Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
HOTĂ?RÂRE din 4 noiembrie 2008
în Cauza Niţã împotriva României
EMITENT: CURTEA EUROPEANÃ A DREPTURILOR OMULUI
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 30 din 14 ianuarie 2010
(Cererea nr. 10.778/02)
În Cauza Niţã împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecãtori, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 14 octombrie 2008,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 10.778/02) îndreptatã împotriva României, prin care 2 cetãţeni ai acestui stat, domnul Vasile Mircea Niţã şi domnul Ionel Viorel Niţã (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 21 ianuarie 2002, în temeiul <>art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii susţin în special cã au suferit rele tratamente din partea poliţiştilor şi cã nu au beneficiat de o anchetã efectivã împotriva agenţilor statului în cauzã, care au rãmas nepedepsiţi.
4. La data de 27 septembrie 2005, preşedintele Secţiei a treia a decis sã îi comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede <>art. 29 ► 3 din Convenţie , s-a mai decis şi sã se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii sunt gemeni nãscuţi în anul 1971 şi locuiesc în Roşiori de Vede, România.
6. La data de 31 ianuarie 1995, reclamanţii au introdus la Parchetul Militar Bucureşti o plângere penalã sub acuzaţia de cercetare abuzivã împotriva poliţiştilor de la secţia din Roşiori de Vede. Reclamanţii arãtau cã, fiind invitaţi la secţia de poliţie pentru a da declaraţii în cadrul unei anchete penale pentru tâlhãrie având ca obiect un inel de aur pe care aceştia l-ar fi smuls unei persoane, ei au fost sechestraţi la secţie în mai multe rânduri, în datele de 10, 17 şi 28 decembrie 1994, precum şi la data de 4 februarie 1995 de cãtre poliţiştii R.G. şi C.M. Aceştia le-ar fi legat un braţ cu cãtuşe de piciorul mesei la care au fost chemaţi sã dea declaraţii şi apoi le-ar fi aplicat lovituri de picior şi de pumn în stomac, în ficat şi la cap, pentru a-i forţa sã scrie ceea ce le dictau. Poliţiştii s-ar fi folosit şi de bastoane din cauciuc şi de sârmã pentru a îi lovi.
7. Guvernul contestã faptul cã reclamanţii ar fi fost agresaţi de poliţiştii din Roşiori de Vede care, în opinia sa, i-au interogat doar pe reclamanţi cu privire la tâlhãria de care se plânsese o persoanã.
8. La data de 16 februarie 1995, reclamanţii au fost examinaţi de medicul stomatolog-şef de la clinica din Roşiori de Vede, care a eliberat fiecãruia un certificat medical datat în aceeaşi zi, ce atesta cã mai mulţi dinţi erau fracturaţi. Acest certificat cuprindea un numãr de înregistrare în registrul clinicii respective şi data la care fusese eliberat. Pe de altã parte, din acest certificat nu rezultã nici în ce circumstanţe au fost produse fracturile respective şi nici de când datau ele. La data de 26 februarie 1995, reclamanţii au depus la parchet o copie a acestui document ce cuprindea numãrul de înregistrare şi data la care a fost emis; în schimb, ştampila medicului curant şi semnãtura sa erau ilizibile. Parchetul a depus acest document la dosarul de anchetã ce a fost deschis în urma plângerii lor penale împotriva poliţiştilor R.G. şi C.M.
9. Guvernul nu contestã cã reclamanţii prezentau leziuni în ziua în care au fost examinaţi de cãtre medicul stomatolog din Roşiori de Vede, însã considerã cã acestea nu erau rezultatul acţiunilor poliţiştilor din Roşiori de Vede. Guvernul aratã cã certificatul medical în discuţie nu permite stabilirea cu exactitate nici a momentului la care au fost aplicate actele de violenţã împotriva celor 2 fraţi şi, de altfel, nici originea acestor leziuni.
10. La data de 15 februarie 1995, reclamanţii au fost audiaţi de parchet şi şi-au menţinut versiunea faptelor aşa cum a fost expusã în plângerea lor iniţialã. Unul dintre cei 2 fraţi a fost audiat din nou la data de 26 februarie 1995.
11. La data de 16 februarie 1995, parchetul i-a audiat pe cei 2 poliţişti, R.G. şi C.M.
Poliţistul R.G. a recunoscut cã i-ar fi convocat în mai multe rânduri la secţia de poliţie pe cei 2 reclamanţi pentru a face investigaţii cu privire la plângerea penalã depusã de un terţ sub acuzaţia de tâlhãrie. El a confirmat faptul cã i-a legat pe reclamanţi cu cãtuşe de piciorul mesei la care fuseserã chemaţi sã dea declaraţii şi a justificat acest lucru prin faptul cã aceştia ar fi manifestat o agresivitate verbalã împotriva sa, pe care îi era teamã sã nu o vadã transformându-se în agresivitate fizicã. În schimb, el nu a recunoscut cã i-ar fi lovit. Aceastã depoziţie a fost consemnatã în scris şi depusã la dosarul de anchetã, deschis de parchet.
Poliţistul C.M., audiat în douã rânduri, a declarat cã nu fusese însãrcinat cu nicio anchetã împotriva reclamanţilor. Ulterior, el a declarat cã era posibil ca el sã fi fost comandantul postului de poliţie din Roşiori de Vede la data faptelor ce îi erau imputate, însã a reiterat cã nu participase la interogatoriile reclamanţilor.
12. La data de 6 martie 1995, mama reclamanţilor a fost invitatã la parchet pentru a fi audiatã de procurorii însãrcinaţi cu cercetarea plângerii penale a fiilor sãi. Aceasta a declarat cã i-a însoţit pe fiii sãi la secţia de poliţie de fiecare datã când au fost convocaţi acolo. La data de 17 decembrie 1994, auzind strigãtele unuia dintre fiii sãi în timp ce aştepta pe culoarul poliţiei, ea a deschis uşa şi i-a vãzut atunci pe fiii sãi legaţi cu cãtuşe, bãtuţi şi plini de sânge. Aceasta a menţionat cã în aceeaşi încãpere a vãzut, pe lângã poliţistul R.G., încã o persoanã îmbrãcatã în haine civile. Apoi ea a arãtat cã i-a însoţit pe fiii sãi la data de 16 februarie 1995 la spitalul din Roşiori de Vede, unde le-a fost eliberat un certificat medical. Aceastã declaraţie, consemnatã de procurorul însãrcinat cu ancheta, a fost depusã la dosar, cu menţiunea cã autoarea sa nu ştia nici sã citeascã şi nici sã scrie.
13. La data de 14 noiembrie 1995, parchetul a dispus neînceperea urmãririi penale împotriva reclamanţilor pentru acuzaţia de tâlhãrie, reţinând cã persoana ce depusese plângere împotriva lor recunoscuse între timp cã, de fapt, pierduse obiectul în discuţie şi cã preferase sã facã plângere deoarece nu îndrãznise sã recunoascã acest lucru faţã de familia sa.
14. Prin Rezoluţia din data de 8 martie 1999, un procuror militar de la Parchetul Militar Teritorial Bucureşti a emis o soluţie de neîncepere a urmãririi penale împotriva poliţistului R.G., întemeiatã pe <>art. 10 lit. g) din Codul de procedurã penalã (CPP), pe motivul cã acesta decedase în luna noiembrie 1998. De asemenea, procurorul militar a dat şi o rezoluţie de neîncepere a urmãririi penale împotriva poliţistului C.M., întemeiatã pe <>art. 10 lit. a) din CPP , cu motivarea cã nu participase la investigaţiile referitoare la reclamanţi, care fuseserã efectuate exclusiv de poliţistul R.G.
Parchetul a constatat cã niciun certificat medico-legal eliberat de o instituţie abilitatã prin lege nu atesta cã reclamanţii ar fi suferit cu adevãrat rele tratamente. De asemenea, acesta a considerat cã certificatul medical întocmit la data de 16 ianuarie 1995 de cãtre un medic stomatolog nu putea fi luat în considerare din moment ce nu emana de la o autoritate abilitatã prin lege sã facã constatãri medico-legale şi a observat cã leziunile ce fuseserã constatate în acesta s-ar fi putut produce în alte circumstanţe decât cele denunţate de pãrţile interesate.
În ceea ce priveşte modalitatea în care s-a derulat ancheta în cauzã, parchetul a constatat cã poliţistul R.G. fãcuse investigaţii în urma plângerii penale sub acuzaţia de tâlhãrie pe care o introdusese un terţ împotriva reclamanţilor. În motivele rezoluţiei în cauzã nu a figurat nicio menţiune referitoare la faptul cã reclamanţii au fost legaţi cu cãtuşe de piciorul mesei la care au fost chemaţi sã dea declaraţii, fapt recunoscut de poliţistul R.G. în declaraţia sa depusã la dosar.
15. Reclamanţii au formulat o plângere împotriva acestei rezoluţii la procurorul ierarhic superior, solicitând dispunerea unei expertize medico-legale a stãrii lor de sãnãtate la Institutul "Mina Minovici", competent conform legii sã efectueze astfel de expertize la cererea autoritãţilor judiciare, ale cãrei rezultate puteau fi folosite ca probã într-un proces penal. Aceştia au cerut ca mama lor sã fie audiatã din nou în prezenţa unuia dintre ei, având în vedere cã aceasta nu ştia nici sã citeascã şi nici sã scrie şi cã aveau îndoieli cu privire la modalitatea în care a fost consemnatã depoziţia sa de cãtre procurorul care o audiase. În fine, ei au arãtat cã poliţistul C.M. participase realmente la investigaţiile abuzive la care au fost supuşi, independent de faptul cã era sau nu oficial însãrcinat cu dosarul lor; în acest sens, ei au precizat cã acest poliţist era prezent în camera în care erau legaţi cu cãtuşe de piciorul mesei şi în care le-au fost aplicate numeroase lovituri pentru a recunoaşte furtul ce le era imputat.
16. Prin Decizia din data de 8 mai 2001, un procuror de la Parchetul Militar Teritorial Bucureşti a respins plângerea reclamanţilor ca nefondatã. Aceastã decizie nu cuprindea niciun motiv şi, în speţã, niciun element care sã susţinã concluzia parchetului respectiv conform cãreia plângerea reclamanţilor nu era fondatã.
17. La o datã neprecizatã, reclamanţii au atacat rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale a parchetului de pe lângã Tribunalul Militar Bucureşti. Reamintind faptele ce au fãcut obiectul plângerii lor penale introduse la parchet, ei susţineau în special cã procurorii însãrcinaţi cu cercetarea plângerii lor nu au dispus nicio confruntare cu poliţiştii. De asemenea, ei au subliniat cã certificatul medical eliberat de medicul stomatolog, act ce constata numeroasele lor fracturi dentare, era singurul document pe care îl puteau furniza pentru a dovedi relele tratamente suferite, din moment ce nicio expertizã medicalã a stãrii lor de sãnãtate, de cãtre o instituţie medicalã abilitatã, nu fusese dispusã de parchet. Ei au precizat numele medicului stomatolog de la clinica din Roşiori de Vede care i-a examinat şi care le-a eliberat certificatul respectiv şi au arãtat cã, în ciuda eforturilor lor, nicio altã instituţie medicalã nu acceptase sã facã o constatare a stãrii lor de sãnãtate de care sã se poatã prevala în faţa instanţei.
Ei au solicitat tragerea la rãspundere penalã a poliţiştilor şi au cerut sã le fie plãtite daune-interese drept reparaţie a prejudiciului moral decurgând din suferinţele lor fizice şi psihice cauzate de fracturile dinţilor lor.
18. La data de 15 iunie 2001, în şedinţa publicã din faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, reclamanţii au cerut o expertizã medico-legalã a stãrii lor de sãnãtate la Institutul medico-legal "Mina Minovici" pentru a dovedi leziunile cauzate de poliţişti. Mai mult, aceştia i-au cerut instanţei sã audieze anumiţi martori ai apãrãrii şi sã îl interogheze pe poliţistul C.M. Instanţa a respins aceste cereri.
19. Prin Sentinţa din data de 21 iunie 2001, instanţa a respins ca neîntemeiatã plângerea reclamanţilor la rezoluţiile de neîncepere a urmãririi penale date de parchet. Aceasta a respins ca neveridice declaraţiile reclamanţilor şi ale mamei lor, arãtând cã existau câteva neconcordanţe în ceea ce priveşte data la care pãrţile interesate precizau cã ar fi fost supuse relelor tratamente. Instanţa a statuat cã faptele imputate poliţiştilor din Roşiori de Vede nu erau adevãrate, deoarece o eventualã agresiune din partea poliţistului R.G. ar fi fost, dupã pãrerea instanţei, inutilã din moment ce acelaşi poliţist a redactat o propunere de neîncepere a urmãririi penale a reclamanţilor.
În motivele sentinţei nu figura nicio menţiune cu privire la faptul cã reclamanţii au fost legaţi cu cãtuşe de piciorul mesei la care erau chemaţi sã dea declaraţii.
20. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei hotãrâri, denunţând în special refuzul instanţei inferioare de a dispune o expertizã medico-legalã a stãrii lor de sãnãtate şi de a o audia pe mama lor. Ei au arãtat cã din declaraţia poliţistului R.G. rezulta cu certitudine faptul cã acesta îi legase cu cãtuşe de piciorul mesei la care erau chemaţi sã dea declaraţii cu privire la pretinsul furt pe care aceştia l-ar fi comis şi pentru care fuseserã convocaţi la secţia de poliţie. Reclamanţii au reiterat faptul cã le-au fost aplicate în mai multe rânduri numeroase lovituri în timp ce erau astfel imobilizaţi, pentru a recunoaşte faptele ce le erau imputate.
21. Prin Decizia definitivã din data de 6 noiembrie 2001, Curtea Militarã de Apel a confirmat sentinţa instanţei de fond, pe care o considera întemeiatã. Aceasta a constatat cã certificatele medicale eliberate la data de 16 februarie 1995 şi pe care pãrţile interesate le depuseserã la dosarul de anchetã aflat la parchet erau aproape ilizibile şi cã din conţinutul lor nu reieşea numele medicului care le-a redactat. De asemenea, instanţa a statuat cã o expertizã medico-legalã pe baza certificatelor în discuţie era, prin urmare, imposibilã, având în vedere faptul cã trecuserã mai mult de 6 ani de la data presupusei agresiuni şi faptul cã aceste certificate nu specificau data la care au fost produse leziunile pe care le constatau. În motivele deciziei nu figura nicio menţiune cu privire la legarea reclamanţilor cu cãtuşe de piciorul mesei la care fuseserã chemaţi sã dea declaraţii.
II. Dreptul şi practica internã pertinente
22. Prevederile şi practica internã pertinente privitoare la statutul procurorilor militari sunt descrise în paragraful 40 din Hotãrârea Barbu Anghelescu împotriva României (nr. 46.430/99, § 70, 5 octombrie 2004).
23. <>Legea nr. 293 din 28 iunie 2004 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 30 iunie 2004, reglementeazã reorganizarea direcţiei generale a unitãţilor penitenciare, de acum înainte demilitarizate şi repartizate sub autoritatea Ministerului Justiţiei. Personalului din administraţia naţionalã a unitãţilor penitenciare i s-a atribuit calitatea de "funcţionar public", orice eventuale urmãriri penale îndreptate împotriva membrilor sãi intrând de acum înainte sub competenţa parchetelor şi instanţelor de drept comun.
24. Expertizele medico-legale ca mijloc de probã în procesele penale erau reglementate, la data evenimentelor, prin <>Decretul nr. 446 din 25 mai 1966 privind organizarea instituţiilor şi serviciilor medico-legale, ale cãrui articole pertinente prevedeau urmãtoarele:
ARTICOLUL 2
"Instituţiile medico-legale sunt Institutul de cercetãri ştiinţifice medico-legale «Prof. Dr. Mina Minovici», subordonat Ministerului Sãnãtãţii şi Prevederilor Sociale, şi filialele institutului. În cadrul Institutului de cercetãri ştiinţifice medico-legale «Prof. Dr. Mina Minovici» funcţioneazã Comisia superioarã medico-legalã. În cadrul aceluiaşi institut şi al filialelor sale funcţioneazã comisii de control şi avizare a actelor medico-legale."
ARTICOLUL 6
"Institutul de cercetãri ştiinţifice medico-legale «Prof. Dr. Mina Minovici» şi filialele sale efectueazã: (...) noi expertize medicolegale, la cererea organelor în drept, în cazurile de: omor, lovire sau vãtãmare (...), deficienţe în acordarea asistenţei medicale, precum şi orice alte lucrãri medico-legale prevãzute de regulamentul de aplicare a prezentului decret."
25. Decretul nr. 446 din 25 mai 1996 şi regulamentul sãu de aplicare au fost abrogate prin <>Ordonanţa Guvernului nr. 1 din 20 ianuarie 2000 privind organizarea activitãţii şi funcţionarea instituţiilor de medicinã legalã, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 21 ianuarie 2000. În temeiul art. 2 al ordonanţei respective, institutele abilitate prin lege sã efectueze expertize medico-legale pot fi sesizate cu o cerere de expertizã nu numai de cãtre organele de urmãrire penalã şi de instanţele naţionale, ci şi de orice persoanã al cãrei interes este sã obţinã un certificat medico-legal de care aceasta se poate prevala ulterior, dacã doreşte, ca dovadã într-un proces penal.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a <>art. 3 din Convenţie
26. Reclamanţii se plâng de faptul cã au suferit tratamente inumane şi degradante din partea poliţiştilor din Roşiori de Vede, cu încãlcarea art. 3 din Convenţie. Ei aratã cã nimic nu justifica, în speţã, ţinerea lor legaţi cu cãtuşe şi imobilizaţi timp de mai multe ore, în mai multe rânduri, la secţia de poliţie. Invocând art. 6 din Convenţie, ei susţin, de asemenea, cã acţiunea penalã începutã împotriva poliţiştilor ca urmare a plângerii lor penale pentru cercetare abuzivã nu a fost analizatã într-un termen rezonabil şi nici în mod echitabil, din moment ce instanţele naţionale le-au respins cererea de expertizã medico-legalã şi au refuzat sã audieze anumiţi martori.
27. Guvernul contestã cã ar fi avut loc încãlcarea drepturilor garantate prin articolele invocate de reclamanţi.
28. Curtea reaminteşte cã, având autoritatea de a stabili calificarea juridicã a faptelor în cauzã, nu se considerã obligatã de cea pe care le-o atribuie reclamanţii sau guvernele. În virtutea principiului jura novit curia, aceasta a studiat, de exemplu, din oficiu, mai multe cereri din perspectiva unui articol sau paragraf ce nu fusese invocat de pãrţi. O cerere se caracterizeazã prin faptele pe care le denunţã şi nu prin simplele motive sau argumente de drept invocate (vezi, mutatis mutandis, Guerra şi alţii împotriva Italiei din 19 februarie 1998, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-I, p. 223, § 44, şi Berktay împotriva Turciei, nr. 22.493/93, § 167, 1 martie 2001).
29. În lumina acestor principii, Curtea considerã necesar, în circumstanţele speţei, sã analizeze acest capãt de cerere în întregime din perspectiva <>art. 3 din Convenţie , analizat, succesiv, pe latura sa materialã şi proceduralã. Aceastã prevedere este urmãtoarea:
"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."
A. Asupra admisibilitãţii
30. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, aceasta constatã cã nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Asupra laturii materiale a art. 3
31. Curtea reaminteşte cã art. 3 consacrã una dintre valorile fundamentale ale societãţilor democratice. Chiar în cele mai dificile circumstanţe, cum este lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante. Art. 3 nu prevede restricţii, lucru prin care diferã de majoritatea clauzelor normative ale <>Convenţiei şi protocoalelor sale <>nr. 1 şi <>4 , şi, conform art. 15 § 2, el nu suportã nicio derogare, nici mãcar în caz de pericol public ce ameninţã viaţa naţiunii (Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25.803/94, CEDO 1999-V, § 95).
32. Pe de altã parte, un rãu tratament trebuie sã atingã un minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3. Aprecierea acestui minim este relativã prin definiţie; ea depinde de ansamblul datelor cauzei şi, în special, de durata tratamentului, a efectelor sale fizice şi/sau mentale, precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea de sãnãtate a victimei. Când un individ este lipsit de libertate, utilizarea forţei fizice asupra sa atunci când nu este absolut necesarã din cauza comportamentului sãu încalcã demnitatea umanã şi constituie, în principiu, o încãlcare a dreptului garantat de art. 3 (Ribitsch împotriva Austriei, Hotãrârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, § 38, şi Tekin împotriva Turciei, Hotãrârea din 9 iunie 1998, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-IV, §§ 52-53).
33. Curtea a subliniat cã persoanele reţinute se aflã în situaţie de vulnerabilitate şi cã autoritãţile aveau obligaţia sã le protejeze. Un stat este rãspunzãtor de orice persoanã reţinutã, deoarece aceasta se aflã exclusiv în mâinile funcţionarilor poliţiei. Când evenimentele în cauzã, în totalitatea lor sau într-o mare parte, sunt cunoscute exclusiv de cãtre autoritãţi, orice vãtãmare survenitã în aceastã perioadã dã naştere unor puternice prezumţii de fapt. Revine Guvernului datoria sã furnizeze dovezi care stabilesc fapte ce pun la îndoialã relatarea victimei (Tomasi împotriva Franţei, Hotãrârea din 27 august 1992, seria A nr. 241-A §§ 108-111; Ribitsch împotriva Austriei, menţionatã mai sus, § 31, Berktay împotriva Turciei, nr. 22.493/93, § 167, 1 martie 2001, şi Rivas împotriva Franţei, nr. 59.584/00, § 38, 1 aprilie 2004).
34. Este adevãrat cã susţinerile privind rele tratamente trebuie dovedite în faţa Curţii prin elemente de probã adecvate (vezi, mutatis mutandis, Hotãrârea Kls şi alţii din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 21, p. 17, § 30). Pentru stabilirea faptelor, Curtea se foloseşte de criteriul probei "dincolo de orice îndoialã rezonabilã"; o astfel de probã poate, totuşi, sã rezulte dintr-o serie de indicii sau de prezumţii necombãtute, suficient de grave, precise şi concordante (Irlande împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 65, § 161 in fine, Aydin împotriva Turciei, Hotãrârea din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1889, § 73, şi Selmouni împotriva Franţei, menţionatã mai sus, § 88).
35. În speţã, trebuie constatat cã, la data la care reclamanţii au fost convocaţi la secţia de poliţie, aceştia nu erau oficial inculpaţi pentru niciun capãt de acuzare: ei s-au prezentat acolo de bunãvoie şi la simpla convocare scrisã, în urma unei plângeri penale formulate împotriva lor pentru tâlhãrie, pe care ulterior reclamantul şi-a retras-o, de altfel, recunoscând cã era, de fapt, vorba de pierderea unui obiect, pe care încercase sã o facã sã parã un furt pe care l-ar fi comis reclamanţii.
Or, nu s-a contestat faptul cã, în timpul interogatoriilor reclamanţilor, poliţistul R.G. i-a legat cu cãtuşe de piciorul mesei din biroul poliţiei din Roşiori de Vede, posturã în care au fost ţinuţi mai multe ore, inclusiv sub ochii mamei lor care se îngrijorase pentru soarta lor. Acesta a fost, desigur, un tratament cel puţin degradant, pe care nu l-ar putea justifica, având în vedere circumstanţele speţei, nici cerinţele anchetei, nici pretinsa agresivitate verbalã a reclamanţilor pe care o invocase poliţistul R.G., şi care intrã, prin natura şi gravitatea sa, sub incidenţa art. 3.
36. Curtea reaminteşte cã autoritãţile nu trebuie sã subestimeze importanţa mesajului pe care îl transmit tuturor persoanelor în cauzã, dar şi marelui public, atunci când hotãrãsc sã înceapã sau nu urmãrirea penalã împotriva unor funcţionari bãnuiţi de tratamente contrare art. 3 din Convenţie. În mod deosebit, Curtea considerã cã ele nu trebuie în niciun caz sã dea impresia cã sunt dispuse sã lase nepedepsite astfel de tratamente (Egmez împotriva Ciprului, nr. 30.873/96, § 71, CEDO 2000-XII).
Or, în aceastã privinţã, Curtea considerã cã în cauza de faţã este deosebit de îngrijorãtor faptul cã atât procurorii de la parchetul abilitat sã le cerceteze plângerea, cât şi instanţele militare sesizate de reclamanţi au trecut complet sub tãcere acţiunile descrise mai sus ale poliţistului R.G., care reieşeau totuşi cu claritate din declaraţia pe care o dãduse în faţa parchetului şi care fusese depusã la dosarul de anchetã. Procurorii şi instanţele militare s-au mulţumit în cazul de faţã sã dispunã neînceperea urmãririi penale în favoarea sa pe motivul cã, între timp, decedase, fãrã a proceda la o recunoaştere a caracterului ilicit al acţiunilor sale, care erau totuşi incontestabile.
37. Curtea nu poate admite cã, prin decesul unei persoane, caracterul ilicit al acţiunilor sale rãmâne nerecunoscut, ba chiar, cum s-a întâmplat în cauza de faţã, cã au fost complet trecute sub tãcere în deciziile parchetului şi ale instanţelor naţionale, în ciuda probelor indubitabile depuse la dosar de cãtre organele de anchetã.
Desigur, principiile ce guverneazã rãspunderea penalã a unei persoane suspectate cã ar fi comis fapte interzise prin legea penalã şi aplicarea lor de cãtre autoritãţile naţionale ar împiedica, pe bunã dreptate, la data la care a fost dispusã neînceperea urmãririi penale, urmãrirea rãspunderii poliţistului R.G. dupã decesul sãu. Curtea nu ar putea repune în discuţie acest principiu fundamental al dreptului penal naţional, şi anume caracterul personal şi netransmisibil al rãspunderii penale. Totuşi, rãmâne adevãrat cã o recunoaştere formalã, de cãtre autoritãţi, a caracterului ilicit al unor astfel de acţiuni înainte de a decide sã dispunã neînceperea urmãririi penale determinatã de decesul persoanei în cauzã ar constitui, pe de o parte, un mesaj clar transmis opiniei publice cã autoritãţile nu sunt dispuse sã tolereze astfel de acţiuni şi le-ar deschide, pe de altã parte, pãrţilor interesate calea unei acţiuni în rãspundere civilã îndreptatã împotriva statului pentru faptele comise de prepuşii sãi în exerciţiul funcţiunii lor. Aşadar, aceasta ar avea un caracter exemplar şi ar putea preveni eventuale recursuri în faţa Curţii pentru situaţii de fapt similare.
38. În ceea ce priveşte diferitele lovituri şi vãtãmãri pe care reclamanţii susţin cã le-ar fi suferit în timpul interogatoriilor lor la secţia de poliţie, Curtea observã cã singurul element susceptibil sã susţinã acest argument este certificatul medical întocmit de un medic stomatolog în aceeaşi perioadã cu cea în care au avut loc interogatoriile, care constatã mai multe fracturi ale dinţilor reclamanţilor. Având în vedere lipsa de precizãri cuprinse în certificatul medical respectiv şi lipsa oricãrei menţiuni cu privire la originea facturilor în discuţie şi la data la care acestea au survenit, Curtea nu poate specula cu privire la originea acestor leziuni. Într-adevãr, nimic nu permite stabilirea, dincolo de orice îndoialã rezonabilã, a faptului cã ele ar fi putut fi considerate ca rezultând din utilizarea forţei de cãtre poliţişti în timpul interogatoriului, pentru ca ele sã intre, de asemenea, sub incidenţa art. 3. Aceastã problemã fiind direct legatã de omisiunea autoritãţilor de a dispune o expertizã a stãrii de sãnãtate a reclamanţilor la data la care aceştia au susţinut cã au fost maltrataţi de poliţişti, Curtea apreciazã cã este vorba de o problemã distinctã de pretinsa încãlcare materialã a <>art. 3 din Convenţie ; de altfel, Curtea va reveni la acest aspect (paragraful 46 de mai jos).
39. În circumstanţele cauzei de faţã, Curtea apreciazã cã tratamentul suferit de reclamanţi din cauza legãrii lor cu cãtuşe de piciorul mesei la care erau chemaţi sã dea declaraţii nu corespundea în nicio privinţã unei utilizãri a forţei care sã fi fost strict impusã de comportamentul lor.
40. Prin urmare, a avut loc încãlcarea <>art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale materiale.
2. Asupra laturii procedurale a art. 3
41. Reclamanţii denunţã lipsa unei anchete efective în urma plângerii lor pentru rele tratamente, formulatã împotriva agenţilor statului. Ei considerã cã magistraţii parchetului militar şi ai instanţelor militare care le-au analizat plângerea nu aveau independenţa necesarã pentru a conduce ancheta; în mod special, ei aratã cã toate cererile lor prin care înţelegeau sã dovedeascã temeinicia alegaţiilor lor, şi anume cererea de a fi supuşi unei expertize medico-legale a stãrii lor de sãnãtate efectuate de cãtre un organism abilitat prin lege sã emitã un astfel de aviz, de a fi confruntaţi cu poliţistul C.M., de a asigura audierea de cãtre instanţele sesizate cu plângerea lor faţã de rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale a martorilor apãrãrii, mai precis a mamei lor, care asistase la faptele ce fãceau obiectul plângerii lor penale, au fost respinse. În plus, ei aratã cã parchetele militare au încercat prin toate mijloacele sã întârzie desfãşurarea anchetei pentru ca nicio rãspundere sã nu poatã fi reţinutã.
42. Guvernul contestã acest argument, arãtând cã, în speţã, a fost condusã o anchetã aprofundatã şi efectivã de cãtre procurorii parchetelor militare şi de cãtre instanţele naţionale sesizate cu plângerea reclamanţilor faţã de rezoluţia de neîncepere a urmãririi penale emisã de parchet.
43. Curtea reaminteşte cã, atunci când o persoanã afirmã într-un mod credibil cã a suferit, din partea poliţiei sau a altor servicii comparabile ale statului, tratamente contrare art. 3 din Convenţie, aceastã prevedere, coroboratã cu obligaţia generalã impusã statului prin art. 1 de a "recuno[aşte] oricãrei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertãţile definite în (...) [Convenţie]", necesitã, implicit, sã existe o anchetã oficialã efectivã. Aceastã anchetã, dupã exemplul celei impuse de art. 2, trebuie sã poatã duce la identificarea şi la pedepsirea persoanelor rãspunzãtoare (Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 131, CEDO 2000-IV, şi Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, § 199, CEDO 2003-VI).
44. Desigur, astfel cum precizeazã Guvernul, autoritãţile interne nu au rãmas complet inactive în faţa acuzaţiilor de rele tratamente formulate de reclamanţi în plângerea lor penalã, din partea a 2 poliţişti de la poliţia localã din Roşiori de Vede. Într-adevãr, a avut loc o anchetã în cauza de faţã: magistraţii parchetului însãrcinat cu ancheta au audiat pãrţile interesate, precum şi pe mama lor şi pe poliţiştii puşi sub acuzare şi au dispus neînceperea urmãririi penale pe motivul cã unul dintre aceştia decedase între timp şi cã celãlalt nu comisese faptele care îi erau imputate.
45. Dacã nu este de datoria Curţii sã readucã în discuţie rezultatul anchetei conduse de autoritãţi în acest sens, rãmâne totuşi adevãrat cã, pentru ca o astfel de anchetã sã poatã fi consideratã efectivã, este necesar ca persoanele rãspunzãtoare de anchetã şi cele care efectueazã investigaţiile sã fie independente de cele implicate în evenimente (vezi, de exemplu, hotãrârile Gulec împotriva Turciei din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 81-82, şi Ogur împotriva Turciei [MC], nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92). Acest lucru presupune nu numai lipsa oricãrei legãturi ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţã practicã (vezi, de exemplu, Hotãrârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 83-84, şi Kelly şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 30.054/96, § 114, 4 mai 2001).
46. Or, independenţa procurorilor militari care au condus ancheta poate fi pusã la îndoialã având în vedere legislaţia naţionalã în vigoare la data evenimentelor. În Cauza Barbu Anghelescu împotriva României, Curtea a statuat cã a avut loc încãlcarea art. 3 pe latura sa proceduralã din cauza lipsei de independenţã a procurorilor militari chemaţi sã conducã ancheta în urma unei plângeri penale pentru rele tratamente, îndreptatã împotriva unor ofiţeri de poliţie (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 70, 5 octombrie 2004). Curtea a constatat cã aceştia erau, la data evenimentelor, cadre militare active, ca şi procurorii militari, şi cã beneficiau, prin urmare, de grade militare, se bucurau de toate privilegiile în materie, erau rãspunzãtori de încãlcarea regulilor de disciplinã militarã şi fãceau parte din structura militarã, întemeiatã pe principiul subordonãrii ierarhice (Barbu Anghelescu menţionatã mai sus, §§ 40-43).
47. Curtea îşi reitereazã constatarea anterioarã, de la care nu vede niciun motiv pentru care sã se abatã în speţã. Sub acest aspect, Curtea subliniazã cã, lipsa de independenţã instituţionalã a procurorilor militari, ca rezultat al existenţei unei legãturi instituţionale, s-a tradus concret, în speţã, prin lipsa de imparţialitate cu care a fost condusã ancheta în privinţa relelor tratamente denunţate de reclamanţi. Ea constatã, în special, cã nici procurorii însãrcinaţi cu ancheta penalã împotriva poliţiştilor, nici instanţele sesizate cu o plângere împotriva deciziilor parchetului nu au încercat sã înlãture îndoielile cu privire la fracturile dentare constatate la reclamanţi de cãtre medicul stomatolog din Roşiori de Vede, dispunând o expertizã a stãrii lor de sãnãtate sau efectuând investigaţii cu privire la originea certificatului medical întocmit cu puţin timp dupã incidentele denunţate în plângerea lor penalã, care atestã cã pãrţile interesate prezentau în acea zi mai multe fracturi dentare.
În aceastã privinţã, Curtea constatã cã autoritãţile s-au limitat la a înlãtura acest document, totuşi decisiv, pentru motivul cã numele medicului care îl eliberase devenise ilizibil, fãrã a proceda la alte investigaţii, solicitând-le, de exemplu, reclamanţilor sã prezinte originalul sau instituţiei medicale care l-a eliberat sã furnizeze o copie din registrul sãu medical de la data evenimentelor. Astfel de investigaţii se impuneau cu atât mai mult cu cât lipsa de lizibilitate a semnãturii medicului de pe ştampila aplicatã pe certificatul respectiv putea fi, dupã toate aparenţele, consecinţa directã a intervalului de timp scurs de la data la care a fost emis acesta, şi anume februarie 1995, pânã la data de 6 noiembrie 2001, datã la care curtea de apel le-a respins cererea de expertizã medico-legalã pe motivul cã documentul în discuţie era ilizibil. Or, o asemenea duratã nu le era deloc imputabilã reclamanţilor. În acest sens, Curtea a precizat, de altfel, în mai multe rânduri cã o cerinţã de celeritate şi de diligenţã rezonabilã este implicitã într-un astfel de context (hotãrârile Yaşa împotriva Turciei din 2 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, pp. 2.439-2.440, §§ 102-104; Mahmut Kaya împotriva Turciei, nr. 22.535/93, §§ 106-107, CEDO 2000-III), ceea ce nu pare sã fi fost cazul în speţã, având în vedere durata de aproximativ 7 ani a procedurii îndreptate împotriva poliţiştilor şi încheiatã printr-o rezoluţie de neîncepere a urmãririi penale.
48. În plus, chiar şi atunci când pãrţile interesate au solicitat, în mai multe rânduri în memoriile şi plângerile lor împotriva rezoluţiilor parchetului, sã fie confruntaţi cu poliţistul C.M. şi sã poatã sã îl interogheze, precum şi sã obţinã audierea, în prezenţa lor şi în calitate de martor al apãrãrii, a mamei lor, ale cãrei depoziţii fuseserã, dupã pãrerea lor, consemnate în mod eronat de cãtre procuror, din cauzã cã aceasta nu ştia nici sã citeascã şi nici sã scrie, instanţele naţionale nu au dat curs acestor cereri. Or, dupã exemplul expertizei medico-legale, era vorba de elemente de probã hotãrâtoare pentru a fundamenta, în cunoştinţã de cauzã şi la finalul unei proceduri care respectã principiul contradictorialitãţii, o eventualã constatare a vinovãţiei sau o dezvinovãţire a agenţilor statului în discuţie.
49. În final, din hotãrârile autoritãţilor naţionale rezultã cã acestea s-au limitat la a accepta versiunea poliţistului C.M., care indicase faptul cã nu fusese însãrcinat cu cercetarea plângerii penale depuse împotriva reclamanţilor, fãrã a analiza dacã, dincolo de o astfel de misiune formalã, el participase sau nu la interogatoriile reclamanţilor, aşa cum au susţinut aceştia pe toatã durata procedurii îndreptate împotriva poliţiştilor.
50. Nici instanţele naţionale nu s-au pronunţat cu privire la circumstanţa, incontestabilã totuşi în lumina declaraţiilor unuia dintre poliţiştii care au condus cercetãrile, cã reclamanţii ar fi fost legaţi cu cãtuşe de piciorul mesei la care erau chemaţi sã dea depoziţii. Or, şi aici era vorba de un element esenţial care, în ciuda decesului unuia dintre poliţişti, ar fi putut sã le deschidã pãrţilor interesate calea unei acţiuni în rãspundere civilã îndreptatã împotriva statului pentru faptele comise de prepuşii sãi în exerciţiul funcţiunii lor, aşa cum a constatat deja Curtea mai înainte (paragraful 36 de mai sus).
51. Având în vedere legislaţia naţionalã în vigoare la data evenimentelor şi insuficienţele anchetei, constatate la paragrafele 46-49 de mai sus, Curtea considerã cã ancheta efectuatã în speţã de cãtre autoritãţi cu privire la plângerea privind relele tratamente pe care reclamanţii au formulat-o în faţa autoritãţilor naţionale a fost lipsitã de efectivitate.
52. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 3 sub aspectul laturii sale procedurale.
II. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri ale <>Convenţiei
53. Reclamanţii denunţã o încãlcare a art. 5, 10 şi 14 din Convenţie pe motivul cã ar fi fost reţinuţi în mod ilegal de cãtre poliţişti în timpul interogatoriilor lor la secţia de poliţie şi cã ar fi fost forţaţi sã dea false declaraţii.
54. Guvernul contestã cã ar fi avut loc încãlcarea drepturilor garantate de articolele invocate de reclamanţi.
55. Ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi în mãsura în care este competentã sã fie sesizatã cu alegaţiile formulate, Curtea nu a distins nicio aparenţã de încãlcare a drepturilor şi libertãţilor garantate prin Convenţie sau protocoalele sale. Rezultã cã aceastã parte a cererii este vãdit neîntemeiatã şi trebuie respinsã în aplicarea <>art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie .
III. Asupra aplicãrii <>art. 41 din Convenţie
56. Conform <>art. 41 din Convenţie ,
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
57. Reclamanţii solicitã suma de 400.000 euro (EUR) fiecare pentru prejudiciul material rezultând din faptul cã şi-au pierdut dinţii şi pentru celelalte vãtãmãri cauzate prin relele tratamente la care susţin cã au fost supuşi de cãtre poliţiştii din Roşiori de Vede. Primul reclamant, domnul Vasile Mircea Niţã, solicitã suma de 600.000 EUR, iar al doilea reclamant, domnul Ionel Viorel Niţã, suma de 450.000 EUR, cu titlu de prejudiciu moral pentru suferinţele fizice şi psihice cauzate de fracturarea dinţilor lor şi, mai general, pentru consecinţele relelor tratamente asupra stãrii lor de sãnãtate, care s-a agravat din cauza bolilor cronice anterioare.
58. Guvernul considerã cã nu existã nicio legãturã de cauzalitate între încãlcãrile pretinse şi sumele solicitate, pe care le considerã, în general, exorbitante. Acesta constatã cã niciunul dintre reclamanţi nu a dovedit cã dinţii pierduţi în urma pretinsei agresiuni comise de poliţişti au fost îngrijiţi sau înlocuiţi de un dentist, reclamanţii nefurnizând niciun document justificativ în acest sens.
59. Curtea nu distinge nicio legãturã de cauzalitate între încãlcarea constatatã şi prejudiciul material pretins şi respinge aceastã cerere. În schimb, ea considerã cã ar trebui sã îi acorde fiecãruia dintre reclamanţi suma de 7.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.
B. Cheltuieli de judecatã
60. Primul reclamant solicitã suma de 20.000 EUR pentru cheltuielile de judecatã angajate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii. Al doilea reclamant solicitã 15.000 EUR pentru acelaşi lucru. Ei depun mai multe facturi emise pentru onorarii de traducere şi expediere de documente prin fax.
61. Guvernul considerã cã sumele solicitate de reclamanţi sunt excesive şi în mare parte nejustificate.
62. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţã, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea le alocã împreunã reclamanţilor suma de 450 EUR.
C. Dobânzi moratorii
63. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe <>art. 3 din Convenţie şi inadmisibilã în rest;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea <>art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale materiale;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea <>art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale procedurale;
4. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã plãteascã, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri conform <>art. 44 § 2 din Convenţie , câte 7.000 EUR (şapte mii euro) fiecãruia dintre reclamanţi ca daune morale şi 450 EUR (patru sute cincizeci euro) împreunã reclamanţilor pentru cheltuieli de judecatã, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
c) ca sumele menţionate mai sus sã fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 4 noiembrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
__________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
