Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 40.670/98)
Strasbourg, 30 septembrie 2003
În cauza Todorescu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, A. B. Baka, Gaukur Jorundsson, L. Loucaides, C. Bîrsan, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecãtori, şi doamna T.L. Early, grefierã adjunctã de secţie,
dupã deliberãrile ce au avut loc în Camera de consiliu la 9 septembrie 2003, pronunţã hotãrârea urmãtoare, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURĂ
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 40.670/98, îndreptatã împotriva României, prin care doi cetãţeni ai acestui stat, domnul Ioan Todorescu, de cetãţenie românã, şi doamna Letiţia Todorescu, de cetãţenie austriacã (reclamanţii), au sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 12 septembrie 1997, în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul B. Aurescu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii se plâng în substanţã de faptul cã refuzul Curţii Supreme de Justiţie (denumitã în continuare C.S.J.) de a recunoaşte instanţelor competenţa de soluţionare a unei acţiuni în revendicare este contrar art. 6 alin. 1 din Convenţie. În plus, ei se plâng de faptul cã Hotãrârea din 1 octombrie 1996 a C.S.J. a adus atingere dreptului lor la respectarea proprietãţii, astfel cum este recunoscut de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Reclamanţii susţin, de asemenea, cã nu le-a fost respectat dreptul la respectarea vieţii private, aşa cum este prevãzut de art. 8 din Convenţie, întrucât prin efectul confiscãrii apartamentului lor au fost privaţi de domiciliu în România. În fine, ei se plâng de încãlcarea dreptului lor la libertatea de circulaţie, prevãzut de art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie, confiscarea fiind motivatã de refuzul lor de a se întoarce în România.
4. Cererea a fost transmisã Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenţie).
5. Cererea a fost repartizatã primei secţii a Curţii (art. 52 alin. 1 din regulament). În cadrul acestei secţii, camera desemnatã sã examineze cererea [art. 27 alin. 1 din Convenţie] a fost constituitã potrivit art. 26 alin. 1 din regulament.
6. La data de 1 noiembrie 2001 Curtea a modificat structura secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din regulament). Cererea a fost repartizatã celei de-a doua secţii a Curţii, astfel reorganizatã (art. 52 alin. 1 din regulament).
7. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamanţii sunt nãscuţi în anul 1930, respectiv în anul 1934, şi îşi au domiciliul în Viena, Austria.
9. La data de 18 februarie 1975, în urma unui contract de schimb încheiat între BTD şi BC, reclamanţii au devenit proprietarii unui apartament cu 5 camere şi al terenului aferent, situate în Bucureşti.
10. La data de 9 august 1988, statul a confiscat imobilul reclamanţilor în baza <>Decretului nr. 223/1974 care prevedea confiscarea bunurilor aparţinând persoanelor care, plecate fiind în strãinãtate, nu se întorceau în România în termenele prevãzute.
A. Prima acţiune în revendicare
11. În anul 1992, reclamanţii au introdus o acţiune în revendicare îndreptatã împotriva Primãriei Municipiului Bucureşti şi a întreprinderii C., care administra imobilele aparţinând statului. În faţa Judecãtoriei Sectorului 5 Bucureşti ei au arãtat cã sunt proprietari ai unui apartament situat în Bucureşti, care fusese confiscat în baza <>Decretului nr. 223/1974 , cu motivarea cã în anul 1987, dupã un sejur în strãinãtate, ei nu se mai întorseserã în România, cu toate cã viza lor de ieşire din ţarã expirase. Ei au susţinut cã <>Decretul nr. 223/1974 nu era aplicabil în cazul lor, deoarece ei nu refuzaserã sã se întoarcã în România, ci primul reclamant lucra din anul 1972 în Viena, în calitate de funcţionar al Agenţiei Internaţionale de Energie Atomicã. Dupã ce a admis o cerere de intervenţie a unui locatar al apartamentului, C.F., prin Sentinţa din 25 mai 1993, instanţa a respins acţiunea reclamanţilor. Instanţa a considerat cã <>Decretul nr. 223/1974 a fost aplicat în mod legal, avându-se în vedere cã, deşi viza lor de ieşire din ţarã expirase la 31 ianuarie 1987, reclamanţii nu se întorseserã în România pentru a îndrepta aceastã situaţie.
12. La o datã neprecizatã reclamanţii au introdus apel la Tribunalul Bucureşti.
Prin Decizia din 18 ianuarie 1994 Tribunalul Bucureşti a casat Sentinţa din 25 mai 1993 şi a admis acţiunea reclamanţilor. Instanţa a constatat cã, în virtutea convenţiei privind înfiinţarea Agenţiei Internaţionale de Energie Atomicã, ratificatã de România, funcţionarii acestei instituţii nu erau obligaţi sã deţinã o vizã de ieşire din ţarã, dat fiind statutul lor de funcţionari ai Naţiunilor Unite. În plus, instanţa a apreciat cã <>Decretul nr. 223/1974 este contrar art. 36 din Constituţia românã din anul 1965, în vigoare la acel moment, precum şi art. 480 şi 481 din Codul civil, care protejeazã dreptul de proprietate. Prin urmare, tribunalul a constatat ilegalitatea confiscãrii apartamentului reclamanţilor şi a dispus autoritãţilor sã restituie apartamentul.
13. Prin Decizia din 17 iunie 1994 Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiat recursul introdus de C.F. Astfel, Decizia din 18 ianuarie 1994 a Tribunalului Bucureşti a devenit definitivã.
B. Recursul în anulare
14. La o datã neprecizatã, procurorul general al României a promovat la C.S.J. un recurs în anulare, pe motiv cã judecãtorii şi-au depãşit competenţele atunci când au examinat legalitatea aplicãrii <>Decretului nr. 223/1974 .
15. Prin Decizia din 1 octombrie 1996 C.S.J. a admis recursul în anulare, a casat hotãrârile din 25 mai 1993, 18 ianuarie 1994 şi 17 iunie 1994 şi a respins acţiunea în revendicare a reclamanţilor. C.S.J. a constatat cã apartamentul revendicat a devenit proprietatea statului în aplicarea dispoziţiilor <>Decretului nr. 223/1974 . Instanţa a apreciat cã instanţele nu sunt competente sã examineze aspectul referitor la conformitatea acestui decret cu Constituţia din anul 1965, o asemenea atribuţie aparţinând doar puterii legislative.
C. Acţiunea în restituire în temeiul <>Legii nr. 112/1995
16. La data de 1 noiembrie 1996 apartamentul litigios a format obiectul unui contract de vânzare-cumpãrare între stat şi locatarul C.F.
17. La o datã neprecizatã reclamanţii au depus o acţiune în restituire la Comisia administrativã de aplicare a <>Legii nr. 112/1995 (denumitã în continuare Comisia administrativã) din Bucureşti.
18. Prin Decizia administrativã din 22 noiembrie 1999 Comisia administrativã a acordat reclamanţilor o despãgubire pentru bunul lor.
19. Reclamanţii au contestat aceastã decizie în faţa Judecãtoriei Sectorului 5 Bucureşti, cu motivarea cã ei au solicitat restituirea în naturã a imobilului, nu despãgubiri. Ei au solicitat şi anularea contratului de vânzare-cumpãrare.
În şedinţa din 28 iunie 2000 reprezentantul Primãriei Municipiului Bucureşti a ridicat excepţia inadmisibilitãţii cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpãrare.
20. Prin Sentinţa din 28 iunie 2000 Judecãtoria Sectorului 5 Bucureşti a admis parţial contestaţia reclamanţilor. Astfel, ea a dispus anularea Deciziei Comisiei administrative din 22 noiembrie 1999, a admis excepţia şi a respins ca inadmisibilã cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpãrare. Instanţa a apreciat cã titlul de proprietate al statului este nul, întrucât încalcã Constituţia şi tratatele internaţionale în vigoare la data confiscãrii imobilului. În consecinţã, ea a apreciat cã statul nu are titlu valabil şi cã nu puteau fi acordate despãgubiri de cãtre Comisia administrativã, deoarece <>Legea nr. 112/1995 nu privea decât imobilele preluate de stat cu titlu valabil.
21. Primãria Municipiului Bucureşti a declarat apel împotriva acestei sentinţe. Prin Decizia din 27 noiembrie 2000 Tribunalul Bucureşti a respins apelul ca neîntemeiat.
22. Prin Decizia din 29 martie 2001 Curtea de Apel Bucureşti a respins pentru acelaşi motiv recursul introdus de Primãria Municipiului Bucureşti.
Astfel, Decizia din 22 noiembrie 1999 a Comisiei administrative a rãmas fãrã efect juridic.
D. Cererea de restituire în temeiul <>Legii nr. 10/2001
23. Conform informaţiilor furnizate de Guvern, la o datã neprecizatã reclamanţii au introdus o cerere de restituire a bunului la Comisia administrativã pentru aplicarea <>Legii nr. 10/2001 . Conform Guvernului, aceastã cerere nu a fost încã soluţionatã.
II. Dreptul şi practica interne aplicabile
24. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internã pertinente au fost prezentate în Hotãrârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţatã în cauza Brumãrescu împotriva României (nr. 32.260/96, paragrafele 31-33, 40-44 CEDO 1999-VII) şi în Hotãrârea Surpãceanu împotriva României (nr. 28.342/95 paragraful 31, nepublicatã).
25. Articolul 30 din <>Legea nr. 58/1974 (Legea privind sistematizarea teritoriului şi localitãţilor urbane şi rurale) prevede urmãtoarele:
"Art. 30. - Dobândirea terenurilor (...) se poate face numai prin moştenire legalã, fiind interzisã înstrãinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri.
În caz de înstrãinare a construcţiilor, terenul aferent acestor construcţii trece în proprietatea statului (...)."
26. Dispoziţiile pertinente din <>Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri prevãd urmãtoarele:
" Art. 1. - În Republica Socialistã România construcţiile şi terenurile pot fi deţinute în proprietate de cãtre persoanele fizice numai dacã au domiciliul în ţarã.
Art. 2. - Persoanele care au fãcut cerere de plecare definitivã din ţarã sunt obligate sã înstrãineze, pânã la data plecãrii, construcţiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistã România. Înstrãinarea se va face cãtre stat (...)
Construcţiile aparţinând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din ţarã sau care, fiind plecate în strãinãtate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţarã trec fãrã platã în proprietatea statului (...)."
ÎN DREPT
I. Asupra admisibilitãţii
A. Asupra excepţiilor de incompatibilitate ratione temporis
27. În opinia reclamanţilor confiscarea apartamentului în temeiul <>Decretului nr. 223/1974 , motivatã de emigrarea lor în Austria, le-a afectat libertatea de circulaţie, prevãzutã de art. 2 alin. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie, şi viaţa lor privatã, în sensul art. 8 alin. 1 din Convenţie, întrucât au rãmas fãrã domiciliu în România.
28. În opinia Guvernului faptele de care se plâng reclamanţii s-au petrecut în anul 1987, adicã înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România. El aratã cã aceste fapte nu pot constitui o încãlcare continuã a acestor dispoziţii ale Convenţiei, deoarece, pe de o parte, reclamanţii au redobândit imobilul în luna iunie 1994, înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România, iar, pe de altã parte, limitãrile aduse libertãţii lor de circulaţie au luat sfârşit în anul 1990.
29. Reclamanţii nu au prezentat observaţii referitor la acest aspect.
30. Curtea observã cã reclamanţii se plâng de faptul cã aceastã confiscare a condus la încãlcarea dreptului lor la libera circulaţie şi la respectarea domiciliului. Ea aminteşte cã România a ratificat Convenţia la data de 20 iunie 1994, în timp ce confiscarea a avut loc în anul 1987.
Ca atare, aceste capete de cerere ale reclamanţilor nu intrã în competenţa ratione temporis a Curţii (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Oprescu împotriva României, Cererea nr. 36.039/97, 14 ianuarie 2003, paragraful 36).
31. În consecinţã, Curtea admite excepţia ridicatã de Guvern şi respinge aceastã parte a cererii, conform art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
B. Asupra caracterului în mod vãdit neîntemeiat al cererii
32. Curtea constatã cã restul cererii nu este în mod vãdit neîntemeiatã, în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea constatã, de altfel, cã cererea nu prezintã nici un alt motiv de inadmisibilitate. În consecinţã, ea este declaratã admisibilã pentru rest.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 1 din Convenţie
33. Conform susţinerilor reclamanţilor, decizia C.S.J. a încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede cã:
Articolul 6
"1. Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
34. În memoriul lor, reclamanţii aratã cã refuzul C.S.J. de a recunoaşte instanţelor competenţa de a soluţiona o acţiune în revendicare este contrar dreptului de acces la justiţie garantat de Constituţia României şi de Codul civil român. În plus, ei sunt de pãrere cã afirmaţia Curţii Supreme de Justiţie, potrivit cãreia reclamanţii nu erau proprietarii bunului în litigiu, este în contradicţie cu motivul invocat de aceasta pentru admiterea recursului în anulare, şi anume lipsa de competenţã a instanţelor în soluţionarea pe fond a cauzei.
35. Guvernul admite cã reclamantului i s-a refuzat dreptul de acces la justiţie şi este de pãrere cã jurisprudenţa creatã ca urmare a cauzei Brumãrescu împotriva României, mai sus menţionatã, este aplicabilã în speţã. El adaugã cã la momentul actual reclamanţii se bucurã de acces la justiţie.
36. În consecinţã, Curtea trebuie sã verifice dacã Decizia din 1 octombrie 1996 a încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.
37. Curtea reaminteşte cã în cauza Brumãrescu împotriva României, anterior citatã (paragrafele 61-62), a decis cã a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, cu motivarea cã anularea unei hotãrâri judecãtoreşti definitive este contrarã principiului securitãţii raporturilor juridice. Ea a mai arãtat cã refuzul C.S.J. de a recunoaşte instanţelor competenţa de a soluţiona litigii privind, ca în cazul de faţã, o acţiune în revendicare imobiliarã, a încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.
38. Curtea considerã cã nu existã elemente în speţã care sã distingã prezenta cauzã de cauza Brumãrescu împotriva României, citatã anterior.
Prin urmare, Curtea apreciazã cã aplicând astfel prevederile art. 33 din Codul de procedurã civilã, aşa cum era redactat la momentul faptelor, C.S.J. a încãlcat principiul securitãţii raporturilor juridice şi, prin acestea, dreptul reclamanţilor la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.
39. În plus, excluderea de cãtre C.S.J. a acţiunii în revendicare a reclamanţilor din competenţa instanţelor este în sine contrarã dreptului de acces la justiţie, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie.
40. În consecinţã, a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie sub acest douã aspecte.
III. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie
41. Reclamanţii considerã cã decizia C.S.J. a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, conform cãruia:
Articolul 1
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
42. Reclamanţii considerã cã decizia C.S.J., prin care s-a hotãrât cã imobilul în litigiu aparţine statului şi prin care s-a anulat Hotãrârea definitivã din 18 ianuarie 1994, a constituit o privare de bunul lor, care nu a fost fãcutã pentru o cauzã de utilitate publicã.
43. Guvernul recunoaşte cã sub acest aspect jurisprudenţa creatã ca urmare a cauzei Brumãrescu împotriva României, citatã anterior, este aplicabilã în cazul de faţã.
44. Curtea reaminteşte cã dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunului în litigiu a fost stabilit printr-o hotãrâre definitivã şi aratã cã dreptul astfel recunoscut nu avea un caracter revocabil. De altfel, reclamanţii s-au putut bucura de bunul lor, în calitate de proprietar legitim, din 17 iunie 1994 pânã în 1 octombrie 1996 (a se vedea paragrafele 13 şi 15 de mai sus).
Reclamanţii aveau, deci, un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (a se vedea hotãrârea Brumãrescu împotriva României, citatã anterior, paragraful 70).
45. Curtea subliniazã apoi cã decizia C.S.J. a anulat o hotãrâre definitivã şi a stabilit cã statul este proprietarul legitim al bunului. Ea considerã cã aceastã situaţie este, dacã nu identicã, cel puţin similarã celei a reclamantului din cauza Brumãrescu împotriva României. Curtea apreciazã, deci, cã decizia C.S.J. a avut ca efect privarea domnului Ioan Todorescu şi a doamnei Letiţia Todorescu de bunul lor, în sensul tezei a doua din primul alineat al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (a se vedea hotãrârea Brumãrescu împotriva României, citatã anterior, paragrafele 73-74). Or, nici o justificare nu a fost furnizatã de Guvern pentru situaţia astfel creatã.
În plus, Curtea aratã cã reclamanţii sunt lipsiţi de bunul lor de mai bine de 6 ani, fãrã a fi încasat vreo despãgubire care sã reflecte valoarea realã a acestuia, şi cã eforturile depuse pentru a-şi recupera proprietatea au fost pânã în prezent fãrã rezultat.
46. În aceste condiţii, admiţând chiar cã s-ar putea demonstra cã lipsirea de proprietate a fost justificatã de o cauzã de interes public, Curtea apreciazã cã echilibrul dintre interesul general al comunitãţii şi necesitatea protejãrii drepturilor omului a fost rupt şi cã reclamantul a suportat şi încã mai suportã o sarcinã specialã şi exorbitantã.
47. Prin urmare, a existat şi continuã sã existe o încãlcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
IV. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
48. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie:
Articolul 41
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciul material
49. Reclamanţii solicitã restituirea în naturã a bunului litigios (un apartament şi 40% din terenul aferent). Ei solicitã, de asemenea, 105.000 dolari americani (USD) sau 88.577 euro (EUR) pentru privarea de proprietate care a durat 15 ani (adicã chiriile neîncasate), pentru confiscarea bunurilor mobile şi pentru prejudiciul moral suferit.
50. În ceea ce priveşte terenul aferent, Guvernul considerã cã în urma încheierii contractului de schimb (a se vedea paragraful 9 de mai sus), în temeiul <>Legii nr. 58/1974 , statul a devenit proprietarul acestuia. Astfel, reclamanţii nu aveau decât un drept de folosinţã în privinţa terenului.
Referitor la valoarea apartamentului, Guvernul este de pãrere cã suma de 38.633 USD (ca urmare a expertizei furnizate de Guvern în faţa Curţii) ar putea fi acordatã în cazul în care reclamanţii nu obţin restituirea bunului. În opinia sa, Convenţia nu prevede despãgubiri pentru valoarea de piaţã integralã a bunului.
În fine, în ceea ce priveşte cererea referitoare la contravaloarea chiriilor neîncasate, Guvernul face trimitere la cauza Brumãrescu împotriva României, citatã anterior, şi aratã cã încãlcarea dreptului de proprietate s-a datorat hotãrârii C.S.J., iar nu unui eveniment anterior. Astfel, conform Guvernului, data de la care reclamanţii pot solicita despãgubiri pentru chirie este 1 octombrie 1996. În ceea ce priveşte valoarea despãgubirilor, Guvernul face trimitere la dispoziţiile <>Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative, în vigoare la acea datã. Pentru perioada scursã între anii 1996 şi 2002 Guvernul este de pãrere cã valoarea chiriilor este de 2.344 USD sau 1.977 EUR.
Referitor la bunurile mobile confiscate în anul 1987, Guvernul aratã cã privarea de proprietate se analizeazã în raport cu decizia C.S.J şi nu cu un moment anterior, ca atare nu intrã în competenţa ratione temporis a Curţii.
51. Curtea este de pãrere cã, în circumstanţele cauzei, restituirea bunului litigios, astfel cum a fost dispusã prin Decizia definitivã a Tribunalului Bucureşti din 18 ianuarie 1994, i-ar plasa pe reclamanţi, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentã cu cea în care s-ar fi aflat dacã prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, citat anterior, nu ar fi fost încãlcate.
52. În cazul în care restituirea nu are loc, Curtea hotãrãşte cã statul trebuie sã plãteascã reclamantului, cu titlu de prejudiciu material, valoarea actualã a bunului.
53. Luând în considerare informaţiile aflate la dispoziţia sa cu privire la piaţa imobiliarã localã, Curtea estimeazã cã valoarea actualã a apartamentului este de 50.000 EUR.
54. În ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de chirii neîncasate, Curtea nu poate acorda nici o sumã cu acest titlu, având în vedere cã ea a dispus, ca reparaţie, în temeiul art. 41 din Convenţie, restituirea bunului, dar ea va putea ţine cont de privarea de proprietate suferitã de reclamanţi cu ocazia acordãrii de despãgubiri pentru prejudiciul moral (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Popa împotriva României nr. 31.172/96, paragraful 55).
55. Referitor la daunele pretinse de reclamanţi ca urmare a pierderii bunurilor lor mobile ce se aflau în imobil la data confiscãrii, Curtea observã cã nu a fost sesizatã cu un asemenea capãt de cerere. Ca atare, Curtea nu poate acorda satisfacţie echitabilã sub acest aspect (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Grigore împotriva României nr. 31.736/96, 11 februarie 2003, paragraful 39).
B. Prejudiciul moral
56. Reclamanţii solicitã, de asemenea, repararea prejudiciului moral suferit din cauza suferinţei provocate de C.S.J., prin privarea de bunul lor a doua oarã, dupã ce reuşiserã în anul 1994 sã punã capãt încãlcãrii de cãtre autoritãţile comuniste a dreptului lor. Aşa cum rezultã din observaţiile complementare transmise de reclamanţi la data de 27 mai 2002, aceastã reparaţie este inclusã în suma de 105.000 USD solicitatã de ei.
57. Guvernul nu a transmis observaţii sub acest aspect.
58. Curtea considerã cã evenimentele în cauzã au provocat ingerinţe grave în drepturile doamnei Letiţia Todorescu şi ale domnului Ioan Todorescu la respectarea bunurilor lor, la acces la justiţie şi la un proces echitabil, pentru care suma de 5.000 EUR, pentru ambii reclamanţi, reprezintã o satisfacţie echitabilã pentru prejudiciul moral suferit.
C. Majorãri de întârziere
59. Curtea considerã adecvatã bazarea valorii majorãrilor de întârziere pe valoarea dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. Admite excepţiile ratione temporis ale Guvernului, referitoare la capetele de cerere întemeiate pe art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie şi pe art. 8 din Convenţie, şi declarã aceste capete de cerere inadmisibile;
2. Declarã cererea admisibilã pentru rest;
3. Hotãrãşte cã a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie din cauza absenţei unui proces echitabil;
4. Hotãrãşte cã a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie din cauza refuzului dreptului de acces la justiţie;
5. Hotãrãşte cã a existat o încãlcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie;
6. Hotãrãşte cã statul pârât trebuie sã restituie reclamanţilor apartamentul litigios, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie;
7. Hotãrãşte cã, în cazul în care restituirea nu va avea loc, statul pârât va plãti reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, 50.000 EUR pentru prejudiciul material;
8. Hotãrãşte cã statul pârât va plãti reclamanţilor, în 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, 5.000 EUR pentru prejudiciul moral;
9. Hotãrãşte cã aceste sume urmeazã sã fie plãtite în lei, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plãţii;
10. Hotãrãşte cã, începând de la data expirãrii termenului amintit şi pânã la momentul efectuãrii plãţii, sumele menţionate la pct. 7 şi 8 vor fi majorate cu o dobândã simplã egalã cu facilitatea de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene aplicabile pe parcursul acestei perioade, majoratã cu 3 puncte procentuale;
11. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru surplus.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 30 septembrie 2003, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
T. L. Early,
grefier adjunct
J.-P. Costa,
preşedinte
_________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
