Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 4 mai 2000 in cauza Rotaru impotriva Romaniei*)
În cauza Rotaru impotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, constituitã în Marea Camera formatã din urmãtorii judecãtori: domnul L. Wildhaber, preşedinte; doamna E. Palm; domnii A. Pastor Ridruejo; G. Bonello; J. Makarczyk; R. Turmen; J.-P. Costa; doamna F. Tulkens; doamna V. Straznicka; domnii P. Lorenzen; M. Fischbach; V. Butkevych; J. Casadevall; A.B. Baka; R. Maruste; doamna S. Botoucharova; doamna R. Weber, judecãtor ad-hoc; şi domnul M. De Salvia, grefier, deliberând în Camera de Consiliu, la 19 ianuarie şi la 29 martie 2000, pronunţa urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la data de 29 martie 2000:
PROCEDURA
1. Curtea a fost sesizatã, conform dispoziţiilor aplicabile anterior intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (convenţia)*1), de cãtre Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia) şi de cãtre un cetãţean roman, domnul Aurel Rotaru (reclamantul), la 3 iunie şi, respectiv, la 29 iunie 1999 (art. 5 alin. 4 din Protocolul nr. 11 şi fostele articole 47 şi 48 din convenţie). 2. La originea cauzei s-a aflat plângerea (nr. 28.341/95) îndreptatã impotriva României, Comisia fiind sesizatã la 22 februarie 1995 în temeiul fostului articol 25 din convenţie. Reclamantul a invocat încãlcarea dreptului la respectarea vieţii private, datoratã faptului ca Serviciul Roman de Informaţii deţine şi foloseşte un fisier conţinând date personale. A mai invocat şi o încãlcare a dreptului de acces la instanta şi a dreptului de a beneficia de un remediu în fata unei instanţe naţionale, competenta sa se pronunţe asupra cererii de modificare sau de distrugere a fisierului. La data de 21 octombrie 1996 Comisia a declarat cererea admisibilã. Prin raportul din 1 martie 1999 (fostul articol 31 din convenţie) a constatat ca a existat o încãlcare a art. 8 şi 13 din convenţie.*1)
------------- Nota grefei: *1) Protocolul nr. 11 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.
3. În procedura desfasurata la Curte reclamantul a fost reprezentat de domnul I. Olteanu, avocat în cadrul Baroului Bucureşti (România) şi de fiul sau, domnul F. Rotaru. Guvernul a fost reprezentat de doamna R. Rizoiu, agent. 4. La data de 7 iulie 1999 Marea Camera a hotãrât ca aceasta cauza ar trebui examinata chiar de cãtre Marea Camera (art. 100 alin. 1 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii). În locul domnului Barsan, judecãtor ales din partea României şi care a luat parte la examinarea cauzei în cadrul Comisiei (art. 28), Guvernul a desemnat-o în calitate de judecãtor ad-hoc pe doamna R. Weber (art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 29 alin. 1 din regulament). 5. Atât reclamantul, cat şi Guvernul au depus câte un memoriu. 6. Audierea publica a avut loc la data de 19 ianuarie 2000, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. Au participat: - din partea Guvernului: ● doamna R. Rizoiu, agent; ● domnul M. Selegean, consilier juridic în Ministerul Justiţiei; ● domnul T. Corlatean, atasat pe lângã Reprezentanta Permanenta a României la Consiliul Europei, consilieri; - din partea reclamantului: ● domnul I. Olteanu, avocat, ● domnul F. Rotaru, reprezentant şi fiu al reclamantului. Curtea a luat act de concluziile verbale prezentate de doamna Rizoiu, domnul Selegean, domnul Olteanu şi de domnul F. Rotaru.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
1. Condamnarea reclamantului din 1948
7. Reclamantul s-a nãscut în anul 1921 şi a fost jurist de profesie. În prezent este pensionar şi locuieşte la Barlad. 8. În anul 1946, dupã instaurarea regimului comunist, reclamantului, pe atunci student, i s-a refuzat de cãtre prefectul judeţului Vaslui publicarea a doua broşuri, "Suflet de student" şi "Proteste", cu motivarea ca aveau un caracter antiguvernamental. 9. Nemulţumit de acest refuz reclamantul a adresat prefectului doua scrisori în care protesta impotriva faptului ca noul regim popular a suprimat libertatea de exprimare. În urma acestor scrisori, la data de 7 iulie 1948 reclamantul a fost arestat. La data de 20 septembrie 1948 Tribunalul Popular din Vaslui l-a condamnat la un an închisoare pentru sãvârşirea infracţiunii de ultraj.
2. Procedura declansata conform <>Decretului-lege nr. 118/1990
10. Dupã rãsturnarea regimului comunist în anul 1989 noua putere a adoptat <>Decretul-lege nr. 118/1990 , care acorda unele drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist şi care nu au avut activitate fascista (alin. 30 de mai jos). 11. În temeiul acestui decret-lege, la data de 30 iulie 1990 reclamantul a sesizat Judecãtoria Barlad cu o cerere prin care chema în judecata Ministerul de Interne şi Ministerul Apãrãrii Naţionale, precum şi Direcţia muncii din judeţul Vaslui, solicitând ca perioada în care s-a aflat în executarea pedepsei dispuse prin hotãrârea penalã din anul 1948 sa fie luatã în considerare la calcularea anilor de vechime în munca. A cerut, de asemenea, restituirea drepturilor bãneşti corespunzãtoare. 12. Judecãtoria Barlad a pronunţat o sentinta la data de 11 ianuarie 1993. Având în vedere, printre altele, declaraţiile martorilor propuşi de reclamant, P.P. şi G.D., sentinta de condamnare din anul 1948 şi adeverintele de la Universitatea din Iaşi, instanta a constatat ca în perioada 1946-1949 reclamantul fusese persecutat din motive politice. Prin urmare, a admis cererea reclamantului şi a acordat drepturile prevãzute de <>Decretul-lege nr. 118/1990 . 13. În susţinerea apãrãrii sale Ministerul de Interne a prezentat instanţei o scrisoare din 19 decembrie 1990, primitã de la Serviciul Roman de Informaţii (S.R.I.). Aceasta scrisoare avea urmãtorul cuprins: "La adresa dumneavoastrã nr. 99.110 din 11 decembrie 1990, privind pe numitul Rotaru Aurel, din Barlad, va facem cunoscut ca în urma verificãrilor efectuate au rezultat urmãtoarele: - sus-numitul, pe perioada efectuãrii studiilor la «Facultatea de Ştiinţe» din Iaşi a activat ca membru legionar în Asociaţia Studenţilor Crestini; - în anul 1946 a înaintat Cenzurii oraşului Vaslui doua broşuri intitulate «Suflet de student» şi «Proteste», solicitând publicarea lor, dar nu a obţinut acest lucru, deoarece aveau conţinut antiguvernamental; - dintr-o declaraţie data în anul 1948 rezulta ca a fãcut parte din organizaţia P.N.T. - tineret; - sus-numitul nu are fond penal şi nu a fost arestat în perioada menţionatã de el; - între anii 1946-1948, datoritã conceptiilor sale a fost chemat de mai multe ori de cãtre organele de siguranta şi audiat în legatura cu atitudinea sa. (...)."
3. Procedura declansata impotriva S.R.I.
14. Reclamantul a chemat în judecata S.R.I., arãtând ca nu a fost niciodatã membru al miscarii legionare romane, ca nu a fost nici student la Facultatea de Ştiinţe, ci la Facultatea de Drept din Iaşi şi ca şi alte informaţii furnizate de S.R.I. în scrisoarea din 19 decembrie 1990 erau false şi defaimatoare. Cererea a fost intemeiata pe dispoziţiile Codului civil referitoare la rãspunderea civilã delictuala, reclamantul solicitând obligarea S.R.I. de a plati unele despãgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Fãrã a invoca un anume text de lege, el a cerut, de asemenea, ca S.R.I. sa fie obligat sa modifice sau sa distruga fisierul conţinând informaţiile cu privire la presupusul sau trecut legionar. 15. Prin sentinta pronunţatã la 6 ianuarie 1993 Judecãtoria Bucureşti a respins cererea, invocand dispoziţiile legale în materia rãspunderii civile delictuale. 16. Impotriva acestei hotãrâri reclamantul a declarat recurs. 17. La data de 18 ianuarie 1994 Tribunalul Municipiului Bucureşti a constatat ca informaţia privind trecutul legionar al reclamantului era falsa. Cu toate acestea, a respins recursul declarat, arãtând ca nu exista o culpa a S.R.I. din moment ce acesta nu era decât depozitarul datelor contestate, iar în lipsa culpei, nu se poate vorbi de o rãspundere civilã delictuala. Instanta a constatat ca informaţiile au fost culese de fostele servicii de siguranta ale statului. În anul 1949, în urma desfiinţãrii acestor servicii arhivele au fost transmise Securitãţii, iar în anul 1990 S.R.I. a preluat arhivele fostei Securitati. 18. La data de 15 decembrie 1994 Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantului declarat impotriva deciziei Tribunalului Municipiului Bucureşti din 18 ianuarie 1994, cu urmãtoarea motivare: "(...) Curtea constata ca recursul nu este fondat. În virtutea competentei legale pe care o are Serviciul Roman de Informaţii de depozitare a arhivelor fostelor organe de siguranta, prin adresa nr. 705.567/1990 a comunicat Ministerului de Interne împrejurãri ce vizeazã activitatea personalã a recurentului în timpul efectuãrii studiilor universitare, asa cum sunt reflectate în documentele relatate în acea perioada de cãtre organele de siguranta. Rezulta deci ca instanţele judecãtoreşti nu au competenta sa anuleze sau sa modifice conţinutul adresei redactate de S.R.I., care este numai depozitar al fondului arhivistic al fostelor organe de siguranta ale statului. Respingandu-i acţiunea, instanţele judecãtoreşti nu au încãlcat dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi nici dispoziţiile art. 3 din Codul civil, ci au judecat pricina potrivit competentei prevãzute de Codul de procedura civilã."
4. Cererea prin care reclamantul a solicitat obligarea judecãtorilor de a plati daunele morale
19. La data de 13 iunie 1995 reclamantul a introdus o cerere prin care solicita obligarea la despãgubiri a tuturor judecãtorilor care i-au respins cererea prin care solicita anularea sau distrugerea fisierului. A invocat dispoziţiile art. 3 din Codul civil cu privire la denegarea de dreptate şi dispoziţiile art. 6 din convenţie. Reclamantul a afirmat ca atât Tribunalul Judeţean Vaslui, cat şi Curtea de Apel au refuzat sa îi înregistreze cererea. Cu privire la acest aspect, la data de 5 august 1998 reclamantul a sesizat Comisia cu o noua cerere, înregistratã sub numãrul 46.597/1998 şi aflatã în prezent pe rolul Curţii.
5. Cererea de revizuire
20. În luna iunie 1997 ministrul justiţiei a comunicat directorului S.R.I. ca plângerea reclamantului a fost declarata admisibilã de cãtre Comisia Europeanã a Drepturilor Omului. În consecinta, ministrul justiţiei a solicitat directorului S.R.I. sa verifice încã o data dacã reclamantul apartinuse miscarii legionare şi, dacã aceasta informaţie se va dovedi falsa, sa înştiinţeze reclamantul despre acest fapt, pentru ca acesta sa-l poatã folosi ulterior într-o eventuala cerere de revizuire. 21. La data de 6 iulie 1997 directorul S.R.I. l-a informat pe ministrul justiţiei ca datele privind trecutul legionar al reclamantului, menţionate în scrisoarea din 19 decembrie 1990, au fost obţinute în urma studierii arhivelor S.R.I. A fost gãsit astfel un tabel întocmit de Biroul Siguranţei din Iaşi, în care la numãrul 165 era menţionat un anume Aurel Rotaru, "element de masa, membru al Asociaţiei Studenţilor Crestini". Directorul S.R.I. a arãtat ca tabelul purta data de 15 februarie 1937 şi a apreciat ca, deoarece la acea data domnul Rotaru, "în varsta de aproximativ 16 ani, nu putea fi student la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, credem ca ne aflam în prezenta unei regretabile erori care a fãcut sa consideram ca domnul Rotaru Aurel din Barlad este aceeaşi persoana cu cea înscrisã în tabelul respectiv ca membru legionar. De altfel, din verificãrile amanuntite efectuate de cãtre instituţia noastrã pe raza judeţelor Iaşi şi Vaslui nu au apãrut date care sa confirme identitatea între cele doua nume (...)." 22. O copie de pe aceasta scrisoare a fost trimisa reclamantului care la data de 25 iulie 1997 a solicitat Curţii de Apel Bucureşti revizuirea hotãrârii pronunţate la 15 decembrie 1994. În cererea de revizuire acesta a solicitat anularea documentelor defaimatoare, un leu cu titlu de despãgubiri morale, precum şi rambursarea, la valoarea actuala, a tuturor taxelor şi cheltuielilor suportate de la începutul procedurii. 23. S.R.I. a solicitat respingerea cererii de revizuire, apreciind ca, fata de scrisoarea directorului S.R.I. din 6 iulie 1997, cererea a rãmas fãrã obiect. 24. Printr-o hotãrâre definitiva din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a anulat hotãrârea din 15 decembrie 1994 şi a admis cererea reclamantului, cu urmãtoarea motivare: "Din adresa nr. 4.173 din 5 iulie 1997, eliberata de Serviciul Roman de Informaţii (...), rezulta ca în fondul de arhiva nr. 53.172, volum 796 la fila 243, se gãseşte un tabel cu membrii legionari care nu îşi au domiciliul stabil în Iaşi, unde la poziţia 165 apare «Rotaru Aurel - Student ştiinţe, membru al Asociaţiei Studenţilor Crestini, legionar, element de masa». Întrucât la data întocmirii tabelului respectiv - 15.02.1937 revizuentul avea varsta de aproape 16 ani, nu a urmat cursurile Facultãţii de Ştiinţe din Iaşi, iar din verificãrile efectuate ulterior în evidentele cu membrii legionari nu apar numele şi prenumele revizuentului ca fiind cu domiciliul la Barlad şi cu datele personale ale acestuia, Serviciul Roman de Informaţii considera ca se afla în fata unei regretabile confuzii de nume, iar persoana inclusã în tabel nu este revizuentul-reclamant. Vazand conţinutul ultimei adrese, în baza art. 322 pct. 5 Cod procedura civilã, se constata ca acest înscris îndeplineşte condiţiunile legale de act nou, determinant în cauza prin caracterul sau hotarator în a schimba total situaţia de fapt reţinutã anterior, înscris care cuprinde date ce nu au putut fi înfãţişate în fazele procesuale precedente dintr-o împrejurare mai presus de vointa reclamantului-revizuent. Sub aspectul analizat, sunt fãrã de relevanta în cauza datele la care s-au înfiinţat organele de securitate ale statului, ori din ce structura faceau parte fostele organe de siguranta, dupã cum în speta nu are relevanta aspectul - de altfel real ca Serviciul Roman de Informaţii este doar un depozitar al fondului arhivistic al fostelor organe de siguranta. Important în cauza este numai ca adresa nr. 705.567 din 19 decembrie 1990 «S.R.I. - U.M. nr. 05007 Bucureşti» cuprinde menţiuni ce nu se referã la persoana reclamantului-revizuent, datele din aceasta adresa devenind astfel neadevãrate cu privire la persoana acestuia şi care, dacã ar fi menţinute, i-ar aduce grave prejudicii demnitãţii şi onoarei sale. Fata de cele ce preceda şi în temeiul textului de lege citat, cererea de revizuire promovata de reclamant se apreciazã ca fondatã şi va fi admisã, urmând a fi retractate hotãrârile pronunţate anterior în cauza, şi, pe cale de consecinta, acţiunea reclamantului-revizuent va fi admisã asa cum a fost formulatã." 25. Curtea nu s-a pronunţat asupra capatului de cerere privind obligarea la despãgubiri şi nici cu privire la cheltuielile de judecata.
II. Dreptul intern aplicabil
A. Constituţia
26. Dispoziţiile aplicabile din Constituţie sunt urmãtoarele: ARTICOLUL 20 "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacã exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale." ARTICOLUL 21 "(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept."
B. Codul civil
27. Dispoziţiile aplicabile din Codul civil sunt urmãtoarele: ARTICOLUL 3 "Judecãtorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt ca legea nu prevede sau ca este întunecatã sau neîndestulãtoare, va putea fi urmãrit ca culpabil de denegare de dreptate." ARTICOLUL 998 "Orice fapta a omului, care cauzeazã altuia prejudiciu, obliga pe acela din a cãrui greseala s-a ocazionat, a-l repara." ARTICOLUL 999 "Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenta sa."
C. Codul de procedura civilã
28. Dispoziţiile aplicabile din Codul de procedura civilã sunt: ARTICOLUL 322 (alin. 5) "Revizuirea unei hotãrâri rãmase definitive (...) se poate cere dacã, dupã darea hotãrârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnica sau care nu au putut fi înfãţişate dintr-o împrejurare mai presus de vointa pãrţilor (...)."
D. <>Decretul nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice
29. Dispoziţiile aplicabile ale <>Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice sunt: ARTICOLUL 54 "1) Persoana care a suferit o atingere în dreptul sau (...) la onoare, la reputaţie (...) sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanţei judecãtoreşti încetarea sãvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus menţionate. 2) Totodatã, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instanţei sa oblige pe autorul faptei sãvârşite fãrã drept sa îndeplineascã orice mãsuri socotite necesare de cãtre instanta, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins." ARTICOLUL 55 "Dacã autorul faptei sãvârşite fãrã drept nu îndeplineşte, în termenul stabilit prin hotãrâre, faptele destinate sa restabileasca dreptul atins, instanta judecãtoreascã va putea sa-l oblige la plata, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotitã de la data expirãrii termenului de mai sus (...)."
E. <>Decretul-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instauratã cu începere de la 6 martie 1945
30. La acea data dispoziţiile aplicabile din <>Decretul-lege nr. 118/1990 prevedeau: ARTICOLUL 1 "(1) Constituie vechime în munca şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acorda, în funcţie de vechimea în munca, timpul cat o persoana, dupã data de 6 martie 1945, pe motive politice: a) a executat o pedeapsa privativã de libertate în baza unei hotãrâri judecãtoreşti rãmase definitiva sau a fost lipsitã de libertate în baza unui mandat de arestare preventivã pentru infracţiuni politice; (...)." ARTICOLUL 5 "Pentru stabilirea situaţiilor prevãzute la art. 1 se înfiinţeazã în fiecare judeţ (...) câte o comisie alcãtuitã din preşedinte şi cel mult şase membri. Preşedintele trebuie sa fie jurist. Din comisie fac parte 2 reprezentanţi ai direcţiilor de munca şi ocrotiri sociale şi cel mult 4 reprezentanţi ai Asociaţilor foştilor deţinuţi politici şi victime ale dictaturii. (...)." ARTICOLUL 6 "Dovedirea situaţiilor prevãzute la art. 1 se face de cãtre persoanele interesate cu acte oficiale eliberate de organele competente, (...) prin orice mijloc de proba prevãzut de lege. (...)." ARTICOLUL 11 "Prevederile prezentului decret-lege nu se aplica persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanitãţii sau celor care s-a dovedit ca au desfãşurat o activitate fascista în cadrul unei organizaţii sau miscari de acest fel, pe baza procedurii prevãzute la art. 5 şi 6."
F. <>Legea nr. 14 din 24 februarie 1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea Serviciului Roman de Informaţii
31. Dispoziţiile aplicabile ale <>Legii nr. 14 din 24 februarie 1992 , cu privire la organizarea şi funcţionarea Serviciului Roman de Informaţii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992, sunt redactate dupã cum urmeazã: ARTICOLUL 2 "Serviciul Roman de Informaţii organizeazã şi executa activitãţi pentru culegerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracararii oricãror acţiuni care constituie, potrivit legii, ameninţãri la adresa siguranţei naţionale a României." ARTICOLUL 8 "Serviciul Roman de Informaţii este autorizat sa detina şi sa foloseascã mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor privitoare la siguranta nationala, în condiţiile legii." ARTICOLUL 45 "Documentele interne de orice fel ale Serviciului Roman de Informaţii au caracter de secret de stat, se pãstreazã în arhiva sa proprie şi nu pot fi consultate decât cu aprobarea directorului, în condiţiile legii. Documentele, datele şi informaţiile Serviciului Roman de Informaţii pot deveni publice numai dupã trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare. Serviciul Roman de Informaţii preia spre conservare şi folosinta fondurile de arhiva ce privesc siguranta nationala ale fostelor organe de informaţii cu competenta pe teritoriul României. Fondurile de arhiva ale fostului Departament al Securitãţii Statului, ce privesc siguranta nationala, nu pot deveni publice decât dupã trecerea unei perioade de 40 de ani de la adoptarea prezentei legi."
G. <>Legea nr. 187 din 20 octombrie 1999 cu privire la accesul cetãţenilor la propriul dosar deţinut de Securitate şi deconspirarea securitãţii ca poliţie politica
32. Dispoziţiile aplicabile ale <>Legii nr. 187 din 20 octombrie 1999 , intrata în vigoare la data de 9 decembrie 1999, sunt urmãtoarele: ARTICOLUL 1 "(1) Orice cetãţean roman sau cetãţean strãin care dupã 1945 a avut cetãţenie romana are dreptul de acces la propriul dosar întocmit de organele securitãţii (...). Acest drept se exercita la cerere şi consta în studierea nemijlocitã a dosarului, eliberarea de copii de pe actele dosarului şi de pe înscrisurile doveditoare despre cuprinsul dosarului. (2) Totodatã persoana, subiect al unui dosar din care rezulta ca a fost urmãritã de organele securitãţii statului, are dreptul, la cerere, sa afle identitatea agenţilor de securitate şi a colaboratorilor, care au contribuit cu informaţii la completarea acestui dosar. (3) De drepturile prevãzute de alin. (1) şi (2) beneficiazã soţul supravieţuitor şi rudele pana la gradul al doilea inclusiv ale persoanei decedate, în afarã de cazul în care aceasta a dispus altfel." ARTICOLUL 2 "Pentru a asigura dreptul de acces la informaţiile de interes public, orice cetãţean roman (...), precum şi presa scrisã şi audiovizuala, partidele politice (...) au dreptul de a fi informate (...) în legatura cu calitatea de agent sau de colaborator al organelor securitãţii (...) a persoanelor care ocupa sau candideazã pentru a fi alese ori numite în urmãtoarele demnitati sau funcţii: a) Preşedintele României; b) deputat sau senator; (...)." ARTICOLUL 7 "(1) Pentru aplicarea prevederilor prezentei legi se înfiinţeazã Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securitãţii (...) cu sediul în municipiul Bucureşti, denumit în continuare Consiliu. (2) Consiliul este un organism autonom cu personalitate juridicã, supus controlului Parlamentului (...)." ARTICOLUL 8 "(1) Consiliul este condus de un colegiu compus din 11 membri. (2) Membrii Colegiului Consiliului sunt numiţi de Parlament, la propunerea grupurilor parlamentare, potrivit configuraţiei politice a celor doua Camere (...) pentru un mandat de 6 ani. Mandatul poate fi reînnoit o singura data." ARTICOLUL 13 "(1) Persoanele îndreptãţite pot solicita Consiliului, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1), în condiţiile prezentei legi, urmãtoarele: a) consultarea dosarelor (...) întocmite pana la data de 22 decembrie 1989 de organele de securitate; b) eliberarea unor copii de pe (...) aceste dosare (...); c) eliberarea unor adeverinte privind apartenenţa sau neapartenenta, colaborarea sau necolaborarea cu organele de securitate; (...)." ARTICOLUL 14 "(1) Conţinutul adeverintelor eliberate potrivit art. 13 alin. (1) lit. c) poate fi contestat la Colegiul Consiliului (...)." ARTICOLUL 15 "(1) Dreptul de acces la informaţiile de interes public (...) se exercita de cãtre persoana fizica sau persoana juridicã indreptatita printr-o cerere adresatã Consiliului. (...) (4) Pe baza cererilor primite potrivit alin. (1) Consiliul verifica probele deţinute, indiferent de forma lor, şi înştiinţeazã de îndatã persoana (...)." ARTICOLUL 16 "(1) Impotriva comunicãrii eliberate potrivit art. 15 alin. (4) solicitantul sau persoana cu privire la care s-a cerut verificarea se poate adresa Colegiului Consiliului printr-o contestaţie (...). Decizia Colegiului Consiliului poate fi atacatã (...) la Curtea de Apel (...)."
ÎN DREPT
I. Excepţii preliminare ridicate de Guvern
A. Cu privire la calitatea de victima
33. În primul rând, mentinandu-şi poziţia exprimatã în fata Comisiei, Guvernul a arãtat ca reclamantul nu se mai poate pretinde "victima" a unei încãlcãri a convenţiei în sensul art. 34. A subliniat ca reclamantul a obţinut câştig de cauza în fata Curţii de Apel Bucureşti care, prin Hotãrârea din 25 noiembrie 1997, a declarat nule menţiunile incluse în scrisoarea Serviciului Roman de Informaţii (S.R.I.) din 19 decembrie 1990. Or, în opinia Guvernului, singura încãlcare a drepturilor reclamantului a provenit din aceasta scrisoare. În orice caz, a susţinut Guvernul, reclamantul dispune în prezent de procedura deschisã de <>Legea nr. 187 din 29 octombrie 1999 , care îi oferã toate garanţiile cerute de convenţie pentru protejarea drepturilor sale. 34. Reclamantul a solicitat Curţii sa continue examinarea cauzei, arãtând ca Hotãrârea din 25 noiembrie 1997 nu a schimbat în mod fundamental situaţia care a determinat plângerea iniţialã. În primul rând, simplul fapt de a recunoaşte eroarea mentiunilor, dupã hotãrârea de admisibilitate a Comisiei, nu poate constitui o reparatie adecvatã a încãlcãrii drepturilor garantate de convenţie. În al doilea rând, reclamantul nu are încã acces la dosarul sau secret, care nu este doar pãstrat, ci şi folosit de S.R.I. Din aceasta cauza, chiar şi dupã Hotãrârea din 25 noiembrie 1997 folosirea de cãtre S.R.I. a informaţiilor privitoare la pretinsul trecut legionar al reclamantului sau a oricãror alte informaţii conţinute în dosarul sau nu poate fi exclusa. 35. În ceea ce priveşte noţiunea de victima Curtea reaminteste ca o persoana poate, în anumite condiţii, sa pretindã ca este victima a unei încãlcãri, generata de simpla existenta a unor mãsuri secrete sau a unei legislaţii ce permite astfel de mãsuri chiar dacã acestea nu i-au fost efectiv aplicate (Hotãrârea Klass şi alţii impotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 18, alin. 34). De altfel, "o hotãrâre sau o mãsura favorabilã reclamantului nu este suficienta, în principiu, pentru a pierde calitatea de «victima», decât în situaţia în care autoritãţile naţionale au recunoscut, explicit sau implicit, iar apoi au reparat încãlcarea convenţiei" (Hotãrârea Amuur impotriva Frantei din 25 iunie 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-III, pag. 846, alin. 36, şi Hotãrârea Dalban impotriva României [GC] nr. 28.114/95, alin. 44, CEDO 1999-VI). 36. În speta Curtea observa ca reclamantul critica deţinerea unui registru secret conţinând date care îl privesc, a cãrui existenta a fost dezvaluita în mod public în cursul unei proceduri judiciare. Din acest motiv reclamantul se poate pretinde victima a unei încãlcãri a convenţiei. Curtea mai arata ca prin Hotãrârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a anulat menţiunile privind pretinsul trecut legionar al reclamantului, inserate în scrisoarea din 19 decembrie 1990, constatând ca nu erau conforme realitãţii - probabil se refereau la o alta persoana cu acelaşi nume. Chiar acceptând ideea ca într-o anumitã mãsura reclamantul a obţinut prin aceasta hotãrâre o reparatie în ceea ce priveşte informaţiile false din fisierul sau, Curtea apreciazã ca aceasta reparatie nu este decât parţialã şi ca, în orice caz, ea este insuficienta, în sensul jurisprudenţei sale, pentru pierderea calitãţii de victima. În afarã considerentelor de mai sus cu privire la calitatea de victima ce izvorãşte din deţinerea unui fisier secret, Curtea a avut în vedere şi alte elemente importante. Se pare ca informaţiile asupra pretinsului trecut legionar al reclamantului mai sunt încã pãstrate în fişierele S.R.I. fãrã sa fi fost facuta vreo menţiune cu privire la Hotãrârea din 25 noiembrie 1997. În plus Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat, şi nici nu avea competenta sa o facã, asupra faptului ca S.R.I. este autorizat de legislaţia romana sa detina şi sa foloseascã fisiere create de fostele servicii de informaţii, care conţin informaţii cu privire la reclamant. Or, capatul principal de cerere se referã la faptul ca legea interna nu reglementeazã suficient de precis condiţiile în care S.R.I. îşi exercita atribuţiile şi nu pune la dispoziţie persoanei o cale de a obţine repararea eventualelor prejudicii în fata unei autoritãţi naţionale. În sfârşit Curtea de Apel Bucureşti, în Hotãrârea din 25 noiembrie 1997, nu s-a pronunţat cu privire la despãgubirile solicitate pentru prejudiciul moral suferit şi nici asupra cheltuielilor de judecata. 37. În ceea ce priveşte <>Legea nr. 187 din 20 octombrie 1999 , invocatã de Guvern, Curtea apreciazã, având în vedere circumstanţele prezentei cauze, ca aceasta lege nu este aplicabilã (alin. 71 de mai jos). 38. Curtea concluzioneaza ca reclamantul se poate pretinde "victima" în sensul art. 34 din convenţie şi, în consecinta, respinge excepţia invocatã de Guvern.
B. Cu privire la epuizarea cãilor de atac interne
39. Guvernul a mai ridicat şi excepţia neepuizarii cãilor de atac interne. S-a arãtat ca reclamantul putea invoca dispoziţiile <>Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice, în baza cãrora instanta poate dispune orice mãsura pentru a face sa înceteze atingerea reputaţiei unei persoane. 40. Curtea arata ca exista o strânsã legatura de cauzalitate între aceasta sustinere a Guvernului şi temeinicia cererii privind art. 13 din convenţie. Prin urmare, Curtea reuneste aceasta excepţie cu fondul (alin. 70 de mai jos).
II. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 8 din convenţie
41. Reclamantul se plange ca S.R.I. deţine şi poate folosi în orice moment date cu privire la viata sa particularã, dintre care unele sunt false şi defaimatoare. El invoca încãlcarea art. 8 din convenţie, care prevede urmãtoarele: "1. Orice persoana are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului sau şi a corespondentei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi dacã constituie o mãsura care, într-o societate democratica, este necesarã pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunãstarea economicã a tarii, apãrarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sãnãtãţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertãţilor altora."
A. Cu privire la aplicabilitatea art. 8
42. Guvernul contesta aplicabilitatea art. 8, arãtând ca informaţiile menţionate în scrisoarea S.R.I. din 19 decembrie 1990 nu ţin de viata particularã a reclamantului, ci de viata sa publica. Hotãrând sa se implice în activitatea politica şi sa publice pamflete, reclamantul a renunţat implicit la "anonimatul inerent vieţii private. În ceea ce priveşte interogarea sa de cãtre poliţie şi cazierul sau judiciar, este vorba de informaţii publice. 43. Curtea reaminteste ca art. 8 alin. 1 din convenţie este aplicabil atunci când este vorba despre stocarea într-un registru secret şi comunicarea datelor privind "viata privatã" a unei persoane (Hotãrârea Leander impotriva Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, pag. 22, alin. 48). Respectarea vieţii private include dreptul individului de a întreţine şi de a dezvolta relaţii cu semenii sãi; în plus nici o ratiune nu permite excluderea activitãţii profesionale sau comerciale din sfera notiunii de "viata privatã" (hotãrârile Niemietz impotriva Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, pag. 33, alin. 29, şi Halford impotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pag. 1015-1016, alin. 42-46). Curtea a subliniat deja concordanta dintre aceasta interpretare extensiva şi Convenţia Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecţia persoanelor fata de procesarea datelor cu caracter personal, intrata în vigoare la 1 octombrie 1985, care are drept scop "protejarea (...) oricãrei persoane fizice (...), respectarea (...) în special a dreptului la viata privatã, fata de procesarea datelor cu caracter personal" (art. 1), acestea fiind definite la art. 2 ca "orice informaţie privind o persoana fizica identificata sau identificabila" [Amann impotriva Suediei (GC) nr. 27.798/95, alin. 65, CEDO 2000-...]. În plus unele date de natura publica pot tine de viata privatã atunci când ele sunt în mod sistematic adunate şi introduse în fisiere ţinute de autoritãţile publice, cu atât mai mult cu cat se referã la trecutul îndepãrtat al unei persoane. 44. În speta Curtea constata ca scrisoarea S.R.I. din 19 decembrie 1990 conţinea diverse informaţii asupra vieţii reclamantului, în special asupra studiilor sale, activitãţilor politice şi cazierului sau judiciar, parte din ele fiind culese cu mai mult de 50 de ani înainte. În opinia Curţii, astfel de informaţii, sistematic culese şi introduse într-un fisier ţinut de agenţi ai statului, pot fi analizate din punctul de vedere al notiunii de "viata privatã", în sensul art. 8 alin. 1 din convenţie. Şi aceasta cu atât mai mult cu cat unele informaţii au fost declarate nereale, ca în prezenta cauza, riscand sa aducã atingere reputaţiei reclamantului. În consecinta, art. 8 din convenţie este aplicabil.
B. Cu privire la respectarea exigenţelor art. 8
1. Cu privire la existenta unei încãlcãri
45. În opinia Guvernului trei condiţii trebuie îndeplinite cumulativ pentru a exista o încãlcare a dreptului la respectarea vieţii private: - înregistrarea sa intereseze persoana în discuţie; - informaţiile sa fi fost folosite; - imposibilitatea persoanei respective de a le contesta. Or, în speta atât înregistrarea, cat şi folosirea datelor referitoare la reclamant au avut loc înaintea ratificãrii convenţiei de cãtre România. În ceea ce priveşte pretinsa imposibilitate de a contesta informaţiile, Guvernul susţine ca, dimpotriva, reclamantul are posibilitatea de a contesta datele care contravin realitãţii, dar ca el nu a folosit cai de atac adecvate. 46. Curtea reaminteste ca atât înregistrarea de cãtre o autoritate publica a unor date privind viata privatã a unui individ, cat şi folosirea lor şi refuzul de a acorda posibilitatea ca acestea sa fie contestate constituie o încãlcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. 1 din convenţie (hotãrârile Leander impotriva Suediei citata mai sus, pag. 22, alin. 48, Kopp impotriva Suediei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, pag. 540, alin. 53, şi Amann impotriva Suediei citata mai sus, alin. 69 şi 80). În speta, din scrisoarea S.R.I., datatã 19 decembrie 1990, reiese fãrã nici o indoiala ca acest serviciu deţine informaţii referitoare la viata privatã a reclamantului. Dacã este adevãrat ca aceasta scrisoare este anterioarã datei de 20 iunie 1994, data la care dispoziţiile convenţiei au intrat în vigoare pentru România, Guvernul nu a susţinut ca începând cu aceasta data S.R.I. a încetat sa detina informaţii asupra vieţii private a reclamantului. Curtea subliniaza, de asemenea, ca aceste date au fost folosite şi ulterior, de exemplu în cadrul acţiunii în revizuire care s-a finalizat prin Hotãrârea din 25 noiembrie 1997. Atât înregistrarea acestor date, cat şi folosirea lor, însoţite de refuzul de a-i acorda reclamantului posibilitatea sa le conteste, constituie o încãlcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. 1 din convenţie.
2. Justificarea încãlcãrii
47. Principala problema care se pune este aceea de a şti dacã încãlcarea astfel constatatã se poate justifica din punct de vedere al art. 8 alin. 2 din convenţie. Reglementand o excepţie la un drept garantat de convenţie, acest alineat este de stricta interpretare. Recunoscând ca într-o societate democratica existenta unor servicii de informaţii se poate dovedi legitima, Curtea reaminteste ca supravegherea secreta a persoanelor nu este acceptatã de convenţie decât ca o mãsura strict necesarã pentru apãrarea instituţiilor democratice (Hotãrârea Klass şi alţii impotriva Germaniei mai sus citata, pag. 21, alin. 42). 48. Pentru a rãspunde exigenţelor art. 8 din convenţie, o astfel de ingerinta trebuie sa fie "prevãzutã de lege", sa urmãreascã unul dintre scopurile legitime menţionate la alin. 2 şi, în plus, sa fie necesarã într-o societate democratica pentru atingerea scopului respectiv. 49. Guvernul a considerat ca mãsurile în discuţie erau prevãzute de lege. Datele au fost folosite de S.R.I. în cadrul unei proceduri reglementate de <>Decretul-lege nr. 118/1990 , care da posibilitatea persoanelor persecutate de regimul comunist sa primeascã despãgubiri. Conform art. 11 din actul normativ menţionat, nu se acorda despãgubiri persoanelor care au avut o activitate fascista. 50. Conform susţinerilor reclamantului, pãstrarea şi folosirea fisierului nu sunt mãsuri prevãzute de lege, deoarece dreptul intern nu are reglementãri suficient de precise pentru ca cetãţenii sa cunoascã în ce împrejurãri şi condiţii autoritatea publica poate culege, stoca şi folosi informaţii cu privire la viata lor privatã. Mai mult decât atât, legea interna nu defineste cu suficienta precizie modalitatea de exercitare a acestor competente şi nu conţine garanţii impotriva abuzurilor. 51. Comisia a considerat ca dreptul intern nu definea cu suficienta precizie condiţiile în care S.R.I. putea sa arhiveze, sa comunice şi sa foloseascã informaţii referitoare la viata privatã a reclamantului. 52. Curtea reaminteste jurisprudenta sa constanta, conform cãreia "prevãzut de lege" înseamnã nu doar o anume baza legalã în dreptul intern, dar şi calitatea legii în cauza: astfel, aceasta trebuie sa fie accesibila persoanei şi previzibila (a se vedea Hotãrârea Amann impotriva Elvetiei mai sus citata, alin. 50). 53. În cauza de fata Curtea constata ca <>art. 6 din Decretul-lege nr. 118/1990 , invocat de Guvern ca temei al mãsurii incriminate, permite oricãrei persoane sa facã dovada ca rãspunde cerinţelor necesare în vederea recunoaşterii anumitor drepturi, fie prin documente oficiale eliberate de autoritãţile competente, fie prin orice element cu valoare de proba. Nu exista totuşi o anumitã reglementare cu privire la modalitatea în care poate fi obţinutã o astfel de proba şi nici nu se acorda competente Serviciului Roman de Informaţii de a culege, pãstra şi comunica date privind viata privatã. Curtea trebuie deci sa verifice dacã <>Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea S.R.I., invocatã de altfel şi de Guvern, poate constitui fundamentul legal al acestor mãsuri. Cu privire la acest aspect se constata ca legea menţionatã autorizeaza S.R.I. sa culeagã, sa arhiveze şi sa foloseascã informaţii care vizeazã securitatea nationala, motiv pentru care Curtea are dubii cu privire la relevanta pentru securitatea nationala a datelor deţinute despre reclamant. Cu toate acestea, reaminteste ca în primul rând autoritãţile naţionale şi mai ales instanţele sunt chemate sa interpreteze şi sa aplice dreptul intern (Hotãrârea Kopp impotriva Elvetiei mai sus citata, pag. 541, alin. 59) şi constata ca prin Hotãrârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a confirmat legalitatea deţinerii de cãtre S.R.I. a datelor respective, în calitate de depozitar al arhivelor fostelor organe de siguranta. Acesta este motivul pentru care Curtea concluzioneaza ca arhivarea unor date cu privire la viata privatã a reclamantului are temei legal în dreptul intern. 54. Curtea apreciazã ca şi cerinta accesibilitatii <>legii a fost îndeplinitã, din moment ce Legea nr. 14/1992 a fost publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992. 55. În ceea ce priveşte cerinta previzibilitatii legii, Curtea reaminteste ca o norma este "previzibila" numai atunci când este redactatã cu suficienta precizie, în asa fel încât sa permitã oricãrei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţa de specialitate - sa îşi corecteze conduita. Curtea a subliniat importanta acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secreta (Hotãrârea Malone impotriva Regatului Unit din 2 august 1984, reluatã în Hotãrârea Amann impotriva Elvetiei mai sus citata, alin. 56): "Curtea reaminteste ca sintagma «prevãzutã de lege» nu se referã doar la dreptul intern, ci vizeazã şi calitatea «legii»; prin aceasta expresie se înţelege compatibilitatea legii cu principiul preeminentei dreptului, menţionat explicit în preambulul convenţiei (...). Înseamnã - şi aceasta reiese din obiectul şi din scopul articolului 8 - ca dreptul intern trebuie sa ofere o anume protecţie impotriva incalcarilor arbitrare ale drepturilor garantate de paragraful 1 (...). Or, pericolul arbitrarului apare cu o deosebita claritate atunci când o autoritate îşi exercita în secret atribuţiile (...). (...) Deoarece aplicarea unei mãsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurata de persoana vizata sau de public, «legea» contravine principiului preeminentei dreptului atunci când marja de apreciere acordatã executivului, nu este limitatã. Prin urmare, legea trebuie sa defineascã suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar şi modalitãţile de exercitare, având în vedere scopul legitim al mãsurii în discuţie, pentru a oferi persoanei protecţie adecvatã impotriva arbitrarului." 56. Pentru a se determina "calitatea" dispoziţiilor legale invocate în cauza, trebuie analizat în ce mãsura dreptul intern stabileşte cu suficienta precizie condiţiile în care S.R.I. poate sa arhiveze şi sa foloseascã informaţii referitoare la viata privatã a reclamantului. 57. Curtea constata ca <>art. 8 din Legea nr. 14/1992 prevede ca pot fi culese, înregistrate şi arhivate în dosare secrete informaţii vizând siguranta nationala. Totuşi nici o reglementare interna nu prevede limite ce urmeazã sa fie respectate în exercitarea acestei competente. Astfel, dreptul intern nu defineste genul de informaţie ce poate fi înregistratã, categoriile de persoane susceptibile sa facã obiectul mãsurilor de supraveghere, precum strângerea şi arhivarea datelor, nici împrejurãrile în care pot fi luate aceste mãsuri şi nici procedura care trebuie urmatã. De asemenea, legea nu stabileşte limite cu privire la vechimea informaţiilor deţinute şi la durata pãstrãrii lor. Art. 45 dispune ca S.R.I. va prelua în pãstrare şi folosire arhivele care au aparţinut fostelor organe de informaţii care au avut competente pe teritoriul României şi permite consultarea documentelor S.R.I. cu aprobarea directorului. Curtea observa ca acest articol nu include nici o dispoziţie explicita şi detaliatã cu privire la persoanele autorizate sa consulte dosarele, natura dosarelor, procedura care trebuie urmatã şi modul în care pot fi utilizate informaţiile astfel obţinute. 58. Curtea observa, de asemenea, ca, deşi <>art. 2 din Legea nr. 14/1992 împuterniceşte autoritãţile competente sa autorizeze acele mãsuri necesare în vederea prevenirii şi contracararii amenintarilor la siguranta nationala, motivul unor astfel de ingerinţe nu este suficient de precis definit. 59. Curtea trebuie, de asemenea, sa verifice dacã exista garanţii adecvate şi suficiente impotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secreta destinat sa protejeze siguranta nationala, motivat de ideea apãrãrii democraţiei, creeazã riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotãrârea Klass şi alţii impotriva Germaniei mai sus citata, alin. 49-50). Pentru a fi compatibil cu exigenţele art. 8, un sistem de supraveghere secreta trebuie sa conţinã garanţii stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate sa supravegheze este controlatã. Procedurile de control trebuie sa respecte cat se poate de fidel valorile unei societãţi democratice, în special principiul preeminentei dreptului, la care se referã în mod expres preambulul convenţiei. Aceasta înseamnã ca orice ingerinta a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusã unui control eficient, asigurat - cel puţin şi în ultima instanta - de cãtre puterea judecãtoreascã, care oferã cele mai largi garanţii de independenta, impartialitate şi procedura (Hotãrârea Klass şi alţii impotriva Germaniei mai sus citata, pag. 25-26, alin. 55). 60. În cauza de fata Curtea retine ca sistemul romanesc de strangere şi de arhivare a informaţiilor nu furnizeazã astfel de garanţii, deoarece <>Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedura de control în timpul aplicãrii mãsurii sau dupã ce aceasta a încetat. 61. Prin urmare, Curtea constata ca dreptul intern nu indica cu suficienta claritate limitele şi modalitãţile de exercitare a marjei de apreciere acordate autoritãţilor. 62. Prin urmare, deţinerea şi folosirea de cãtre S.R.I. a unor informaţii privind viata privatã a reclamantului nu erau mãsuri "prevãzute de lege", ceea ce este suficient pentru a se constata o încãlcare a art. 8. Aceasta încãlcare dispenseaza Curtea de sarcina de a examina legitimitatea scopului urmãrit prin mãsurile dispuse şi dacã acestea erau "necesare într-o societate democratica". 63. În consecinta, a existat o încãlcare a art. 8.
III. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 13 din convenţie
64. Reclamantul a arãtat ca absenta oricãrei forme de atac în fata unei instanţe naţionale, care sa dispunã anularea fisierului ce conţinea date privitoare la persoana sa şi a datelor inexacte, este contrarã art. 13. Conform art. 13: "Oricare persoana ale carei drepturi şi libertãţi recunoscute de prezenta convenţie au fost incalcate are dreptul sa se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale." 65. Guvernul a susţinut ca reclamantul a obţinut satisfactie prin Hotãrârea din 25 noiembrie 1997, care a declarat nule menţiunile fãcute în Scrisoarea S.R.I. datatã 19 decembrie 1990. În ceea ce priveşte distrugerea sau modificarea datelor din fisierul pãstrat de S.R.I., Guvernul apreciazã ca reclamantul nu a ales calea de atac adecvatã. Cererea sa ar fi trebuit sa aibã drept temei <>art. 54 alin. 2 din Decretul-lege nr. 31/1954 , care împuterniceşte instanta sa dispunã orice mãsura necesarã pentru restabilirea dreptului încãlcat, în speta dreptul la propria onoare şi reputaţie. Pe de alta parte, subliniaza Guvernul, reclamantul poate sa se prevaleze în prezent de dispoziţiile <>Legii nr. 187/1999 pentru a lua cunostinta de dosarul care i s-a întocmit de Securitate. În temeiul art. 15 şi 16 din aceasta lege, reclamantul ar putea contesta în fata unei instanţe veridicitatea informaţiilor conţinute în dosarul sau. 66. În opinia Comisiei Guvernul nu a reuşit sa demonstreze ca în dreptul roman exista o cale de atac eficienta, în practica sau în drept, care sa îi fi permis reclamantului sa se planga de o încãlcare a art. 8 din convenţie. 67. Interpretând art. 13 în lumina propriei jurisprudente, Curtea a stabilit ca doar pentru cererile ce pot fi considerate "întemeiate" din punct de vedere al convenţiei este necesarã existenta unui remediu în dreptul intern (a se vedea, de exemplu, Hotãrârea Cakici impotriva Turciei [GC] nr. 23657/94, alin. 112, CEDO 1999-IV). Art. 13 solicita ca în fiecare ţara sa existe un mecanism care sa permitã persoanei remedierea în plan naţional a oricãrei încãlcãri a unui drept consacrat în convenţie. Aceasta dispoziţie solicita deci o cale interna de atac în fata unei "autoritãţi naţionale competente" care sa examineze orice cerere intemeiata pe dispoziţiile convenţiei, dar care sa ofere şi reparaţia adecvatã, chiar dacã statele contractante se bucura de o anume marja de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conformã obligaţiilor impuse de aceasta dispoziţie. Calea de atac la care art. 13 face referire trebuie sa fie "efectivã" atât din punct de vedere al reglementãrii, cat şi al rezultatului practic (Hotãrârea Wille impotriva Liechtenstein [GC]m nr. 28396/95, alin. 75, CEDO 1999-III). 68. Curtea constata ca cererea reclamantului privind deţinerea de date privind viata personalã, în scop de arhivare şi utilizare, cu încãlcarea art. 8 din convenţie, are fãrã indoiala un caracter întemeiat. Reclamantul trebuia deci sa beneficieze de o cale de atac interna efectivã în sensul art. 13 din convenţie. 69. "Autoritatea" la care se referã art. 13 nu trebuie sa fie neapãrat o instanta de judecata. Totuşi atribuţiile şi garanţiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintã o deosebita importanta pentru a determina caracterul efectiv al caii de atac oferite (Hotãrârea Klass şi alţii mai sus citata, pag. 30, alin. 67). În plus, atunci când este vorba despre un sistem secret de supraveghere, un mecanism obiectiv de control poate fi suficient atâta timp cat mãsurile rãmân secrete. Persoana trebuie sa aibã la indemana o cale de atac numai atunci când mãsurile au fost fãcute publice (Hotãrârea Klass şi alţii mai sus citata, pag. 31, alin. 70-71). 70. În cauza Guvernul a susţinut ca reclamantul putea introduce o acţiune intemeiata pe <>art. 54 din Decretul nr. 31/1954 . Curtea apreciazã ca aceasta apãrare nu poate fi reţinutã. În primul rând, Curtea constata ca art. 54 din decret deschide calea unei acţiuni în justiţie cu caracter general, care are ca scop apãrarea drepturilor nepatrimoniale incalcate. Or, Curtea de Apel Bucureşti a arãtat în Hotãrârea din 25 noiembrie 1997 ca S.R.I. era abilitat de lege sa detina informaţii cu privire la reclamant, provenite din dosarele fostelor servicii de informaţii. În al doilea rând, Guvernul nu a putut prezenta Curţii vreo hotãrâre pronunţatã în dreptul intern care sa constituie jurisprudenta în materie. El nu a demonstrat deci ca o astfel de cale de atac ar fi fost efectivã. Prin urmare, excepţia preliminarã invocatã de Guvern va fi respinsã. 71. În ceea ce priveşte mecanismul creat prin <>Legea nr. 187/1999 , presupunand ca s-ar fi înfiinţat consiliul prevãzut, Curtea constata ca nici dispoziţiile invocate de Guvernul parat şi nici vreo alta prevedere a acestei legi nu permit contestarea deţinerii de cãtre agenţii de stat a datelor cu privire la viata particularã a unei persoane sau contestarea veridicitatii acestor informaţii. Sistemul de control instituit de art. 15 şi 16 nu vizeazã decât divulgarea de informaţii cu privire la identitatea unor colaboratori şi agenţi ai Securitãţii. 72. Alte informaţii cu privire la alte dispoziţii din dreptul roman care sa permitã contestarea deţinerii de cãtre serviciile de informaţii a unor date referitoare la viata privatã a reclamantului sau contestarea veridicitatii acestor informaţii nu au fost furnizate Curţii. 73. Prin urmare, Curtea constata ca reclamantul a fost victima încãlcãrii art. 13.
IV. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 din convenţie
74. Reclamantul a susţinut ca nesoluţionarea de cãtre instanţe a cererilor privind despãgubirile civile şi cheltuielile de judecata a reprezentat o atingere a "dreptului la instanta", incalcandu-se astfel dispoziţiile art. 6 din convenţie, care prevede urmãtoarele: "1. Orice persoana are dreptul la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale (...) de cãtre o instanta (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)." 75. Guvernul nu s-a pronunţat în aceasta privinta. 76. Comisia a decis sa examineze acest capãt de cerere din punctul de vedere al obligaţiei mai generale impuse de art. 13 de a oferi o cale de atac efectivã care sa permitã introducerea unor cereri privind încãlcãrile convenţiei. 77. Curtea observa ca, pe lângã aspectele referitoare la absenta unei cai de atac care sa permitã soluţionarea cererii de modificare sau distrugere a fisierului conţinând datele personale ale reclamantului, acesta se plange şi de faptul ca, deşi a solicitat despãgubiri civile şi restituirea cheltuielilor de judecata, Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat cu privire la aceste capete de cerere. 78. Nu exista nici un dubiu asupra caracterului civil, în sensul art. 6 alin. 1, al cererii de acordare a despãgubirilor civile şi cheltuielilor de judecata, iar Curtea de Apel Bucureşti era competenta sa se pronunţe cu privire la acestea (Hotãrârea Robins impotriva Regatului Unit din 23 septembrie 1997, Culegere 1997-V, pag. 1809, alin. 29). Prin urmare, Curtea apreciazã ca omisiunea Curţii de Apel Bucureşti de a examina aceasta cerere a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 (Hotãrârea Ruiz Torija impotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, pag. 12, alin. 30). 79. A existat deci şi o încãlcare a art. 6 alin. 1 din convenţie.
V. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
80. Reclamantul a solicitat acordarea unor despãgubiri în conformitate cu art. 41 din convenţie, care prevede urmãtoarele: "Dacã Curtea declara ca a avut loc o încãlcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al Înaltei Pãrţi contractante nu permite decât o inlaturare incompleta a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acorda partii lezate, dacã este cazul, o reparatie echitabila."
A. Despãgubiri
81. Reclamantul a solicitat 20 miliarde lei (ROL) reprezentând despãgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin divulgarea unor informaţii false şi defaimatoare în legatura cu persoana sa, precum şi prin refuzul autoritãţilor timp de mai mulţi ani de a admite eroarea şi de a o indrepta. 82. Guvernul a solicitat respingerea acestor pretenţii, apreciind ca nu sunt rezonabile, mai ales datoritã faptului ca în fata instanţelor naţionale reclamantul nu a solicitat astfel de despãgubiri. 83. Curtea reaminteste jurisprudenta sa constanta conform cãreia împrejurarea ca un reclamant nu a solicitat despãgubiri în fata unei instanţe interne nu va determina respingerea cererii respective ca nefondata, cu atât mai mult cu cat acest lucru nu constituie un obstacol în calea admisibilitãţii cererii [Hotãrârea De Wilde, Ooms şi Versyp impotriva Belgiei din 10 martie 1972 (art. 50), seria A nr. 14, pag. 10, alin. 20]. Mai mult, în cazul de fata Curtea constata, contrar susţinerilor Guvernului, ca reclamantul a cerut în fata instanţelor interne sa i se acorde, cu titlu de prejudiciu moral, suma simbolica de 1 leu, cerere nesolutionata de instanţe. Curtea mai observa ca informaţiile considerate defaimatoare au fost declarate nule de Curtea de Apel Bucureşti, rãspunzând astfel parţial cererii reclamantului. Se apreciazã ca reclamantul a suferit totuşi un prejudiciu moral, datoritã faptului ca a existat un fisier secret, contrar exigenţelor art. 8, ca nu a existat o cale de atac efectivã în aceasta privinta, nu a avut loc un proces echitabil şi a trecut un numãr de ani pana când o instanta sa constate ca este competenta sa anuleze informaţiile defaimatoare. Prin urmare, Curtea constata ca în cauza a existat o atingere grava a drepturilor domnului Rotaru, iar suma de 50.000 FRF reprezintã o reparatie echitabila a prejudiciului moral suferit. Aceasta suma va trebui plãtitã în lei româneşti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plãţii.
B. Cheltuieli de judecata
84. Reclamantul a solicitat 38 milioane ROL (13.450 FRF) reprezentând: a) 30 milioane ROL, cheltuielile de judecata achitate în procedura interna, din care 20 milioane ROL, cheltuielile de transport şi cazare la Iaşi şi Bucureşti şi 10 milioane ROL pentru cheltuieli diverse (taxe de timbru, telefon, fotocopii etc.); b) 8 milioane ROL, taxele necesare în fata instituţiilor convenţiei, din care 6 milioane ROL, cheltuieli de traducere şi secretariat, 1.250.000 ROL, cheltuieli de cãlãtorie Barlad-Bucureşti şi 1 milion ROL, cheltuieli pentru viza franceza a fiului reclamantului. 85. Guvernul considera aceasta suma exorbitanta, cu atât mai mult cu cat reclamantul ar fi solicitat judecarea în lipsa în toate procedurile interne. 86. Curtea reaminteste ca în temeiul art. 41 din convenţie ea ramburseazã cheltuielile care au fost stabilite ca efectiv şi neapãrat necesare şi au fost calculate la o suma rezonabila (a se vedea, printre altele, Hotãrârea Nikolova impotriva Bulgariei [GC] nr. 31.195/96, alin. 79, CEDO 1999-II). În aceasta privinta trebuie reamintit ca reclamantului i se poate acorda de cãtre Curte nu numai plata taxelor şi cheltuielilor în fata organelor convenţiei, ci şi plata celor suportate în fata instanţelor naţionale, pentru ca acestea din urma sa previnã sau sa corecteze încãlcãrile constatate de Curte (Hotãrârea Van Geyseghem impotriva Belgiei [GC] nr. 26103/95, alin. 45, CEDO 1999-I). 87. Curtea observa ca reclamantul nu a fost reprezentat în fata instanţelor interne. Ea arata, de asemenea, ca reclamantul şi-a aparat singur cauza în fata Comisiei şi ca în fata Curţii a fost reprezentat în şedinţa publica. Curtea constata, de asemenea, ca a fost plãtitã domnului Rotaru de cãtre Consiliul Europei suma de 9.759,72 FRF cu titlu de asistenta judiciarã. Curtea acorda integral reclamantului suma solicitatã de el, mai precis 13.450 FRF, minus suma deja plãtitã de Consiliul Europei cu titlu de asistenta judiciarã. Suma este convertibilã în lei româneşti la rata de schimb de la data când vor fi fãcute plãţile.
C. Dobânzi
88. Curtea considera potrivit sa se retina nivelul dobânzilor care se aplica legal în Franta la data adoptãrii prezentei hotãrâri, adicã 2,74% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. respinge, în unanimitate, excepţia preliminarã a Guvernului de pierdere a calitãţii de victima; 2. uneste cu fondul, în unanimitate, excepţia preliminarã a Guvernului de neepuizare a cãilor de atac interne şi o respinge în unanimitate dupã examinarea pe fond; 3. decide, cu 16 voturi contra 1, ca a existat o încãlcare a art. 8 din convenţie; 4. decide, în unanimitate, ca a existat o încãlcare a art. 13 din convenţie; 5. decide, în unanimitate, ca a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din convenţie; 6. decide, în unanimitate: a) ca statul parat trebuie sa îi plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni, 50.000 (cincizeci mii) franci francezi cu titlu de daune morale şi 13.450 (treisprezece mii patru sute cincizeci) franci francezi cu titlu de taxe şi cheltuieli, minus 9.759,72 (noua mii şapte sute cincizeci şi noua) franci francezi şi 72 (şaptezeci şi doua) centime, sume convertibile în lei româneşti la rata de schimb din ziua în care vor fi plãtite; b) ca aceste sume vor trebui majorate cu o dobanda simpla de 2,74% pe an, începând cu data expirãrii termenului menţionat şi pana la data la care reclamantul îşi va incasa banii; 7. respinge, în unanimitate, alte cereri de satisfactie echitabila. Redactatã în limbile franceza şi engleza, apoi pronunţatã în şedinţa publica la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg la data de 4 mai 2000.
Luzius Wildhaber, preşedinte
Michele De Salvia, grefier
La prezenta hotãrâre se anexeazã, conform art. 45 alin. 2 din convenţie şi art. 74 alin. 2 din regulamentul Curţii, urmãtoarele opinii: - opinia concordanta a domnului Wildhaber, la care s-au alãturat domnii Makarczyk, Turmen, Costa, doamna Tulkens, domnul Casadevall şi doamna Weber; - opinia concordanta a domnului Lorenzen; - opinia parţial separatã a domnului Bonello.
OPINIA CONCORDANTA a domnului judecãtor Wildhaber, la care se alãturã opiniile domnilor Makarczyk, Turmen, Costa, doamnei Tulkens, domnului Casadevall şi doamnei Weber
În cauza de fata reclamantul a invocat o încãlcare a dreptului la respectarea vieţii private, cauzatã de deţinerea şi utilizarea de cãtre Serviciul Roman de Informaţii (S.R.I.) a unui fisier conţinând informaţii, cele mai multe din perioada 1946-1948. Una dintre acestea era în sensul ca în anul 1937, în timpul studiilor (atunci când acesta avea doar şaisprezece ani), fusese membru al unei miscari de tip "legionar", adicã o organizaţie paramilitara de extrema dreapta, nationalista şi antisemita. Aceasta informaţie, dezvaluita într-o scrisoare de la sfârşitul lui 1990, expediatã de Ministerul de Interne, a fost declarata inexactã în anul 1997 de cãtre Curtea de Apel Bucureşti. Cu toate acestea, s-ar pãrea ca informaţia încã mai este consemnatã în fişierele S.R.I., fãrã ca hotãrârea din anul 1997 sa fie şi ea menţionatã în acel fisier. În plus, reclamantul nu a primit nici daune-interese şi nici vreo indemnizaţie pentru taxele şi cheltuielile ocazionate de procedurile iniţiate. O acţiune în despãgubire impotriva S.R.I. a fost respinsã în 1994. Aparent, dreptul romanesc nu îi permite încã reclamantului sa conteste deţinerea de cãtre S.R.I. a unor informaţii privind viata sa privatã, sa respingã veridicitatea acestora din urma sau sa solicite distrugerea lor. În acest context Curtea din Strasbourg decide ca a existat o încãlcare a art. 8, 13 şi a art. 6 alin. 1. Conform jurisprudenţei sale constante (Hotãrârea Malone impotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, pag. 36-38, alin. 87-88; Hotãrârea Kruslin şi Huvig impotriva Frantei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A, pag. 24-25, alin. 36-37, şi 176-B, pag. 56-57, alin. 35-36; Hotãrârea Halford impotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-III, pag. 1017, alin. 51; Hotãrârea Kopp impotriva Elvetiei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, pag. 543, alin. 75-76; şi Hotãrârea Amann impotriva Elvetiei [GC] nr. 27798/95, alin. 61-62 şi 77-81, CEDO 2000-...), Curtea apreciazã ca normele de drept intern care permit strângerea, consemnarea şi arhivarea în dosare secrete a unor informaţii vizând securitatea nationala nu prezintã un grad suficient de previzibilitate. Prin urmare, deţinerea şi folosirea de cãtre S.R.I. a unor informaţii cu privire la viata privatã a reclamantului nu erau "prevãzute de lege", motiv pentru care a existat o încãlcare a art. 8. Personal, subscriu total acestor concluzii. Cu toate acestea - fie ca baza legalã este sau nu este suficienta -, as dori sa adaug ca în speta am serioase îndoieli cu privire la faptul ca încãlcarea drepturilor reclamantului ar fi urmãrit un scop legitim din punct de vedere al art. 8 alin. 2. De altfel, pentru mine este de necontestat ca restrangerea acestui drept nu este necesarã într-o societate democratica. În ceea ce priveşte scopul legitim, de obicei Curtea admite ca acesta este legitim atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevãzute la alineatul 2 din art. 8-11. Totuşi, fiind vorba de securitatea nationala, apreciez ca trebuie sa existe cel puţin o legatura rezonabila şi realã între mãsurile care aduc atingere vieţii private şi obiectivul invocat pentru ca acest scop sa poatã fi considerat legitim. Din punctul meu de vedere pãstrarea arbitrarã a unor informaţii privind viata privatã a persoanelor cu scopul asigurãrii securitãţii naţionale este de natura sa ridice probleme serioase. În cauza Rotaru informaţiile culese de regimul trecut, într-un mod nelegal şi arbitrar, cu privire la activitatea desfasurata de o persoana în adolescenta şi în timpul studiilor, în urma cu mai mult de 50 de ani şi chiar, în unul dintre cazuri, 63 de ani, unele dintre ele dovedindu-se ca nu corespund adevãrului, sunt încã pãstrate, fãrã a se oferi vreo garanţie adecvatã şi eficienta impotriva abuzurilor. Nu este sarcina Curţii sa se pronunţe ca aceste informaţii trebuie distruse, ca trebuie sa existe o reglementare privind dreptul de acces la aceste informaţii sau dreptul de a cere rectificarea acestora ori dacã un alt sistem ar fi conform convenţiei. Este totuşi greu de precizat ce anume interes privind securitatea nationala poate justifica continua pãstrare a informaţiilor privind viata privatã a reclamantului. Prin urmare, consider ca onorata Curte ar fi trebuit sa constate ca mãsura în discuţie nu urmarea un scop legitim în sensul art. 8 alin. 2. Aceasta concluzie nu ar mai fi fãcut necesarã examinarea împrejurãrii de a şti dacã mãsura era necesarã într-o societate democratica, deoarece aceasta depinde de existenta unui scop legitim. Dacã totuşi Curtea ar fi preferat sa accepte existenta unui scop legat de siguranta nationala, ar fi trebuit sa reaminteasca ca statele nu dispun de puteri discretionare nelimitate pentru a supune persoanele fizice unor mãsuri de supraveghere secreta. Astfel, trebuie sa existe un echilibru între interesul unui stat de a lua mãsurile necesare pentru protecţia siguranţei naţionale şi gravitatea mãsurilor care duc la încãlcarea dreptului reclamantului la respectarea vieţii private. Curtea din Strasbourg a subliniat în repetate randuri ca "un sistem secret de supraveghere, având drept scop apãrarea siguranţei naţionale, creeazã riscul de a pune în pericol sau chiar de a distruge democraţia pe motiv ca o apara" (Hotãrârea Leander impotriva Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, pag. 25, alin. 60; vezi şi Hotãrârea Klass şi alţii impotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 21-23, alin. 42 şi 49 şi, mutatis mutandis, Hotãrârea Chahal impotriva Regatului Unit din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, pag. 1.866, alin. 131, şi Hotãrârea Tinnely & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii impotriva Regatului Unit din 10 iulie 1998, Culegere 1998-IV, pag. 1662, alin. 77). Acesta este motivul pentru care Curtea trebuie sa îşi formeze convingerea ca supravegherea secreta a cetãţenilor este strict necesarã apãrãrii instituţiilor democratice şi ca exista garanţii adecvate şi suficiente impotriva abuzurilor. Având în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei şi în lumina consideratiilor de mai sus cu privire la scopul legitim, trebuie sa tragem concluzia ca în speta nu era deloc necesarã încãlcarea dreptului reclamantului la viata privatã într-o societate democratica, pentru atingerea unui scop legat de securitatea nationala. Într-un cuvânt deci, chiar dacã ar fi existat în cauza Rotaru un temei legal previzibil, Curtea ar fi trebuit totuşi sa se pronunţe pentru încãlcarea art. 8, fie pe motivul ca nici un scop legitim nu justifica perpetuarea pãstrãrii unui sistem abuziv de fisiere secrete, fie pentru ca aceasta mãsura în mod evident nu era necesarã într-o societate democratica.
OPINIA CONCORDANTA a domnului judecãtor Lorenzen
Am votat în speta în favoarea concluziilor majoritãţii, având în vedere aceleaşi motive. Aceasta nu înseamnã ca as fi în mod fundamental în dezacord cu observaţiile prezentate de domnul judecãtor Wilhaber în opinia sa concordanta cu privire la celelalte cerinţe ale art. 8 alin. 2. Motivul pentru care nu m-am raliat punctului sau de vedere consta doar în faptul ca în jurisprudenta sa Curtea a decis în mod constant ca atunci când o mãsura ce a dus la încãlcarea dreptului garantat de art. 8 nu este "prevãzutã de lege", nu mai este necesar sa se examineze dacã sunt îndeplinite celelalte condiţii cerute de art. 8 alin. 2. Mi se pare esenţialã menţinerea acestei jurisprudente.
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ a domnului judecãtor Bonello
1. Majoritatea a decis ca a existat o încãlcare a art. 8, dupã ce a constatat ca dispoziţiile acestui articol sunt aplicabile cauzei analizate. Am votat împreunã cu majoritatea în favoarea constatãrii altor încãlcãri ale convenţiei, dar nu pot sa reţin aplicabilitatea art. 8. 2. Art. 8 protejeaza viata privatã a individului. În centrul acestei protecţii se afla dreptul oricãrei persoane de a nu expune publicului aspectele cele mai intime ale fiinţei sale. Exista anumite elemente, în persoana noastrã, în modul nostru de a gandi, care, din punct de vedere al convenţiei, trebuie sa rãmânã inaccesibile. Nu este legitima disecarea, pãstrarea, clasarea sau divulgarea unor date care se referã la domeniile cele mai secrete ale activitãţii, orientarii sau convingerii unui individ, adapostite în spatele zidurilor confidenţialitãţii. 3. În schimb, activitãţi care sunt, prin însãşi natura lor, publice şi care se hranesc cu adevãrat din publicitate nu beneficiazã în nici un fel de protecţia oferitã de art. 8. 4. Informaţiile secrete deţinute de serviciile de securitate ale statului, pe care reclamantul a solicitat sa le consulte, erau în principal legate de: a) participarea activa a unui anume Aurel Rotaru la o mişcare politica; b) cererea sa pentru publicarea a doua pamflete politice; c) apartenenţa sa la secţiunea tineret a unui partid politic; d) faptul ca nu avea antecedente penale (alin. 13). 5. Primele trei tipuri de informaţie trimit exclusiv la activitãţile publice, eminamente publice as spune eu, în mãsura în care activitatea politica şi publicistica implica noţiunea de public ca o condiţie a existenţei şi succesului sau. Documentele nu aratau ca reclamantul ar fi votat pentru un anume partid politic - ceea ce, bineînţeles, ar fi constituit o patrundere în zona interzisã de confidenţialitate -, ci faceau dovada, în principal, a unor manifestãri publice de militantism public ale lui Aurel Rotaru în cadrul unor organizaţii publice. 6. În ce mãsura pãstrarea unor documente privind activitãţile eminamente publice ale unui individ incalca dreptul acestuia la viata privatã? Pana acum, în mod corect dupã aprecierea mea, Curtea a decis ca protecţia oferitã de art. 8 vizeazã unele domenii confidenţiale, precum datele medicale şi sanitare, activitatea şi orientarea sexualã, legãturile de familie, relaţiile profesionale şi comerciale, precum şi alte probleme de ordin privat în care orice imixtiune a publicului ar constitui o depasire ilegala a barierelor naturale ale sinelui. Militantismul public în cadrul unor partide politice publice nu are, dupã pãrerea mea, nimic de-a face cu principiul care ridica protecţia vieţii private la rangul de drept fundamental. 7. Al patrulea element din informaţiile pe care le conţinea fisierul în ceea ce îl priveşte pe reclamant trimite la o nota în care se arata ca acesta nu are cazier judiciar. În opinia Curţii chiar şi aceasta informaţie atrage o încãlcare a dreptului la viata privatã al reclamantului. Curtea a subliniat ca observaţiile serviciilor romane de informaţii (care conţin informaţii dintre care unele dateazã de mai mult de 50 de ani) includeau şi cazierul judiciar al reclamantului şi a concluzionat ca "astfel de informaţii, atunci când sunt sistematic strânse şi arhivate într-un fisier pãstrat de agenţi ai statului, vizeazã «viata privatã» în sensul art. 8 alin. 1 din convenţie" (alin. 44). 8. Aceasta, mi se pare mie, depãşeşte în mod periculos sfera art. 8. A declara ca pãstrarea de cãtre poliţie a cazierului judiciar a unei persoane aduce atingere art. 8 (chiar dacã reiese, ca în speta de fata, ca individul în cauza nu are antecedente judiciare) poate avea consecinţe incalculabile şi importante în ceea ce priveşte securitatea nationala, siguranta publica, apãrarea ordinii şi prevenirea infractionalitatii, valori pe care art. 8 le protejeaza în mod expres. 9. As fi acceptat, deşi nu cu toatã convingerea, ca pãstrarea de cãtre poliţie a cazierului judiciar al unei persoane poate constitui o ingerinta în exercitarea dreptului la viata privatã, dar m-as fi grabit sa adaug ca o asemenea ingerinta se justifica prin prevenirea unor infracţiuni penale şi protejarea securitãţii naţionale. Curtea nu a considerat util sa facã aceasta. 10. Bineînţeles, confuzia mea nu are ca obiect decât cenzurarea de cãtre Curte a pãstrãrii de informaţii de natura penalã. Este absolut de înţeles ca divulgarea gratuita şi nelegitima a conţinutului cazierelor judiciare pune probleme din punct de vedere al art. 8. 11. Curtea pare sa acorde o importanta deosebita faptului ca "unele informaţii au fost declarate false şi risca sa aducã atingere reputaţiei reclamantului" (alin. 4). Aceste preocupãri pun doua probleme distincte: cea a inexactitatii informaţiilor şi cea a caracterului lor defaimator. 12. Unele dintre datele pãstrate în fisierul reclamantului nu se referã în realitate la el, ci la o persoana care avea acelaşi nume. Fãrã indoiala, aceasta înseamnã informaţii "false" din punct de vedere al reclamantului. Dar inexactitatea "unor informaţii intrate în domeniul public" le transforma oare în date cu caracter privat? Logica acestui rationament imi scapa. 13. Încã o data recunosc fãrã nici o dificultate ca informaţiile "false" stocate erau de natura sa îi afecteze reputaţia. S-ar pãrea ca în ultimul timp Curtea incearca sa acrediteze ideea ca "reputaţia" ar putea pune probleme din punctul de vedere al art. 8*1). Deschiderea art. 8 cãtre aceste noi perspective ar adauga protecţiei dreptului omului o noua dimensiune incitanta. În opinia mea însã Curtea ar trebui sa atace frontal aceasta reforma şi nu sa o abordeze aproape pe furis, ca o problema marginala a dreptului la viata privatã.
-------------- *1) Hotãrârea Fayed impotriva Regatului Unit din 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B, pag. 50-51; Hotãrârea Niemietz impotriva Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, pag. 36.
14. Dacã as fi impartasit teza majoritãţii, conform cãreia dreptul la viata privatã protejeaza şi informaţii eminamente publice, as fi subscris şi eu la pronunţarea cu privire la încãlcarea art. 8, deoarece nu am nici o rezerva referitor la concluzia Curţii, conform cãreia pãstrarea şi folosirea de cãtre forţele de ordine a informaţiilor privitoare la reclamant nu erau "prevãzute de lege" (alin. 57-63).
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
