Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 31 august 2000 in cauza Brumarescu impotriva Romaniei
În cauza Brumarescu impotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, conform art. 27 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (convenţia), modificatã prin Protocolul nr. 11*1), şi în baza dispoziţiilor aplicabile din regulament*2), constituitã în Marea Camera formatã din urmãtorii judecãtori:
domnul L. Wildhaber, preşedinte; doamna E. Palm; domnul C. Rozakis; şir Nicolas Bratza; domnii L. Ferrari Bravo; L. Caflisch; L. Loucaides; J.-P. Costa; W. Fuhrmann; K. Jungwiert; B. Zupancic; doamna N. Vajic; domnul J. Hedigan; doamna M. Tsatsa-Nikolovska; domnii T. Pantiru; E. Levits; L. Mihai, judecãtor ad-hoc; şi doamna M. De Boer-Buquicchio, grefier adjunct, dupã ce a deliberat în Camera de Consiliu, în zilele de 17 iunie şi 30 septembrie 1999, pronunţa urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la data de 30 septembrie 1999:
PROCEDURA
1. În temeiul fostului articol 19 din convenţie*3), la 3 noiembrie 1998 Curtea a fost sesizatã de cãtre un cetãţean roman, domnul Dan Brumarescu (reclamantul), iar la 6 noiembrie 1998, de cãtre Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia), în termenul de 3 luni prevãzut de fostele articole 32 alin. 1 şi art. 47 din convenţie. La originea cauzei se afla o plângere (nr. 28.342/95) îndreptatã impotriva României, introdusã la Comisie la data de 9 mai 1995 de domnul Dan Brumarescu, conform fostului articol 25. Cererea de sesizare a Comisiei s-a întemeiat pe fostele articole 44 şi 48, precum şi pe declaraţia romana care recunoaşte jurisdicţia obligatorie a Curţii (fostul articol 46). Plângerea reclamantului a avut ca temei de drept fostele articole 44 şi 48 din convenţie, modificate prin Protocolul nr. 9, ratificat de România. Cererile au drept obiect obţinerea unei hotãrâri prin care sa se stabileascã existenta încãlcãrii de cãtre statul parat a art. 6 alin. 1 din convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la convenţie. 2. În aplicarea art. 5 alin. 4 din Protocolul nr. 11 la convenţie, coroborat cu art. 100 alin. 1 şi cu art. 24 alin. 6 din regulament, examinarea cauzei a fost încredinţatã Marii Camere a Curţii. Marea Camera a fost alcãtuitã din domnul C. Birsan, judecãtor ales în numele României (art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 24 alin. 4 din regulamentul Curţii), domnul L. Wildhaber, preşedintele Curţii, doamna E. Palm şi domnul C. Rozakis, vicepreşedinţi ai Curţii, şir N. Bratza, preşedintele sectiei, şi domnul G. Ress, vicepreşedintele sectiei [art. 27 alin. 3 din convenţie şi art. 24 alin. 3 şi 5 a) din regulament]. Au mai fost desemnaţi pentru completarea Marii Camere: domnul L. Ferrari Bravo, domnul M.L. Caflisch, domnul M.L. Loucaides, domnul W. Fuhrmann, domnul K. Jungwiert, domnul B. Zupancic, doamna N. Vajic, domnul J. Hedigan, doamna M. Tsatsa-Nikolovska, domnul T. Pantiru şi domnul E. Levits (art. 24 alin. 3 şi art. 100 alin. 4 din regulament). Ulterior domnul C. Birsan, judecãtor naţional, a devenit incompatibil, deoarece a participat în cadrul Comisiei la examinarea cauzei (art. 28 din regulament). Prin urmare Guvernul l-a desemnat pe domnul L. Mihai în calitate de judecãtor ad-hoc (art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 29 alin. 1 din regulament). 3. În aplicarea art. 59 alin. 3 din regulament preşedintele Curţii a invitat pãrţile sa îşi prezinte observaţiile asupra problemelor ridicate în cauza. 4. Reclamantul a fost reprezentat de domnul C. Dinu, avocat în cadrul Baroului Bucureşti (art. 36 alin. 3 şi art. 4 din regulament).
--------------- Notele grefei: *1), *2) Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998. *3) Începând cu data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11, care a amendat aceasta dispoziţie, Curtea funcţioneazã permanent.
5. La data de 3 mai 1999 s-a înregistrat la grefa memoriul reclamantului, iar la 10 mai 1999, dupã ce s-a acordat o prelungire a termenului iniţial stabilit, cel al Guvernului. 6. La data de 1 iunie 1999 reclamantul a prezentat observaţii complementare la memoriul din data de 3 mai 1999, iar Guvernul a rãspuns acestor observaţii la data de 14 iunie 1999. Deşi aceste ultime documente au fost primite dupã expirarea termenului fixat pentru prezentarea memoriilor, preşedintele a hotãrât la data de 17 iunie 1999, conform art. 38 alin. 1 din regulament, sa accepte atasarea lor la dosar. 7. În conformitate cu hotãrârea preşedintelui care îl autorizase şi pe reprezentantul reclamantului sa foloseascã limba romana la audieri (art. 34 alin. 3 din regulament), la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg a avut loc o audiere în şedinţa publica la data de 17 iunie 1999. La audiere au participat: - din partea Guvernului: ● domnul C.-L. Popescu, consilier, Ministerul Justiţiei, agent; ● doamna R. Rizoiu, Ministerul Justiţiei, ● domnul T. Corlatean, Ministerul Afacerilor Externe, consilieri; - din partea reclamantului: ● domnul C. Dinu, avocat în Baroul Bucureşti, avocat. Curtea a ascultat susţinerile pãrţilor, precum şi rãspunsurile domnului Popescu, ale doamnei Rizoiu şi ale domnului Dinu la întrebãrile puse de unii judecãtori. 8. La data de 30 iunie 1999, conform art. 61 alin. 3 din regulamentul Curţii, preşedintele a acordat domnului Mircea Dan Mirescu permisiunea de a prezenta observaţii scrise asupra unor aspecte ale cauzei. Aceste observaţii au fost primite la data de 28 iunie 1999. 9. În conformitate cu dispoziţiile art. 61 alin. 5 din regulament, reclamantul a rãspuns observaţiilor intervenientului la data de 29 iulie 1999, iar Guvernul, la data de 30 iulie 1999. 10. La data de 30 septembrie 1999 domnul Ress, aflat în imposibilitate de a participa, a fost înlocuit de domnul J.-P. Costa [art. 24 alin. 5b) şi art. 28 din regulament]. ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei 11. În anul 1930 pãrinţii reclamantului au construit o casa în Bucureşti. În anul 1939 au închiriat parterul casei fraţilor Mirescu, unchii terţului intervenient, domnul Mircea Dan Mirescu. 12. În anul 1950 imobilul a trecut în posesia statului, invocandu-se dispoziţiile <>Decretului de nationalizare nr. 92/1950 . Motivele sau temeiul legal ale lipsirii de proprietate nu au fost niciodatã comunicate pãrinţilor reclamantului. Li s-a permis totuşi sa foloseascã unul dintre apartamentele imobilului, în calitate de chiriaşi ai statului. 13. În anul 1974, în aplicarea <>Legii nr. 4/1973 , statul a vândut fraţilor Mirescu locuinta pe care aceştia o ocupau în calitate de chiriaşi. Terţul intervenient, domnul Mircea Dan Mirescu, şi sora sa, A.M.M., au mostenit apartamentul în anul 1988. În anul 1997, în urma decesului surorii sale, terţul intervenient a rãmas unicul moştenitor al apartamentului mai sus menţionat. A. Acţiunea în revendicare 14. În anul 1993, în calitate de moştenitor, reclamantul a sesizat Judecãtoria Sectorului 5 Bucureşti, solicitând constatarea nulitãţii nationalizarii. A arãtat ca la momentul nationalizarii pãrinţii sãi erau salariaţi şi ca bunurile salariaţilor nu puteau fi naţionalizate în baza <>Decretului nr. 92/1950 . Nu rezulta din documentele prezentate Curţii dacã în fata instanţei de fond reclamantul a fãcut cunoscut contractul de vânzare-cumpãrare încheiat de stat cu fraţii Mirescu în anul 1973. 15. Prin sentinta pronunţatã la data de 9 decembrie 1993 judecãtoria a constatat ca a avut loc o gresita aplicare a <>Decretului nr. 92/1950 , deoarece pãrinţii reclamantului faceau parte din categoria persoanelor exceptate de la nationalizare. Instanta a mai constatat ca posesia exercitatã de stat era intemeiata pe violenta şi, prin urmare, statul nu putea invoca uzucapiunea. Instanta a mai hotãrât ca statul nu ar fi putut invoca nici dispoziţiile <>decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, întrucât aceste texte contraveneau constitutiilor din 1952 şi, respectiv, din 1965. Prin urmare, instanta a dispus ca Primãria Municipiului Bucureşti şi întreprinderea de stat C., care a administrat locuintele de stat, sa restituie imobilul reclamantului. 16. Hotãrârea a devenit definitiva şi irevocabilã prin neexercitarea vreunei cai de atac. 17. La data de 31 martie 1994 primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului, iar la data de 27 mai 1994 întreprinderea C. a procedat la executare. 18. Începând cu aceasta data reclamantul a încetat sa plãteascã chiria pentru apartamentul pe care îl ocupa în imobil. 19. Din data de 14 aprilie 1994 şi pana în anul 1996 reclamantul a achitat toate taxele aferente imobilului (alin. 25 de mai jos). 20. La o data neprecizata procurorul general al României, în urma unui memoriu formulat de domnul Mircea Dan Mirescu, a declarat recurs în anulare impotriva hotãrârii din 9 decembrie 1993, arãtând ca judecãtorii au depãşit limitele competentelor judecãtoreşti atunci când au examinat legalitatea aplicãrii <>Decretului nr. 92/1950 . 21. Pentru termenul din 22 februarie 1995, fixat în cadrul procedurii desfãşurate la Curtea Suprema de Justiţie, domnul Mircea Dan Mirescu nu a fost citat. La acea data reclamantul a cerut acordarea unui nou termen, arãtând ca avocatul sau este bolnav şi se afla deci în imposibilitatea de a se prezenta. 22. Curtea Suprema de Justiţie a respins cererea de amânare a cauzei şi a acordat cuvântul pe motivele de recurs, amanand pronunţarea pentru data de 1 martie 1995, data pana la care reclamantul urma sa depunã concluzii scrise. 23. Prin concluziile scrise reclamantul a solicitat respingerea recursului în anulare. El a subliniat, pe de o parte, ca <>Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituţiei din 1948 datoritã faptului ca a fost publicat parţial şi a încãlcat principiul conform cãruia orice expropriere trebuie facuta pentru un scop de utilitate publica şi cu plata unei despãgubiri rezonabile. Pe de alta parte, reclamantul a susţinut ca nationalizarea casei nu era conformã dispoziţiilor decretului, deoarece pãrinţii sãi erau salariaţi, iar locuintele aparţinând salariaţilor nu puteau fi naţionalizate. Reclamantul a mai fãcut referire şi la art. 21 din actuala Constituţie a României, care garanteazã accesul liber şi nelimitat la justiţie. 24. Prin decizia pronunţatã la data de 1 martie 1995 Curtea Suprema de Justiţie a anulat hotãrârea din 9 decembrie 1993 şi a respins acţiunea reclamantului. Motivand ca legea este un mod de dobândire a proprietãţii, a constatat ca imobilul a fost preluat de stat chiar în ziua intrãrii în vigoare a <>Decretului nr. 92/1950 şi ca instanţele judecãtoreşti nu au competenta sa examineze modul de aplicare a dispoziţiilor sale. Prin urmare, Curtea Suprema de Justiţie a apreciat ca Judecãtoria Bucureşti nu ar fi putut constata ca reclamantul era adevãratul proprietar al imobilului decât modificând decretul mai sus menţionat. S-a constatat deci ca judecãtoria a depãşit limitele competentelor judecãtoreşti, aducând atingere competentelor puterii legislative. Curtea Suprema de Justiţie nu a negat dreptul foştilor proprietari de a introduce acţiuni în revendicare, dar a considerat ca, în cauza, reclamantul nu a fãcut dovada dreptului sau de proprietate, în timp ce statul a demonstrat ca titlul sau era întemeiat pe decretul de nationalizare. Curtea Suprema de Justiţie a concluzionat ca, în orice caz, o noua lege ar trebui sa prevadã mãsuri de despãgubire pentru bunurile însuşite de stat în mod abuziv. 25. Administraţia financiarã a comunicat ulterior reclamantului ca începând cu data de 2 aprilie 1996 imobilul în chestiune a trecut din nou în patrimoniul statului. B. Evenimente survenite dupã raportul Comisiei: acţiunea în restituire a proprietãţii 26. La o data neprecizata reclamantul a depus o cerere prin care solicita Comisiei de aplicare a <>Legii nr. 112/1995 (denumita în continuare comisia) restituirea imobilului. El a arãtat ca fusese deposedat în anul 1950, cu încãlcarea dispoziţiilor <>Decretului nr. 92/1950 , ca Judecãtoria Bucureşti, în sentinta sa definitiva din 9 decembrie 1993, considerase ilegala aceasta privare de proprietate şi ca, prin urmare, era îndreptãţit sa redobandeasca dreptul de proprietate asupra întregului imobil. 27. Într-un proces-verbal întocmit în noiembrie 1997 comisia tehnica de evaluare, înfiinţatã prin <>Legea nr. 112/1995 , a apreciat valoarea totalã a imobilului la 274.621.286 lei, din care 98.221.701 lei reprezintã valoarea apartamentului locuit de reclamant. 28. Prin decizia din 24 martie 1998 comisia a restituit reclamantului apartamentul în care locuia în calitate de chiriaş şi i-a acordat o despãgubire pentru restul casei. Având în vedere <>art. 12 din Legea nr. 112/1995 , care plafoneaza despãgubirile, şi ţinând seama de plafonul în vigoare în noiembrie 1997, şi anume 225.718.800 lei, comisia a evaluat despãgubirile la care reclamantul avea drept la 147.497.099 lei. 29. La data de 14 mai 1998 reclamantul a formulat plângere impotriva hotãrârii comisiei. El a criticat refuzul nemotivat de a i se restitui în totalitate imobilul. A arãtat ca în cazul sau, fiind vorba de o privare ilegala de proprietate, <>Legea nr. 112/1995 cu privire la imobilele trecute cu titlu în proprietatea statului nu era aplicabilã. Prin urmare, singura soluţie care sa permitã apãrarea dreptului sau de proprietate era acţiunea în revendicare. Totuşi, pentru ca a introdus deja o astfel de acţiune, iar judecãtoria a constatat prin sentinta civilã din data de 9 decembrie 1993 ca el era proprietarul imobilului, reclamantul a considerat ca nu mai putea introduce o alta acţiune în revendicare. În consecinta, a cerut recunoaşterea dreptului sau de proprietate asupra întregului imobil şi a arãtat ca nu avea de gand sa solicite o despãgubire în baza <>Legii nr. 112/1995 . 30. Plângerea reclamantului a fost respinsã prin sentinta din data de 21 aprilie 1999. Reclamantul a introdus apel. Aceasta procedura este în prezent pe rol la Tribunalul Municipiului Bucureşti. II. Jurisprudenta şi dreptul intern A. Constituţia 31. Articolul 21 din Constituţie are urmãtorul cuprins: "(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept." B. Legea nr. 59 din 23 iulie 1993, care modifica Codul de procedura civilã 32. Dispoziţiile aplicabile ale acestei legi sunt urmãtoarele: ARTICOLUL 330 "Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Suprema de Justiţie, hotãrârile judecãtoreşti irevocabile pentru urmãtoarele motive: 1. când instanta a depãşit atribuţiile puterii judecãtoreşti; 2. (...)" ARTICOLUL 330^1 "Recursul în anulare se poate declara oricând." C. Legea nr. 17 din 17 februarie 1997, care modifica articolul 330^1 din Codul de procedura civilã 33. Articolul 330^1 a fost modificat dupã cum urmeazã: "Art. 330^1. - Pentru motivul prevãzut la art. 330 pct. 1, recursul în anulare se poate declara în termen de 6 luni de la data când hotãrârea judecãtoreascã a rãmas irevocabilã (...)." D. <>Decretul nr. 92/1950 pentru nationalizarea unor imobile 34. Dispoziţiile aplicabile au urmãtorul conţinut: ARTICOLUL I "(...) pentru asigurarea unei bune gospodariri a fondului de locuinţe supuse degradãrii din cauza sabotajului marii burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare numãr de imobile; Pentru a lua din mana exploatatorilor un important mijloc de exploatare; Se nationalizeaza imobilele prevãzute în listele-anexa (...) care fac parte integrantã din prezentul decret şi la a cãror alcãtuire s-a ţinut seama de urmãtoarele criterii: 1. Imobilele cladite care aparţin foştilor industriasi, foştilor mosieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii. 2. Imobilele cladite care sunt deţinute de exploatatorii de locuinţe." ARTICOLUL II "Nu intra în prevederile decretului de fata şi nu se nationalizeaza imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriasi, intelectualilor profesionisti şi pensionarilor." E. <>Decretul nr. 524 din 24 noiembrie 1955 , care modifica <>Decretul nr. 92/1950 35. Dispoziţiile aplicabile sunt redactate în felul urmãtor: ARTICOLUL XI "În baza criteriilor stabilite în art. I pct. 1-5 inclusiv şi art. II, Consiliul de Miniştri va putea face completarea sau modificarea listelor-anexa prevãzute în art. I alin. 4 din prezentul decret." "Consiliul de Miniştri poate hotãrî scoaterea de sub nationalizare a oricãror imobile sau apartamente." F. Jurisprudenta Curţii Supreme de Justiţie Jurisprudenta dinainte de 2 februarie 1995 36. Secţia civilã a Curţii Supreme de Justiţie a confirmat în repetate randuri jurisprudenta instanţelor inferioare care au apreciat ca au competenta de a se pronunţa în cauze ce au ca obiect bunuri imobile naţionalizate, în special cele naţionalizate în baza <>Decretului nr. 92/1950 . Astfel, în Decizia nr. 518 din 9 martie 1993 s-a exprimat, în ceea ce priveşte competenta instanţelor în examinarea litigiilor legate de aplicarea <>Decretului nr. 92/1950 , dupã cum urmeazã: "Hotãrând cu privire la acţiunea în revendicare promovata de reclamant, instanţele - cãrora legea le conferã o competenta generalã de soluţionare - nu au fãcut altceva decât sa aplice <>Decretul nr. 92/1950 . Mai precis, au aplicat, pe de o parte, dispoziţiile care exclud de la nationalizare anumite bunuri imobile şi dispoziţiile privind restituirea bunurilor în caz de aplicare abuzivã sau eronatã, pe de alta parte." Revirimentul jurisprudenţei din 2 februarie 1995 37. La data de 2 februarie 1995 Curtea Suprema de Justiţie, constituitã în Secţiile Unite, a hotãrât, cu o majoritate de 25 de voturi impotriva a 20, schimbarea jurisprudenţei Sectiei civile. Astfel, s-a motivat: "Instanţele judecãtoreşti nu au atributia de a cenzura şi dispune restituirea imobilelor naţionalizate prin <>Decretul nr. 92/1950 (...); numai legea poate dispune cu privire la conformitatea nationalizarilor efectuate în temeiul <>Decretului nr. 92/1950 cu dispoziţiile actualei Constituţii (...)." Revirimentul jurisprudenţei din 28 septembrie 1998 38. La data de 28 septembrie 1998 Curtea Suprema de Justiţie, constituitã în Secţiile Unite, a hotãrât în unanimitate sa revinã asupra hotãrârii sale din data de 2 februarie 1995, prin care apreciase ca tribunalele nu aveau competenta sa soluţioneze litigiile privind încãlcãri ale dreptului de proprietate comise între anii 1944 şi 1989. În hotãrâre s-au menţionat urmãtoarele: "Instanţele judecãtoreşti sunt competente sa judece toate acţiunile deduse judecaţii prin care se reclama încãlcarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale, intervenite în perioada 1944-1989." G. Poziţia Curţii Constituţionale 39. La 19 iulie 1995 Curtea Constituţionalã s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea proiectului de lege care precizeazã situaţia juridicã a imobilelor cu destinaţia de locuinţe, devenite proprietate a statului. Astfel, analizând posibilitatea oferitã proprietarilor lipsiţi de proprietate în mod abuziv sau fãrã titlu de a obţine fie restituirea bunurilor printr-o acţiune în justiţie, fie o despãgubire: "[...] Alta este însã situaţia locuinţelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur şi simplu un fapt, asadar fãrã titlu, în condiţiile inexistentei unei reglementãri legale care sa constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului. În asemenea cazuri dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiinţat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al carei obiect este reglementarea situaţiei juridice a locuinţelor trecute în proprietatea statului. În alţi termeni, excepţia cazurilor în care, potrivit legii, apartamentele ar urma sa fie, fãrã limitãri valorice, restituite în natura fostului proprietar ori moştenitorilor acestuia, mãsurile cuprinse în lege (acordarea de despãgubiri, vânzarea locuinţelor cãtre chiriaşii care le ocupa ori pãstrarea lor în patrimoniul statului) nu sunt aplicabile acelor locuinţe cu privire la care statul nu a dobândit legal dreptul de proprietate. A considera, într-o dispoziţie a legii, ca şi imobilele preluate de stat, fãrã titlu, fac obiectul dreptului sau de proprietate, ar fi sa se recunoascã acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietãţii persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituţia din 1991 nu îl cunoaşte şi care, de aceea, nu poate fi acceptat. Urmeazã, asadar, ca obiecţia de neconstituţionalitate a acelei pãrţi din lege care se referã la imobilele trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, fãrã titlu, sa fie primite (...). Ar rãmâne, de aceea, la aprecierea Parlamentului, cu prilejul reexaminarii legii, posibilitatea adoptãrii unor mãsuri de completare a dispoziţiilor acesteia privind dreptul persoanelor ale cãror locuinţe au fost preluate de cãtre stat, fãrã titlu, şi al moştenitorilor acestora - locuinţe cu privire la care statul nu a dobândit dreptul de proprietate - de a opta pentru beneficiul aplicãrii legii, în ipoteza în care vor dori sa renunţe la calea incerta, lenta şi costisitoare a unei acţiuni în revendicare (...)." H. <>Legea nr. 112 din 23 noiembrie 1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, intrata în vigoare la 29 ianuarie 1996 40. Dispoziţiile aplicabile ale acestei legi sunt: ARTICOLUL 1 "Foştii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, dupã 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiazã de mãsurile reparatorii prevãzute de prezenta lege. De prevederile alin. 1 beneficiazã şi moştenitorii foştilor proprietari, potrivit legii." ARTICOLUL 2 "Persoanele prevãzute la art. 1 beneficiazã de restituirea în natura, prin redobandirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despãgubiri în condiţiile art. 12. În cazul apartamentelor trecute în proprietatea statului pentru care s-au primit despãgubiri, dacã sunt ocupate de foştii proprietari sau sunt libere, ele se restituie în natura. Redobandirea dreptului de proprietate este condiţionatã de restituirea sumei primite cu titlu de despãgubire, actualizatã în condiţiile prevederilor art. 13." ARTICOLUL 13 "Valoarea despãgubirilor care se acorda foştilor proprietari şi moştenitorilor acestora, pentru apartamentele nerestituite în natura, precum şi preţul de vânzare, dupã caz, se stabilesc pe baza prevederilor <>Decretului nr. 93/1977 , ale <>Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale <>Legii nr. 85/1992 , republicatã, iar valoarea terenurilor aferente, pe baza Criteriilor privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societãţilor comerciale cu capital de stat nr. 2.665 din 28 februarie 1992, elaborate de Ministerul Finanţelor şi Ministerul lucrãrilor Publice şi Amenajãrii Teritoriului, cu completãrile ulterioare. La valorile astfel calculate se vor aplica coeficienţii de actualizare, care nu vor fi mai mici decât coeficientul de creştere a veniturilor salariale medii pe economie. Valoarea totalã a apartamentului restituit în natura şi a despãgubirilor cuvenite pentru apartamentele nerestituite în natura şi pentru terenurile aferente nu poate depãşi suma veniturilor salariale medii pe economie ale unei persoane pe o perioada de 20 de ani, calculatã la data stabilirii despãgubirii. În cazul în care fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia ori rudelor pana la gradul al doilea ale fostului proprietar în viata li se restituie în natura un apartament conform prevederilor art. 2, a cãrui valoare, calculatã potrivit alin. 1, depãşeşte suma prevãzutã la alin. 2, ei nu pot fi obligaţi sa plãteascã diferenţa. Plata despãgubirilor se face de cãtre Ministerul Finanţelor, prin serviciile publice descentralizate ale acestuia, de la nivelul judeţelor, municipiului Bucureşti şi sectorului agricol Ilfov, în conturile bancare sau C.E.C., indicate de beneficiarii despãgubirilor, pe baza actului prin care se dispune acordarea despãgubirii şi comunicat conform art. 19, dupã 12 luni de la încheierea lucrãrilor de evaluare, dar nu mai târziu de 24 de luni. Valoarea despãgubirilor stabilite în condiţiile anterioare se actualizeazã la data plãţii, luând ca baza salariul mediu pe economie din ultima luna a trimestrului expirat. La dispoziţia Ministerului Finanţelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din: a) sumele obţinute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natura, reprezentând plati integrale, avansuri, rate şi dobânzi, dupã deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor; b) sumele obţinute din lansarea unor împrumuturi de stat cu aceasta destinaţie, în condiţiile prevãzute de <>Legea nr. 91/1993 privind datoria publica. Din fondul astfel constituit se vor efectua cheltuieli în urmãtoarea ordine: a) plata despãgubirilor cuvenite - în condiţiile prezentei legi - proprietarilor şi moştenitorilor acestora; b) plati pentru restituirea împrumuturilor contractate şi plata costurilor care decurg din aceste împrumuturi de stat; c) construirea de locuinţe, care sa fie repartizate cu prioritate chiriaşilor aflaţi în situaţia prevãzutã la art. 5 alin. 3." I. Punctul de vedere al Executivului cu privire la <>Legea nr. 112/1995 41. La data de 23 ianuarie 1996 Guvernul a adoptat <>Hotãrârea nr. 20/1996 pentru aplicarea <>Legii nr. 112/1995 , conform cãreia erau considerate ca trecute, cu titlu, în proprietatea statului, imobilele preluate în aplicarea unei dispoziţii legale. Conform aceleiaşi hotãrâri, <>Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilã imobilelor deţinute de stat în absenta unei dispoziţii legale care sa constituie fundamentul juridic al dreptului de proprietate al statului. 42. La data de 18 februarie 1997 Guvernul a adoptat <>Hotãrârea nr. 11/1997 care completa <>Hotãrârea Guvernului nr. 20/1996 . Conform <>art. 1 alin. 3 din Hotãrârea Guvernului nr. 11/1997 , dobândirea de cãtre stat a bunurilor în temeiul <>Decretului nr. 92/1950 trebuia sa respecte condiţiile impuse de art. 1 alin. 1-5 şi de art. II din decretul mai sus menţionat şi trebuia sa existe identitate între persoanele ce figurau ca proprietari în anexele la decret şi adevaratii proprietari la data nationalizarii. J. Jurisprudenta instanţelor inferioare în ceea ce priveşte autoritatea lucrului judecat 43. Dupã intrarea în vigoare a <>Hotãrârii Guvernului nr. 11 din 18 februarie 1997 unii proprietari, fata de care Curtea Suprema de Justiţie, în urma admiterii recursurilor în anulare, anulase hotãrâri judecãtoreşti definitive, au introdus noi acţiuni în revendicare. Problema exceptiei autoritãţii lucrului judecat, invocatã în cadrul acestor noi proceduri, nu a primit o soluţionare unitarã din partea instanţelor: Judecãtoria Sectorului 2 Bucureşti, Sentinta civilã nr. 5.626 din 16 mai 1997, irevocabilã "Imobilul în cauza a mai constituit obiectul unui litigiu între aceleaşi pãrţi, pronunţându-se Sentinta civilã nr. 212 din 12 ianuarie 1994 a Judecãtoriei Sectorului 2 Bucureşti, rãmasã definitiva, sentinta prin care a fost admisã acţiunea reclamantului P.I. şi s-a constatat ca acesta este unicul proprietar al imobilului (...) Impotriva sentinţei civile nr. 212 din 12 ianuarie 1994 a fost declarat recurs în anulare de cãtre procurorul general, recurs ce a fost admis de Curtea Suprema de Justiţie - Secţia civilã - prin Decizia nr. 2.495 din 28 septembrie 1995, ce a casat respectiva sentinta respingând acţiunea reclamantului P.I. (...) instanta, având în vedere prevederile art. 1201 din Codul civil, în sensul ca <<este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecata are acelaşi obiect, este intemeiata pe aceeaşi cauza şi este între aceleaşi pãrţi, fãcute de ele în contra lor şi în aceeaşi calitate>>, urmeazã a se constata ca între aceleaşi pãrţi, asupra aceluiaşi imobil, a mai avut loc o judecata ce a fost soluţionatã definitiv (...) de Curtea Suprema de Justiţie (...). (...) instanta va admite excepţia autoritãţii de lucru judecat, urmând a respinge acţiunea reclamantului." Judecãtoria Fagaras, Sentinta civilã nr. 3.276 din 10 decembrie 1998, apelata "Constata ca asupra imobilului (...) s-au aplicat în mod nelegal dispoziţiile <>Decretului nr. 92/1950 , imobilul fiind trecut abuziv în proprietatea statului roman (...), dispune restituirea imobilului (...), respinge excepţia autoritãţii de lucru judecat (...)." K. <>Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia 44. Dispoziţiile aplicabile ale acestei legi sunt: ARTICOLUL 6 "(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacã au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluãrii lor de cãtre stat. (2) Bunurile preluate de stat fãrã un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţãmântului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacã nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie. (3) Instanţele judecãtoreşti sunt competente sa stabileascã valabilitatea titlului." PROCEDURA DIN FATA COMISIEI 45. Domnul Brumarescu a sesizat Comisia la data de 9 mai 1995. El sustinea ca, în pofida prevederilor art. 6 alin. 1 din convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Suprema de Justiţie i-a încãlcat dreptul de acces la o instanta care sa îi permitã reintrarea în posesia imobilului. 46. Comisia a reţinut plângerea (nr. 28.342/1995) la data de 22 mai 1997. În raportul din data de 15 aprilie 1998 (fostul articol 31 din convenţie) a concluzionat în unanimitate ca a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie. Concluzii prezentate curţii 47. Reclamantul roaga Curtea sa respingã excepţiile preliminare ridicate de Guvern, sa constate ca a avut loc o încãlcare a art. 6 alin. 1 din convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 şi sa îi acorde o satisfactie echitabila, conform art. 41 din convenţie. Guvernul invita Curtea sa constate ca, în urma unor schimbãri intervenite în situaţia de fapt dupã adoptarea raportului Comisiei, reclamantul a pierdut calitatea de victima şi ca, în orice caz, nu a epuizat cãile de recurs interne. În ceea ce priveşte fondul cauzei, roaga Curtea sa respingã plângerea. ÎN DREPT 1. Cu privire la excepţiile preliminare ale Guvernului A. Cu privire la calitatea de victima 48. Conform opiniei Guvernului, faptele noi intervenite dupã decizia asupra admisibilitãţii din data de 22 mai 1997 atrag pierderea calitãţii de victima a reclamantului, în sensul art. 34 din convenţie. Guvernul susţine ca procedura initiata de reclamant în aplicarea <>Legii nr. 112/1995 s-a finalizat prin hotãrârea din 24 martie 1998 prin care reclamantului i s-a restituit o parte din imobilul revendicat şi i s-a acordat o despãgubire pentru partea nerestituita în natura. Aceasta despãgubire este suficienta pentru ca reclamantul sa nu se mai poatã pretinde victima a unei încãlcãri a dreptului la respectarea bunurilor. Deşi aceasta procedura se afla încã pe rol, reclamantul contestand în fata instanţelor refuzul restituirii integrale în natura, Guvernul apreciazã ca tribunalele nu vor putea pronunţa o hotãrâre mai puţin favorabilã decât cea din 24 martie 1998. 49. Reclamantul invita Curtea sa continue examinarea cauzei. El argumenteaza ca a fost lipsit de bunul sau care nu i-a fost restituit nici la ora actuala. Subliniaza, de asemenea, ca nu a dorit niciodatã sa renunţe la bunul în chestiune, acceptând despãgubiri, şi ca, în orice caz, suma despãgubirilor oferite este derizorie în comparatie cu valoarea imobilului. Prin urmare, acordarea despãgubirilor în cauza nu are drept efect pierderea calitãţii de victima pe care continua sa o aibã. 50. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, victima, în sensul art. 34 din convenţie, este persoana direct vizata de acţiunea sau de omisiunea în litigiu, existând o încãlcare a cerinţelor Convenţiei chiar şi în absenta vreunui prejudiciu; acesta are importanta numai în ceea ce priveşte art. 41. Prin urmare, o hotãrâre sau mãsura favorabilã reclamantului, în principiu, nu este suficienta pentru pierderea calitãţii de "victima", decât dacã autoritãţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanta, şi apoi au reparat încãlcarea convenţiei (a se vedea, între altele, Hotãrârea Ludi impotriva Elvetiei din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, pag 18, alin. 34). În cauza de fata Curtea observa ca în prezent reclamantul se gãseşte în aceeaşi situaţie cu cea de la 1 martie 1995, din moment ce nici o hotãrâre definitiva nu a recunoscut, cel puţin în substanta, şi nici nu a reparat eventuala încãlcare a convenţiei, care rezulta din hotãrârea Curţii Supreme de Justiţie. Într-adevãr, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantului, procedura în restituire care a urmat deciziei Curţii Supreme de Justiţie nu s-a finalizat încã printr-o hotãrâre definitiva. Deşi hotãrârile deja intervenite în acest demers - care nu face în sine obiectul procedurii în fata Curţii - merg în sensul unei oarecare îmbunãtãţiri a situaţiei reclamantului -, restituirea parţialã a imobilului în chestiune şi acordarea de despãgubiri pentru partea nerestituita - şi deşi nu este exclus ca în final reclamantul sa poatã avea câştig de cauza, rezulta ca punctul de plecare al acestei proceduri este chiar situaţia creata în urma deciziei contestate a Curţii Supreme de Justiţie, şi anume faptul ca imobilul în chestiune a redevenit proprietatea statului. Prin urmare, aceasta procedura nu poate inlatura în nici un caz în totalitate consecinţele deciziei Curţii Supreme de Justiţie asupra folosinţei dreptului de proprietate, eventuala restituire a imobilului având o alta baza legalã decât cea care se afla la originea litigiului adus în fata Curţii. În plus Curtea constata ca plângerea reclamantului nu se limiteazã la încãlcarea de cãtre Curtea Suprema de Justiţie a dreptului sau de proprietate, ci reclama, ca efect al aceleiaşi decizii, şi o încãlcare a art. 6 alin. 1 din convenţie. Reclamantul arata ca motivul pentru care este victima se datoreazã anulãrii unei hotãrâri judecãtoreşti definitive pronunţate în favoarea sa şi constatãrii ca instanţele nu aveau competenta sa soluţioneze acţiunile în revendicare de genul celei introduse de reclamant. Imposibilitatea de a aduce în fata instanţelor o asemenea acţiune a durat mai mulţi ani. Chiar dacã în urma adoptãrii unor noi reglementãri şi a schimbãrii jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie calea judecãtoreascã este acum deschisã în asemenea împrejurãri, Curtea considera ca ar fi impovarator sa i se ceara reclamantului sa initieze aceeaşi procedura a doua oara, cu atât mai mult cu cat, în lumina jurisprudenţei contradictorii a instanţelor româneşti, rezultatul unei noi acţiuni în revendicare rãmâne incert, avându-se în vedere principiul autoritãţii lucrului judecat. În aceste împrejurãri nu se poate nega ca reclamantul, asa cum susţine, este afectat de hotãrârea Curţii Supreme de Justiţie şi continua sa fie victima a unor încãlcãri ale convenţiei, care, dupã pãrerea lui, rezulta din aceasta hotãrâre. Prin urmare, excepţia va fi respinsã. B. Asupra epuizarii cãilor de recurs interne 51. Guvernul susţine, de asemenea, inadmisibilitatea cererii datoritã faptului ca nu au fost epuizate cãile de recurs interne. Admiţând ca în dreptul romanesc nu exista nici o cale de recurs eficienta impotriva Deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 1 martie 1995, Guvernul argumenteaza ca reclamantul ar trebui sa introducã o noua acţiune în revendicare. Deşi aceasta cale de recurs a existat înaintea hotãrârii de admisibilitate a Comisiei, ea a devenit eficienta numai dupã intrarea în vigoare a <>Legii nr. 112/1995 , interpretatã în lumina <>Hotãrârii Guvernului nr. 11/1997 , a <>Legii nr. 213/1998 asupra domeniului public, şi dupã schimbarea din 28 septembrie 1998 a jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie. 52. Curtea observa ca Guvernul parat a ridicat aceasta excepţie pentru prima oara în fata Comisiei la 7 aprilie 1998, dupã ce s-a pronunţat decizia asupra admisibilitãţii plângerii din 22 mai 1997 şi dupã ce a transmis Comisiei propriile observaţii pe fond la 11 iulie 1997. 53. Curtea reaminteste ca o astfel de excepţie ar trebui, în principiu, sa fie ridicatã înainte de examinarea admisibilitãţii unei plângeri (a se vedea, de exemplu, Hotãrârea Campbell şi Fell impotriva Regatului Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80, pag. 31, alin. 57; Hotãrârea Artico impotriva Italiei din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pag. 13, alin. 27). Cu toate acestea, Curtea nu considera necesar sa examineze dacã exista în speta circumstanţe particulare care sa permitã Guvernului ridicarea acestei excepţii dupã examinarea admisibilitãţii, întrucât ea considera, în orice caz, ca aceasta excepţie se dovedeşte neîntemeiatã. 54. Curtea observa ca înaintea introducerii plângerii la Comisie reclamantul a folosit calea de recurs indicatã de Guvern, adicã o acţiune în revendicare. La acea data, ca şi astãzi, aceasta cale de recurs exista şi era eficienta, ceea ce de altfel Guvernul nu contesta. 55. Curtea considera ca Guvernul, care este rãspunzãtor de anularea unei hotãrâri judecãtoreşti definitive pronunţate în urma unei acţiuni în revendicare, nu putea sa nu se prevaleze de o neepuizare datoratã faptului ca reclamantul nu a introdus o noua acţiune în revendicare (a se vedea şi alin. 50 în fine). Prin urmare, aceasta excepţie preliminarã va fi respinsã. II. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 alin. 1 din convenţie 56. Conform susţinerilor reclamantului, decizia din 1 martie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie a încãlcat art. 6 alin. 1 din convenţie, care dispune: "Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de cãtre o instanta (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil(...)." 57. În memoriul sau reclamantul arata ca refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţelor competenta de a soluţiona o acţiune în revendicare este contrar dreptului la justiţie garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 3 din Codul civil roman, care reglementeazã denegarea de dreptate. În plus, subliniaza ca afirmatia Curţii Supreme de Justiţie, în sensul ca nu era proprietarul bunului în litigiu, vine în contradictie cu motivul invocat de aceasta pentru admiterea recursului în anulare, şi anume lipsa de competenta a instanţelor în soluţionarea pe fond a cauzei. 58. Guvernul admite ca reclamantului i s-a refuzat dreptul la justiţie, dar apreciazã ca acest refuz a fost temporar şi ca în orice caz era justificat, pentru ca trebuia sa asigure respectarea normelor de procedura şi a principiului separaţiei puterilor în stat. 59. Pentru Comisie dreptul de acces la justiţie solicita cu necesitate o cale judiciarã care sa permitã revendicarea drepturilor civile. Prin urmare, anularea hotãrârii din 9 decembrie 1993, pe motivul ca instanţele nu au competenta sa soluţioneze o asemenea acţiune, a afectat însãşi substanta dreptului de acces la justiţie în sensul art. 6 alin. 1. 60. În consecinta, Curtea trebuie sa verifice dacã decizia din 1 martie 1995 a încãlcat art. 6 alin. 1 din convenţie. 61. Dreptul la un proces echitabil în fata unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului convenţiei, care enunta preeminenta dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securitãţii raporturilor juridice, care înseamnã, între altele, ca o soluţie definitiva a oricãrui litigiu nu trebuie rediscutata. 62. În speta, Curtea observa ca în perioada în care au avut loc evenimentele procurorul general al României care nu era parte în proces - dispunea, în virtutea art. 330 din Codul de procedura civilã, de autoritatea de a ataca o hotãrâre definitiva printr-un recurs în anulare. Curtea observa ca, în exerciţiul autoritãţii sale, procurorului general nu i se impunea nici un termen, astfel ca hotãrârile puteau fi rediscutate oricând. Curtea subliniaza ca, admiţând recursul în anulare introdus în virtutea autoritãţii mai sus menţionate, Curtea Suprema de Justiţie a înlãturat efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curţii Supreme de Justiţie, la o hotãrâre judecãtoreascã "irevocabilã", dobândind deci autoritatea lucrului judecat şi fiind, în plus, executatã. Aplicând în acest mod dispoziţiile art. 330 mai sus citat, Curtea Suprema de Justiţie a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice. În speta şi în virtutea acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din convenţie a fost ignorat. A existat deci o încãlcare a articolului mai sus menţionat. 63. În plus, în ceea ce priveşte susţinerea reclamantului conform cãreia a fost privat de dreptul de acces la justiţie, Curtea constata ca în decizia din 1 martie 1995 Curtea Suprema de Justiţie a considerat ca acţiunea promovata de intimat ducea la lezarea unui act al legislativului, <>Decretul nr. 92/1950 . În consecinta, a considerat ca aceasta cauza exceda competentelor instanţelor şi ca numai Parlamentul se putea pronunţa cu privire la legalitatea nationalizarii în chestiune. 64. Cu toate acestea, în hotãrârea sa Curtea Suprema de Justiţie afirma ca reclamantul nu era proprietarul bunului în litigiu. Curtea nu are competenta de a analiza hotãrârea pronunţatã la 1 martie 1995 în lumina dreptului intern, nici de a examina dacã litigiul putea fi sau nu putea fi soluţionat pe fond de Curtea Suprema de Justiţie însãşi, fata de dispoziţiile art. 330 din Codul de procedura civilã. 65. Curtea subliniaza ca prin hotãrârea din 1 martie 1995 s-a motivat ca instanţele nu erau competente sa soluţioneze litigii civile similare celui în discuţie. Apreciazã ca o asemenea excludere este în sine contrarã dreptului de acces la justiţie, garantat de art. 6 alin. 1 din convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Hotãrârea Vasilescu impotriva României din 22 mai 1998, Colecţia 1998 - III, nr. 73, pag. 1.075-1.076, alin. 39-41). Prin urmare, a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 şi în aceasta privinta. III. Cu privire la încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie 66. Reclamantul se plange ca decizia din 1 martie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect încãlcarea dreptului la respectarea proprietãţii, asa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1: "Orice persoana fizica sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor." A. Cu privire la existenta unui bun 67. Guvernul admite ca dreptul consacrat prin hotãrârea din 9 decembrie 1993 reprezenta un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Cu toate acestea, în şedinţa publica din data de 17 iunie 1999 Guvernul arata pentru prima data ca hotãrârea din 9 decembrie 1993 nu se referea la parterul casei, vândut de stat în 1973. 68. Conform reclamantului, statul nu ar fi putut vinde în mod legal un bun care nu-i apartinea. Pe de alta parte, locatarii parterului nu ar fi putut cumpara acest apartament decât actionand cu rea-credinţa, din moment ce stiau foarte bine ca pãrinţii reclamantului fuseserã deposedati în mod ilegal. Terţul intervenient susţine ca eventualul bun al reclamantului nu poate sa includã şi apartamentul de la parterul imobilului, cumpãrat în anul 1973 de unchii sãi, pe care i-a mostenit. El arata ca respectiva cumpãrare era conform legilor în vigoare în anul 1973. 69. Curtea ia nota de faptul ca dreptul reclamantului asupra apartamentului aflat la parterul imobilului în litigiu este contestat de terţul intervenient. Ea reaminteste totuşi ca procedura initiata de reclamant impotriva statului roman nu poate produce efecte decât asupra drepturilor şi obligaţiilor acestor pãrţi. Curtea mai subliniaza ca terţul intervenient nu a fost parte în vreo procedura interna care sa facã obiectul prezentei plângeri, singurele pãrţi la aceste proceduri fiind reclamantul şi guvernul parat. 70. Curtea apreciazã ca reclamantul avea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Într-adevãr, hotãrârea judecãtoriei din 9 decembrie 1993 a stabilit ca imobilul fusese nationalizat cu încãlcarea <>Decretului nr. 92/1950 şi a constatat, cu efect retroactiv, ca reclamantul era proprietarul legitim al acestuia, în calitate de succesor al pãrinţilor sãi. Curtea mai subliniaza ca dreptul reclamantului, astfel recunoscut, nu era revocabil. De altfel, reclamantul s-a putut bucura de bunul sau în liniste, ca proprietar legitim, de la 9 decembrie 1993 pana la 1 martie 1995. De asemenea, a achitat taxele şi impozitele aferente imobilului. B. Cu privire la existenta unei ingerinţe 71. Pentru reclamant anularea hotãrârii din 9 decembrie 1993 a avut ca efect imposibilitatea absolutã de a-şi valorifica dreptul de proprietate, ceea ce constituie o încãlcare a dreptului la respectarea proprietãţii. 72. Din punctul de vedere al Guvernului, decizia Curţii Supreme de Justiţie, deşi nu a transat chestiunea dreptului de proprietate al reclamantului, a creat o nesiguranta de scurta durata cu privire la acest drept şi a constituit astfel o încãlcare temporarã în dreptul intimatului la respectarea bunului sau. 73. Comisia observa ca reclamantului i s-a recunoscut dreptul de proprietate printr-o hotãrâre definitiva şi ca, prin urmare, putea spera în mod legitim sa se bucure de dreptul sau în mod paşnic. Anularea hotãrârii din 9 decembrie 1993 constituie o ingerinta în dreptul de proprietate al reclamantului. 74. Curtea recunoaşte ca disputa asupra dreptului de proprietate al reclamantului nu a constituit obiectul de analiza al Curţii Supreme de Justiţie. Constata însã ca a existat o încãlcare a dreptului de proprietate al intimatului, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, prin aceea ca hotãrârea Curţii Supreme de Justiţie din 1 martie 1995 a casat hotãrârea definitiva din 9 decembrie 1993, care îi atribuia domnului Brumarescu imobilul, hotãrârea respectiva fiind deja executatã. C. Cu privire la justificarea ingerintei 75. Rãmâne de stabilit dacã ingerinta constatatã de Curte a dus sau nu a dus la o încãlcare a art. 1. Pentru a face aceasta, trebuie examinat dacã, asa cum susţine Guvernul, ingerinta în cauza poate fi analizata din punctul de vedere al principiului consacrat de prima fraza a primului alineat al art. 1, apreciind ca hotãrârea Curţii Supreme de Justiţie nu a reprezentat nici o lipsire formala de proprietate, nici o reglementare a folosinţei proprietãţii, sau dacã, asa cum a apreciat Comisia, cauza vizeazã o lipsire de proprietate, reglementatã de a doua fraza din acelaşi alineat. 76. Curtea reaminteste ca pentru a stabili dacã a existat o privare de bunuri în sensul celei de-a doua "norme", trebuie nu doar sa se examineze dacã a existat o lipsire de proprietate sau o expropriere formala, ci, dincolo de aparente, sa se analizeze circumstanţele faptelor. Din moment ce convenţia protejeaza drepturi "concrete şi efective", este important sa se analizeze dacã situaţia mai sus amintita nu echivala cu o expropriere de fapt (hotãrârile Sporrong şi Lonnroth impotriva Suediei din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pag. 24 alin. 63, şi Vasilescu impotriva României mai sus citata, pag. 1.078 alin. 51). 77. Curtea observa ca în speta hotãrârea judecãtoriei, prin care s-a dispus autoritãţilor administrative sa restituie reclamantului imobilul, devenise definitiva şi irevocabilã, ca în conformitate cu aceasta hotãrâre primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea casei cãtre reclamant şi ca întreprinderea C. a executat dispoziţia primarului în mai 1994. În plus, la acea data reclamantul a încetat sa plãteascã chiria datoratã pentru apartamentul ocupat în imobil, iar din aprilie 1994 pana în aprilie 1996 a achitat taxele aferente imobilului. Curtea arata ca hotãrârea Curţii Supreme de Justiţie l-a lipsit pe reclamant de toate efectele hotãrârii definitive pronunţate în favoarea sa, considerând ca statul demonstrase ca titlul sau de proprietate se întemeia pe decretul de nationalizare. Dupã aceasta hotãrâre intimatul a fost informat ca începând cu luna aprilie 1996 casa va fi reintegrata în patrimoniul statului. Hotãrârea Curţii Supreme de Justiţie a avut deci ca urmare lipsirea reclamantului de dreptul de proprietate asupra imobilului pe care hotãrârea definitiva i-l conferise. În special reclamantul nu mai avea facultatea de a vinde sau de a lasa moştenire bunul, de a consimţi la donarea acestuia sau de a dispune de el în orice alt mod. În aceste condiţii, Curtea constata ca hotãrârea Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect lipsirea de proprietate, în sensul celei de-a doua norme consacrate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie. 78. O lipsire de proprietate, în lumina celei de-a doua norme, poate fi justificatã numai dacã se demonstreaza, în special, ca ea a intervenit pentru o cauza de utilitate publica şi a avut un temei legal. În plus, orice ingerinta în folosirea proprietãţii trebuie sa rãspundã exigenţei de proportionalitate. Curtea reaminteste mereu: trebuie menţinut un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunitãţii şi imperativele apãrãrii drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a asigura un astfel de echilibru este inerenta mecanismului convenţiei. Curtea reaminteste, de asemenea, ca echilibrul este distrus atunci când persoana în cauza suporta o sarcina specialã şi exorbitanta (Hotãrârea Sporrong şi Lonnroth mai sus citata, pag. 26-28). 79. Adoptând punctul de vedere al Comisiei, Curtea observa ca situaţia rezultatã în urma hotãrârii Curţii Supreme de Justiţie nu are nici o justificare. Nici instanta suprema şi nici Guvernul nu au încercat sa indice care este acel motiv atât de serios care sa justifice lipsirea de proprietate pentru "cauza de utilitate publica". În plus Curtea constata ca reclamantul este lipsit de bunul sau de mai bine de 4 ani, fãrã sa fi încasat vreo despãgubire care sa reflecte valoarea realã a acestuia, şi ca eforturile depuse pentru a-şi recupera proprietatea au fost pana în prezent zadarnice. 80. În aceste condiţii, admiţând chiar ca lipsirea de proprietate era justificatã de o cauza de interes public, Curtea apreciazã ca echilibrul rezonabil a fost rupt şi ca reclamantul a suportat şi încã mai suporta o sarcina specialã şi exorbitanta. Prin urmare, a existat şi continua sa existe o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie III. Aplicarea art. 41 din convenţie 81. În termenii art. 41 din convenţie, "În cazul în care Curtea declara ca a avut loc o încãlcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o inlaturare incompleta a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acorda partii lezate, dacã este cazul, o reparatie echitabila." A. Prejudiciu 82. În principal, reclamantul solicita restituirea bunului în litigiu. În caz de nerestituire înţelege sa primeascã o suma corespunzãtoare valorii actuale a bunului, mai precis, conform raportului de expertiza înaintat Curţii, 3.681.000.000 lei româneşti (ROL). Cu titlu de daune morale, solicita 75.000 dolari americani (USD). În plus solicita sa i se plãteascã 26.000.150 ROL, reprezentând onorariile avocatului pentru procedurile în fata organelor de la Strasbourg, precum şi 1.543.650 ROL, 500 USD şi 300 franci francezi cu titlu de cheltuieli diverse pentru procedurile în fata Curţii, inclusiv pentru participarea la şedinţa publica din data de 17 iunie 1999. 83. Guvernul susţine în primul rând ca acordarea unei sume cu titlu de despãgubire materialã ar fi injusta, din moment ce reclamantul încã îşi mai poate revendica cu succes imobilul în fata instanţelor interne. În orice caz, Guvernul apreciazã ca suma maxima care ar putea fi acordatã este de 69.480 USD, reprezentând, conform raportului de expertiza pe care l-a înaintat Curţii, valoarea de piata a imobilului în litigiu, mai puţin valoarea apartamentului ocupat de reclamant. În ceea ce priveşte suma solicitatã cu titlu de daune morale, Guvernul susţine ca aceasta cerere nu este intemeiata. Guvenul arata ca este de acord cu plata taxelor şi a cheltuielilor de judecata, în mãsura în care reclamantul va dovedi ca au fost justificate, urmând sa fie deduse sumele acordate cu titlu de asistenta judiciarã. 84. Date fiind circumstanţele cauzei, Curtea apreciazã ca problema aplicãrii art. 41 nu poate fi încã soluţionatã şi va dispune amânarea discutarii acestei chestiuni, având în vedere şi un eventual acord între statul parat şi reclamant (art. 75 alin. 1 şi 4 din regulament).
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. hotãrãşte ca a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din convenţie, în sensul ca nu a existat un proces echitabil. 2. hotãrãşte ca a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din convenţie, datoritã faptului ca reclamantului i s-a refuzat dreptul de acces la justiţie. 3. hotãrãşte ca a existat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie. 4. hotãrãşte ca problema aplicãrii art. 41 din convenţie nu poate fi discutata în acest stadiu al procedurii. În consecinta, a) amana discutarea acestei chestiuni; b) invita Guvernul şi reclamantul sa adreseze în scris Curţii, în termen de 3 luni, observaţiile asupra satisfactiilor echitabile şi, în special, sa aducã la cunostinta orice acord la care s-ar ajunge; c) amana procedura ulterioara şi împuterniceşte pe preşedintele Marii Camere sa stabileascã data noii proceduri atunci când va fi cazul. Redactatã în limbile franceza şi engleza, apoi pronunţatã în şedinţa publica la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg la data de 28 octombrie 1999.
Maud De Boer-Buquicchio, Luzius Wildhaber, grefiera adjuncta preşedinte
La prezenta hotãrâre se ataşeazã, conform art. 45 alin. 2 din convenţie şi art. 74 alin. 2 din regulamentul Curţii, urmãtoarele opinii separate: a) opinia separatã a domnului C. Rozakis; b) opinia separatã a judecãtorului Şir Nicolas Bratza, impartasita de domnul Zupancic.
OPINIA SEPARATĂ a domnului judecãtor Rozakis
Deşi în prezenta cauza am votat pentru constatarea unei duble încãlcãri a art. 6 alin. 1 din convenţie, apreciez ca în realitate cele doua aspecte ale încãlcãrii sunt interdependente şi trebuie analizate ca o încãlcare a dreptului de "acces la justiţie". Curtea, în majoritate, a considerat ca decizia Curţii Supreme de Justiţie a României "a anulat în totalitate o procedura judiciarã care se finalizase (...) printr-o hotãrâre judecãtoreascã <<irevocabilã>>, care dobandise deci autoritatea lucrului judecat şi care, în plus, fusese deja executatã (...), a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces echitabil". Eu vad lucrurile dintr-o alta perspectiva: noţiunea "drept la justiţie" sau "drept de acces la instanta" s-a dezvoltat în jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului şi acoperã tot felul de circumstanţe în care unui individ i se neagã, prin acţiuni sau omisiuni ale autoritãţilor publice, posibilitatea de a obţine o hotãrâre definitiva a unei instanţe, cu privire la o contestaţie în materie civilã sau o acuzaţie în materie penalã. Jurisprudenta actuala arata ca noţiunea "drept la justiţie" sau "drept de acces la instanta" nu se limiteazã în nici un caz la posibilitatea acordatã de a te adresa instanţelor şi nici la faptul ca exista posibilitatea ca o procedura judiciarã în materie penalã sa se finalizeze printr-o hotãrâre; aceasta notiune include şi dreptul la punerea în practica a verdictului sau sentinţei pronunţate de instanta şi funcţionarea justiţiei fãrã presiuni din afarã. Dreptul la instanta nu este un simplu drept teoretic constând în posibilitatea acordatã unui individ de a apela la o instanta nationala, ci include şi speranta legitima ca autoritãţile interne vor fi obligate sa respecte o hotãrâre definitiva, care va fi deci executatã. În cauza de fata reclamantului i s-a acordat dreptul de a sesiza instanţele cu un litigiu impotriva statului. A beneficiat, conform legii, de capacitatea de a face sa se execute o hotãrâre judecãtoreascã care a dobândit autoritatea lucrului judecat şi de a i se restitui proprietatea bunului. Dar dreptul sau la justiţie a devenit iluzoriu atunci când procurorul general şi Curtea Suprema de Justiţie au intervenit, aplicând art. 330 din Codul de procedura civilã, anuland sentinta judecãtoriei şi consecinţele sale favorabile pentru intimat. Atunci când un sistem judiciar conferã unei instanţe competenta de a pronunţa hotãrâri definitive, iar apoi permite ca acestea sa fie anulate de nişte proceduri ulterioare, este afectatã nu numai securitatea juridicã, dar este discutabila însãşi existenta instanţei, aceasta neavând în substanta nici o competenta sa dispunã definitiv asupra unei chestiuni juridice. Se naşte deci întrebarea dacã o persoana care sesizeazã instanta pentru ca aceasta sa se pronunţe cu privire la plângerea respectiva a beneficiat cu adevãrat de "dreptul la justiţie" sau de "dreptul de acces la instanta".
OPINIA SEPARATĂ a judecãtorului Şir Nicolas Bratza, la care se alãturã şi domnul judecãtor Zupancic
Impartasesc punctul de vedere al celorlalţi membri ai Curţii, în sensul ca a existat o încãlcare a art. 6 din convenţie sub doua aspecte şi o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie. Sunt de acord, în ceea mai mare parte, cu rationamentul din hotãrârea Curţii cu privire la aceste doua articole, dar doresc sa aduc argumente suplimentare cu privire la prima chestiune analizata prin prisma art. 6. Curtea a concluzionat ca, aplicând dispoziţiile art. 330 din Codul de procedura civilã, Curtea Suprema de Justiţie "a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice" şi ca, în speta, "dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din convenţie a fost încãlcat" (alin. 62). Consider ca acest rationament nu este pe deplin satisfãcãtor; într-adevãr, exprimand acest punct de vedere, Curtea nu a fãcut referire la propria jurisprudenta şi nici nu a dat explicaţii în detaliu asupra relatiei dintre notiunile "securitate a raporturilor juridice" şi "proces echitabil". Este posibil, consider, ca aceasta relatie sa includã şi principiul "egalitãţii armelor", esenţial pentru existenta unui proces echitabil. Cu toate acestea, în cadrul unei proceduri în care şi statul este parte, principiul "egalitãţii armelor" poate fi încãlcat atunci când legislativul intervine în administrarea justiţiei în asa fel încât sa poatã influenta soluţia în cauza. (Hotãrârea Rafinariile grecesti Stran şi Stratis Andreadis din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B); prin urmare, se poate argumenta ca principiul "egalitãţii armelor" este încãlcat atunci când, ca în cazul de fata, într-o procedura în care statul este implicat, procurorul general, funcţionar al statului, are competenta, conform art. 330 din Codul de procedura civilã, sa solicite oricând anularea unei hotãrâri judecãtoreşti irevocabile. În ceea ce ma priveşte, apreciez ca modalitatea de aplicare a art. 330 din Codul de procedura civilã nu a pus probleme atât din punctul de vedere al unui "proces echitabil", ci a reprezentat mai degraba o încãlcare a "dreptului la justiţie", analizat din punctul de vedere al "dreptului de acces", mai exact, al dreptului de a sesiza o instanta (a se vedea, de exemplu, Hotãrârea Philis impotriva Greciei din 27 august 1991, seria A nr. 209, pag. 20, alin. 59). În Hotãrârea sa Hornsby impotriva Greciei din 19 martie 1997 (Colectie de hotãrâri şi decizii, 1997-II, pag. 495), Curtea a admis plângerea reclamanţilor, prin care se arata ca refuzul autoritãţilor administrative de a se conformã hotãrârilor Consiliului de Stat a încãlcat dreptul lor la o protecţie judiciarã efectivã a unui drept civil, incalcand astfel art. 6 alin. 1. Reamintind jurisprudenta sa constanta, în sensul ca art. 6 consacra "dreptul la justiţie", Curtea a arãtat: "Cu toate acestea, acest drept este iluzoriu atunci când ordinea juridicã interna a unui stat contractant permite ca o hotãrâre judiciarã definitiva şi obligatorie sa rãmânã fãrã efect, prejudiciind astfel una dintre pãrţi. Într-adevãr, ar fi de neconceput ca art. 6 alin. 1 sa descrie în detaliu garanţiile de procedura acordate pãrţilor - echitate, publicitate şi celeritate - şi sa nu protejeze executarea hotãrârilor judecãtoreşti; o interpretare a art. 6, în sensul ca el vizeazã exclusiv dreptul de acces la instanta şi garanţiile procedurale, ar risca sa creeze situaţii incompatibile cu principiul preeminentei dreptului pe care statele contractante s-au angajat sa-l respecte, o data cu ratificarea convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Hotãrârea Golder impotriva Regatului Unit din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, pag. 16-18, alin. 34-36). Executarea unei hotãrâri pronunţate de o instanta trebuie deci consideratã ca fãcând parte integrantã din <<procedura>> în sensul art. 6; de altfel, Curtea s-a pronunţat în acest sens (a se vedea hotãrârile Di Pede impotriva Italiei şi Zappia impotriva Italiei din 26 septembrie 1996, Colecţia de hotãrâri şi decizii, 1996-IV, pag. 1.383-1.384, alin. 20-24 şi, respectiv, pag. 1.410-1.411, alin. 16-20)." (Hotãrârea Hornsby mai sus citata, pag. 510, alin. 40). Atunci când circumstanţele cauzei sunt diferite, mi se pare ca se aplica un rationament analog. Dreptul unui justitiabil de a se adresa instanţelor ar fi şi el iluzoriu, dacã ordinea juridicã a unui stat contractant ar permite ca o hotãrâre judecãtoreascã definitiva şi obligatorie sa fie anulatã de Curtea Suprema de Justiţie în urma unui recurs introdus în orice moment de procurorul general. Cu atât mai mult cu cat hotãrârea pronunţatã de Judecãtoria Bucureşti este nu numai definitiva şi executorie, ci a fost şi executatã de autoritãţile care au dispus punerea în posesie cu câteva luni înaintea introducerii recursului în anulare. Sunt de acord ca principiul securitãţii raporturilor juridice are o importanta fundamentalã; totuşi, atunci când, ca în cazul de fata, încãlcarea acestui principiu se datoreazã posibilitatii de a anula, fãrã limita în timp, o hotãrâre definitiva, obligatorie şi executatã, apreciez ca încãlcarea trebuie consideratã ca o infrangere a "dreptului la justiţie" garantat de art. 6 din convenţie.
--------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
