Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Strasbourg
(Cererea nr. 26.125/04)
Hotãrârea a devenit definitivã în condiţiile prevãzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificãri de formã.
În Cauza Sipoş împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând într-o camerã compusã din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Egbert Myjer, Jan Sikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la 5 aprilie 2011,
pronunţã prezenta hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 26.125/03 îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, doamna Maria Sipoş (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 24 mai 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentatã de Antonie Popescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 16 martie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile art. 29 paragraful 1 din Convenţie, acesta a hotãrât, de asemenea, cã admisibilitatea şi fondul cererii vor fi examinate împreunã de camera cãreia îi fusese repartizatã cererea.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a nãscut în 1949 şi locuieşte în Bucureşti. Aceasta este jurnalistã, scriitoare şi traducãtoare.
5. Reclamanta a fost angajatã realizatoare de emisiuni la Societatea Românã de Televiziune (SRTV). Din octombrie 2001, a primit sarcina de a realiza şi a prezenta o emisiune culturalã intitulatã "Eveniment", difuzatã pe canalul public naţional România 1.
6. La data de 19 decembrie 2002, reclamanta a fost informatã în scris de cãtre directorul canalului naţional cã nu va mai prezenta emisiunea sus-menţionatã şi cã a fost înlocuitã de un membru din echipa ei. La 20 decembrie 2002, reclamanta a depus la preşedintele-director general al canalului o contestaţie a deciziei adoptate împotriva sa şi a solicitat o întrevedere pe aceastã temã. Nu s-a dat curs cererii sale.
7. În lipsa unei explicaţii privind înlocuirea sa şi a unui rãspuns la contestaţia sa, reclamanta a fãcut mai multe declaraţii presei, fãcând aluzie, în special, la reinstituirea cenzurii în cadrul televiziunii publice.
8. La data de 20 ianuarie 2003, biroul de presã al SRTV a transmis un comunicat de presã, care a fost preluat de 6 jurnale naţionale. Comunicatul includea o prezentare a faptelor, precum şi o motivare a înlocuirii reclamantei din funcţia de prezentatoare a emisiunii în cauzã, bazatã în special pe probleme de audienţã. Urmau mai multe comentarii asupra situaţiei, cele contestate de reclamantã precizând urmãtoarele:
"Regretãm cã Mariana Sipoş, al cãrei discernãmânt este probabil alterat din cauza stãrii sale emoţionale marcate de probleme de familie cunoscute, este victima manipulãrilor politice.
De altfel, chiar în cadrul instituţiei a devenit un angajat cu probleme, nerespectând regulamentul intern şi având relaţii conflictuale cu colegii sãi. (...)
În mod normal, dacã doamna Sipoş ar fi dorit sã susţinã prin activitatea sa misiunea de serviciu public a televiziunii, ar fi putut cãuta o soluţie amiabilã la conflict fãcând apel la superiorii sãi ierarhici.
Potrivit regulamentului intern al SRTV, exprimarea în public, prin orice mijloc mediatic, a unei opinii critice la adresa serviciului public de televiziune fãrã a folosi în prealabil drepturile care sunt garantate la nivel ierarhic constituie o faptã disciplinarã şi poate conduce la concedierea angajatului în cauzã.
Deşi conducerea instituţiei ar fi putut pune în aplicare aceastã dispoziţie, aceasta a dat dovadã de înţelegere şi a ţinut seama de situaţia delicatã în care se aflã doamna Sipoş, renunţând la a urma aceastã cale.
Rãmâne de vãzut dacã acest comportament se va dovedi greşit în viitor (...)."
9. La data de 30 ianuarie 2003, Comisia de eticã şi arbitraj din cadrul SRTV l-a informat pe N.V., directorul general al SRTV, cã reclamanta nu respectase statutul de jurnalist al SRTV, încãlcând regulamentul şi organizarea instituţiei menţionate. Comisia de eticã a considerat cã decizia de înlocuire a reclamantei nu constituia un act de cenzurã şi cã dreptul la exprimare al acesteia nu a fost încãlcat.
10. Prin scrisoarea din 12 februarie 2003, redacţia în care reclamanta îşi desfãşura activitatea a propus serviciului juridic al SRTV sancţionarea reclamantei prin retrogradarea în funcţia de redactor pe o perioadã de 3 luni. Niciun element aflat la dosar nu indicã faptul cã reclamanta a fost retrogradatã.
11. La 20 martie 2003, reclamanta a depus la Judecãtoria Sector 1 din Bucureşti o plângere penalã împotriva lui N.V. şi a C.D.I., coordonatoarea biroului de presã din SRTV, acuzându-i pe amândoi de insultã şi calomnie.
12. Aceasta se plângea cã respectivul comunicat de presã conţinea afirmaţii false care aduceau atingere onoarei sale, reputaţiei sale profesionale şi dreptului sãu la imagine în calitate de jurnalistã, scriitoare şi traducãtoare. Astfel, în opinia sa, faptul cã a fost prezentatã opiniei publice ca victimã a unor manipulãri politice constituia o calomnie de naturã sã aducã atingere prestigiului sãu profesional în cadrul serviciului public de televiziune, a cãrui independenţã era prevãzutã prin lege. Aceasta a mai arãtat cã expresia "stãrii sale emoţionale marcate de probleme de familie cunoscute" insinua cã avea probleme în viaţa privatã, iar faptul cã i s-a atribuit un "discernãmânt alterat" era o insultã şi prejudicia imaginea sa de persoanã publicã. Aceasta a mai adãugat cã afirmaţia conform cãreia era o "angajatã cu probleme" aducea o gravã atingere bunei desfãşurãri a activitãţii sale în cadrul SRTV.
13. Potrivit reclamantei, persoanele pe care le acuza de insultã şi calomnie încãlcaserã art. 8 din Convenţie, precum şi dispoziţiile din statutul jurnaliştilor de televiziune, care garantau dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.
14. Partea interesatã s-a constituit parte civilã şi a solicitat 500 de milioane de lei cu titlu de daune morale. În acest sens, partea respectivã a subliniat cã publicarea expresiilor menţionate anterior în jurnalele difuzate la scarã naţionalã, precum şi la nivel internaţional prin intermediul site-urilor lor de internet era de naturã sã îi cauzeze prejudicii grave la nivel naţional, dar şi internaţional, unde era cunoscutã ca jurnalistã şi scriitoare.
15. Instanţa i-a audiat pe N.V. şi pe reclamantã. La 12 iunie 2003, N.V. a precizat cã îşi asuma conţinutul comunicatului de presã, care nu era, în opinia sa, de naturã sã aducã atingere reputaţiei şi demnitãţii reclamantei, ci constituia o reacţie necesarã la afirmaţiile sale, conform cãrora televiziunea cenzurase anumite emisiuni. Acesta a mai precizat cã reclamanta suferea de o depresie, cã lua medicamente pentru vindecare şi cã era posibil ca expresia "discernãmânt alterat" sã le fi fost inspiratã autorilor comunicatului de presã chiar de cãtre afirmaţiile pãrţii civile.
16. Prin Hotãrârea din 26 iunie 2003, judecãtoria i-a achitat pe N.V. şi C.D.I. pe motiv cã nu acţionaserã cu intenţia de a o insulta sau calomnia pe reclamantã, ci pentru a exprima poziţia oficialã a SRTV în privinţa acuzaţiilor de cenzurã proferate de persoana în cauzã. Instanţa, reţinând cã în speţã nu se întruniserã condiţiile rãspunderii civile delictuale, a respins cererea de despãgubire.
17. Reclamanta a formulat recurs la Tribunalul Bucureşti, care, apreciind cã N.V. şi C.D.I. nu acţionaserã cu rea-credinţã, l-a respins prin Hotãrârea definitivã din 3 decembrie 2003. În pãrţile relevante din hotãrâre se precizeazã urmãtoarele:
"(...) La 20 ianuarie 2003, biroul de presã al SRTV a transmis un comunicat de presã, conţinând expresii defãimãtoare la adresa pãrţii civile, care a fost difuzat integral în mai multe jurnale.
Din analiza probelor, rezultã cã acest conflict dintre [reclamantã] şi reprezentanţii canalului naţional a fost cauzat de comportamentul [reclamantei], în calitatea sa de realizatoare a emisiunii culturale «Eveniment», care timp de o sãptãmânã nu a predat casetele video conţinând emisiunile realizate, încãlcând astfel regulamentul Comisiei de eticã şi arbitraj din cadrul canalului public.
Conţinutul comunicatului de presã care face obiectul plângerii penale nu conţine elementele constitutive ale infracţiunilor de insultã şi calomnie pretins a fi comise de inculpaţi.
Lipsa intenţiei directe a inculpaţilor rezultã din atitudinea acestora, care nu au acţionat cu rea-credinţã, ci cu intenţia de a exprima o poziţie oficialã a canalului public în raport cu acuzaţiile formulate împotriva acestuia (...)."
II. Dreptul şi practica interne relevante
18. Dispoziţiile relevante din Codul penal român în materie de calomnie, astfel cum erau în vigoare la data faptelor, precum şi modificãrile legislative ulterioare sunt descrise în Hotãrârea Boldea împotriva României, nr. 19.997/02, pct. 16-19, CEDO 2007-... (extrase).
19. Prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituţionalã a României a declarat neconstituţionalã legea de abrogare a art. 205-207 din Codul penal privind insulta şi calomnia, pe motiv cã reputaţia persoanelor, astfel cum este garantatã de Constituţie, trebuia protejatã în mod imperativ prin sancţiuni de drept penal.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 8 din Convenţie
20. Reclamanta susţine cã autoritãţile interne nu şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive pentru apãrarea dreptului sãu la respectarea reputaţiei sale şi a vieţii private împotriva afirmaţiilor cuprinse în comunicatul de presã din 20 ianuarie 2003, astfel cum decurg din art. 8 din Convenţie, formulat astfel:
"1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admisã ingerinţa unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât dacã aceasta este prevãzutã de lege şi constituie, într-o societate democraticã, o mãsurã necesarã pentru securitatea naţionalã, siguranţa publicã, bunãstarea economicã a ţãrii, apãrarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sãnãtãţii, a moralei, a drepturilor şi a libertãţilor altora."
A. Cu privire la admisibilitate
21. Fãrã a invoca expres o excepţie de tardivitate, Guvernul solicitã precizãri referitoare la data introducerii cererii, dat fiind cã formularul cererii a fost primit la Curte la 13 septembrie 2004, în timp ce decizia internã definitivã dateazã din 3 decembrie 2003.
22. Curtea constatã cã scrisoarea prin care a fost formulatã cererea a fost întocmitã de reclamantã la 21 mai 2004, pusã la poştã la 24 mai 2004 şi primitã de Grefa Curţii la 27 mai 2004.
23. Aceasta aminteşte cã data introducerii unei cereri este cea a primei scrisori prin care reclamantul formuleazã, chiar şi în mod sumar, capetele de cerere pe care intenţioneazã sã le formuleze [a se vedea, de exemplu, Gaillard împotriva Franţei (dec.), nr. 47.337/99, şi Arslan împotriva Turciei (dec.), nr. 36.747/02, CEDO 2002-X (extrase)]. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea considerã cã data introducerii cererii este, cel târziu, data la care scrisoarea a fost pusã la poştã şi ajunge la concluzia cã aceasta a fost introdusã în termenul de 6 luni prevãzut de art. 35 paragraful 1 din Convenţie.
24. Curtea constatã cã cererea nu este în mod vãdit nefondatã în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. Pe de altã parte, Curtea subliniazã cã aceasta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Cererea trebuie declaratã, aşadar, admisibilã.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele pãrţilor
25. Reclamanta considerã cã reacţia conducerii televiziunii naţionale nu era nici necesarã, nici oportunã, dovedindu-se complet disproporţionatã şi fãrã justificare legitimã.
26. Guvernul subliniazã mai întâi cã respectivul comunicat de presã a fost preluat în totalitate de mijloacele media şi cã acestea din urmã l-au prezentat fãrã a-i adãuga reflecţii sau comentarii. Guvernul considerã cã este important sã repunã afirmaţiile în litigiu în contextul lor şi sã se observe cã era vorba exclusiv de o reacţie la afirmaţiile reclamantei, care denunţa reinstituirea cenzurii în cadrul televiziunii publice. În opinia Guvernului, pãrţile au ales sã supunã litigiul lor de muncã dezbaterii publice.
27. În continuare, Guvernul considerã cã în comunicat nu sar putea evidenţia nicio intenţie de calomnie, în mãsura în care judecãţile de valoare incluse în document nu vizau decât fapte cu caracter general şi nedeterminat. Guvernul afirmã cã o eventualã sancţiune civilã pronunţatã de instanţele interne împotriva persoanelor denunţate de reclamantã s-ar fi putut interpreta drept o încãlcare a art. 10 din Convenţie în esenţã.
28. În fine, Guvernul considerã cã prezenta cauzã diferã de Cauza Petrina împotriva României, nr. 78.060/01, 14 octombrie 2008, şi cã prezintã asemãnãri cu Cauza Pipi împotriva Turciei [(dec.), nr. 4.020/03, 12 mai 2009], în care Curtea concluzionase cã instanţele interne nu depãşiserã marja de apreciere relativizând ponderea dreptului la protecţia vieţii private a reclamantului, menţinând echilibrul intereselor concurente ale mediei în litigiu, în raport cu dispoziţiile art. 10 din Convenţie. Guvernul a concluzionat cã reclamanta avea la dispoziţia sa cãi legale disponibile şi eficace pentru a susţine capetele sale de cerere întemeiate pe nerespectarea dreptului la protecţia reputaţiei sale şi cã autoritãţile interne şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive în materie.
2. Aprecierea Curţii
29. Curtea aminteşte, cu titlu introductiv, cã, deşi art. 8 are ca obiect esenţial protejarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale autoritãţilor publice, acesta nu se limiteazã doar la a obliga statul sã se abţinã de la asemenea imixtiuni: la acest angajament negativ se pot adãuga obligaţii pozitive, inerente respectãrii efective a vieţii private sau de familie. Acestea pot necesita adoptarea mãsurilor pentru respectarea vieţii private, inclusiv cu privire la raporturile dintre indivizi. Limita dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului în raport cu art. 8 nu se preteazã unei definiţii precise, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În special, în cele douã cazuri, trebuie luat în considerare justul echilibru ce trebuie menţinut între interesul general şi interesele individuale, statul beneficiind în orice situaţie de o marjã de apreciere (Pfeifer împotriva Austriei, nr. 12.556/03, pct. 37, CEDO 2007-XII).
30. În prezenta cauzã, Curţii îi revine sarcina de a stabili dacã statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a menţinut un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, aspect ce ţine de dreptul la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejatã de art. 10 (Petrina, citatã anterior, paragraful 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, paragraful 70, CEDO 2004-VI). Astfel, Curtea considerã cã obligaţia pozitivã care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie sã se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile sã afecteze reputaţia unei persoane depãşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citatã anterior, paragraful 39).
31. În speţã, Curtea observã în primul rând cã nu se contestã faptul cã cei din conducerea SRTV adresaserã comunicatul de presã jurnalelor pentru a rãspunde la afirmaţiile prin care reclamanta denunţa reinstituirea cenzurii. Deşi ţine seama de loialitatea pe care reclamanta trebuia sã o aibã faţã de angajator, Curtea considerã cã afirmaţiile imputate acesteia pot fi considerate ca intrând de asemenea sub incidenţa protecţiei art. 10 din Convenţie şi cã, în consecinţã, trebuie introduse în aceastã calitate în balanţa intereselor aflate în joc.
32. Curtea reţine, în continuare, cã reacţia conducerii SRTV nu a fost spontanã: nu erau discuţii ţinute în direct şi greu de retractat (a se vedea, a contrario, Fuentes Bobo împotriva Spaniei, nr. 39.293/98, paragraful 46, 29 februarie 2000), ci un comunicat de presã întocmit de un departament specializat din televiziunea publicã românã.
33. Curtea observã în acest sens cã afirmaţiile în litigiu conţineau afirmaţii care puneau în discuţie în mod direct discernãmântul reclamantei pe care o considerau victima unor manipulãri politice. Se fãcea totodatã referire la problemele de familie ale reclamantei, precum şi la relaţiile conflictuale pe care le-ar fi creat la locul sãu de muncã. De altfel, Curtea observã cã Tribunalul Bucureşti a admis cã acel comunicat de presã din 20 ianuarie 2003 conţinea expresii defãimãtoare la adresa reclamantei (supra, paragraful 17).
34. În aceste împrejurãri, Curtea considerã cã trebuie sã se orienteze spre o examinare minuţioasã a conţinutului comunicatului de presã şi în special a afirmaţiilor referitoare la viaţa privatã şi la reputaţia reclamantei.
35. În acest sens, Curtea observã cã acel comunicat de presã a repus în context declaraţiile pãrţii interesate, scoţând la ivealã litigiul de muncã subsecvent, elaborând astfel o prezentare a faptelor relevante pentru a se putea contura o apãrare împotriva afirmaţiilor reclamantei. Totuşi, Curtea ia act de faptul cã respectivul comunicat nu se limita la prezentarea menţionatã sau la explicaţii pur factuale, ci conţinea şi afirmaţii referitoare tocmai la manipulãrile politice cãrora le-ar fi cãzut victimã reclamanta, precum şi la starea sa emoţionalã, marcatã printre altele de probleme de familie care i-au cauzat dificultãţi în raporturile sale de muncã.
36. Curtea considerã cã în aceastã privinţã aprecierile care o prezentau pe reclamantã ca victimã a unor manipulãri politice sunt lipsite de orice temei factual dovedit, în mãsura în care nu exista niciun indiciu cã persoana în cauzã ar fi acţionat sub influenţa vreunui interes partizan. Fiind vorba despre consideraţii privind starea emoţionalã a reclamantei, Curtea observã cã acestea se bazau pe aspecte din viaţa privatã a reclamantei, a cãror divulgare nu pare necesarã, având în vedere consideraţiile de mai sus (supra, paragrafele 33 şi 34).
37. În plus, Curtea considerã cã aprecierea privind discernãmântul reclamantei nu poate fi consideratã ca aducând un element indispensabil poziţiei SRTV, aşa cum a fost exprimatã prin comunicatul de presã, în mãsura în care aceasta se baza pe elemente ale vieţii private ale reclamantei cunoscute de conducerea SRTV (supra, paragraful 15).
38. Curtea considerã cã în acest tip de cauze, având în vedere "efectul disuasiv" pe care l-ar putea avea o sancţiune penalã, chiar şi uşoarã, o procedurã civilã ar fi fost mai potrivitã [Cumpãnã şi Mazãre împotriva României (MC), nr. 33.348/96, pct. 114 şi 115, CEDO 2004-XI]. Totuşi, în circumstanţele prezentei cauze, Curtea considerã cã afirmaţiile contestate de reclamantã au depãşit limita acceptabilã şi cã instanţele naţionale nu au reuşit sã menţinã un just echilibru între apãrarea dreptului acesteia la reputaţie şi libertatea de exprimare protejatã prin art. 10 din Convenţie.
39. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona cã statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive pentru a garanta dreptul reclamantei la reputaţia sa şi la respectarea vieţii sale private şi, în consecinţã, cã a fost încãlcat art. 8 din Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
40. Art. 41 din Convenţie prevede:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
41. Reclamanta solicitã 12.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit în urma confirmãrii de cãtre instanţele interne a afirmaţiilor fãcute în comunicatul de presã al SRTV.
42. Guvernul considerã cã legãtura de cauzalitate între prejudiciul moral invocat şi suma solicitatã cu acest titlu nu a fost doveditã şi cã o eventualã hotãrâre judecãtoreascã de condamnare ar constitui, în sine, o reparaţie suficientã pentru prejudiciul moral pretins de reclamantã. Guvernul considerã cã suma solicitatã de reclamantã cu acest titlu este excesivã şi face trimitere la cauzele în care, în situaţii similare, Curtea a acordat sume între 1.500 şi 3.000 EUR.
43. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea apreciazã cã reclamanta a suferit în mod incontestabil un prejudiciu moral, pe care simpla constatare a încãlcãrii nu ar reuşi sã îl repare. Ţinând seama de circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea acordã reclamantei, ca reparaţie pentru prejudiciul moral, suma de 3.000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecatã
44. Reclamanta nu solicitã restituirea cheltuielilor de judecatã.
C. Dobânzi moratorii
45. Curtea considerã necesar ca rata dobânzilor moratorii sã fie calculatã în baza ratei dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicate de Banca Centralã Europeanã, majoratã cu 3 puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA
1. declarã, în unanimitate, cererea admisibilã;
2. hotãrãşte, cu 6 voturi la 1, cã a fost încãlcat art. 8 din Convenţie;
3. hotãrãşte, cu 6 voturi la 1:
a) cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantei, în termen de 3 luni din momentul în care prezenta hotãrâre va deveni definitivã, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, care se convertesc în lei la cursul de schimb din ziua efectuãrii plãţii;
b) cã, de la data expirãrii termenului menţionat şi pânã la momentul efectuãrii plãţii, aceastã sumã va fi majoratã cu o dobândã simplã, la o ratã egalã cu rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, aplicabilã pe parcursul acestei perioade, şi majoratã cu 3 puncte procentuale;
4. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris, la 3 mai 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte,
Santiago Quesada,
grefier
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulament, se anexeazã la prezenta hotãrâre opinia separatã a judecãtorului Myjer.
Opinia separatã a judecãtorului Myjer
(traducere)
Deşi am o oarecare simpatie pentru raţionamentul urmat de majoritate şi soluţia pe care a dat-o în aceastã cauzã, eu am votat pentru neîncãlcare.
Potrivit viziunii mele asupra cauzei, reclamanta - care la vremea respectivã era angajatã la Societatea Românã de Televiziune (SRTV) şi era prezentatoarea unei emisiuni culturale la canalul public România 1 - a fost informatã cã nu mai era autorizatã sã prezinte emisiunea respectivã şi cã urma sã fie înlocuitã de un coleg. Decizia era aparent legatã de faptul cã nu predase, timp de o sãptãmânã, casetele video care conţineau emisiunile realizate. Dupã înlocuirea sa, aceasta s-a plâns preşedintelui-director general al canalului. În absenţa unei reacţii din partea acestuia din urmã, aceasta nu a respectat procedura internã care îi interzicea exprimarea în public, prin orice mijloc mediatic, a unei opinii critice la adresa serviciului public de televiziune fãrã a folosi în prealabil drepturile care sunt garantate la nivel ierarhic şi a dat unele declaraţii presei, fãcând aluzie printre altele la reinstituirea cenzurii în cadrul televiziunii publice. Deşi Curtea nu a fost informatã în detaliu asupra termenilor folosiţi de reclamantã, însuşi faptul cã, în calitate de angajatã, a acuzat public SRTV de reinstituirea cenzurii nu era o afirmaţie neglijabilã, mai ales dacã se ţine seama de contextul istoric deosebit al României. SRTV a reacţionat prin publicarea comunicatului de presã reiterat la paragraful 8 din hotãrâre, în care societatea nu se limiteazã la a rãspunde în mod neutru la afirmaţiile reclamantei, ci face referire şi la starea emoţionalã a acesteia şi chiar la eventuale manipulãri politice.
În aceste condiţii, reclamanta a deschis o procedurã penalã pentru insultã şi calomnie, care s-a încheiat cu achitare: "conţinutul comunicatului de presã care face obiectul plângerii penale nu conţine elementele constitutive ale infracţiunilor de insultã şi calomnie pretins a fi comise de inculpaţi".
Apoi, reclamanta a depus o cerere la Curte pentru a reclama o încãlcare a art. 8 din Convenţie.
Este evident cã prin Convenţie nu se garanteazã nici dreptul la "rãzbunare privatã", nici actio popularis [Perez împotriva Franţei (MC), nr. 47.287/99, pct. 70, CEDO 2004-I]. În cazul în care un justiţiabil alege calea justiţiei penale, este posibil oricum - având în vedere cerinţele specifice ale dreptului penal - ca rezultatul final sã fie o achitare. În ceea ce mã priveşte, consider cã un justiţiabil care deschide o procedurã penalã pentru insultã şi calomnie (cu constituirea pãrţii civile în scop punitiv şi/sau în despãgubire), pentru a fi informat ulterior despre o achitare definitivã, trebuie fie sã se opreascã acolo, fie sã încerce sã urmeze calea ordinarã a procedurii civile, chiar şi pentru a obţine doar o despãgubire simbolicã sau pentru a-şi apãra reputaţia.
Or, aceastã posibilitate existã în România.
Articolele relevante din Codul civil prevãd urmãtoarele:
ARTICOLUL 998
"Orice faptã a omului, care cauzeazã altuia prejudiciu, obligã pe acela din a cãrui greşealã s-a ocazionat, a-l repara."
ARTICOLUL 999
"Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa."
Aceastã abordare este de asemenea conformã cu dreptul internaţional relevant (a se vedea Artun şi Guvener împotriva Turciei, nr. 75.510/01, pct. 16, 26 iunie 2007, şi Otegi Mondragon împotriva Spaniei, nr. 2.034/07, pct. 16, 30, 15 martie 2011), precum şi Rezoluţia 1.577(2007) a Adunãrii Parlamentare a Consiliului Europei, intitulatã "spre o depenalizare a calomniei".
Deşi raţionamentul majoritãţii judecãtorilor, prezentat la paragraful 38 din hotãrâre, aratã clar cã şi aceştia se gândeau cã ar fi putut fi mai indicat sã urmeze calea civilã, constatarea finalã a încãlcãrii art. 8, bazatã pe lipsa condamnãrii penale, nu acordã o pondere suficientã faptului cã reclamanta încã mai avea la dispoziţie calea civilã.
În aceastã privinţã, s-ar putea concluziona chiar cã reclamanta nu epuizase cãile de atac interne.
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
