Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererile nr. 77.517/01 şi 77.722/01 conexate)
Strasbourg
În Cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamnele M. Tsatsa-Nikolovska, R. Jaeger, domnii E. Myjer, David Thor Bj'f6rgvinsson, judecãtori, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 5 iulie 2005,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã douã cereri (nr. 77.517/01 şi 77.722/01) îndreptate împotriva României, prin care 2 cetãţeni ai acestui stat, domnii Dorel Stoianova şi Claudiu Nedelcu (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 4 aprilie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul I. Lazar, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin agentul sãu, doamna R. Rizoiu, subsecretar de stat.
3. La data de 3 februarie 2004, Curtea a hotãrât sã conexeze cererile, le-a declarat parţial inadmisibile şi a comunicat Guvernului capãtul de cerere privind durata procedurii. Prevalându-se de art. 29 alin. 3 din Convenţie, Curtea a hotãrât sã se pronunţe în acelaşi timp asupra admisibilitãţii şi asupra fondului.
ÎN FAPT
A. Împrejurãrile cauzei
4. Reclamanţii s-au nãscut în 1974 şi, respectiv, 1975 şi locuiesc în Bucureşti.
1. Urmãrirea penalã iniţialã împotriva reclamanţilor
5. În urma unui incident ce a avut loc la data de 17 martie 1993, în cursul cãruia lui C.D. i s-au sustras bijuterii în timp ce sau dupã ce a fost imobilizat cu lovituri de pumn de cãtre un grup de persoane, reclamanţii au fost prinşi şi arestaţi preventiv la data de 14 aprilie 1993.
6. Prin rechizitoriul din 10 iunie 1993 al Parchetului de pe lângã Judecãtoria Sectorului 2 Bucureşti, reclamanţii au fost trimişi în judecatã pentru tâlhãrie, infracţiune pedepsitã de art. 211 alin. 1 din Codul penal.
7. Prin Sentinţa din 24 noiembrie 1993, aceştia au fost achitaţi şi puşi în libertate, instanţa considerând cã faptele pentru care parchetul efectuase urmãrirea penalã împotriva lor nu le puteau fi imputate.
8. În urma apelului introdus de cãtre parchet, Tribunalul Municipiului Bucureşti a constatat, prin Hotãrârea din 12 iulie 1994, cã actele de urmãrire penalã efectuate de parchet sunt lovite de nulitate absolutã. Prin urmare, a anulat Sentinţa din 24 noiembrie 1993 şi a trimis cauza în faţa parchetului. Tribunalul a observat în mod special cã mãsurile parchetului în privinţa reclamanţilor fuseserã luate în absenţa unui avocat şi cã, în plus, parchetul omisese în cursul anchetei sã interogheze anumiţi martori şi sã analizeze anumite fapte esenţiale care erau susceptibile sã conducã la identificarea autorilor incidentului din 17 martie 1993.
9. Aceastã decizie a rãmas definitivã dupã ce a fost confirmatã de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia sa din 27 octombrie 1994, în urma cãreia urmãrirea penalã a fost redeschisã de cãtre Parchetul de pe lângã Judecãtoria Sectorului 2 Bucureşti.
10. Prin Ordonanţa din 11 noiembrie 1997, procurorul N.O. a dispus scoaterea de sub urmãrire penalã a reclamanţilor. În ordonanţa sa, acesta a declarat cã, deşi faptele reproşate de cãtre victima C.D. erau reale, nu existau dovezi care sã permitã sã se stabileascã într-un mod indiscutabil faptul cã reclamanţii sunt rãspunzãtori de acestea. În plus, procurorul a subliniat faptul cã s-a scurs un mare interval de timp de la incidentul incriminat şi a solicitat organelor de poliţie sã claseze dosarul.
11. Aceastã decizie a fost comunicatã de cãtre parchet reclamanţilor, la cererea acestora, prin adresele din 11 martie şi 4 decembrie 1998.
2. Redeschiderea urmãririi penale
12. La data de 12 mai 1999, procurorul-şef al Parchetului de pe lângã Tribunalul Bucureşti a infirmat Ordonanţa din 11 noiembrie 1997 şi, întemeindu-se pe art. 220 şi 270 din Codul de procedurã penalã (CPP), a dispus redeschiderea urmãririi penale împotriva reclamanţilor pentru tâlhãrie şi pentru instigare la mãrturie mincinoasã, infracţiuni pedepsite de art. 211 şi, respectiv, 260 din Codul penal. Parchetul a considerat cã decizia parchetului ierarhic inferior nu era conformã cu probele administrate în dosar şi cã, în plus, urmãrirea desfãşuratã de acest parchet nu era completã, deoarece nu s-au efectuat mai multe acte de urmãrire, cum ar fi confruntarea autorilor prezumaţi în prezenţa avocaţilor lor şi audierea anumitor martori.
13. La data de 26 mai 2000, un poliţist care efectuase ancheta cu privire la acuzaţiile aduse reclamanţilor a solicitat parchetului încetarea urmãririi penale.
14. La data de 9 februarie 2001, parchetul a trimis dosarul de anchetã aceleiaşi secţii de poliţie. Între 27 aprilie şi 30 noiembrie 2001 nu a fost efectuat niciun act de procedurã. La data de 14 ianuarie 2002, dosarul a fost trimis de cãtre poliţie la Parchetul de pe lângã Judecãtoria Sectorului 2 Bucureşti. La data de 7 octombrie 2002, parchetul a trimis cauza secţiei de poliţie pentru ca aceasta sã continue ancheta în privinţa reclamanţilor.
15. În 2003 şi 2004, organele de urmãrire penalã au convocat în mai multe rânduri reclamanţii, partea vãtãmatã şi mai mulţi martori pentru a-i interoga din nou despre incidentul ce a avut loc la data de 17 martie 1993 (paragraful 5 de mai sus). Din documentele furnizate rezultã cã martorii au refuzat sã dea curs acestor convocãri pe motiv cã nu-şi mai amintesc faptele despre care parchetul dorea sã-i interogheze.
16. Prin Ordonanţa din 21 aprilie 2005, Parchetul de pe lângã Tribunalul Bucureşti a constatat cã termenul de prescripţie specialã aplicabil în cazul rãspunderii penale a reclamanţilor, şi anume 12 ani luând în considerare pedeapsa maximã aplicabilã pentru infracţiunea de tâlhãrie, expirase în data de 17 martie 2005. Prin urmare, a dispus încetarea urmãririi penale.
B. Dreptul intern pertinent
Codul de procedurã penalã cuprinde urmãtoarele prevederi pertinente:
ARTICOLUL 220
"Când procurorul constatã cã un act sau o mãsurã procesualã a organului de urmãrire penalã nu este datã cu respectarea dispoziţiilor legale, o infirmã motivat."
ARTICOLUL 270
"Urmãrirea penalã este reluatã în caz de (...) redeschidere a urmãririi penale."
ARTICOLUL 273
"1. Redeschiderea urmãririi penale în cazul în care s-a dispus încetarea urmãririi penale sau scoaterea de sub urmãrire are loc dacã ulterior se constatã cã nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor mãsuri sau cã a dispãrut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmãrire.
2. Redeschiderea urmãririi penale se dispune de procuror prin ordonanţã."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 1 din Convenţie
17. Reclamanţii pretind cã durata procedurii îndreptate împotriva lor începând din data de 14 aprilie 1993 a încãlcat principiul "termenului rezonabil", aşa cum este el prevãzut la art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea (...) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa."
18. Guvernul nu se opune acestei teze şi lasã decizia la latitudinea Curţii. Sprijinindu-se pe jurisprudenţa Curţii, acesta susţine totuşi cã perioada care poate fi luatã în considerare a început sã curgã la data de 12 mai 1999, datã la care s-a redeschis urmãrirea penalã împotriva reclamanţilor, şi cã, prin urmare, a durat aproximativ 6 ani.
19. Curtea constatã cã urmãrirea penalã îndreptatã împotriva reclamanţilor cuprinde douã etape distincte. Prima a început la 14 aprilie 1993 cu arestarea şi plasarea în detenţie a reclamanţilor şi s-a terminat la data de 11 noiembrie 1997, datã la care procurorul N.O. a dat o ordonanţã de scoatere de sub urmãrire penalã. Cea de-a doua a început la 12 mai 1999, datã la care parchetul a dispus redeschiderea urmãririi penale, şi s-a terminat la data de 21 aprilie 2005 cu încetarea urmãririi penale dispusã de parchet.
20. Curtea nu poate accepta argumentele Guvernului conform cãrora prima etapã nu poate fi luatã în considerare în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Aceasta considerã cã Ordonanţa de scoatere de sub urmãrire penalã datã de procurorul N.O. la data de 11 noiembrie 1997 nu poate fi consideratã ca punând capãt urmãririi penale împotriva reclamanţilor din moment ce ea nu constituia o decizie internã definitivã (vezi, a contrario, L'f6ffler împotriva Austriei, nr. 30.546/96, § 19 primul alineat in fine, 3 octombrie 2000). În aceastã privinţã trebuie constatat cã parchetul avea, în baza art. 270 din Codul de procedurã penalã, competenţa de a anula o ordonanţã de scoatere de sub urmãrire penalã şi de a redeschide urmãrirea penalã, fãrã sã fie ţinut de vreun termen.
Or, pentru procuror nu era vorba de o simplã posibilitate teoreticã de a redeschide procedura (a se vedea, a contrario, Withey împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 59.493/00, CEDO 2003-X). Parchetului îi era îngãduit sã redeschidã urmãrirea penalã fãrã a fi obligat sã solicite autorizaţia vreunei instanţe naţionale, care sã fie obligatã sã analizeze temeinicia cererii pentru a verifica, de exemplu, dacã redeschiderea cauzei nu era inechitabilã şi dacã timpul scurs de la decizia de încetare a anchetei nu era excesiv (vezi, a contrario, Withey, citatã mai sus). Curtea nu poate ignora, în acest sens, faptul cã procurorii români, acţionând în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiţia de independenţã faţã de executiv [Vasilescu împotriva României, Hotãrârea din 22 mai 1998, Recueil des arrλts et dκcisions (Culegere de hotãrâri şi decizii) 1998-III, p. 1075, §§ 40-41, şi Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI].
În plus, redeschiderea urmãririi penale a fost dispusã pe motiv cã ancheta iniţialã nu fusese completã (paragraful 12 de mai sus). Or, aceste carenţe ale autoritãţilor nu erau imputabile reclamanţilor şi nu trebuie aşadar sã-i punã într-o situaţie defavorabilã.
În sfârşit, Guvernul nu a demonstrat cã reluarea urmãririi penale încheiate printr-o ordonanţã a procurorului are un caracter excepţional (vezi, a contrario, Withey, citatã mai sus).
21. Perioada pe care Curtea va trebui sã o ia în considerare pentru a-i analiza compatibilitatea cu cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie se întinde aşadar de la 20 iunie 1994, data la care recunoaşterea dreptului de recurs individual de cãtre România a început sã producã efecte, pânã la 11 noiembrie 1997, precum şi de la 12 mai 1999 pânã la 21 aprilie 2005. Aşadar, aceastã perioadã a durat în total 9 ani şi 4 luni.
A. Asupra admisibilitãţii
22. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. În plus, Curtea constatã cã nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Pe fond
23. Curtea reaminteşte faptul cã caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciazã în funcţie de circumstanţele cauzei şi luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autoritãţilor competente (vezi, printre multe altele, Pκlissier şi Sassi împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II). De asemenea, Curtea reaminteşte cã, în materie penalã, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca obiect tocmai evitarea "ca o persoanã inculpatã sã rãmânã prea mult în incertitudine cu privire la soarta sa" (St'f6gm'fcller împotriva Austriei, Hotãrârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 40, § 5).
24. Curtea a examinat în mai multe reprize cauze care au ridicat probleme similare celei care se pune în cauza de faţã şi a conchis cã a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie (vezi Pκlissier şi Sassi, citatã mai sus).
25. Dupã ce a analizat toate elementele ce i-au fost prezentate, Curtea considerã cã Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care sã poatã duce la o concluzie diferitã în cauza de faţã. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea considerã cã, în speţã, durata procedurii litigioase este excesivã şi nu corespunde cerinţei unui "termen rezonabil".
Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.
II. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
26. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciul
27. Reclamanţii solicitã fiecare 100.000 dolari americani (USD) pentru prejudiciul moral pe care l-au suferit din cauza ilegalitãţii detenţiei lor provizorii şi a duratei procedurii îndreptate împotriva lor.
28. Guvernul contestã aceste pretenţii, pe care le considerã excesive.
29. Curtea relevã cã singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constã, în cauza de faţã, în faptul cã durata procedurii litigioase îndreptate împotriva reclamanţilor este excesivã şi nu respectã cerinţa unui "termen rezonabil" (paragraful 25 de mai sus). Curtea considerã cã reclamanţii au suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, acordã fiecãruia 3.500 euro în acest sens.
B. Dobânzile moratorii
30. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de preţ marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declarã admisibil restul cererilor;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã plãteascã fiecãrui reclamant, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, 3.500 euro (trei mii cinci sute euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului respectiv şi pânã la plata efectivã, aceastã sumã sã fie purtãtoare de dobândã simplã, a cãrei ratã sã fie egalã cu cea a facilitãţii de preţ marginal a Bãncii Centrale Europene, aplicabilã în aceastã perioadã, majoratã cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilã pentru surplus.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 4 august 2005 în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bo'9atjan M. Zupancic,
preşedinte
Vincent Berger,
grefier
-----------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
