Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 4 noiembrie 2008 in Cauza Bota impotriva Romaniei
(Cererea nr. 16.382/03) În Cauza Bota împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostijan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, judecãtori, şi din Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie, dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 7 octombrie 2008, pronunţã urmãtoarea hotãrâre adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 16.382/03) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Pompiliu Bota (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 9 mai 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. La data de 13 septembrie 2007, Curtea a declarat cererea inadmisibilã în parte şi a decis sã comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe dispoziţiile art. 6 § 1 (dreptul de acces la un tribunal ca urmare a anulãrii pe calea "recursului în anulare" a unor decizii definitive, favorabile reclamantului), pe prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi pe dispoziţiile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Potrivit prevederilor art. 29 § 3 din Convenţie, Curtea a decis, de asemenea, analizarea simultanã a admisibilitãţii şi a temeiniciei cauzei.
ÎN FAPT
Circumstanţele cauzei 4. Reclamantul s-a nãscut în anul 1954 şi locuieşte în Orãştie. La data faptelor din prezenta cauzã, acesta era asociat unic şi administrator al S., o societate cu rãspundere limitatã. 5. Prin <>Ordonanţa Guvernului nr. 23/1995 privind instituirea sistemului de marcare pentru ţigarete, produse din tutun şi bãuturi alcoolice, legiuitorul a interzis comercializarea ţigaretelor netimbrate şi a dispus distrugerea mãrfii nevândute pânã la data de 1 mai 1996. 6. La data de 5 mai 1996, reclamantul a distrus prin ardere ţigaretele netimbrate pe care le mai avea în stoc. În procesulverbal întocmit în acest sens el a precizat cã valoarea mãrfii distruse era de 130.855.637 lei şi cã aceastã sumã urma sã fie înregistratã în documentele contabile ale societãţii la capitolul pierderi şi cheltuieli. Reclamantul a refuzat sã plãteascã la stat suma de 23.553.582 lei cu titlu de TVA aferentã valorii mãrfii distruse. 7. În perioada cuprinsã între 25 şi 27 noiembrie 1996, societatea S. a fost supusã unui control fiscal de cãtre Direcţia Generalã a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat. Prin Procesul-verbal din data de 12 februarie 1997, încheiat ca urmare a verificãrii evidenţei contabile a societãţii S., Direcţia Generalã a Finanţelor a constatat, printre altele, cã reclamantul dedusese TVA aferentã cantitãţii de ţigarete distruse. Aceasta a constatat cã faptele imputate reclamantului, inclusiv cea de mai sus, constituiau contravenţie sancţionatã de <>art. 17 din Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale şi a aplicat societãţii o amendã contravenţionalã de 2.000.000 lei. 8. La data de 12 martie 1997, la ora 22,00, la sediul societãţii S. a avut loc o percheziţie, prilej cu care au fost confiscate de poliţie mai multe pachete de ţigarete neînregistrate. Localurile societãţii S. au fost sigilate. În aceeaşi zi, reclamantul a distrus sigiliile, considerându-le aplicate ilegal. A. Procedura penalã împotriva reclamantului 9. La data de 22 ianuarie 1998, reclamantul a fost reţinut, iar la data de 23 ianuarie 1998, Parchetul de pe lângã Tribunalul Bucureşti a dispus arestarea preventivã a acestuia. Reclamantul a fost pus în libertate la data de 1 aprilie 1998. 10. Prin rechizitoriul din data de 18 februarie 1998, Parchetul de pe lângã Tribunalul Hunedoara a dispus trimiterea în judecatã a reclamantului pentru infracţiunile de evaziune fiscalã, fals intelectual şi uz de fals, precum şi pentru distrugere de sigilii, infracţiuni sancţionate de <>art. 12 şi 13 din Legea nr. 87/1994 şi de art. 289, 291 şi 243 din Codul penal. S-a reţinut cã reclamantul nu distrusese cantitatea de ţigarete netimbrate, în valoare de 130.855.637 lei, ci o vânduse pe piaţa neagrã, modificând cu bunã ştiinţã registrele contabile ale societãţii, cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor. Totodatã, Parchetul reţinuse cã prin înregistrarea acestei sume în categoria cheltuielilor reclamantul a diminuat sursa de impozitare, sustrãgându-se astfel de la plata unui impozit de 49.725.142 lei; în plus, acesta nu a plãtit TVA corespunzãtoare, în cuantum de 23.553.582 lei. Neplata acestor douã taxe a constituit, în aprecierea Parchetului, infracţiunea de evaziune fiscalã, pedepsitã de <>art. 13 din Legea nr. 87/1994 . S-a mai reţinut totodatã cã reclamantul nu a plãtit impozitul în cuantum de 5.215.759 lei, aferent salariilor achitate salariaţilor, fapt care constituia, potrivit susţinerilor Parchetului, infracţiunea de evaziune fiscalã, sancţionatã de aceastã datã de <>art. 12 din Legea nr. 87/1994 . Reclamantul a mai fost acuzat cã a distrus sigiliile aplicate de poliţie la sediul societãţii S., cu ocazia percheziţiei din data de 12 martie 1997. 11. Prin Sentinţa din 27 mai 1999, Judecãtoria Orãştie l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsã de 4 ani închisoare pentru distrugere de sigilii şi de 6 luni închisoare pentru fals, achitându-l însã cu privire la infracţiunea de evaziune fiscalã, cu motivarea cã, în cauzã, nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii. Instanţa a reţinut cã omisiunea din partea reclamantului de a înregistra în contabilitate sumele în cauzã nu s-a produs cu intenţia de a aduce prejudiciu societãţii şi cã, prin urmare, aceste fapte puteau fi calificate drept contravenţie, în sensul <>art. 17 din Legea nr. 87/1994 , şi nu sub aspectul infracţiunii de evaziune fiscalã. Instanţa a dispus restituirea cauţiunii şi a constatat cã pedepsele aplicate erau graţiate. 12. Direcţia Generalã a Finanţelor, care într-o primã fazã se constituise parte civilã, a renunţat la pretenţii, susţinând cã reclamantul plãtise în luna iulie 1996 TVA datoratã, sumã care nu putea fi inclusã în prejudiciu. Potrivit Direcţiei Generale a Finanţelor, reclamantului nu îi revenea decât obligaţia de platã a sumei de 5.550.282 lei, reprezentând impozitul pe profitul aferent mãrfii distruse. Prin Notificarea din 14 aprilie 1999, Ministerul Finanţelor a informat instanţa cã neplata acestei din urmã sume fusese calificatã drept abatere disciplinarã, reclamantul fiind deja sancţionat prin aplicarea unei amenzi contravenţionale, care fusese achitatã. 13. Pãrţile au declarat apel împotriva hotãrârii. Parchetul a solicitat condamnarea reclamantului pentru toate infracţiunile reţinute în rechizitoriu, estimând cã probele din dosar îi dovedeau vinovãţia. Prin Decizia din 22 decembrie 1999, Tribunalul Hunedoara a respins apelul procurorului, dar a admis apelul reclamantului, pe care l-a achitat şi cu privire la sãvârşirea infracţiunilor de fals şi de distrugere de sigilii. Instanţa a apreciat cã infracţiunea de fals nu a fost doveditã şi cã societãţii i s-au aplicat sigilii în mod ilegal, în virtutea faptului cã aceastã mãsurã nu fusese dispusã de Parchet şi cã demersul nu constituia o mãsurã asigurãtorie. 14. Judecând recursul introdus de Parchet, care solicita din nou condamnarea reclamantului pentru toate capetele de acuzare, Curtea de Apel Alba Iulia a menţinut hotãrârea atacatã, prin Decizia definitivã din 25 mai 2000. B. Acţiunea în recuperarea prejudiciului cauzat prin erori judiciare 15. În anul 2000, în baza art. 504 din Codul de procedurã penalã coroborat cu art. 998 din Codul civil, reclamantul a sesizat Tribunalul Hunedoara cu o acţiune împotriva statului, reprezentat de Ministerul Finanţelor, solicitând repararea prejudiciului moral cauzat prin arestarea sa ilegalã şi prin procedura penalã, care s-a finalizat prin achitarea sa. 16. Prin Hotãrârea din 1 noiembrie 2000, tribunalul a admis parţial acţiunea reclamantului şi a condamnat Ministerul Finanţelor la plata cãtre acesta a sumei de 500.000.000 lei, cu titlu de daune morale. 17. Ca urmare a apelului şi recursului promovate de Ministerului Finanţelor, de Parchet şi de cãtre reclamant, aceastã hotãrâre a fost menţinutã printr-o decizie definitivã a Curţii de Apel Alba Iulia din 7 martie 2001 şi printr-o decizie a Curţii Supreme de Justiţie din 28 noiembrie 2001. 18. Din informaţiile furnizate de pãrţi reiese cã nu s-a efectuat plata sumei menţionate mai sus cãtre reclamant. C. Recursurile în anulare promovate de procurorul general 19. În anul 2002, procurorul general al României a introdus în faţa Curţii Supreme de Justiţie douã recursuri extraordinare (în anulare), unul împotriva hotãrârii definitive a Curţii de Apel Alba Iulia din data de 25 mai 2000 şi celãlalt împotriva Hotãrârii irevocabile a Curţii Supreme de Justiţie din 28 noiembrie 2001. 1. Recursul în anulare împotriva hotãrârii de achitare 20. În recursul în anulare promovat împotriva Hotãrârii din 25 mai 2000, procurorul general considera cã achitarea reclamantului pentru infracţiunile de evaziune fiscalã era contrarã legii. Acesta susţinea cã fapta reclamantului de a înscrie suma de 130.855.637 lei în cadrul cheltuielilor deductibile, precum şi neplata TVA constituiau infracţiunea prevãzutã de <>art. 12 din Legea nr. 87/1994 , iar nu de art. 13, aşa cum se indica în rechizitoriu. Se mai arãta cã fapta reclamantului de a-şi remunera personalul, fãrã a evidenţia în documentele societãţii sumele plãtite, cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor, reprezenta infracţiunea prevãzutã de <>art. 12 din Legea nr. 87/1994 . Procurorul afirma, de asemenea, cã simplul fapt cã administraţia financiarã calificase faptele drept contravenţii nu dispensa instanţele sã îşi exercite rolul activ ce le revine din oficiu şi de a examina din proprie iniţiativã faptele, în lumina dispoziţiilor penale. 21. Dezbaterile au avut loc la data de 10 decembrie 2002. 22. Prin Hotãrârea din 21 ianuarie 2003, Curtea Supremã de Justiţie a admis parţial recursul în anulare şi a casat deciziile instanţelor inferioare în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscalã legatã de înscrierea sumei de 130.855.637 lei în documentele contabile şi neplata impozitelor aferente. Curtea Supremã de Justiţie a reţinut cã reclamantul s-a sustras cu rea-credinţã de la plata obligaţiilor fiscale, modificând baza de impozitare. Or, aceste fapte constituiau infracţiunea de evaziune fiscalã, sancţionatã de <>art. 12 din Legea nr. 87/1994 . Reîncadrând astfel faptele, Curtea Supremã de Justiţie l-a condamnat pe reclamant - pentru infracţiunea de evaziune fiscalã - la o pedeapsã de 2 ani de închisoare cu suspendare. 2. Recursul în anulare împotriva hotãrârii de dezdãunare 23. Prin Hotãrârea din 3 noiembrie 2003, Curtea Supremã de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat deciziile instanţelor inferioare şi a respins acţiunea de despãgubire a reclamantului, motivând cã acesta a fost condamnat penal prin Hotãrârea definitivã a Curţii Supreme de Justiţie din 21 ianuarie 2003.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie 24. Reclamantul susţine cã anularea pe calea recursului extraordinar a hotãrârilor definitive din 25 mai 2000 şi 28 noiembrie 2001 a încãlcat dreptul sãu la un proces echitabil, astfel cum este acesta prevãzut în art. 6 § 1 din Convenţie, care dispune astfel: "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa." A. Asupra admisibilitãţii 25. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea constatã cã nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Asupra fondului 1. Argumentele pãrţilor a) Recursul în anulare a deciziei penale 26. Guvernul estimeazã cã admiţând primul recurs în anulare, Curtea Supremã de Justiţie nu a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice, în mãsura în care aceastã curte nu a fãcut decât sã îndrepte o greşitã aplicare a legii de cãtre instanţele inferioare. În opinia sa, aplicarea acestui principiu trebuie sã fie mai nuanţatã în materie penalã, rolul Curţii Supreme de Justiţie fiind, pe de o parte, sã se asigure cã orice persoanã care a comis o infracţiune este pedepsitã şi, pe de altã parte, sã permitã justiţiei sã remedieze erorile judiciare. 27. Guvernul reaminteşte cã însuşi Comitetul Miniştrilor este cel care a recomandat statelor membre sã instituie proceduri în sistemele lor judiciare de naturã sã permitã reexaminarea unei cauze ori redeschiderea unei proceduri [Recomandarea nr. R (2000)2 privind reexaminarea ori redeschiderea anumitor cauze la nivel intern ca urmare a hotãrârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului]. 28. În continuare, Guvernul afirmã cã, spre deosebire de Cauza Brumãrescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), termenul de introducere a recursului în anulare nu era decât de un an de la data hotãrârii definitive, termen care, în cauzã, a fost respectat. În plus, spre deosebire de cazul mai sus citat, în care Curtea a constatat cã "instanţa supremã a înlãturat efectele unei proceduri judiciare care se finalizase, potrivit exprimãrii Curţii Supreme de Justiţie, cu o decizie «irevocabilã», dobândind deci autoritate de lucru judecat şi, mai mult, care fusese executatã", în prezenta cauzã, admiţând recursul în anulare, Curtea Supremã de Justiţie nu a anulat decât parţial deciziile instanţelor ordinare, în ceea ce privea achitarea reclamantului pentru infracţiunea de evaziune fiscalã. 29. În fine, acesta informeazã Curtea cã instituţia "recursului în anulare" a fost abrogatã din Codul de procedurã penalã prin <>Legea nr. 576 din 14 decembrie 2004 . 30. Reclamantul atrage atenţia cã, drept urmare a admiterii recursului în anulare, deciziile anterioare au fost anulate, principiile enunţate în jurisprudenţa Curţii fiind încãlcate. b) Recursul în anulare împotriva deciziei civile 31. Guvernul îşi reitereazã argumentele invocate în cazuri similare privind recursul în anulare. În particular, precizeazã cã instanţa supremã a admis recursul în anulare, motivând prin necesitatea de a pãstra legalitatea, dat fiind cã, drept urmare a condamnãrii sale prin hotãrârea definitivã a Curţii Supreme de Justiţie, reclamantul nu mai avea dreptul de a primi despãgubiri. Guvernul estimeazã totodatã cã instanţa de la Strasbourg nu ar putea cenzura interpretarea legii, realizatã de cãtre instanţele interne (Waite şi Kennedy împotriva Germaniei [MC], nr. 26.083/94, § 54, CEDO 1999-I, şi Peichinov împotriva Bulgariei (dec.) nr. 50.596/99, 11 martie 2004). Guvernul mai aminteşte şi cã, drept urmare a Cauzei Brumãrescu, Codul de procedurã civilã a fost modificat, cu abrogarea textelor de lege care reglementau recursul în anulare, astfel cã, de-acum înainte, procurorul general nu mai are posibilitatea de a repune pe rol o hotãrâre judecãtoreascã definitivã şi irevocabilã. 32. Reclamantul estimeazã cã, anulând decizia definitivã prin care i se acorda o reparaţie, Curtea Supremã de Justiţie a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice. 2. Aprecierea Curţii a) Principii generale 33. Curtea reaminteşte cã dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacrã preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securitãţii raporturilor juridice, care înseamnã, între altele, cã o soluţie definitivã a oricãrui litigiu nu trebuie rediscutatã (Brumãrescu, citatã anterior, § 61). În virtutea acestui principiu, nicio parte nu e abilitatã sã solicite desfiinţarea unei decizii definitive şi executorii, cu singurul scop de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouã hotãrâre în propriul interes. Instanţele superioare nu trebuie sã utilizeze autoritatea lor de control decât pentru a îndrepta erorile de fapt sau de drept, precum şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda arbitrar la o reexaminare a cauzei. Autoritatea de control nu trebuie sã devinã un apel deghizat, iar simplul fapt cã existã douã puncte de vedere asupra subiectului nu reprezintã un motiv suficient pentru a rejudeca o cauzã. Nu se poate deroga de la acest principiu decât dacã argumente substanţiale şi imperios necesare o impun (Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX). 34. Curtea reaminteşte, de asemenea, cã exigenţa securitãţii juridice nu este absolutã, simpla posibilitate de a redeschide o procedurã penalã fiind deci, la prima vedere, compatibilã cu Convenţia, inclusiv cu garanţiile decurgând din art. 6. Ar putea pãrea totuşi, faţã de circumstanţele concrete ale unei cauze, cã maniera concretã în care a fost utilizatã aceastã posibilitate a adus atingere înseşi substanţei procesului echitabil. Curtea trebuie anume sã cerceteze în fiecare speţã dacã autoritãţile s-au folosit de puterea lor de a declanşa şi de a institui o procedurã de control, menţinând, pe cât posibil, justul echilibru între interesele individului şi necesitatea de a garanta eficacitatea justiţiei penale (Nikitine împotriva Rusiei, nr. 50.178/99, §§ 56-57, CEDO 2004-VIII, Savinski împotriva Ucrainei, nr. 6965/02, § 23, 28 februarie 2006, şi Bujniţa împotriva Republicii Moldova, nr. 3.642/02, § 21, 16 ianuarie 2007). 35. În particular, trebuie ţinut cont în acest context de consecinţele pe care redeschiderea şi procedura subsecventã le-au avut pentru situaţia reclamantului şi de la cine emanã cererea de redeschidere, de motivele pentru care instanţele au anulat hotãrârea judecãtoreascã definitivã, dacã procedura a respectat legislaţia internã, de existenţa în reglementarea internã şi aplicarea în speţã a unor garanţii spre a evita ca autoritãţile interne sã abuzeze de aceastã procedurã şi de oricare alte circumstanţe pertinente în speţã (Savinski, citatã anterior, §§ 24-26, şi Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65.582/01, § 44, 24 mai 2007). b) Aplicarea în speţã a acestor principii (i) Anularea deciziei penale 36. Curtea reţine mai întâi cã deciziile luate de instanţele inferioare nu par a fi arbitrare, toate acuzaţiile împotriva reclamantului fiind examinate prin prisma elementelor de probã administrate în cauzã. 37. În mod concret, procurorul îşi fondase rechizitoriul de trimitere în judecatã a reclamantului pe dispoziţiile <>art. 12 şi 13 din Legea nr. 87/1994 , iar instanţele au examinat faptele în lumina acestor texte. Parchetul nu a invocat vreo eroare cu privire la încadrarea juridicã a faptelor, în apelurile sale formulate în faţa instanţelor ordinare. De fapt, abia în cadrul recursului în "anulare" a fost menţionatã pentru prima oarã aceastã neregularitate. Or, Curtea estimeazã cã procurorul trebuia sã solicite rectificarea acestor pretinse erori înainte şi nu dupã pronunţarea hotãrârii definitive (a se vedea mutatis mutandis, Nikitine, citatã mai sus, § 58). 38. Mai mult, Curtea constatã cã parcursul ales de autoritãţi pentru a casa hotãrârea definitivã nu era deschis pãrţilor în mod direct, acest recurs fiind accesibil numai procurorului general. Or, acesta era ierarhic superior procurorilor care au participat la proces în faţa instanţelor ordinare. Intervenţia sa ridicã astfel probleme în ceea ce priveşte respectarea principiului egalitãţii armelor. 39. Contrar poziţiei Guvernului, Curtea considerã de altfel cã limitarea la o perioadã de un an a posibilitãţii de a introduce un recurs în anulare nu schimbã cu nimic situaţia în speţã şi nici cu privire la insuficienţele acestei cãi extraordinare de atac, astfel cum au fost identificate mai sus (Radchikov, citatã anterior, § 46, şi mutatis mutandis, Societatea Comercialã Maşinexportimport Industrial Group - S.A. împotriva României, nr. 2.268/03, § 36, 1 decembrie 2005, şi Cornif împotriva României, nr. 4.287/02, § 28, 11 ianuarie 2007). 40. De asemenea, faptul cã o singurã parte din hotãrârea definitivã fusese desfiinţatã nu prezintã importanţã în cauzã, în mãsura în care situaţia reclamantului, achitat prin hotãrâre definitivã şi condamnat ca urmare a recursului extraordinar, s-a înrãutãţit dupã respectivul recurs. 41. Curtea conchide aşadar cã, în circumstanţele cauzei, casarea deciziei definitive nu este justificatã, iar promovarea recursului în anulare nu reprezintã decât un apel deghizat, care nu a menţinut justul echilibru între interesele aflate în joc (Radchikov, §§ 48 şi 52, Savinski, § 25, şi Bujniţa, § 23, hotãrâri citate anterior). Desfiinţarea Hotãrârii definitive din 25 mai 2000 a încãlcat dreptul reclamantului la un proces echitabil. 42. În consecinţã, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie asupra acestui aspect. (ii) Anularea deciziei civile 43. Curtea a soluţionat - în mai multe rânduri - cauze ce ridicau chestiuni similare şi a constatat încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie din cauza rejudecãrii unei hotãrâri definitive, ca urmare a unui recurs în anulare introdus de procurorul general (a se vedea, printre altele, Brumãrescu, citatã anterior, § 61, Societatea Comercialã Maşiniexportimport Industrial Group - S.A., citatã anterior, § 32, Piaţa Bazar Dorobanţi - S.R.L. împotriva României, nr. 37.513/03, §§ 23-24, 4 octombrie 2007, şi Societatea Comercialã Plastik ABC - S.A. împotriva României, nr. 32.299/2003, § 17, 7 februarie 2008). 44. Curtea a examinat prezenta cauzã şi considerã cã Guvernul nu a furnizat niciun fapt ori argument convingãtor susceptibil de a conduce la o concluzie diferitã. În particular, aceasta relevã cã, în cauzã, Hotãrârea din 28 noiembrie 2001, prin care Curtea Supremã de Justiţie statuase, în ultimã instanţã, asupra unui litigiu civil ce îl opunea pe reclamant administraţiei, a fost anulatã ca urmare a intervenţiei procurorului general, care nu era parte în procedura civilã. Curtea nu poate specula asupra concluziei la care s-ar fi ajuns dacã debitorul însuşi ar fi optat mai degrabã pentru calea procedurii "revizuirii" hotãrârii definitive, care este deschisã pãrţilor în situaţii identice cu cele ale speţei (art. 322 pct. 5 din Codul de procedurã civilã) şi este supusã altor termene şi reguli de competenţã de jurisdicţie decât recursul în anulare. 45. Faţã de cele de mai sus şi vãzând probele din dosar, Curtea conchide cã anularea de cãtre Curtea Supremã de Justiţie a Hotãrârii definitive din 28 noiembrie 2001 a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil. 46. În consecinţã, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie, în aceastã privinţã. II. Asupra pretinsei încãlcãri a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie 47. Reclamantul se mai plânge de atingerea adusã dreptului sãu vizând respectarea bunurilor sale, ca urmare a anulãrii Hotãrârii din 28 noiembrie 2001, prin care i se acordau despãgubiri pentru perioada de detenţie. Acesta invocã art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. 48. Guvernul argumenteazã faptul cã procurorul general a introdus în mod îndreptãţit acest al doilea recurs în anulare şi cã instanţa supremã l-a admis, ţinând seama de condamnarea reclamantului prin Hotãrârea din 21 ianuarie 2003, consecinţã a primului recurs în anulare care îl priva de dreptul de a primi despãgubiri pentru detenţie. Acesta mai precizeazã cã ingerinţa suferitã de reclamant era prevãzutã de lege şi avea un scop legitim, faţã de care se afla în raport de proporţionalitate. 49. La rândul sãu, reclamantul considerã cã prin anularea Hotãrârii din 28 noiembrie 2001 a pierdut dreptul de a primi suma de 500.000.000 lei ce i se acordase, ceea ce a adus atingere dreptului sãu de proprietate. 50. Curtea observã cã acest capãt de cerere este legat de cel examinat prin prisma art. 6 § 1 din Convenţie şi deci trebui declarat admisibil (paragraful 25 de mai sus). 51. Curtea a judecat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare şi a constatat violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a repunerii pe rol - pe calea recursului în anulare introdus de procurorul general - a unei soluţii definitive date unui litigiu, inclusiv în ceea ce priveşte privarea de "bunul" pe care reclamantul îl dobândise prin acea hotãrâre definitivã (a se vedea, printre altele, Brumãrescu, §§ 67, 77 şi 80, Societatea Comercialã Maşiniexportimport Industrial Group - S.A., §§ 46-47, Piaţa Bazar Dorobanţi - S.R.L., §§ 33-34; şi Societatea Comercialã Plastik ABC - S.A., § 17, hotãrâri citate mai sus). 52. Examinând prezenta cauzã, Curtea apreciazã cã Guvernul nu a furnizat niciun fapt ori argument convingãtor de naturã sã conducã la o concluzie diferitã. În particular, aceasta relevã cã, în cauzã, prin Hotãrârea din 28 noiembrie 2001, reclamantului i-a fost acordatã o sumã cu titlu de despãgubire, care nu i-a fost plãtitã, şi cã 2 ani mai târziu, în urma intervenţiei procurorului general, pe calea recursului în anulare, el a pierdut posibilitatea de a primi aceastã sumã. 53. Faţã de cele de mai sus şi vãzând probele din dosar, Curtea concluzioneazã cã desfiinţarea de cãtre Curtea Supremã de Justiţie a Hotãrârii definitive din 28 noiembrie 2001 a încãlcat dreptul reclamantului cu privire la respectarea bunurilor sale. 54. În consecinţã, a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. III. Asupra pretinsei încãlcãri a prevederilor art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie 55. Reclamantul se mai plânge cã a fost condamnat de douã ori pentru aceleaşi fapte: prima oarã la data de 12 februarie 1997, când a fost sancţionat prin aplicarea unei amenzi administrative, şi a doua oarã când i s-a aplicat o pedeapsã penalã, prin Hotãrârea din 21 ianuarie 2003. Prin Decizia sa de admisibilitate din 13 septembrie 2007, Curtea a stabilit sã examineze acest capãt de cerere în lumina art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Reclamantul mai estimeazã cã redeschiderea procesului penal dupã recursul în anulare a adus atingere principiului non bis in idem, garantat de acelaşi art. 4. 56. Curtea observã cã acest capãt de cerere are douã aspecte distincte, primul privind dubla condamnare a reclamantului în sensul primului paragraf al art. 4 şi cel de-al doilea, care se referã la redeschiderea procesului penal dupã recursul în anulare, situaţie reglementatã de paragraful al doilea din acest articol. 57. Guvernul invocã neepuizarea cãilor de atac interne, în mãsura în care reclamantul nu a contestat procesul-verbal de contravenţie, nici în nume propriu şi nici ca reprezentant al societãţii. Acesta mai invocã lipsa calitãţii de victimã a reclamantului, dat fiind cã amenda a fost aplicatã societãţii şi nu acestuia în mod direct. Acesta mai pune apoi în discuţie aplicabilitatea art. 4, estimând cã amenda aplicatã societãţii nu constituie "condamnare penalã" în sensul jurisprudenţei Curţii. 58. Curtea apreciazã totuşi cã rãspunsul dat acestor chestiuni şi, implicit, excepţiile ridicate de Guvern sunt strâns legate de substanţa capetelor de cerere enunţate de reclamant în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie [a se vedea, în special, Ankarcrona împotriva Suediei (dec.) nr. 35.178/97, CEDO 2000-IV, Nosov împotriva Rusiei (dec.) nr. 30.877/2002, 20 octombrie 2005, Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, 28 martie 1990, § 49, seria A nr. 173, precum şi Anghel împotriva României, nr. 28.183/03, 4 octombrie 2007]. Este deci cazul sã se uneascã excepţiile cu fondul. 59. Totuşi, vãzând constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenţie (paragraful 42 de mai sus), Curtea estimeazã cã, deşi acest capãt de cerere trebuie considerat admisibil, nu este necesar sã fie examinat dacã în cauzã a avut loc încãlcarea acestei dispoziţii (vezi, printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, 19 februarie 1991, § 23, seria A nr. 194-C, Biserica catolicã de la La Canιe împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, § 50, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-VIII, Glod împotriva României nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003, precum şi Albina împotriva României nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005). Într-adevãr, Curtea reţine cã atât dubla condamnare, cât şi redeschiderea procesului penal, invocate de cãtre reclamant, sunt consecinţele anulãrii Hotãrârii definitive din 25 mai 2000 şi sunt, prin urmare, strict legate de încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie, constatatã de cãtre Curte în cadrul §§ 41-42 de mai sus. IV. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie 60. Art. 41 din Convenţie prevede: "În cazul când Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei ori a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al Înaltei pãrţi contractante nu permite decât o îndreptare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã." A. Prejudiciul 61. Reclamantul solicitã suma de 15.000 euro cu titlu de daune materiale suferite ca urmare a încãlcãrii art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi 50.000 euro cu titlu de daune morale cauzate prin anularea deciziilor judecãtoreşti ce au dispus achitarea sa, cu titlu definitiv. 62. Guvernul estimeazã cã valoarea reparaţiei acordate reclamantului prin Decizia definitivã din 28 noiembrie 2001 are în prezent valoarea actualizatã de 13.440 euro. Acesta considerã cã suma reclamatã cu titlu de daune morale este excesivã şi cã, în orice caz, o eventualã hotãrâre de condamnare a statului român ar putea constitui în sine o reparaţie satisfãcãtoare a acestui prejudiciu. 63. Faţã de ansamblul elementelor ce se aflã în posesia sa şi statuând în echitate, dupã cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocã reclamantului 14.000 euro cu titlu de daune materiale şi 2.000 euro cu titlu de daune morale. B. Cheltuieli de judecatã 64. Reclamantul nu a solicitat nicio sumã pentru cheltuielile de judecatã efectuate. C. Dobânzi moratorii 65. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA:
1. uneşte cu fondul excepţiile preliminare ridicate de Guvern în ceea ce priveşte capetele de cerere bazate pe art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie; 2. declarã admisibilã cererea în rest; 3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie; 4. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 5. hotãrãşte cã nu este necesar sã examineze capãtul de cerere întemeiat pe art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie; 6. hotãrãşte: a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie: (i) 14 000 euro (paisprezece mii euro), sumã care se va converti în moneda statului pârât, cu titlu de daune materiale; şi (ii) 2 000 euro (douã mii euro), sumã care se va converti în moneda statului pârât, la care se adaugã orice sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, pentru daune morale; b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale; 7. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest. Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 4 noiembrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Josep Casadevall, preşedinte
Stanley Naismith, grefier adjunct _________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
