nu exercita în mod separat dreptul privind încredinţarea fiicei sale. A mai reţinut cã înapoierea copilului ar priva-o pe mamã de exerciţiul drepturilor pãrinteşti. În sfârşit, tribunalul a statuat cã, atât timp cât cãsãtoria nu a fost desfãcutã, litigiul privind încredinţarea trebuie soluţionat de o instanţã competentã.
17. Ministerul român a formulat recurs împotriva acestei decizii, arãtând cã tribunalul a dat o interpretare greşitã legii aplicabile şi situaţiei de fapt. A subliniat cã, potrivit Convenţiei de la Haga, instanţa ar fi trebuit sã aplice dreptul ungar, potrivit cãruia reţinerea copilului de cealaltã parte a graniţei, de cãtre mamã, fãrã consimţãmântul tatãlui, era ilegalã.
18. La 2 februarie 2000 Curtea de Apel Oradea a respins recursul. Instanţa a reţinut cã, în conformitate cu dreptul ungar, pãrinţii exercitã drepturile pãrinteşti împreunã. Cu toate acestea, datoritã situaţiei concrete a familiei, era normal ca pãrintele care locuieşte în strãinãtate sã facã mai multe eforturi pentru a-şi exercita aceste drepturi. În plus, instanţa a considerat cã minora s-a integrat deja în noul mediu şi a decis, în consecinţã, cã interesul superior al copilului impune rãmânerea ei la mamã.
C. Procesul de divorţ şi încredinţare a copilului, în principal în faţa instanţelor ungare
19. În paralel, la 28 aprilie 1999, reclamantul a iniţiat procedura de încredinţare a lui V. la Judecãtoria din Vac, Ungaria. La 17 mai 1999 reclamantul a solicitat instanţei sã judece cauza în regim de urgenţã şi sã audieze martori.
20. La 21 mai 1999 instanţa, prin intermediul Ministerului Justiţiei, a notificat pârâta din România cu privire la acţiune.
21. La 30 august 1999 reclamantul a solicitat, ca mãsurã provizorie, încredinţarea temporarã a lui V. şi desfiinţarea dreptului mamei privind încredinţarea.
22. La termenul din 8 septembrie 1999 instanţa a respins cererea reclamantului privind mãsurile provizorii şi a suspendat judecata pânã la finalizarea procedurii întemeiate pe prevederile Convenţiei de la Haga. Instanţa a reţinut cã procesul de divorţ aflat pe rolul Judecãtoriei Satu Mare fusese, de asemenea, suspendat la o datã anterioarã, pentru acelaşi motiv. La 16 septembrie 1999 reclamantul a formulat apel împotriva acestei hotãrâri.
23. La 21 septembrie 1999 Parchetul de pe lângã Tribunalul din Pest a intervenit în proces în interesul reclamantului şi a susţinut apelul formulat de acesta la 16 septembrie împotriva hotãrârii Judecãtoriei din Vac. La 30 septembrie 1999 atât apelul reclamantului, cât şi cel al procurorului au fost comunicate pârâtei, care le-a primit în data de 28 decembrie 1999.
24. La 29 octombrie 1999 reclamantul a solicitat judecãtoriei sã îi încedinţeze copilul, cu titlu de mãsurã provizorie, sã desfiinţeze drepturile pãrinteşti ale mamei şi sã procedeze la examinarea de urgenţã a cauzei.
25. La 31 ianuarie 2000 reclamantul şi-a reînnoit cererea privind încredinţarea copilului. De asemenea, a recuzat instanţa şi membrii completului de judecatã. La 21 februarie 2000 reclamantul şi-a reînnoit cererea de recuzare.
26. La 29 februarie 2000 Tribunalul din Pest a menţinut soluţia respingerii cererii reclamantului de luare a mãsurilor provizorii, dar a dispus reluarea procedurii la judecãtorie. Hotãrârea, notificatã prin intermediul Ministerului ungar, a fost comunicatã pârâtei la 29 mai 2000.
27. La 19 mai 2000 judecãtoria a dispus efectuarea anchetei sociale la domiciliile ambilor pãrinţi, în vederea stabilirii condiţiilor de viaţã ale acestora. Ancheta socialã la domiciliul reclamantului a fost efectuatã în data de 8 iunie 2000. Dispoziţia instanţei a fost comunicatã pârâtei la 10 iulie 2000, iar documentaţia relevantã a fost transmisã Ministerului Justiţiei la 23 ianuarie 2001, în vederea efectuãrii unei anchete sociale similare la domiciliul pârâtei din România.
28. Cererile repetate de recuzare formulate de reclamant au fost respinse la 27 septembrie, 26 şi 30 octombrie şi 11 decembrie 2000.
29. La 5 ianuarie 2001 judecãtoria a dispus conexarea cererii de divorţ introdusã de reclamant la 3 iulie 2000. Reclamantul a fost informat despre aceastã mãsurã la 1 martie 2001.
30. La 21 şi, respectiv, 30 ianuarie 2001 reclamantul a depus la dosar un nou set de acte şi a solicitat citarea altor martori.
31. O nouã cerere a reclamantului, din data de 31 ianuarie 2001, pentru luarea mãsurilor provizorii, a fost respinsã de instanţã la 15 februarie 2001.
32. La termenul din 6 iunie 2001 au fost audiaţi 4 martori. Pârâta nu s-a prezentat. Instanţa a pus în vedere acesteia sã prezinte observaţii pe marginea încheierii de şedinţã, în termen de 15 zile, precum şi sã depunã un rãspuns scris la cererea reclamantului de încredinţare a copilului.
33. La 8 iunie 2001 un avocat din Ungaria a informat instanţa cã pârâta l-a împuternicit sã o reprezinte în cauzã. La 2 iulie 2001 pârâta a formulat cerere reconvenţionalã şi a solicitat sã îi fie admise probe.
34. La 5 iulie şi 30 octombrie 2001 Ministerul ungar a solicitat Ministerului român sã îi comunice dacã este posibilã efectuarea anchetei sociale la domiciliul pârâtei. În rãspunsul sãu din 10 decembrie 2001 Ministerul român a arãtat cã documentaţia s-a pierdut.
35. La termenul din 7 noiembrie 2001 instanţa a audiat un martor. Reprezentantul pârâtei a informat instanţa cã cererea de efectuare a anchetei sociale privind condiţiile de viaţã ale pârâtei a fost comunicatã pârâtei din greşealã. În consecinţã, instanţa a solicitat Ministerului ungar sã trimitã o nouã cerere Judecãtoriei Satu Mare.
36. La 8 noiembrie 2001 instanţa a refuzat sã reglementeze dreptul de vizitare al reclamantului prin luarea unei mãsuri provizorii.
37. La 22 şi 29 noiembrie 2001 instanţa a pus în vedere reclamantului sã reactualizeze datele privind adresele a 2 dintre martorii propuşi de el, a cãror citare nu fusese posibilã. În ziua precedentã reclamantul atacase dispoziţia din 8 noiembrie 2001.
38. La termenul din 19 decembrie 2001 instanţa a audiat martori şi a acordat pãrţilor un termen de 3 luni pentru a hotãrî dacã vor continua sau nu procesul de divorţ.
39. Între timp, la 14 noiembrie 2001, martorul solicitat de Judecãtoria din Vac a fost audiat de Judecãtoria Satu Mare. Procesul-verbal a fost înaintat Ministerului ungar, iar traducerea a fost efectuatã la 3 decembrie 2001 şi, respectiv, la 27 februarie 2002.
40. Judecând apelul reclamantului, Tribunalul din Pest a desfiinţat Decizia din 8 noiembrie 2001 şi a trimis dosarul spre rejudecare la judecãtorie.
41. Dupã înlocuirea de cãtre Ministerul ungar a documentaţiei pierdute, la 13 februarie 2002 Judecãtoria Satu Mare a efectuat ancheta socialã. Traducerea documentaţiei care a rezultat în urma acesteia a fost comunicatã Judecãtoriei din Vac, la 21 mai 2002.
42. Între timp, la 15 februarie 2002, Judecãtoria a statuat cu privire la dreptul de vizitare al reclamantului. Aceastã decizie a fost modificatã de tribunal la data de 2 aprilie 2002.
43. La 26 martie 2002 Tribunalul din Pest a respins o nouã cerere a reclamantului de recuzare a judecãtorilor de la Judecãtoria din Vac şi l-a amendat pe acesta cu suma de 15.000 forinţi pentru recuzãrile repetate şi nejustificate ale judecãtorilor.
44. La 27 mai 2002 judecãtoria a numit un expert în psihologia copilului. Examinarea lui V. de cãtre expert, programatã pentru data de 2 iulie 2002, a fost anulatã datoritã refuzului pârâtei de a participa, motivat de imposibilitatea achitãrii cheltuielilor de cãlãtorie.
45. La 16 iulie 2002 judecãtoria a respins Cererea reclamantului din data de 4 iulie 2002 de luare a unei mãsuri provizorii privind petrecerea de cãtre V. a vacanţei de varã în Ungaria.
46. Pârâta nu s-a prezentat cu copilul la examinãrile programate pentru datele de 2 iulie şi 11 noiembrie 2002, 13 ianuarie şi 26 februarie 2003. La 4 decembrie 2002 judecãtoria a amendat pârâta cu suma de 20.000 forinţi. La 22 ianuarie 2003 instanţa a pus în vedere pârâtei cã are obligaţia sã se prezinte la examinãri. La o datã ulterioarã instanţa a modificat instrucţiunile date expertului şi i-a cerut sã evalueze care dintre pãrinţi era mai potrivit pentru a creşte copilul. Pârâta a fost examinatã la 14 mai 2003.
47. La 26 iunie 2003 expertul şi-a prezentat opinia, arãtând cã mama este mai potrivitã s-o creascã pe V.
48. La 4 iulie 2003 judecãtoria a decis cu privire la dreptul de vizitare al reclamantului în vara anului 2003, ca mãsurã provizorie.
49. Urmãtoarele douã termene au avut loc la 12 septembrie şi 29 octombrie 2003. Printr-o hotãrâre pronunţatã la acest ultim termen instanţa a pronunţat divorţul pãrţilor şi a partajat bunurile comune. De asemenea, instanţa a încredinţat copilul pârâtei şi a obligat reclamantul sã îi plãteascã pensie de întreţinere în cuantum de 10.000 forinţi lunar.
50. La 5 ianuarie 2004 reclamantul a formulat apel, pe care l-a retras 15 zile mai târziu. În consecinţã, la 21 ianuarie 2004 hotãrârea a rãmas definitivã.
II. Dreptul intern pertinent
51. Prevederile relevante din Convenţia de la Haga privind aspectele civile ale rãpirii internaţionale de copii sunt urmãtoarele:
ARTICOLUL 3
"Deplasarea sau neînpoierea unui copil se considerã ilicitã:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricãrui alt organism acţionând fie separat, fie împreunã, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuitã, imediat înaintea deplasãrii sau neînapoierii sale; şi
b) dacã la vremea deplasãrii sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreunã ori ar fi fost astfel exercitate, dacã asemenea împrejurãri nu ar fi survenit."
ARTICOLUL 5
"În înţelesul prezentei convenţii:
a) dreptul privind încredinţarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului şi, îndeosebi, acela de a hotãrî asupra locului reşedinţei sale;".
ARTICOLUL 7
"Autoritãţile centrale urmeazã sã coopereze între ele şi sã promoveze o colaborare între autoritãţile competente în statele lor respective, pentru a asigura imediata înapoiere a copiilor şi a realiza celelalte obiective ale prezentei convenţii.
În special, ele urmeazã fie direct, fie cu sprijinul oricãrui intermediar sã ia toate mãsurile potrivite:
a) pentru localizarea unui copil deplasat sau reţinut ilicit;
b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru pãrţile interesate, luând sau procedând astfel încât sã fie luate mãsuri provizorii;
c) pentru a asigura înapoierea de bunã voie a copilului sau a înlesni o soluţie amiabilã;
d) pentru schimb de informaţii, dacã se dovedeşte util, privitoare la situaţia socialã a copilului;
e) pentru a furniza informaţii generale privind dreptul statului lor în legãturã cu aplicarea convenţiei;
f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite sã obţinã înapoierea copilului şi, dacã este cazul, sã îngãduie organizarea sau exercitarea efectivã a dreptului de vizitare;
g) pentru a acorda sau înlesni, dacã este cazul, obţinerea de asistenţã judiciarã şi juridicã, inclusiv participarea unui avocat;
h) pentru a asigura, pe plan administrativ, dacã va fi necesar şi oportun, înapoierea fãrã pericol a copilului;
i) pentru a se ţine reciproc la curent asupra aplicãrii convenţiei şi, pe cât posibil, a înlãtura eventualele obstacole ivite cu prilejul aplicãrii sale."
ARTICOLUL 8
"Persoana, instituţia sau organismul care pretinde cã un copil a fost deplasat sau reţinut prin violarea dreptului privind încredinţarea poate sã sesizeze fie autoritatea centralã a reşedinţei obişnuite a copilului, fie pe aceea a oricãrui stat contractant, pentru ca acestea sã acorde asistenţa lor în vederea asigurãrii înapoierii copilului."
ARTICOLUL 10
"Autoritatea centralã a statului unde se aflã copilul va lua sau va face sã se ia orice mãsurã susceptibilã sã asigure înapoierea acestuia de bunãvoie."
ARTICOLUL 11
"Autoritãţile judiciare sau administrative ale oricãrui stat contractant urmeazã sã procedeze de urgenţã în vederea înapoierii copilului.
Când autoritatea judiciarã sau administrativã sesizatã nu a statuat, într-un termen de 6 sãptãmâni din momentul sesizãrii sale, reclamantul sau autoritatea centralã a statului solicitat, din proprie iniţiativã sau la cererea autoritãţii centrale a statului solicitant, poate cere o declaraţie asupra motivelor acestei întârzieri. Dacã rãspunsul este primit de cãtre autoritatea centralã a statului solicitat, aceastã autoritate urmeazã a o transmite autoritãţii centrale a statului solicitant sau, dacã este cazul, reclamantului."
ARTICOLUL 18
"Dispoziţiile acestui capitol nu limiteazã puterea autoritãţii judecãtoreşti sau administrative de a dispune înapoierea copilului oricând."
52. Paragraful 68 al Raportului explicativ privind Convenţia de la Haga din 1980 privind rãpirea de copii, redactat de Elisa Perez-Vera în 1980, dã urmãtoarea interpretare art. 3 din Convenţie:
"Primul izvor la care se referã art. 3 este legea, în care se prevede cã încredinţarea «poate opera prin lege». Aceasta ne determinã sã subliniem una dintre caracteristicile acestei convenţii, şi anume aplicabilitatea sa în apãrarea dreptului privind încredinţarea care fusese exercitat anterior unei decizii în acest sens. Acesta este un aspect important având în vedere faptul cã statisticile aratã cã numãrul cazurilor în care un copil este deplasat anterior pronunţãrii unei decizii privind încredinţarea sa este destul de mare. În plus, posibilitatea pentru pãrintele deposedat de a recupera copilul în astfel de împrejurãri, cu excepţia cazurilor ce intrã sub incidenţa Convenţiei, este practic inexistentã, afarã doar dacã nu recurge la rândul sãu la forţã, un mod de acţiune care este întotdeauna dãunãtor copilului."
Acelaşi raport, în paragraful 84, conţine urmãtoarele comentarii privind art. 5:
"[...] deşi acest articol nu menţioneazã posibilitatea exercitãrii dreptului privind încredinţarea, fie separat, fie împreunã, o astfel de posibilitate este în mod clar avutã în vedere [...] scopul art. 3 înlãturã orice îndoialã cu privire la faptul cã prin Convenţie se încearcã şi protejarea dreptului privind încredinţarea exercitat împreunã. Cât despre stabilirea existenţei dreptului privind încredinţarea exercitat împreunã, aceasta este o chestiune care se decide de la caz la caz şi în lumina legislaţiei statului pe teritoriul cãruia se aflã reşedinţa obişnuitã a copilului."
....................................................................
ÎN DREPT
I. Capetele de cerere împotriva României
A. Pretinsa încãlcare a art. 8 din Convenţie
54. Reclamantul s-a plâns de faptul cã autoritãţile române, şi anume instanţele şi organele administrative, au eşuat în încercarea de a asigura înapoierea rapidã a fiicei sale, dupã ce soţia sa a reţinut copilul în România fãrã consimţãmântul sãu. Procedând astfel, autoritãţile nu au asigurat respectarea drepturilor sale pãrinteşti cu privire la fiica sa, încãlcând dreptul la respectarea vieţii de familie garantat de art. 8 din Convenţie care, în partea relevantã, are urmãtoarea formulare:
"1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale [...] de familie [...].
2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi este necesar într-o societate democraticã [...] pentru protejarea drepturilor şi libertãţilor altora."
1. Cadrul problemei supuse examinãrii Curţii
55. Curtea reţine cã prin Decizia de admisibilitate din 17 februarie 2004, bazatã pe susţinerile pãrţilor, a limitat examinarea cererii la aspectele legate de procedura de înapoiere a copilului în Ungaria, unde familia îşi avea reşedinţa comunã. Reclamantul a susţinut, de asemenea, în observaţiile sale cã scopul sãu este acela de a asigura înapoierea copilului în Ungaria. Prin urmare, referirile la procedurile privind dreptul de acces sau dreptul de vizitare au fost fãcute numai în mãsura în care erau necesare în examinarea susţinerilor Guvernului privind celelalte cãi pe care le-ar fi putut urma reclamantul.
56. În observaţiile sale complementare din data de 15 aprilie 2005, reclamantul şi-a extins plângerea, susţinând cã incapacitatea autoritãţilor române de a asigura înapoierea copilului şi, pe cale de consecinţã, restabilirea drepturilor sale pãrinteşti i-a încãlcat dreptul de acces şi de vizitare. Prin respingerea cererii sale de înapoiere a copilului instanţele l-au obligat sã iniţieze douã proceduri paralele de divorţ, încredinţare şi pensie de întreţinere în faţa instanţelor române şi a celor ungare. Aceastã situaţie a condus la încãlcarea dreptului sãu la respectarea vieţii de familie, datoritã faptului cã instanţele române nu au ţinut seama de procedurile aflate pe rolul instanţelor ungare.
În acest context, el a pretins cã dreptul de vizitare care i-a fost acordat de instanţele române prin Hotãrârea din 19 februarie 2004 s-ar fi putut dovedi dificil de pus în aplicare, în caz cã ar fi ales sã îl exercite.
57. În subsidiar, reclamantul a arãtat, în observaţiile scrise privind fondul plângerii întemeiate pe prezentul articol, cã dreptul sãu de vizitare a fost adus în atenţia Curţii numai în mãsura în care a reprezentat consecinţa directã a rezultatului procedurii întemeiate pe Convenţia de la Haga, aflatã pe rolul instanţelor române. Într-o scrisoare din 22 septembrie 2004 el a reamintit cã, în cererea iniţialã prezentatã Curţii, nu ar fi putut ridica problema dreptului de vizitare de vreme ce la acea datã procedura privea exclusiv înapoierea copilului.
58. Guvernul român a subliniat cã art. 21 din Convenţia de la Haga instituie o procedurã separatã pentru stabilirea dreptului de vizitare, distinctã faţã de procedura privind înapoierea copilului. Cu toate acestea, reclamantul nu a iniţiat prima procedurã. În plus, deşi i s-a acordat dreptul de vizitare prin Hotãrârea din 19 februarie 2004, reclamantul nu a dovedit cã a fãcut demersuri în vederea exercitãrii acestuia.
59. Curtea susţine argumentul Guvernului cã, în ceea ce priveşte dreptul de vizitare, reclamantul nu a epuizat cãile de atac datoritã faptului cã nu a iniţiat procedura privind dreptul de acces, întemeiatã pe art. 21 din Convenţia de la Haga, şi nici nu a solicitat executarea hotãrârii prin care i-a fost acordat dreptul de vizitare.
60. Prin urmare, Curtea va ţine seama de acest aspect numai în mãsura în care este relevant pentru plângerea reclamantului întemeiatã pe art. 8 din Convenţie, motivatã de neînapoierea copilului în Ungaria. În consecinţã, îşi va limita analiza la plângerea reclamantului, aşa cum a fost comunicatã şi examinatã în Decizia de admisibilitate din 17 februarie 2004.
2. Susţinerile pãrţilor
a) Reclamantul
61. Reclamantul a arãtat cã hotãrârile instanţelor române care au soluţionat cererea sa de înapoiere a copilului şi poziţia Ministerului român în cursul procedurii iniţiate la cererea sa, în baza Convenţiei de la Haga, au reprezentat o ingerinţã în dreptul sãu la respectarea vieţii de familie. Autoritãţile au fãcut imposibilã înapoierea copilului la reşedinţa comunã a familiei şi exercitarea drepturilor pãrinteşti de cãtre reclamant, în conformitate cu dreptul ungar.
62. Procedura, iniţiatã de reclamant la 20 ianuarie 1999 şi finalizatã de instanţe la 2 februarie 2000, a durat prea mult pentru o cauzã de acest tip, ceea ce contrazice cerinţele Convenţiei de la Haga care impun soluţionarea rapidã a unei astfel de cauze. În plus, dacã instanţele române ar fi aplicat dreptul ungar, aşa cum prevede Convenţia de la Haga, i-ar fi recunoscut dreptul privind încredinţarea, astfel cum este reglementat în Convenţia menţionatã şi i-ar fi admis cererea de înapoiere a copilului. Reclamantul a concluzionat cã procedura a fost viciatã de erori şi neajunsuri, care au condus la încãlcarea drepturilor garantate de art. 8.
b) Guvernul
63. Potrivit Guvernului, nu a existat o ingerinţã în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie.
64. În ceea ce priveşte perioada anterioarã hotãrârii definitive a instanţelor interne, în procedura întemeiatã pe Convenţia de la Haga, autoritãţile statului şi-au îndeplinit obligaţiile impuse de Convenţie, care erau limitate la introducerea cererii pentru înapoierea copilului, la solicitarea reclamantului, la reprezentarea acestuia în faţa instanţelor şi la promovarea tuturor cãilor de atac împotriva hotãrârilor judecãtoreşti care îi erau nefavorabile.
65. Mai mult, autoritãţilor statului nu le reveneau obligaţii suplimentare în temeiul Convenţiei de la Haga, ţinând cont de faptul cã nici o instanţã nu acordase reclamantului dreptul de a exercita singur responsabilitatea parentalã sau vreun alt drept superior celui aparţinând mamei. Prin urmare, prezenta cauzã se deosebeşte de cauze precum: Ignaccolo-Zenide împotriva României (Cererea nr. 31.679/96, CEDO 25 ianuarie 2000), Maire împotriva Portugaliei (Cererea nr. 48.206/99, 26 iunie 2003) şi Iglesias Gil şi A.U.I. împotriva Spaniei (Cererea nr. 56.673/00, Hotãrârea din 29 aprilie 2003), în care reclamanţilor le fuseserã acordate astfel de drepturi prin hotãrâri judecãtoreşti definitive.
66. Cu privire la procedura de înapoiere a copilului şi la rezultatul acesteia, nu a intervenit nici o ingerinţã în dreptul reclamantului garantat de art. 8, în mãsura în care instanţele interne au decis cã deplasarea copilului de cãtre soţia reclamantului nu a fost "greşitã" în sensul Convenţiei de la Haga. Instanţele interne, care sunt mai potrivite pentru a examina aceastã chestiune, au analizat pe fond toate argumentele prezentate de pãrţi şi au decis în baza dreptului ungar privind încredinţarea, care recunoaşte reclamantului şi soţiei sale drepturi pãrinteşti egale. Nici un element din motivarea instanţelor interne nu este de naturã sã califice deciziile acestora drept arbitrare. Guvernul a invocat precedente ca Olsson împotriva Suediei (Nr. 1), (Hotãrârea din 24 martie 1988, Seria A nr. 130, p. 32, § 68), Tiemann împotriva Franţei şi Germaniei [(dec.), nr. 47.457/99 şi nr. 47.458/99, CEDO 2000-IV], Hokkanen împotriva Finlandei (Hotãrârea din 23 septembrie 1994, Seria A nr. 299-A, p. 20, § 55) şi Bronda împotriva Italiei (Hotãrârea din 9 iunie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-IV, p. 1.491, § 59).
67. În consecinţã, Guvernul a arãtat cã din momentul în care instanţele interne au stabilit cã deplasarea copilului nu a fost ilicitã, cererea reclamantului de înapoiere a copilului a încetat sã îndeplineascã cerinţele Convenţiei de la Haga, iar autoritãţile române nu au obligaţii suplimentare faţã de reclamant. Guvernul a invocat deciziile Curţii în cauzele Guichard împotriva Franţei (Cererea nr. 56.838/00, Decizia din 2 septembrie 2003) şi Paradis şi alţii împotriva Germaniei (Cererea nr. 4.783/03, Decizia din 15 mai 2003).
68. În mãsura în care Curtea va considera cã a existat o ingerinţã în dreptul reclamantului, Guvernul aratã cã aceasta este conformã cu art. 8 din Convenţie. Instanţele interne au respins cererea reclamantului în lumina prevederilor Convenţiei de la Haga, care a fost ratificatã prin <>Legea nr. 100/1992 . Hotãrârile instanţelor servesc interesului superior al copilului, în conformitate atât cu Convenţia de la Haga, cât şi cu Convenţia Europeanã.
3. Evaluarea Curţii
69. Curtea remarcã mai întâi faptul cã relaţia dintre reclamant şi fiica sa intrã în sfera vieţii de familie, în sensul art. 8 din Convenţie.
70. Curtea reitereazã cã posibilitatea pãrintelui şi a copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt reprezintã un element fundamental al vieţii de familie, iar mãsurile naţionale care stânjenesc aceastã posibilitate reprezintã o ingerinţã în dreptul protejat de art. 8 [a se vedea, printre alte precedente, Tiemann (decizie) şi Bronda, p. 1.489, § 51, citate mai sus].
Evenimentele analizate în prezenta cauzã, în mãsura în care angajeazã rãspunderea statului pârât, reprezintã în mod clar o ingerinţã în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie, întrucât au limitat posibilitatea acestuia de a se bucura de compania fiicei sale.
71. În consecinţã, Curtea trebuie sã stabileascã dacã dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie a fost încãlcat.
72. Deşi obiectul esenţial al art. 8 este protejarea individului împotriva acţiunii arbitrare a autoritãţilor publice, existã în plus şi obligaţii pozitive inerente "respectãrii" efective a vieţii de familie. Totuşi, graniţele dintre obligaţiile pozitive şi cele negative ale statului, în temeiul acestui articol, nu pot fi definite cu precizie. Cu toate acestea, principiile aplicabile sunt similare. În ambele cazuri trebuie avutã în vedere obligaţia de a menţine echilibrul corect dintre interesele contrare ale persoanei şi ale comunitãţii în ansamblu, în ambele situaţii statul beneficiind de o anumitã marjã de apreciere (a se vedea cauzele Ignaccolo-Zenide, citatã mai sus, § 94, Iglesias Gil şi A.U.I., citatã mai sus, § 48, şi Sylvester împotriva Austriei, cererile nr. 36.812/97, 40.104/98, § 51, Hotãrârea din 24 aprilie 2003).
73. Obligaţiile pozitive impuse statelor de art. 8 includ luarea mãsurilor în vederea asigurãrii reunirii pãrintelui cu copilul sãu (a se vedea cauzele Ignaccolo-Zenide, citatã mai sus, § 94, şi Nuutinen împotriva Finlandei, cererile nr. 32.842/96, § 127, CEDO 2000-VIII). Curtea a interpretat deja aceste obligaţii pozitive în lumina Convenţiei de la Haga, care conţine în art. 7 o listã neexhaustivã de mãsuri ce trebuie luate de state pentru a asigura înapoierea promptã a copilului, inclusiv iniţierea procedurilor judiciare (a se vedea Cauza Ignaccolo-Zenide, citatã mai sus, § 95). Aceeaşi interpretare este valabilã în prezenta cauzã, în mãsura în care, la data evenimentelor, atât România, cât şi Ungaria erau pãrţi la Convenţia de la Haga.
74. Curtea reţine cã Ministerul român, în calitate de autoritate centralã în sensul Convenţiei de la Haga, a ales sã acţioneze la cererea reclamantului de înapoiere a copilului sãu. Reiese cã autoritãţile au acţionat având convingerea sincerã cã deplasarea fusese ilicitã.
75. Curtea reaminteşte cã art. 13 din Convenţia de la Haga permite autoritãţii centrale sã respingã cererile care sunt în mod vãdit nefondate. O astfel de decizie a fost deja consideratã compatibilã cu art. 8 din Convenţie în Cauza Guichard citatã mai sus. Cu toate acestea, în prezenta cauzã organele statului nu au respins cererea reclamantului ci, dispunând iniţierea procedurii judiciare, se prezumã cã au consimţit la toate obligaţiile care le reveneau în baza acelei convenţii. În consecinţã, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului cã obligaţiile acestuia se limitau la iniţierea procedurii judiciare de înapoiere a copilului în faţa instanţelor competente.
76. În plus, Curtea nu împãrtãşeşte opinia Guvernului cã autoritãţile statale nu au obligaţii suplimentare în baza Convenţiei de la Haga, întrucât nici o instanţã nu a acordat reclamantului responsabilitate parentalã unicã. Curtea reaminteşte cã dreptul privind încredinţarea, exercitat împreunã de pãrinţii care nu au divorţat, este recunoscut de art. 3 lit. b) din Convenţia de la Haga. Aceastã interpretare este susţinutã de Raportul Explicativ la Convenţia de la Haga (a se vedea paragraful 52 de mai sus). Nici o prevedere din Convenţie nu exclude cuplurile cãsãtorite. Mai mult, Convenţia de la Haga a fost interpretatã de instanţele naţionale ale altor state europene ca fiind aplicabilã anterior iniţierii procedurii de divorţ şi încredinţare a copilului (a se vedea, inter alia, cauzele Sylvester, citatã mai sus, §§ 13 şi 16 şi Couderc împotriva Republicii Cehe, Cererea nr. 54.429/00, Decizia din 30 ianuarie 2001).
77. Dreptul ungar, aplicabil în prezenta cauzã, a încredinţat ambilor pãrinţi exercitarea drepturilor pãrinteşti. Nici unul dintre ei nu avea, prin urmare, drepturi pãrinteşti superioare asupra fiicei lor (a se vedea paragraful 9 de mai sus). În ceea ce priveşte domiciliul copilului, dreptul ungar impunea mamei obligaţia de a obţine acordul tatãlui sau al autoritãţii tutelare ungare pentru a schimba domiciliul copilului (a se vedea paragraful 15 de mai sus). Reiese din actele dosarului cã ea nu a îndeplinit aceastã obligaţie. În plus, abia la 8 octombrie 2003 domiciliul copilului a fost stabilit oficial la mamã, în România (a se vedea paragraful 12 de mai sus).
78. Curtea admite cã prezenta cauzã este diferitã faţã de cauzele Ignaccolo-Zenide, Maire şi Iglesias Gil şi A.U.I., citate mai sus, în care reclamanţii erau în posesia unui ordin de înapoiere pe care autoritãţile statului nu l-au executat. Totuşi, aceastã distincţie are un impact redus asupra problemei determinate de aplicarea art. 8 în prezenta cauzã. În vreme ce în cauzele precedente obligaţia autoritãţilor de a acţiona izvora dintr-o hotãrâre judecãtoreascã, în prezenta cauzã obligaţia lor îşi are izvorul în dreptul ungar aplicabil şi în art. 3 din Convenţia de la Haga.
79. În consecinţã, autoritãţile române erau obligate sã se conformeze tuturor obligaţiilor impuse de art. 7 din Convenţia de la Haga. Ele ar fi trebuit sã ia sau sã determine luarea tuturor mãsurilor provizorii, inclusiv cele extrajudiciare, care ar fi putut ajuta la "prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru pãrţile interesate". Cu toate acestea, autoritãţile nu au luat nici o astfel de mãsurã, limitându-se la reprezentarea reclamantului în faţa instanţelor române. Curtea considerã, prin urmare, cã autoritãţile nu şi-au respectat toate obligaţiile ce le reveneau în temeiul art. 7 din Convenţia de la Haga.
80. În ceea ce priveşte interpretarea datã de instanţe Convenţiei de la Haga, în lumina dreptului ungar, trebuie menţionat cã toate instanţele care au examinat cauza au exclus de la bun început aplicarea art. 3 din Convenţia de la Haga. Instanţele au considerat cã, potrivit dreptului ungar, reclamantul nu avea dreptul de a-i fi înapoiat copilul. Totuşi, reiese cã acesta fusese deplasat de la reşedinţa sa obişnuitã cu încãlcarea formalitãţilor impuse de dreptul ungar. În plus, reclamantul nu a avut câştig de cauzã în încercarea sa de a obţine restabilirea situaţiei anterioare, în ciuda faptului cã exercitase alãturi de soţia sa drepturile pãrinteşti asupra copilului.
81. Dupã pãrerea Curţii, interpretarea datã de instanţele române contrazice sensul evident al Convenţiei de la Haga, ce transpare din însuşi textul acesteia, din Raportul Explicativ şi din practica comunã recunoscutã (a se vedea paragraful 76 de mai sus). Aceastã interpretare priveazã art. 3 şi, pe cale de consecinţã, Convenţia de la Haga însãşi, de o mare parte din efectul sãu util. În plus, având în vedere cã art. 8 din Convenţie a fost examinat în lumina Convenţiei de la Haga, interpretarea datã de instanţele naţionale acesteia din urmã a avut ca efect slãbirea garanţiilor cuprinse în art. 8. În aceste împrejurãri, Curtea considerã cã aceastã cauzã a depãşit cadrul unei simple chestiuni de interpretare şi aplicare a legislaţiei interne, care aparţine competenţei exclusive a autoritãţilor naţionale. Curtea concluzioneazã cã interpretarea datã de instanţele naţionale garanţiilor din Convenţia de la Haga a condus la încãlcarea art. 8 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Cauza Iglesias Gil şi A.U.I., citatã mai sus, § 61).
82. În plus, în chestiuni ce ţin de reunirea copiilor cu pãrinţii lor, caracterul adecvat al unei mãsuri trebuie evaluat şi prin prisma rapiditãţii executãrii sale, astfel de cazuri necesitând soluţionarea în procedurã de urgenţã, având în vedere faptul cã trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copii şi pãrintele care nu locuieşte cu aceştia (a se vedea cauzele Ignaccolo-Zenide, citatã mai sus, § 102, şi Nuutinen, citatã mai sus, § 110). Într-adevãr, art. 11 din Convenţia de la Haga impune un termen de 6 sãptãmâni pentru luarea unei decizii, nerespectarea acestui termen dând naştere obligaţiei organului de decizie de a motiva întârzierea. În ciuda acestei urgenţe recunoscute, în prezenta cauzã a trecut o perioadã de peste 12 luni de la data introducerii cererii reclamantului de înapoiere a copilului şi pânã la data adoptãrii hotãrârii definitive. Cu toate acestea, Guvernul nu a prezentat o explicaţie satisfãcãtoare privind aceastã întârziere.
83. Curtea reaminteşte cã interesele copilului sunt vitale în astfel de cazuri. Astfel, este posibil ca, la 8 luni dupã deplasarea fiicei reclamantului din Ungaria, decizia instanţelor, potrivit cãreia copilul s-a adaptat la noul mediu şi este în interesul sãu superior sã rãmânã cu mama sa în România, sã fie justificatã, cu toate cã la acel moment nu exista o hotãrâre definitivã care sã îi stabileascã reşedinţa acolo (a se vedea paragrafele 12 şi 15 de mai sus). Totuşi, deşi Curtea acceptã cã o schimbare în situaţia de fapt poate justifica, în cazuri excepţionale, o astfel de decizie, ea trebuie sã se asigure cã schimbarea nu a fost determinatã de acţiunile sau de inacţiunile statului (a se vedea, mutatis mutandis, Cauza Sylvester citatã mai sus, § 59).
84. Constatând cã perioada necesarã instanţelor pentru a lua o decizie definitivã în prezenta cauzã nu corespunde cerinţelor de celeritate impuse de situaţie, Curtea concluzioneazã cã schimbarea împrejurãrilor în care s-a aflat copilul a fost influenţatã în mod considerabil de reacţia lentã a autoritãţilor.
85. În temeiul concluziilor la care a ajuns la paragrafele 79, 81 şi 84 de mai sus şi deşi statul pârât beneficiazã de o marjã de apreciere în aceastã chestiune, Curtea concluzioneazã cã autoritãţile române nu au fãcut eforturi adecvate şi eficiente pentru a-l susţine pe reclamant în încercarea sa de a obţine înapoierea copilului în vederea exercitãrii drepturilor pãrinteşti. În consecinţã, a existat o încãlcare a art. 8 din Convenţie.
B. Pretinsa încãlcare a art. 13 din Convenţie
86. Reclamantul afirmã cã autoritãţile române nu i-au pus la dispoziţie un remediu efectiv pentru a se plânge de încãlcarea art. 8, încãlcând astfel art. 13 din Convenţie, care prevede:
"Orice persoanã ale cãrei drepturi şi libertãţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încãlcate are dreptul sã se adreseze efectiv unei autoritãţi naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
87. Guvernul a arãtat cã reclamantul a avut deschisã calea acţiunii pentru înapoierea copilului în faţa organelor judiciare din România. Instanţele naţionale erau deplin competente sã soluţioneze cauza şi au examinat argumentele reclamantului pe fond. Guvernul a reamintit cã art. 13 nu garanteazã reclamantului admiterea cererii sale (a se vedea, mutatis mutandis, Cauza Lindberg împotriva Suediei, Cererea nr. 48.198/99, Decizia din 15 ianuarie 2004).
88. Cu toate acestea, având în vedere concluzia sa de la paragraful 85 de mai sus, Curtea nu considerã necesar sã decidã separat asupra acestui capãt de cerere (a se vedea, mutatis mutandis, Cauza Pavletic împotriva Slovaciei, Cererea nr. 39.359/98, § 101, Hotãrârea din 22 iunie 2004).
..................................................................
III. Aplicarea art. 41 din Convenţie
93. Art. 41 din Convenţie prevede:
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciul
1. Prejudiciul moral privind România
94. Reclamantul a pretins daune morale în valoare de 80.000 euro pentru încãlcarea drepturilor sale de cãtre România.
95. Guvernul român a arãtat cã suma solicitatã de reclamant este excesivã şi a solicitat o evaluare pe baze echitabile, inspiratã din jurisprudenţa Curţii în cauze similare.
96. Curtea considerã cã nu existã nici un motiv de îndoialã cã reclamantul a suferit datoritã imposibilitãţii înapoierii copilului sãu şi a exercitãrii drepturilor pãrinteşti. Considerã cã simpla constatare a unei încãlcãri nu ar reprezenta o satisfacţie echitabilã. Având în vedere sumele acordate în cauze similare (a se vedea cauzele Ignaccolo-Zenide, § 117; Sylvester, § 84; Iglesias Gil şi A.U.I., § 67 şi Maire, § 82, citate mai sus, precum şi Sophia Gudrun Hansen împotriva Turciei, Cererea nr. 36.141/97, § 115, Hotãrârea din 23 septembrie 2003) şi fãcând o evaluare pe baze echitabile, aşa cum impune art. 41, Curtea acordã reclamantului suma de 15.000 euro cu acest titlu.
..................................................................
B. Cheltuieli de judecatã
100. Reclamantul a pretins 1.100.000 forinţi, aproximativ 4.550 euro, cu titlu de cheltuieli de judecatã în procedurile în faţa instanţelor române şi ungare, precum şi 424.000 forinţi (aproximativ 1.750 euro) cu titlu de onorarii de avocat, din care 100.000 forinţi (aproximativ 415 euro) datoraţi fostului sãu avocat, domnul L. Molnar.
101. Ambele guverne au declarat cã sunt de acord sã ramburseze acele cheltuieli de judecatã pe care reclamantul dovedeşte cã le-a suportat efectiv în legãturã cu procedurile respective şi în mãsura în care au un cuantum rezonabil.
102. În conformitate cu art. 60 § 2 din Regulamentul Curţii, care a fost adus la cunoştinţã reclamantului printr-o scrisoare din data de 23 februarie 2004, reclamantul are obligaţia de a prezenta documente doveditoare pentru fiecare dintre sumele solicitate. În absenţa unor astfel de documente, Curtea poate respinge cererea în tot sau în parte.
103. Reclamantul şi-a prezentat cererea fãrã a ataşa vreun document justificativ. Prin urmare, nu i se pot acorda sumele integrale. Cu toate acestea, Curtea admite cã reclamantul trebuie sã fi suportat unele costuri şi cheltuieli judiciare. În consecinţã, considerã rezonabil sã îi acorde suma de 1.000 euro cu acest titlu (fiecare guvern urmând sã plãteascã 500 euro).
C. Penalitãţi de întârziere
104. Curtea considerã cã penalitãţile de întârziere trebuie calculate în funcţie de rata marginalã de împrumut practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se adaugã trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN UNANIMITATE,
CURTEA:
1. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 8 din Convenţie de cãtre România;
2. hotãrãşte cã nu este necesar sã examineze separat dacã a fost încãlcat art. 13 din Convenţie de cãtre România;
...................................................................
4. hotãrãşte
a) cã Guvernul român trebuie sã plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 15.000 euro (cincispezece mii euro) cu titlu de daune morale, la care se adaugã suma de 500 euro (cinci sute euro) cheltuieli de judecatã, sume care se vor converti în forinţi ungureşti la rata de schimb din data plãţii, la care se adaugã orice taxã ce ar putea fi perceputã;
...................................................................
c) cã de la data expirãrii termenului de 3 luni menţionat mai sus şi pânã la data plãţii, la sumele menţionate va fi plãtitã o dobândã simplã la o ratã egalã cu rata marginalã de împrumut practicatã de Banca Centralã Europeanã în perioada de întârziere la care se adaugã trei puncte procentuale;
5. respinge restul pretenţiilor reclamantului privind acordarea unei satisfacţii echitabile.
Redactatã în limba englezã şi comunicatã în scris la 5 aprilie 2005, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
J.-P. Costa,
preşedinte
S. Dolle,
grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
