Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 35.077/02)
În Cauza Licu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 12 februarie 2008,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 35.077/02) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Traian Licu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 27 august 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul, cãruia i s-a acordat asistenţã judiciarã din oficiu, este reprezentat de domnul Liviu Cãpraru, avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine cã anularea unei decizii definitive pronunţate în favoarea sa a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice şi dreptul la respectarea bunurilor.
4. La data de 23 mai 2005, Curtea a hotãrât sã comunice cererea Guvernului. La data de 20 februarie 2007, invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotãrât sã analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a nãscut în anul 1953 şi locuieşte în Bucureşti.
6. În timpul regimului comunist, statul a implementat un vast program de construire de locuinţe destinate spre a fi închiriate salariaţilor din cadrul întreprinderilor de stat. Administrarea lor a fost încredinţatã întreprinderilor de stat specializate, acţionând sub autoritatea primãriilor. Condiţiile de atribuire a acestor locuinţe erau stabilite prin <>Legea nr. 5/1973 . În fiecare întreprindere, un comitet sindical analiza cererile salariaţilor şi întocmea o listã de prioritate. Ulterior se încheia contractul de închiriere cu întreprinderile ce administrau aceste locuinţe. <>Legea nr. 5/1973 a fost abrogatã în anul 1996.
7. Prin Decizia din data de 18 decembrie 1990, Primãria Sectorului 3 Bucureşti (Primãria) a atribuit Institutului Naţional de Cercetare "ICSITMU-Titan" mai multe apartamente într-un imobil în curs de construcţie, în vederea închirierii lor cãtre salariaţii acestui institut.
8. La data de 8 februarie 1991, institutul i-a atribuit reclamantului unul dintre aceste apartamente, el figurând pe primul loc pe lista salariaţilor care au solicitat o locuinţã.
9. Reclamantul a prezentat întreprinderii care administra apartamentul documentele necesare pentru încheierea contractului de închiriere. Totuşi, semnarea contractului a fost amânatã în aşteptarea finalizãrii lucrãrilor.
10. La puţin timp dupã finalizarea lucrãrilor, prin Adresa din data de 21 iulie 1994, Primãria l-a informat pe reclamant cã a revocat atribuirea mai multor apartamente, printre care şi al sãu, cãtre institutul "ICSITMU-Titan".
11. La data de 25 iulie 1994, Primãria a atribuit acest apartament uzinei "Faur". A doua zi, aceasta i l-a atribuit lui S.I., unul dintre salariaţii sãi. La o datã neprecizatã, întreprinderea care administra apartamentul a încheiat cu S.I. un contract de închiriere.
12. La data de 5 septembrie 1994, Primãria Bucureşti le-a vândut apartamentul lui S.I. şi soţiei sale, care l-au închiriat unei societãţi comerciale.
13. Printr-o acţiune introdusã la 25 august 1994 împotriva Primãriei, reclamantul a solicitat anularea atribuirii apartamentului cãtre S.I. El a arãtat cã prima atribuire a dat naştere în patrimoniul sãu unor drepturi cu caracter civil. Prin urmare, acesta considera cã apartamentul intrase în circuitul civil şi cã Primãria nu mai putea sã revoce aceastã atribuire printr-un act administrativ.
14. Primul termen de judecatã în faţa Judecãtoriei Sectorului 3 Bucureşti a avut loc la data de 30 iunie 1995. La 19 ianuarie 1998, reclamantul a solicitat anularea contractului de vânzarecumpãrare a apartamentului, precum şi introducerea în cauzã a lui S.I. şi a soţiei lui (denumiţi în continuare soţii S.).
15. Prin Sentinţa din data de 18 iunie 1999, instanţa a respins acţiunea, considerând cã, în lipsa unui contract de închiriere, prima atribuire nu produsese efecte civile. Judecãtoria a statuat cã Primãria a procedat legal cu privire la revocarea unui act administrativ şi a confirmat vânzarea apartamentului.
16. Prin Decizia din data de 23 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti, apelul reclamantului a fost admis. Instanţa a anulat atribuirea şi vânzarea apartamentului cãtre S.I., considerând cã:
"Odatã depusã repartiţia la ICRAL Vitan şi luarea în evidenţã a acestei repartiţii, se presupune cã între pãrţi s-a încheiat contractul de locaţiune în plan volitiv. Ca atare, apelantul reclamant a dobândit dreptul de folosinţã a spaţiului, iar statul un drept de încasare a chiriei (...).
Chiar dacã contractul de închiriere nu a fost încheiat în formã scrisã şi nu din vina apelantului reclamant, ci pentru cã blocul nu era finalizat, pãrţile au dobândit drepturi proprii, nicio parte neputând revoca oferta. (...)
În aceste condiţii, statul a încãlcat dreptul de folosinţã al cãrui titular era apelantul reclamant, aşa încât repartiţia emisã intimatului pârât S.I. are caracter nelegal, nelicit şi abuziv.
Se are în vedere şi faptul cã intimatul pârât era exclus de la dreptul de a primi un spaţiu din fondul locativ de stat conform <>Legii nr. 5/1973 şi <>Decretului nr. 5/1975 , acesta deţinând în proprietate o altã construcţie (...).
Cum repartiţia este nulã, având o cauzã falsã şi nelicitã, conform art. 968 din Codul civil, ea nu putea produce efecte juridice.
Ca atare, fiind încheiat în baza unui act nul, şi contractul de vânzare-cumpãrare subsecvent este nul."
17. Primãria şi soţii S. au formulat recurs împotriva acestei decizii.
18. Prin Decizia definitivã din data de 22 martie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a anulat recursul Primãriei ca fiind nemotivat şi l-a respins ca neîntemeiat pe cel al soţilor S., în urmãtoarele condiţii:
"Existã însã şi situaţii de excepţie, când actul administrativ nu mai poate fi revocat, ca urmare a dispoziţiilor exprese ale legii ori a naturii drepturilor şi obligaţiilor care s-au nãscut în urma actului administrativ. (...)
Actul de repartiţie iniţial poate fi calificat ca un act administrativ care a dat naştere la contracte civile (în sensul larg al termenului), ceea ce înseamnã cã acesta a dobândit caracter irevocabil.
Întocmirea în formã scrisã a contractului de închiriere (...) nu s-a putut realiza pentru simplul fapt cã blocul nu era finalizat.
Cu toate acestea, la momentul depunerii repartiţiei la ICRAL Vitan, odatã cu luarea în evidenţã a acestei repartiţii, între reclamantul Licu Traian, pe de o parte, şi ICRAL Vitan, de cealaltã parte, s-a încheiat (în plan volitiv) contractul de locaţiune care dã naştere la drepturi şi obligaţii pentru fiecare parte. (...)
Existenţa <>Legii nr. 5/1973 , care prevedea expres modalitatea de închiriere a spaţiului locativ, precum şi condiţiile stabilirii şi plãţii chiriei, a fãcut ca actul administrativ emis iniţial sã producã efecte specifice dreptului civil şi sã capete astfel caracterul irevocabilitãţii.
În aceste condiţii, repartiţia emisã ulterior în favoarea recurenţilor-pârâţi nu-şi mai poate produce efectele.
Drept consecinţã, contractul de vânzare-cumpãrare (...) este supus sancţiunii nulitãţii."
19. La o datã neprecizatã, la cererea soţilor S., procurorul general a formulat în faţa Curţii Supreme de Justiţie un recurs în anulare împotriva celor douã decizii menţionate mai sus. Acesta susţinea, pe de o parte, cã reclamantul a introdus tardiv acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpãrare în faţa Judecãtoriei Sectorului 3 Bucureşti şi, pe de altã parte, cã în lipsa semnãrii unui contract de închiriere, atribuirea apartamentului în favoarea reclamantului rãmânea un act administrativ care, prin faptul cã nu a generat drepturi şi obligaţii civile, era susceptibil de a fi revocat.
20. Prin Decizia din data de 30 aprilie 2002, Curtea Supremã de Justiţie a admis recursul în anulare, a infirmat deciziile din 23 mai 2000 şi 22 martie 2001 şi, pe fond, a confirmat Sentinţa din 18 iunie 1999 pronunţatã de Judecãtoria Sectorului 3 Bucureşti.
21. Curtea Supremã de Justiţie a statuat cã cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpãrare era inadmisibilã, deoarece reclamantul ar fi trebuit sã o formuleze cel mai târziu în cadrul primului termen de judecatã în faţa Judecãtoriei Sectorului 3 Bucureşti.
22. În ceea ce priveşte revocarea ordinului de atribuire, Curtea Supremã de Justiţie a apreciat cã aceasta a fost legalã din urmãtoarele motive:
"(...) Ordinul de repartiţie este un act de drept administrativ (...) individual, unilateral şi obligatoriu (...).
Revocarea (retractarea) actelor administrative de autoritate se poate face pentru motive de nelegalitate sau oportunitate numai pânã când acest act intrã în circuitul civil (deci iese din sfera drepturilor administrative).
Actul administrativ, deci ordinul de repartiţie 612 din 8 februarie 1991, nu a ieşit niciodatã din sfera raporturilor de drept administrativ.
Instanţele de casare au reţinut greşit încheierea unui contract de închiriere "în plan volitiv", întrucât raporturile de închiriere şi ocupare a locuinţei de cãtre chiriaşi se nasc numai în momentul în care se încheie contractul de închiriere în formã scrisã (dispoziţiile <>Legii nr. 5/1973 sub imperiul cãreia a început raportul juridic, cât şi ale <>Legii nr. 112/1995 precizând acest lucru).
În consecinţã, în mod greşit au apreciat instanţele de apel şi de recurs cã emiterea unei noi repartiţii pentru apartament este nulã de drept.
În cazul în speţã, singurul organ care putea sã decidã asupra menţinerii dispoziţiilor de repartizare emise sau sã le revoce era Primãria Sectorului 3, întrucât repartiţia nu intrase în circuitul civil.
Primãria Sectorului 3, constatând, în momentul finalizãrii construcţiei, cã parţial dispoziţiile de repartizare nu mai sunt oportune, le-a revocat.
În concluzie, revocarea repartiţiei iniţiale atribuite reclamantului s-a efectuat în mod legal, întrucât aceasta nu intrase în circuitul civil."
23. La data de 10 iulie 2002, S.I. şi soţia sa au vândut apartamentul în cauzã unui terţ.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie
24. Reclamantul susţine cã a avut loc o încãlcare a dreptului sãu la un proces echitabil din cauza anulãrii de cãtre Curtea Supremã de Justiţie a Deciziei definitive pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti la data de 22 martie 2001. El invocã art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilitãţii
25. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea observã cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
26. Fãcând trimitere la cauza Brumãrescu, Guvernul admite cã, în conformitate cu o jurisprudenţã constantã a Curţii, admiterea unei cãi extraordinare de atac ce supune unei noi judecãţi o decizie definitivã printr-o procedurã de reexaminare este consideratã o încãlcare a principiului securitãţii raporturilor juridice (Brumãrescu împotriva României, [MC], nr. 28.342/95, § 62, CEDO 1999-VII).
27. Totuşi, Guvernul subliniazã cã, în speţã, spre deosebire de cauza menţionatã mai sus, recursul în anulare a fost introdus în termenul legal de un an de la data deciziei atacate, nefiind expresia unei puteri discreţionare a procurorului general de a acţiona fãrã limitã în timp. În plus, Guvernul invocã şi cauza Ryabykh şi aratã cã motivele pe care s-a întemeiat recursul în anulare fac parte din motivele excepţionale ce pot justifica anularea unei decizii ce a dobândit autoritate de lucru judecat (Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX). Astfel, o pretinsã eroare de drept cu privire la interpretarea prevederilor legale ce reglementeazã materia contractelor de închiriere ar justifica anularea deciziei Curţii de Apel Bucureşti.
28. În fine, Guvernul considerã cã reclamantul a putut sã îşi expunã argumentele în faţa Curţii Supreme de Justiţie în cadrul unei proceduri ce respectã cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie.
29. Reclamantul contestã argumentele Guvernului şi susţine în continuare cã anularea Deciziei definitive din 22 martie 2001 a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice.
30. Curtea reaminteşte cã unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securitãţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia datã de cãtre instanţe în mod definitiv unui litigiu sã nu mai poatã fi supusã unei noi judecãţi (Brumãrescu, citatã anterior, § 61). În baza acestui principiu, niciuna dintre pãrţi nu este abilitatã sã solicite reexaminarea unei hotãrâri definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouã hotãrâre în privinţa sa. Reexaminarea nu trebuie sã devinã un apel deghizat, iar simplul fapt cã pot exista douã puncte de vedere asupra problematicii respective nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauzã (Ryabykh, citatã anterior, § 52).
31. În speţã, Curtea constatã cã se regãsesc aceleaşi elemente ca cele care au determinat-o, de exemplu, în cauza S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A., sã constate încãlcarea principiului securitãţii raporturilor juridice şi, prin urmare, încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie, şi anume intervenţia într-un litigiu civil a procurorului general, care nu era parte în procedurã, şi rejudecarea unei hotãrâri definitive ce a dobândit autoritate de lucru judecat (S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României, nr. 22.687/03, § 36, 1 decembrie 2005).
Curtea nu a distins niciun element care ar putea sã o determine sã se îndepãrteze de la aceastã jurisprudenţã.
32. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata cã anularea de cãtre Curtea Supremã de Justiţie a Deciziei definitive din data de 22 martie 2001 a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice, aducând astfel atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil.
Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1
33. Reclamantul se plânge de o încãlcare a dreptului la respectarea bunurilor sale, având în vedere cã decizia Curţii Supreme de Justiţie l-a lipsit de posibilitatea de a se folosi de apartamentul ce îi fusese atribuit în anul 1991. Acesta invocã art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii
34. Guvernul susţine cã acest capãt de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, cu motivarea cã un contract de închiriere de locuinţã nu face din titularul sãu proprietarul unui "bun" protejat prin articolul menţionat mai sus. Prin urmare, Guvernul afirmã cã reclamantul nu era titular nici al unui bun, nici al unei creanţe faţã de stat, în virtutea cãreia ar fi putut pretinde cã are cel puţin o "speranţã legitimã" de a obţine exercitarea efectivã a unui drept de proprietate.
35. Reclamantul se opune argumentelor Guvernului.
36. Curtea reaminteşte cã dreptul la un contract de închiriere, recunoscut printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã, reprezintã o creanţã suficient de bine stabilitã pentru a constitui un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 [vezi Teteriny împotriva Rusiei, nr. 11.931/03, § 50, 30 iunie 2005, şi Malinovski împotriva Rusiei, nr. 41.302/02, § 46, CEDO 2005-... (extrase)].
37. În speţã, Curtea observã cã prin Decizia definitivã din 22 martie 2001 Curtea de Apel Bucureşti a confirmat existenţa unui contract de închiriere încheiat în urma exprimãrii consimţãmântului pãrţilor. Acest contract de închiriere constituia aşadar o creanţã în baza cãreia reclamantul putea pretinde cã are cel puţin o "speranţã legitimã" de a obţine exercitarea unui drept de naturã patrimonialã, ce se încadreazã în noţiunea de "bunuri" conţinutã în art. 1 din Protocolul nr. 1.
38. Rezultã cã excepţia preliminarã a Guvernului trebuie respinsã.
39. În continuare, Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, aceasta observã cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
40. Guvernul susţine cã ingerinţa în dreptul reclamantului de a folosi apartamentul în discuţie era justificatã de necesitatea de a apãra ordinea juridicã, şi anume de a asigura respectarea prevederilor legale, printre care în special <>Legea nr. 5/1973 , care prevedea încheierea în scris a unui contract de închiriere de locuinţã. Acesta adaugã cã justul echilibru între interesele în cauzã nu a fost afectat, din moment ce reclamantul nu a locuit niciodatã în apartament şi nici nu a plãtit vreodatã chirie.
41. Reclamantul se opune argumentelor Guvernului şi aratã cã, în temeiul prevederilor din Codul civil, un contract de închiriere de locuinţã poate fi încheiat prin simplul acord de voinţã al pãrţilor, chiar şi în lipsa unui înscris, acesta putând servi eventual ca probã, dar neavând influenţã asupra valabilitãţii contractului de închiriere.
42. Curtea apreciazã cã anularea de cãtre Curtea Supremã de Justiţie a Deciziei definitive din data de 22 martie 2001, decizie ce confirmase existenţa în patrimoniul reclamantului a unei "creanţe" împotriva statului, constituie o ingerinţã în dreptul de proprietate al reclamantului.
43. Aşadar, decizia Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect lipsirea reclamantului de bunul sãu, în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
44. O privare de proprietate ce intrã sub incidenţa acestei a doua norme se poate justifica numai dacã se demonstreazã, în special, cã a intervenit pentru o cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege. Pe deasupra, orice ingerinţã în exercitarea dreptului de proprietate trebuie sã respecte criteriul proporţionalitãţii (Brumãrescu, citatã anterior, §§ 73-74).
45. În speţã, Curtea observã cã Guvernul invocã o eroare de drept a instanţelor interne pentru a justifica ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor reclamantului. Or, având în vedere faptul cã autoritãţile locale au beneficiat de douã cãi de atac pentru a-şi apãra poziţia şi a-şi expune argumentele, Curtea apreciazã cã, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, aceastã pretinsã eroare nu poate fi suficientã pentru a justifica lipsirea de un bun dobândit în deplinã legalitate în urma unui litigiu civil soluţionat în mod definitiv (vezi, mutatis mutandis, S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A., citatã anterior, §6; Konnerth împotriva României, nr. 21.118/02, § 74, 12 octombrie 2006, şi Bartoş împotriva României, nr. 12.050/02, § 56, 20 iulie 2006).
46. Mai mult, presupunând chiar sã s-ar putea demonstra cã privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea considerã cã justul echilibru nu a fost menţinut şi cã reclamantul a suportat o sarcinã specialã şi exorbitantã, din moment ce a fost lipsit nu numai de dreptul de a folosi apartamentul, ci şi de orice despãgubire sau mãsurã reparatorie în acest sens (vezi, mutatis mutandis, Brumãrescu, citatã anterior, §§ 79-80).
47. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
48. Conform art. 41 din Convenţie:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
49. Reclamantul nu a formulat nicio cerere în termenul acordat de Curte în acest scop.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 4 martie 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
