Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina: HOTARARE din 3 iunie 2008 in Cauza Societatea Comerciala Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

HOTARARE din 3 iunie 2008 in Cauza Societatea Comerciala "Pilot Service" - S.A. Constanta impotriva Romaniei

EMITENT: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 137 din 5 martie 2009
Comenteaza legea

(Cererea nr. 1.477/02)
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Elisabet Fura-Sandstrom, preşedinte, Josep Casadevall, judecãtor ad-hoc, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecãtori, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 13 mai 2008,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 1.477/02) îndreptatã împotriva României, prin care o societate comercialã de drept român, Societatea Comercialã "Pilot Service" - S.A. Constanţa (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 31 iulie 2001, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Aceasta a fost reprezentatã în faţa Curţii de doamnele avocat A. Dãgãliţã şi N. Popescu, din Bucureşti, iar ulterior numai de aceasta din urmã. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat succesiv de agentul sãu, doamna B. Ramaşcanu, de coagentul sãu, doamna Ruxandra Paşoi, şi de cãtre un nou agent, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 29 martie 2006, Curtea a hotãrât sã îi comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3, aceasta a hotãrât sã se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei. Deoarece domnul C. Bîrsan, judecãtor ales pentru România, s-a abţinut, Guvernul l-a desemnat pe domnul J. Casadevall pentru a statua în calitate de judecãtor ad-hoc (art. 27 § 2 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta este o societate comercialã constituitã în anul 1991, în urma transformãrii unei foste întreprinderi de stat în societate pe acţiuni. Sediul sãu social este în Constanţa, iar obiectul sãu principal de activitate este pilotarea navelor în porturile maritime, pe Dunãrea maritimã şi fluvialã şi pe canalurile navigabile.
5. Prin Ordinul ministrului transporturilor din 21 iunie 1994, nepublicat, Ministerul Transporturilor a stabilit ca zone de pilotaj urmãtoarele porturi: Constanţa Nord (zona 1), Constanţa Sud (zona 2), Mangalia şi Midia.
6. La 27 iunie 1996, Fondul Proprietãţii de Stat (F.P.S.) a vândut asociaţiei salariaţilor reclamantei 51% din acţiunile societãţii. În urma transmiterii ulterioare a celorlalte acţiuni cãtre persoane fizice, în cadrul procesului de privatizare, aceasta a devenit o societate cu capital integral privat.
7. Prin <>Ordonanţa Guvernului nr. 22 din 29 ianuarie 1999 , pilotajul navelor a fost declarat serviciu public portuar.
A. Anularea <>Ordinului ministrului transporturilor nr. 508/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice de autorizare a agenţilor economici care presteazã servicii în porturi
8. Prin Ordinul ministrului transporturilor din 16 septembrie 1999 (<>Ordinul nr. 508/1999 ), Ministerul Transporturilor (Ministerul) a aprobat normele metodologice privind desfãşurarea activitãţilor portuare.
9. La 3 decembrie 1999, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanţa cu o acţiune împotriva Ministerului în vederea anulãrii art. 2 şi 5 din acest ordin. Conţinutul prevederilor criticate era dupã cum urmeazã. Conform art. 2, activitatea de pilotaj era supusã unor autorizãri. Conform art. 5 (1), acordarea unei autorizaţii depindea de încheierea unor contracte de asociere, de cesiune sau a altor contracte între societãţile interesate şi administraţia portuarã. Conform art. 5 alin. (2), autorizaţia era valabilã pânã la concesiunea serviciului portuar. Reclamanta s-a plâns de faptul cã aceste condiţii îi încãlcau dreptul de desfãşurare a activitãţii de pilotaj.
10. La scurt timp de la introducerea acţiunii de mai sus, la 27 ianuarie 2000, Inspectoratul Navigaţiei Civile i-a eliberat reclamantei o autorizaţie pentru desfãşurarea activitãţii de pilotaj la intrarea şi la ieşirea din porturi, precum şi pe cãile şi canalurile navigabile de acces spre porturile fluviale. Conform unei clauze din autorizaţie, aceasta era valabilã pânã la acordarea concesiunii serviciului de pilotaj, conform <>art. 5 din Ordinul nr. 508/1999 , însã cel târziu pânã la data de 27 ianuarie 2005.
11. La 23 mai 2000, în urma unei licitaţii, Ministerul a concesionat serviciul public de pilotaj (vezi procedura D de mai jos).
12. Prin sentinţa din 15 iunie 2000, Curtea de Apel a admis acţiunea, a anulat art. 2 şi 5 din ordinul menţionat mai sus ca fiind ilegale şi a constatat cã reclamanta avea dreptul de a desfãşura ulterior activitatea de pilotaj, în condiţiile prevãzute de lege şi fãrã nicio limitare sau altã condiţie. Curtea de Apel a reţinut urmãtoarele:
"Rezultã din actele constitutive ale societãţii «Pilot Service» S.A. Constanţa (statut, înregistrare registrul comerţului etc.), coroborate cu <>Legea nr. 15/1990 şi <>Hotãrârea de Guvern nr. 19/1991 , cã aceasta a dobândit dreptul de a exercita activitatea de pilotaj al navelor în porturile maritime, drept ce constituie obiectul sãu principal de activitate, înscris la oficiul registrului comerţului, pe care l-a exercitat încã de la înfiinţarea sa şi pânã în prezent.
(...) La 27.06.1996, prin contractul de vânzare-cumpãrare de acţiuni (...), s-a transmis dreptul de proprietate asupra a 51% din acţiuni, cu toate drepturile ce decurg de aici, printre care şi valorificarea fondului de comerţ prin continuarea activitãţii de pilotaj, activitate ce constituie obiectul principal al societãţii, autorizat conform textelor de lege amintite (...).
Ca urmare privatizãrii, s-a transmis de fapt dreptul de proprietate asupra societãţii ca întreprindere şi toate drepturile pe care societatea le avea la data respectivã.
Evident cã cel mai important drept a fost cel de a efectua, în condiţiile legii, serviciul de pilotaj valorificând fondul de comerţ cu componentele sale (clientela, firma), elemente de o neîndoielnicã valoare patrimonialã, avute în vedere la stabilirea valorii acţiunilor ce au constituit obiectul şi cauza actului juridic încheiat.
De la data constituirii ca societate comercialã cu capital de stat şi pânã la privatizarea sa totalã (prin contractul de vânzare-cumpãrare din 27 iunie 1996), statul nu a dispus potrivit <>art. 40 din Legea nr. 15/1990 , prin lege specialã, ca activitatea de pilotaj sã constituie monopol de stat.
Obiectul de activitate ce consta în prestarea de servicii de pilotaj al navelor poate fi definit ca un drept incorporal ce constituie un element al fondului de comerţ, cu efecte patrimoniale.
Deşi aparent <>Ordinul ministrului transporturilor nr. 508/1999 vizeazã acest bun mobil incorporal, consecinţele aplicãrii lui pentru societatea comercialã în cauzã afecteazã patrimoniul acesteia, întrucât la o societate comercialã patrimoniul este echivalent cu fondul de comerţ, putând sã fie definite unul prin celãlalt, constituite dintr-o universalitate de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, active şi pasive.
Prin urmare, protejarea serviciului de pilotaj nave, ca obiect de activitate al societãţii comerciale«"Pilot Service» - S.A., dobândit prin legea de înfiinţare, nu urmãreşte sã instituie un drept de monopol, ci sã conserve însuşi patrimoniul societãţii.
În consecinţã, orice atingeri care se aduc obiectului de activitate au efecte asupra patrimoniului şi echivaleazã în fapt cu o expropriere, încãlcând astfel prevederile (...) Constituţiei.
Protecţia pe care legiuitorul o conferã noţiunii de patrimoniu trebuie privitã (...) nu numai în sensul protecţiei bunurilor mobile şi imobile, ci şi în sensul protecţiei drepturilor incorporale.
(...) Curtea constatã cã reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin lege, astfel încât ea nu mai are nevoie de alte autorizaţii în sensul art. 5 din ordin (...) şi nici nu i se poate impune sã participe la licitaţie pentru concesionare, câtã vreme este proprietara unui astfel de serviciu."
13. Ministerul a formulat un recurs dedus în faţa Curţii Supreme de Justiţie.
14. La 16 iulie 2000, la cererea reclamantei, Curtea de Apel Constanţa a dispus ca Ministerul sã suspende aplicarea ordinului contestat şi sã îi permitã reclamantei sã îşi desfãşoare activitatea pânã la soluţionarea recursului. În urma unei plângeri pe care reclamanta a introdus-o la Parchetul General al României, Ministerul i-a permis sã îşi desfãşoare temporar activitatea.
15. Reclamanta afirmã cã a fost obligatã de autoritãţi sã îşi întrerupã activitatea la 12 august 2000 şi cã şi-a reluat-o la 22 august 2000.
16. La 23 august 2000, Ministerul a emis un nou ordin (vezi procedura B de mai jos).
17. La 1 septembrie 2000, reclamanta şi-a încetat activitatea în urma unei scrisori a conducerii portului Constanţa (vezi paragraful 27 de mai jos).
18. Prin decizia din 6 februarie 2001, Curtea Supremã a admis recursul Ministerului, a casat sentinţa din 15 iunie 2000 şi a anulat art. 5 din ordin. Curtea Supremã a reţinut cã art. 2 din ordin era conform cu legea, nu şi art. 5. Decizia era redactatã astfel în pãrţile sale relevante:
"În ceea ce priveşte prevederile art. 5 din ordinul contestat, Curtea Supremã de Justiţie constatã cã acestea adaugã în mod nepermis la lege, instituind practic o nouã categorie de autorizaţii. Este vorba de autorizaţiile necesare prestãrii de servicii publice portuare care, conform aceluiaşi text, se acordã numai agenţilor economici care la data solicitãrii autorizaţiei au încheiat contracte de asociere, de cesiune sau altele asemenea cu administraţiile portuare.
Ordonanţa Guvernului nr. 22 nu conţine nicio prevedere specialã şi derogatorie referitoare la necesitatea de a obţine o altã autorizaţie decât cea prevãzutã de art. 11 alin. 1 pentru efectuarea serviciilor publice portuare.
Tot un adaos la lege îl constituie prevederile art. 5 alin. 2 din ordin, prin care autorizaţiile (...) îşi pãstreazã valabilitatea pânã la concesionarea, în condiţiile prevãzute de lege, a serviciilor publice portuare respective.
Or, atât <>Ordonanţa Guvernului nr. 22/1999 (...), cât şi <>art. 82 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 (...) nu cuprind nicio dispoziţie referitoare la încetarea valabilitãţii autorizaţiei în cazul concesiunii serviciului public portuar cãtre alte persoane.
(...) În ordonanţa menţionatã mai sus nu se regãseşte o astfel de condiţie şi, indiscutabil, aplicarea ei ar conduce la desfiinţarea autorizaţiilor de pilotaj acordate societãţilor comerciale care, întocmai reclamantei, au ca obiect de activitate pilotajul maritim.
(...) S-a dovedit cu probele administrate în cauzã cã urmare a aplicãrii actului administrativ normativ, Societatea Comercialã «Pilot Service» - S.A. Constanţa a fost opritã sã mai efectueze activitatea de pilotaj de aproximativ şase luni, ajungând în pragul falimentului.
Aşa cum corect a reţinut prima instanţã, acest agent economic a dobândit dreptul de a desfãşura activitatea de pilotaj maritim în condiţii de concurenţã, prin adoptarea statutului propriu şi conform legilor speciale în vigoare.
Statul nu a instituit prin lege un monopol de stat cu privire la o astfel de activitate, acordând drepturi exclusive în urma concesionãrii serviciului public în beneficiul unuia sau mai multor agenţi economici precis determinaţi.
(...) Nu trebuie acceptat un monopol în domeniu, cu atât mai mult cu cât <>art. 82 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 a prevãzut cã aceastã activitate poate fi concesionatã la una sau maximum douã societãţi - persoane juridice.
Prezintã semnificaţie şi faptul cã legislaţia altor ţãri europene a condiţionat desfãşurarea activitãţii de pilotaj numai de respectarea cerinţei privind pregãtirea de specialitate şi experienţa piloţilor în acest domeniu, precum şi de existenţa mijloacelor cu care aceştia sã-şi desfãşoare efectiv activitatea. Oral, reprezentantul Ministerului Transporturilor a invocat abrogarea ulterioarã a <>Ordinului nr. 508/1999 prin <>Ordinul nr. 595/2000 .
Apãrarea respectivã este lipsitã de relevanţã, deoarece procedeul utilizat de autoritatea emitentã era prin el însuşi inadmisibil.
Singurã instanţa de judecatã, legal învestitã cu cererea reclamantei, putea sã anuleze actul administrativ supus controlului sãu (...), fãcând astfel sã înceteze efectele sale juridice."
19. La 7 februarie 2001, reclamanta a solicitat comandamentului portului Constanţa sã îi permitã desfãşurarea activitãţii, în baza deciziei din data de 6 februarie 2001 a Curţii Supreme.
20. La 6 martie 2001, aceasta a adresat aceeaşi cerere Ministerului.
21. La 14 martie 2001, sentinţa din 15 iunie 2000 a Curţii de Apel Constanţa a fost învestitã cu formulã executorie în partea referitoare la anularea art. 5.
22. Prin scrisoarea din 21 martie 2001, Ministerul i-a adus la cunoştinţã reclamantei cã nu îi putea satisface cererea, deoarece dreptul de a desfãşura activitatea de pilotaj nu îl aveau decât societãţile care au fost selecţionate în urma licitaţiei din 23 mai 2000 (vezi procedura D de mai jos). Prin aceeaşi scrisoare, Ministerul a precizat urmãtoarele:
"În urma deciziei Curţii Supreme, agenţii economici trebuie sã solicite o autorizaţie pentru activitãţile de pilotaj în temeiul dreptului aplicabil, şi anume <>Ordinul nr. 595/2000 .
Decizia Curţii Supreme, în dispozitivul sãu, nu face nicio menţiune a unei obligaţii a autoritãţii competente de a permite desfãşurarea activitãţii de pilotaj în zonele ce fac obiectul concesiunii, spre deosebire de decizia Curţii de Apel (...)".
23. La o datã neprecizatã, procurorul general al României a formulat, la cererea Ministerului, un recurs în anulare împotriva deciziei menţionate mai sus a Curţii Supreme, arãtând cã <>Ordinul nr. 508/1999 al Ministerului a fost abrogat prin <>Ordinul ministrului transporturilor nr. 595 din 23 august 2000 şi cã, prin urmare, recursul împotriva deciziei din 15 iunie 2000 ar fi trebuit respins ca lipsit de obiect.
24. Prin decizia din 5 noiembrie 2001, Curtea Supremã a respins recursul în anulare ca neîntemeiat. Aceasta a statuat cã autorizaţia din 27 ianuarie 2000 eliberatã reclamantei constituia un drept dobândit în patrimoniul sãu şi cã, prin urmare, el trebuia sã fie protejat pe toatã durata valabilitãţii autorizaţiei. De asemenea, Curtea Supremã a reţinut cã limitarea adusã autorizaţiei, în perioada sa de valabilitate, nu era conformã cu legea.
B. Anularea <>Ordinului ministrului transporturilor nr. 595/2000
25. Prin Ordinul ministrului transporturilor din 23 august 2000 (<>Ordinul nr. 595/2000 ), Ministerul a stabilit noi norme metodologice pentru prestarea de servicii portuare, care abroga <>Ordinul precedent nr. 508/1999 .
26. Art. 2 alin. (2) din normele metodologice şi <>art. 6 din Ordinul nr. 595/2000 prevedeau cã numai concesionarul unui serviciu public portuar poate presta acest serviciu şi, respectiv, cã autorizaţiile eliberate în temeiul <>Ordinului nr. 508/1999 nu sunt valabile decât pânã la expirarea vizei anuale.
27. Prin scrisoarea din 1 septembrie 2000, conducerea portului Constanţa a informat-o pe reclamantã cã, începând cu acea datã, exercitarea dreptului sãu de pilotaj era suspendat.
28. La 6 octombrie 2000, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanţa cu o acţiune împotriva Ministerului pentru a anula prevederile menţionate mai sus ale <>Ordinului nr. 595/2000 şi ale normelor metodologice aferente şi pentru a i se acorda daune-interese pentru prejudiciul pe care i l-a produs acest ordin.
29. În timp ce procedura se afla pe rol, la 19 ianuarie 2001, Inspectoratul Navigaţiei Civile i-a eliberat reclamantei o autorizaţie referitoare la pilotajul navelor la intrarea şi la ieşirea din porturi. Conform menţiunilor autorizaţiei, ea era valabilã numai pentru zonele neconcesionate şi numai pânã la data de 19 ianuarie 2006.
30. Prin sentinţa din 22 noiembrie 2001, Curtea de Apel a admis acţiunea, a anulat prevederile în cauzã şi a statuat cã reclamanta avea dreptul de a desfãşura activitatea de pilotaj în baza autorizaţiei din 27 ianuarie 2000. Prin aceeaşi hotãrâre, Curtea de Apel a anulat scrisoarea conducerii portului Constanţa menţionatã anterior (vezi paragraful 27 de mai sus) şi a constatat, în plus, cã reclamanta renunţase la cererea sa cu privire la acordarea de daune-interese. Curtea de Apel a reţinut în special urmãtoarele:
"Din actele dosarului rezultã cã aşa-zisele noi reglementãri ale <>Ordinului nr. 595/2000 sunt, de fapt, preluate din vechile reglementãri conţinute în <>Ordinul nr. 508/1999 , care fuseserã anulate prin sentinţa din 15 iunie 2000 a Curţii de Apel (...) şi prin decizia din 6 februarie 2001 a Curţii Supreme.
(...) Prevederile <>art. 6 din Ordinul nr. 595/2000 şi ale art. 2 alin. (2) din normele metodologice adaugã nepermis la lege, instituind practic o categorie nouã de autorizaţii, limiteazã valabilitatea celor emise anterior şi condiţioneazã nelegal emiterea acestora, acordând dreptul de a efectua serviciul de pilotaj numai agenţilor economici concesionari ai serviciilor publice.
(...) Prin emiterea <>Ordinului nr. 595/2000 şi a adresei (...) transmise societãţii, începând cu data de 1 septembrie 2000, activitatea societãţii reclamante a încetat, aceasta ajungând în pragul falimentului, deoarece nu mai poate desfãşura activitatea de pilotaj (...), singura sa sursã de venituri."
31. Aceastã hotãrâre a fost confirmatã prin decizia din 22 octombrie 2002 a Curţii Supreme, care a respins recursul Ministerului. Decizia era redactatã astfel în pãrţile sale relevante:
"(...) Curtea Supremã constatã cã instanţa de fond a examinat detaliat cele douã ordine, reţinând cã unele dintre prevederile primului ordin, anulate, au fost reluate în cel de-al doilea ordin.
Un astfel de procedeu poate fi considerat, cu drept temei, o modalitate de a eluda hotãrârile judecãtoreşti intrate în puterea de lucru judecat, constituind, în ultimã analizã, o nesocotire a principiului constituţional (...) al separaţiei puterilor.
(...) Prin încãlcarea condiţiilor rezultând din autorizaţia emisã reclamantei s-a încãlcat un drept constituit în favoarea acesteia (...)."
32. În aceeaşi decizie, Curtea Supremã a fãcut trimitere la decizia sa din 5 noiembrie 2001 (vezi paragraful 24 de mai sus) cu privire la ilegalitatea limitãrilor aduse autorizaţiei în cauzã. Referitor la acest lucru, Curtea Supremã a reţinut urmãtoarele:
"Este adevãrat cã decizia menţionatã mai sus s-a dat în soluţionarea unui alt litigiu, dar problema este una şi aceeaşi în ambele cauze, iar principiul autoritãţii de lucru judecat nu opereazã doar în ipoteza întrunirii triplei identitãţi - persoane, obiect, cauzã -, ci (...) şi în situaţiile în care prin soluţia pronunţatã în cel de-al doilea proces s-ar ajunge la negarea punctului de vedere care a fundamentat şi pe baza cãruia s-a dezlegat prima cauzã, fãcând deci inoperantã hotãrârea din acea cauzã."
33. La 23 octombrie 2002, reclamanta a solicitat Ministerului şi autoritãţilor portului Constanţa permisiunea de a-şi relua activitatea de pilotaj, invocând decizia menţionatã mai sus.
34. La 29 octombrie 2002, sentinţa Curţii de Apel Constanţa a fost învestitã cu formulã executorie.
35. La 30 octombrie 2002, la cererea reclamantei, un executor judecãtoresc le-a cerut autoritãţilor portului Constanţa şi Ministerului sã execute sentinţa menţionatã mai sus.
36. Prin scrisoarea din 6 noiembrie 2002, Ministerul a informat-o pe reclamantã cã urmeazã sã adopte un nou ordin pentru a anula prevederile menţionate mai sus ale <>Ordinului nr. 595/2000 . De asemenea, i-a precizat cã ea nu putea totuşi sã desfãşoare activitatea de pilotaj, deoarece nu solicitase o nouã autorizaţie. Ministerul a considerat cã o astfel de autorizaţie era necesarã din moment ce hotãrârea în cauzã nu anulase prevederile privind autorizaţiile.
37. Prin <>Ordinul ministrului lucrãrilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 1.867/2002 pentru abrogarea <>art. 6 din Ordinul ministrului transporturilor nr. 595/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de autorizare a agenţilor economici care presteazã servicii în porturi, pe cãi şi canale navigabile, cu modificãrile ulterioare, şi a alin. (2) al art. 2 din normele metodologice prevãzute în anexa la <>Ordinul transporturilor nr. 595/2000 (<>Ordinul nr. 1.867/2002 ), Ministerul a abrogat art. 2 alin. (2) din normele metodologice şi <>art. 6 din Ordinul nr. 595/2000 .
38. Prin <>Ordinul ministrului lucrãrilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 287/2003 privind autorizarea agenţilor economici care desfãşoarã activitãţi de transport naval (<>Ordinul nr. 287/2003 ), Ministerul a stabilit cã autorizaţiile emise agenţilor economici ce prestau servicii de pilotaj vor fi valabile pânã la data concesionãrii serviciilor respective şi cã, dacã serviciul public fãcea obiectul unei concesiuni, concesionarul era singurul care putea sã presteze acest serviciu.
C. Anularea <>Hotãrârii Guvernului nr. 167/2000
39. Prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 167/2000 , Guvernul a aprobat concesionarea serviciului public portuar de pilotaj în porturile maritime româneşti.
40. La 3 mai 2000, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanţa cu o acţiune împotriva Guvernului, pentru a anula <>Hotãrârea Guvernului nr. 167/2000 .
41. Prin decizia din 6 decembrie 2000, Curtea de Apel a respins acţiunea.
42. Aceastã decizie a fost confirmatã prin decizia din 26 octombrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, care a respins recursul reclamantei, reţinând cã, prin hotãrârea criticatã, statul nu instituise un monopol asupra activitãţii de pilotaj maritim, în mãsura în care reclamantei i s-a acordat dreptul de a candida la licitaţia destinatã concesionãrii serviciului de pilotaj.
D. Anularea procedurii de licitaţie din 23 mai 2000
43. La 23 mai 2000, în urma unei licitaţii, Ministerul a concesionat serviciul public de pilotaj al navelor pentru porturile maritime din Constanţa Nord (zona 1), Constanţa Sud (zona 2), Midia şi Mangalia, pentru o duratã de 10 ani. Reclamanta a participat la licitaţie, prezentând o ofertã pentru zona 2, însã a fost declaratã câştigãtoare o altã societate (societatea V.).
44. La 25 mai 2000, reclamanta a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o acţiune introdusã împotriva Ministerului în vederea anulãrii procedurii pentru zona 2.
45. La 12 iulie 2000, Ministerul a încheiat un contract de concesiune cu societatea V.
46. Prin sentinţa din 2 noiembrie 2001, tribunalul a admis acţiunea şi a anulat procedura pentru zona 2, din cauza unor neregularitãţi procedurale.
47. La 22 ianuarie 2002, reclamanta i-a solicitat Ministerului, prin intermediul unui executor judecãtoresc, permisiunea de a desfãşura activitatea de pilotaj.
48. La 18 februarie 2002, reclamanta şi-a reluat activitatea în zona 2.
49. În urma exercitãrii cãii de atac a recursului de cãtre Minister, sentinţa din 2 noiembrie 2001 a fost confirmatã prin decizia din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti.
50. La 24 decembrie 2002, reclamanta, în calitate de mandatarã, a încheiat un contract de mandat cu Administraţia Porturilor Maritime Constanţa (Administraţia), în baza cãruia putea sã efectueze, în numele acesteia, pilotajul navelor în zona 2 a portului Constanţa. Contractul era valabil pânã la 30 iunie 2003.
E. Recursul în anulare împotriva hotãrârilor din 2 noiembrie 2001 şi 10 iunie 2002
51. La 11 iunie 2003, la solicitarea Ministerului, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare împotriva hotãrârilor din 2 noiembrie 2001 şi 10 iunie 2002 menţionate mai sus, susţinând o interpretare greşitã a dreptului intern.
52. La 26 iunie 2003, reclamanta şi Administraţia au convenit prelungirea contractului de mandat pânã la încheierea unui contract de concesiune, în urma unei noi licitaţii publice.
53. La 25 ianuarie 2004, Autoritatea Navalã Constanţa i-a eliberat reclamantei o autorizaţie referitoare la pilotajul navelor la intrarea şi la ieşirea din porturi şi între cheiurile aceluiaşi port. Conform menţiunilor autorizaţiei, aceasta era valabilã numai pentru zona 2 a portului Constanţa şi numai pânã la data de 24 ianuarie 2009.
54. Prin decizia din 2 februarie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (actuala Curte Supremã de Justiţie) a admis recursul în anulare al procurorului general şi a respins acţiunea reclamantei, statuând cã procedura de licitaţie respectase cerinţele legale. Decizia a fost pronunţatã cu o majoritate de 2 la 1. Judecãtorul cu opinie minoritarã a arãtat în opinia sa separatã cã recursul în anulare ar fi trebuit sã fie respins, potrivit consideraţiilor sale.
55. Prin scrisoarea din 14 februarie 2005, Autoritatea Navalã Constanţa l-a informat pe G.C., expert contabil desemnat de reclamantã, despre urmãtoarele:
"(...) Societatea «Pilot Service» - S.A. deţinea în februarie 2002 o autorizaţie eliberatã în temeiul <>Ordinului nr. 595/2000 , supusã urmãtoarei condiţii: autorizaţia este valabilã numai pentru zonele nesupuse concesiunii.
Începând cu anul 2000 şi pânã în februarie 2002, activitatea de pilotaj este trecutã la regimul de concesiune în toate porturile maritime române.
Prin sentinţa din data de 2 noiembrie 2001, Tribunalul Bucureşti a anulat licitaţia publicã din 23 mai 2000 iniţiatã de Ministerul Transporturilor în vederea concesionãrii serviciului public de pilotaj al navelor în zona 2 a portului Constanţa.
În urma acestei sentinţe, Ministerul Transporturilor a informat societatea V. cã, începând cu 1 februarie 2002, contractul de concesiune din 12 iulie 2000 a încetat temporar sã mai fie aplicabil, pânã la analiza recursului formulat de minister.
Ţinând cont de suspendarea contractului de concesiune al societãţii V. şi, pe de altã parte, de autorizaţia deţinutã de societatea Pilot Service, rezultã cã, începând cu aceastã datã, ea putea desfãşura activitatea de pilotaj în zona 2 a portului Constanţa.
Aşadar, vã informãm cã nu existã un document clar conform cãruia societãţii «Pilot Service» - S.A. sã i se fi precizat faptul cã poate efectua pilotajul navelor maritime în zona 2 a portului Constanţa. Totuşi, ea era în cunoştinţã de cauzã în aceastã privinţã, ca urmare a anunţurilor fãcute în şedinţele zilnice ale comisiei de coordonare a mişcãrii navelor în porturile maritime."
56. La 28 februarie 2005, Autoritatea Navalã i-a trimis reclamantei o notificare ale cãrei pãrţi relevante sunt urmãtoarele:
"Având în vedere decizia din data de 2 februarie 2005 pronunţatã de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (...) sunteţi informaţi cã, începând cu data prezentei notificãri, autorizaţia [din 25 ianuarie 2004] (...) eliberatã pe numele societãţii «Pilot Service» - S.A. înceteazã a mai fi valabilã, activitatea nemaiputând fi desfãşuratã decât de cãtre concesionar, în baza contractului de concesiune."
57. Prin notificarea din 28 februarie 2005, Administraţia a notificat-o pe reclamantã asupra urmãtoarelor aspecte:
"Având în vedere decizia din data de 2 februarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (...), vã notificãm cu privire la rezilierea contractului de mandat din 24 decembrie 2002 începând cu data de 28 februarie 2005.
Prin urmare, sunteţi obligaţi sã încetaţi (...) sã mai prestaţi serviciul de pilotaj în zona 2 a portului Constanţa."
58. În urma unei plângeri a reclamantei, Autoritatea Navalã a reluat, prin scrisoarea din 31 martie 2005, conţinutul notificãrii din 28 februarie 2005, informând-o cã nu putea desfãşura activitatea de pilotaj decât dupã obţinerea unei autorizaţii şi numai pentru zonele ce nu fãceau obiectul concesiunii.
59. La 20 aprilie 2005, Ministerul Transporturilor i-a comunicat reclamantei cã nu avea competenţã în materie de eliberare de autorizaţii pentru activitatea de pilotaj şi a invitat-o, aşadar, sã adreseze o cerere în acest sens Autoritãţii Navale.
F. Procedurile având ca obiect daune-interese
60. La 8 ianuarie 2003, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanţa cu o acţiune împotriva Ministerului pentru a i se acorda daune-interese pentru neexecutarea hotãrârii din data de 22 noiembrie 2001 (vezi paragraful 30 de mai sus).
61. Prin sentinţa din 17 februarie 2003, Curtea de Apel a respins acţiunea, reţinând urmãtoarele:
"Din dispozitivul hotãrârii [din 22 noiembrie 2001] reiese cã în sarcina pârâtei nu a fost stabilitã nicio obligaţie şi cã nu a fost stabilit niciun termen pentru executare (...).
Numai dispozitivul unei hotãrâri judecãtoreşti poate face obiectul executãrii silite.
(...) În aceste condiţii, acţiunea reclamantei este inadmisibilã."
62. Reclamanta nu a formulat nicio cale de atac împotriva acestei sentinţe.
63. O nouã acţiune în despãgubire introdusã de reclamantã împotriva Ministerului a fost respinsã prin sentinţa din 26 iulie 2005 a Curţii de Apel Constanţa. Reclamanta a formulat recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. A avut loc o şedinţã de judecatã la 11 octombrie 2006, însã reclamanta nu a mai prezentat alte informaţii despre soluţionarea procedurii.
G. Situaţia actualã a reclamantei
64. Prin faxul din 28 februarie 2008, avocatul reclamantei a informat Grefa despre faptul cã Registrul comerţului a sesizat Tribunalul Constanţa cu o cerere de dizolvare a societãţii reclamante din cauzã cã aceasta nu a procedat la majorarea capitalului social prevãzutã de lege, cerere care a fost respinsã prin sentinţa din 19 decembrie 2007 a tribunalului menţionat, ţinând cont de faptul cã reclamanta îşi majorase capitalul între timp.
65. Prin acelaşi fax, avocatul reclamantei a precizat cã aceasta nu desfãşura activitate nici la momentul respectiv şi cã era expusã falimentului în orice moment. Avocatul a furnizat în acest sens copia hotãrârii din 30 octombrie 2006 a Tribunalului Constanţa care respinsese o cerere a administraţiei portuare de deschidere a unei proceduri de reorganizare judiciarã împotriva sa.
II. Dreptul intern pertinent
A. <>Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unitãţilor economice de stat ca regii autonome şi societãţi comerciale
66. Aceastã lege a prevãzut transformarea fostelor întreprinderi de stat în regii autonome şi societãţi comerciale. Conform art. 40 din lege, statul poate institui monopoluri asupra anumitor activitãţi economice, însã orice monopoluri, precum şi modalitãţile lor de administrare trebuie stabilite prin lege specialã.
B. <>Hotãrârea Guvernului nr. 19/1991 privind înfiinţarea unor administraţii cu statut de regie autonomã şi societãţi comerciale pe acţiuni din domeniul transporturilor navale
67. Prin aceastã hotãrâre, Guvernul a aprobat înfiinţarea anumitor societãţi comerciale pe acţiuni, printre care şi reclamanta, în domeniul transportului naval. Aceastã hotãrâre a stabilit într-o anexã cã obiectul principal de activitate al reclamantei era pilotajul navelor în porturile maritime, Dunãrea maritimã şi fluvialã şi canalurile navigabile.
C. <>Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 privind navigaţia civilã
68. Conform art. 82 din aceastã ordonanţã, Ministerul Transporturilor stabileşte zone de pilotaj obligatoriu. Aceastã activitate poate face obiectul unei concesiuni în beneficiul uneia sau cel mult a douã societãţi.
D. <>Ordonanţa Guvernului nr. 22/1999 privind administrarea porturilor şi serviciile prestate în porturi
69. Prevederile relevante ale acestei ordonanţe sunt urmãtoarele:
ART. 10
"Serviciile prestate în porturi se clasificã astfel:
a) servicii publice portuare:
1. pilotajul navelor (...)."
ART. 11
"(1) Pentru prestarea şi desfãşurarea serviciilor portuare, se instituie sistemul de acordare de autorizaţii (...).
(2) Serviciile pentru care operatorii portuari sunt supuşi autorizãrii şi procedura de autorizare se stabilesc de Ministerul Transporturilor."
70. Prin <>Decizia nr. 37 din 7 martie 2000 , Curtea Constituţionalã a statuat cã prevederile <>art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/1999 erau conforme cu Constituţia.
E. <>Ordinul ministrului transporturilor nr. 508/1999
71. Prevederile relevante din acest ordin sunt urmãtoarele:
ART. 2
"Serviciile prestate în porturi (...) pentru care agenţii economici care le efectueazã sunt supuşi autorizãrii Ministerului Transporturilor sunt urmãtoarele: (...) a) pilotajul navelor (...)."
ART. 4
"(1) Autorizaţia pentru prestarea serviciilor portuare se acordã agenţilor economici de cãtre Inspectoratul Navigaţiei Civile - I.N.C., pentru o perioadã de 5 ani de la data eliberãrii, cu condiţia avizãrii anuale a acesteia."
ART. 5
"(1) Autorizaţiile pentru prestarea serviciilor publice portuare (...) se acordã, la cerere, numai agenţilor economici care la data solicitãrii autorizaţiei au încheiat contracte de asociere, de cesiune sau alte asemenea cu administraţiile portuare (...).
(2) Autorizaţiile prevãzute la art. 4 îşi pãstreazã valabilitatea pânã la concesionarea, în condiţiile legii, a serviciilor publice portuare pentru care aceste autorizaţii au fost eliberate.
(3) Începând cu data încheierii contractului de concesiune se va acorda autorizaţie pentru prestarea serviciilor portuare numai agentului economic concesionar."
F. <>Hotãrârea Guvernului nr. 167/2000 pentru aprobarea concesionãrii serviciului public portuar de pilotaj în porturile maritime româneşti
72. Aceastã hotãrâre prevede urmãtoarele în pãrţile sale relevante:
ART. 1
"Se aprobã concesionarea de cãtre Ministerul Transporturilor (...) a serviciului public portuar de pilotaj în porturile maritime româneşti pe o duratã de 10 ani."
ART. 3
"(...) Ministerul Transporturilor va organiza, în condiţiile legii, licitaţia publicã deschisã pentru concesionarea serviciului public portuar de pilotaj în porturile maritime româneşti (...)."
G. <>Ordinul ministrului transporturilor nr. 595/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de autorizare a agenţilor economici care presteazã servicii în porturi, pe cãi şi canale navigabile
73. Prevederile relevante din acest ordin sunt urmãtoarele:
ART. 3
"(2) În cazul încredinţãrii unui serviciu public prin contract de concesiune, serviciul public respectiv poate fi efectuat numai de agentul economic concesionar, posesor al unei autorizaţii valabile."
ART. 5
"La data intrãrii în vigoare a prezentului ordin se abrogã <>Ordinul ministrului transporturilor nr. 508/1999 (...)."
ART. 6
"Autorizaţiile emise în temeiul <>Ordinului ministrului transporturilor nr. 508/1999 sunt şi rãmân valabile pânã la expirarea vizei anuale, cu respectarea prevederilor art. 2 alin. (2) din normele metodologice aprobate prin prezentul ordin."
H. Normã metodologicã de autorizare a agenţilor economici care presteazã servicii în porturi, aprobatã prin <>Ordinul ministrului transporturilor nr. 595/2000
74. Prevederea relevantã din aceastã normã metodologicã este urmãtoarea:
ART. 2
"(2) În cazul concesionãrii unui serviciu public (...), dreptul de a efectua serviciul îl are numai agentul economic concesionar."
75. <>Art. 6 din Ordinul nr. 595/2000 şi art. 2 alin. (2) din normele metodologice au fost abrogate prin <>Ordinul ministrului lucrãrilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 1.867/2002 .
76. <>Ordinul ministrului lucrãrilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 287/2003 a prevãzut în art. 7 alin. (3) cã autorizaţiile emise agenţilor economici care presteazã servicii de pilotaj sunt valabile pânã la data concesionãrii serviciilor respective. Conform art. 8 din acest ordin, dacã serviciul public fãcea obiectul unei concesiuni, concesionarul era singurul care îl putea presta.
I. Codul de procedurã civilã
77. Prevederile relevante din Codul de procedurã civilã sunt urmãtoarele:
ART. 330
"Procurorul general, din oficiu sau la cererea Ministrului Justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremã de Justiţie, hotãrârile judecãtoreşti irevocabile pentru urmãtoarele motive:
1. când instanţa a depãşit atribuţiile puterii judecãtoreşti;
2. când prin hotãrârea atacatã s-a produs o încãlcare esenţialã a legii, ce a determinat o soluţionare greşitã a cauzei pe fond, ori aceastã hotãrâre este vãdit netemeinicã (...)."
ART. 330^1
"În cazurile prevãzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când hotãrârea judecãtoreascã a rãmas irevocabilã."
78. Art. 330 şi 330^1 au fost abrogate prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003 , intratã în vigoare la 27 august 2003.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie din cauza neexecutãrii deciziilor definitive din 6 februarie 2001 şi 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme de Justiţie
79. Reclamanta se plânge de neexecutarea deciziilor definitive din 6 februarie 2001 şi 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme de Justiţie. Ea citeazã art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilitãţii
80. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea observã cã nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
a) Guvernul
81. Guvernul admite cã prevederile în litigiu ale <>ordinelor nr. 508/1999 şi 595/2000 au fost anulate de instanţele naţionale şi cã, prin urmare, ele nu trebuiau sã se mai aplice. Totuşi, el considerã cã cele douã decizii au constatat doar nulitatea limitãrilor suplimentare aduse autorizaţiei deja emise reclamantei, fãrã a stabili o altã obligaţie în sarcina autoritãţilor publice. În continuare, el susţine cã dreptul la executarea hotãrârilor judecãtoreşti definitive nu a fost încãlcat în speţã.
82. În ceea ce priveşte pretinsa neexecutare a deciziei din 6 februarie 2001, Guvernul aratã cã, în cazul de faţã, nu era vorba decât de o neexecutare parţialã în speţã, pe care Curtea Supremã a cenzurat-o în orice caz prin decizia sa din 22 octombrie 2002 (vezi paragrafele 31 şi 32 de mai sus). În plus, lipsa unei reparaţii pecuniare în beneficiul reclamantei s-a datorat faptului cã ea a renunţat la aceastã cerere (vezi paragraful 30 de mai sus). Mai mult, el observã cã în perioada ianuarie 2001-februarie 2002, partea interesatã a putut sã îşi desfãşoare activitatea în zona portuarã, care nu fãcea obiectul unui contract de concesiune.
83. În ceea ce priveşte decizia din 22 octombrie 2002, Guvernul apreciazã cã aceastã decizie a constatat doar nulitatea anumitor prevederi ale <>Ordinului nr. 595/2000 , fãrã a stabili alte obligaţii în sarcina autoritãţilor decât aceea de a nu mai aplica prevederile anulate. El adaugã cã prin <>Ordinul nr. 1.867/2002 din 14 noiembrie 2002 Ministerul Transporturilor a abrogat prevederile a cãror nulitate a fost constatatã de Curtea Supremã. Mai mult, reclamanta şi-a desfãşurat activitatea în perioada 18 februarie 2002-28 februarie 2005 în condiţii de liberã concurenţã cu alţi agenţi economici.
84. Având în vedere aceste considerente, Guvernul considerã cã justul echilibru între interesele de faţã nu a fost afectat.
b) Reclamanta
85. Reclamanta aratã cã, deşi cele douã decizii i-au recunoscut dreptul de a desfãşura activitatea de pilotaj fãrã alte restricţii şi limitãri, aceste decizii au rãmas inoperante, autoritãţile impunându-i sã înceteze activitatea începând cu 1 septembrie 2000. În plus, <>Ordinul nr. 508/1999 a fost înlocuit cu un alt ordin care a reluat prevederile anulate, modalitate de a acţiona pe care Curtea Supremã a considerat-o, în decizia sa din 22 octombrie 2002, ca fiind o încãlcare a autoritãţii de lucru judecat şi o nerespectare a principiului separaţiei puterilor. Aceastã din urmã hotãrâre a rãmas şi ea inoperantã, având în vedere faptul cã <>Ordinul nr. 1.867/2002 a abrogat formal prevederile litigioase, care au fost totuşi reconfirmate prin <>Ordinul nr. 287/2003 .
86. Reclamanta se opune argumentului Guvernului conform cãruia deciziile în cauzã au constatat numai nulitatea limitãrilor suplimentare cu privire la autorizaţia sa, fãrã a stabili totuşi o altã obligaţie în sarcina autoritãţilor (vezi paragrafele 81 şi 83 de mai sus). Într-un stat de drept este de neconceput sã se considere cã o hotãrâre judecãtoreascã care anuleazã un act administrativ nu stabileşte obligaţii în sarcina autoritãţilor publice, care ar putea astfel sã o ignore. Dimpotrivã, ea considerã cã anularea de cãtre o instanţã naţionalã a prevederilor unui ordin al ministerului presupune ca autoritãţile sã nu mai aplice aceste prevederi. Or, în speţã, autoritãţile administrative au continuat sã i le impunã, ceea ce i-a blocat în mod ilegal activitatea.
87. În mãsura în care Guvernul face trimitere, pe de altã parte, la o executare parţialã a deciziei din 6 februarie 2001 (vezi paragraful 82 de mai sus), reclamanta considerã cã o astfel de executare nu este conformã cu art. 6 din Convenţie. În ceea ce priveşte argumentul conform cãruia reclamanta a renunţat la reparaţia materialã, aceasta considerã cã un astfel de element nu este relevant în speţã, deoarece ea nu era obligatã sã facã niciun demers suplimentar pentru a asigura respectarea unei hotãrâri judecãtoreşti definitive pronunţate împotriva organelor administraţiei.
88. Mai mult, reclamanta observã cã Guvernul nu a precizat care era zona portuarã în care ar fi putut sã îşi desfãşoare activitatea în perioada ianuarie 2001-februarie 2002 (vezi paragraful 82 de mai sus), în mãsura în care, dupã licitaţia din luna mai 2000, serviciul de pilotaj a fost trecut în regim de concesiune în toate zonele portuare. Ea adaugã cã, prin scrisoarea din 21 martie 2001, Ministerul Transporturilor a refuzat sã îi acorde permisiunea de a-şi relua activitatea (vezi paragraful 22 de mai sus). În ceea ce priveşte perioada 18 februarie 2002-28 februarie 2005 (vezi paragraful 83 de mai sus), ea precizeazã cã nu i s-a permis sã îşi desfãşoare activitatea decât pentru zona portuarã 2 (Constanţa Sud), deşi autorizaţia din 27 ianuarie 2000 nu era limitatã la aceastã zonã. Mai mult, reluarea activitãţii sale la data de 18 februarie 2002, limitatã la aceastã zonã, nu avea nicio legãturã cu hotãrârile judecãtoreşti menţionate mai sus, ci era consecinţa câştigului sãu de cauzã în procedura de anulare a licitaţiei din luna mai 2000.
89. Conform afirmaţiilor reclamantei, reluarea parţialã a pilotajului maritim, limitat la zona portuarã Constanţa Sud, dupã un an şi 5 luni de încetare completã a activitãţii, nu-i poate afecta calitatea de victimã, în mãsura în care dreptul sãu de desfãşurare a activitãţii de pilotaj maritim, aşa cum reieşea acesta din hotãrârea din data de 15 iunie 2000, şi anume fãrã restricţiile impuse prin ordinele ministeriale invalidate pe cale judiciarã, nu a fost respectat.
90. Ea adaugã cã a fost obligatã sã îşi înceteze complet activitatea din 28 ianuarie 2005, cu toate cã dispunea de o autorizaţie valabilã pânã la data de 19 ianuarie 2006 şi de douã decizii în favoarea sa, care nu au fost niciodatã anulate.
2. Aprecierea Curţii
91. Curtea reaminteşte cã executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de la ce instanţã ar emana, trebuie consideratã ca fãcând parte integrantã din "proces" în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, hotãrârea din 19 martie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-II, pp. 510-511, § 40). Dreptul de acces la o instanţã ar fi iluzoriu dacã ordinea juridicã internã a unui stat contractant ar permite ca o hotãrâre judecãtoreascã definitivã şi obligatorie sã rãmânã inoperantã în detrimentul unei pãrţi (vezi, printre altele, Hornsby, menţionatã mai sus, şi Immobiliare Saffi împotriva Italiei [MC], nr. 22.774/93, 63, CEDO 1999-V).
92. În acest sens, în Cauza Hornsby, menţionatã mai sus, §§ 41, 42 şi 45, ea a reţinut urmãtoarele:
"41. Aceste afirmaţii capãtã o importanţã şi mai mare în contextul contenciosului administrativ, cu ocazia unui diferend a cãrui soluţionare este hotãrâtoare pentru drepturile civile ale justiţiabilului. Introducând o acţiune în anulare în faţa celei mai înalte instanţe administrative a statului, acesta urmãreşte sã obţinã nu numai dispariţia actului litigios, dar şi, mai ales, înlãturarea efectelor sale. Or, protecţia efectivã a justiţiabilului şi restabilirea legalitãţii presupun obligaţia administraţiei de a se conforma unei sentinţe sau decizii pronunţate de o astfel de instanţã. Curtea reaminteşte în acest sens cã administraţia constituie un element al statului de drept şi cã interesul sãu se identificã, aşadar, cu cel al unei bune administrãri a justiţiei. Dacã administraţia refuzã sau omite sã se conformeze sau întârzie sã o facã, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii îşi pierd orice raţiune de a fi.
42. Curtea observã cã (...) Consiliul de Stat a anulat cele douã decizii ale directorului din învãţãmântul secundar care le refuzau reclamanţilor - doar pe considerentul naţionalitãţii lor permisul solicitat (...). Ţinând cont de aceste decizii, pãrţile interesate puteau sã pretindã cã au dreptul ca cererile lor sã aibã succes; reiterându-le la data de 8 august 1989 (...), ei nu au fãcut decât sã îi reaminteascã administraţiei obligaţia pe care o avea de a lua o decizie în conformitate cu regulile de drept a cãror nerespectare a atras dupã sine anularea. Totuşi, ea a rãmas în pasivitate pânã la data de 20 octombrie 1994.
(...) 45. Omiţând timp de peste cinci ani sã ia mãsurile necesare pentru a se conforma unei hotãrâri judecãtoreşti definitive şi executorii, autoritãţile naţionale au lipsit, în cazul de faţã, prevederile art. 6 § 1 din Convenţie de orice efect util."
93. Pe de altã parte, Curtea a reţinut urmãtoarele în Cauza Iera Moni Profitou Iliou Thiras împotriva Greciei (nr. 32.259/02, § 35, 22 decembrie 2005):
"Art. 6 § 1 din Convenţie nu face nicio distincţie între hotãrârile care admit şi cele care resping o cale de atac formulat în faţa instanţelor interne. Într-adevãr, indiferent de rezultat, este vorba mereu de o hotãrâre judecãtoreascã care trebuie respectatã şi aplicatã."
94. În speţã, Curtea observã cã, prin decizia sa din data de 6 februarie 2001, Curtea Supremã a anulat definitiv prevederile <>art. 5 din Ordinul nr. 508/1999 , statuând cã sunt ilegale, deoarece aduceau modificãri nepermise legii prin înfiinţarea unei noi categorii de autorizaţii şi deoarece limitau valabilitatea autorizaţiilor pânã la concesionarea serviciilor publice portuare. Instanţa supremã a reţinut şi cã reclamanta dobândise dreptul de a desfãşura activitatea de pilotaj maritim în condiţii de concurenţã şi cã statul nu instituise prin lege un monopol cu privire la aceastã activitate. Mai mult, ea a precizat cã nu exista nicio prevedere legalã care sã prevadã cã autorizaţiile eliberate îşi pierdeau valabilitatea în caz de concesiune a serviciului public portuar în beneficiul altor persoane (vezi paragraful 18 de mai sus).
95. Mai mult, prin decizia sa din 22 octombrie 2002, instanţa supremã a statuat cã reluarea în <>Ordinul nr. 595/2000 a prevederilor deja anulate din <>Ordinul nr. 508/1999 constituia un mod de a eluda hotãrârile judecãtoreşti care au dobândit autoritate de lucru judecat şi încãlca principiul constituţional al separaţiei puterilor. În plus, ea a statuat cã dreptul reclamantei a fost încãlcat, cu încãlcarea condiţiilor care reieşeau din autorizaţia sa (vezi paragraful 31 de mai sus).
96. În mãsura în care Guvernul susţine cã deciziile în discuţie nu au stabilit alte obligaţii în sarcina autoritãţilor decât aceea de a nu aplica prevederile anulate (vezi paragrafele 81 şi 83 de mai sus), Curtea reaminteşte cã a statuat deja urmãtoarele în Cauza Zazanis şi alţii împotriva Greciei (nr. 68.138/01, § 36 şi 38, 18 noiembrie 2004):
"36. (...) Obligaţia de a executa o hotãrâre judecãtoreascã nu se limiteazã la dispozitivul acesteia; de fapt, fondul hotãrârii este în acelaşi timp cel care trebuie respectat şi aplicat. Rezultã cã, în ceea ce priveşte comportamentul administraţiei în urma unei hotãrâri definitive şi executorii a justiţiei administrative, acesta nu poate împiedica sau, cu atât mai puţin, repune sub semnul întrebãrii fondul acestei hotãrâri.
(...) 38. În speţã, este adevãrat cã Consiliul de Stat a anulat numai refuzul tacit al administraţiei de a acorda permisiunea de tãiere şi i-a trimis administraţiei cauza pentru ca aceasta sã ia o hotãrâre. Totuşi, Consiliul de Stat a afirmat în Decizia sa nr. 2.563/2000 cã dosarul trimis administraţiei de cãtre societatea «Loutrakat» era complet şi indica cu claritate situaţia imobilului, dar şi numãrul, tipul şi poziţia copacilor care trebuiau tãiaţi. Cu toate acestea, în ciuda constatãrilor Consiliului de Stat, direcţia de urbanism a invitat societatea, la fel cum o mai fãcuse în mai multe rânduri înainte de sesizarea acestei instanţe, sã completeze suplimentar dosarul (...)."
97. Curtea observã, în speţã, cã cele douã decizii în discuţie erau suficient de clare şi nu se pretau la discuţii în ceea ce priveşte conţinutul lor. Într-adevãr, ele stabileau foarte clar în sarcina autoritãţilor obligaţia de a nu se mai întemeia pe prevederile în cauzã şi de a-i permite reclamantei sã îşi desfãşoare activitatea în baza autorizaţiei ce îi fusese acordatã la data de 27 ianuarie 2000 - ceea ce era, de altfel, obiectivul urmãrit de ea prin introducerea acţiunilor în anulare a prevederilor celor douã ordine în litigiu. În mãsura în care instanţele au constatat prin deciziile definitive cã prevederile litigioase ale ordinelor în discuţie erau ilegale, autoritãţile publice aveau datoria de nu le mai invoca.
98. Or, în ciuda deciziei din 6 februarie 2001, Ministerul Transporturilor a refuzat sã îi permitã reclamantei sã îşi desfãşoare activitatea, pe motivul cã acest drept nu le aparţinea decât societãţilor care au fost alese la finalul licitaţiei din 23 mai 2000 şi cã aceastã decizie nu a stabilit în dispozitivul ei nicio obligaţie în sarcina autoritãţii competente (vezi paragraful 22 de mai sus). De asemenea, el i-a refuzat dreptul de desfãşurare a activitãţii sale dupã decizia din 22 octombrie 2002, cu motivarea cã nu a solicitat o nouã autorizaţie (vezi paragraful 36 de mai sus).
99. Curtea observã cã <>Ordinul nr. 508/1999 a fost abrogat prin <>Ordinul nr. 595/2000 , ale cãrui prevederi litigioase au fost şi ele abrogate prin Ordinul nr. 1.867/2000. Totuşi, aceste prevederi au fost reluate în <>Ordinul nr. 287/2003 .
100. În mãsura în care Guvernul pretinde cã reclamanta şi-a desfãşurat activitatea în perioada 18 februarie 2002 - 28 februarie 2005 (vezi paragraful 83 de mai sus), Curtea constatã cã autorizaţia din 27 ianuarie 2000 nu era limitatã la anumite zone portuare (vezi paragraful 10 de mai sus), în timp ce activitatea reclamantei în aceastã perioadã nu s-a desfãşurat decât în zona 2, şi aceasta abia în urma unei noi acţiuni introduse de reclamantã împotriva Ministerului (vezi paragrafele 48 şi 55 de mai sus).
101. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constatã cã, în speţã, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie din cauza anulãrii deciziei din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti
102. Din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanta se plânge de anularea deciziei definitive din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, în urma recursului în anulare formulat de procurorul general al României.
A. Asupra admisibilitãţii
1. Argumentele pãrţilor
a) Guvernul
103. Guvernul ridicã excepţia de incompatibilitate ratione materiae a acestui capãt de cerere cu art. 6 § 1 din Convenţie, considerând cã procedura în anulare a licitaţiei nu era hotãrâtoare pentru un drept cu caracter civil al reclamantei. El citeazã Cauza S.A.R.L. din Parcul de activitãţi din Blotzheim şi S.C.I. Haselaecker împotriva Franţei (dec.) (nr. 48.897/99, CEDO 2003-III), conform cãreia, pentru ca art. 6 § 1 sã se poatã aplica pe latura sa "civilã", trebuie sã existe o "contestaţie" a unui "drept" cu "caracter civil" despre care sã se poatã susţine, cel puţin într-un mod justificabil, cã este recunoscut în dreptul intern. Soluţia procedurii trebuie sã fie direct determinantã pentru dreptul în discuţie: o legãturã slabã sau nişte repercusiuni îndepãrtate nu sunt suficiente pentru a face sã intre în joc art. 6 § 1.
104. Guvernul considerã cã procedura în cauzã nu putea conduce direct la modificarea unui drept cu caracter civil al reclamantei, deoarece anularea licitaţiei din motive procedurale nu avea nicio altã semnificaţie decât reluarea ulterioarã a procedurii. Concesionarea serviciilor publice portuare fusese deja hotãrâtã printr-o hotãrâre a Guvernului pe care reclamanta încercase sã o anuleze, însã cererea i-a fost respinsã printr-o decizie definitivã (vezi procedura C de mai sus). Prin urmare, el considerã cã anularea licitaţiei nu presupunea abandonarea principiului concesiunii serviciilor publice portuare şi nu îi conferea reclamantei niciun beneficiu. Singurul efect al anulãrii era sã îi confere reclamantei statutul de potenţial candidat în cadrul unei eventuale noi licitanţii. Or, o astfel de participare ar fi supusã anumitor condiţii şi, pe deasupra, îndeplinirea lor nu ar garanta încheierea contractului de concesiune, deoarece numai clauzele diferitelor oferte primite, care sunt confidenţiale, stabilesc viitorul concesionar.
105. Apoi, Guvernul afirmã cã acţiunea însãşi nu avea un obiect patrimonial, deoarece ea nu urmãrea decât anularea unei proceduri de selecţie. Dupã pãrerea sa, eventuala încheiere a unui contract de concesiune la finalul unei astfel de proceduri poate antrena efecte economice pentru un agent economic, însã acest lucru nu este suficient pentru ca procedura respectivã sã capete în sine un caracter "civil".
b) Reclamanta
106. Reclamanta constatã cã ea era titulara a douã autorizaţii (vezi paragrafele 29 şi 53 de mai sus), care au fost invalidate în urma anulãrii deciziei definitive din 10 iunie 2002. În opinia sa, cauza citatã de Guvern (vezi paragraful 103 de mai sus) nu este relevantã, deoarece, în cauza de faţã, nulitatea sau valabilitatea procedurii de licitaţiei avea consecinţe directe asupra situaţiei sale patrimoniale. Prin urmare, ea considerã cã art. 6 este aplicabil în speţã.
2. Aprecierea Curţii
107. Curtea apreciazã cã excepţia Guvernului este strâns legatã de substanţa cererii reclamantei, astfel încât ea trebuie conexatã cu fondul.
108. De asemenea, Curtea constatã, în lumina tuturor elementelor aflate în posesia sa, cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, constatã cã acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
a) Guvernul
109. Guvernul reaminteşte cã, în urma Cauzei Brumãrescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), Codul de procedurã civilã a fost modificat, cu abrogarea "recursului în anulare", astfel încât, de atunci înainte, procurorul general nu a mai avut posibilitatea sã supunã unei noi judecãţi o decizie definitivã şi irevocabilã.
110. De asemenea, Guvernul observã cã, în speţã, admiterea recursului în anulare nu are nicio influenţã asupra drepturilor reclamantei, în mãsura în care, la data de 2 februarie 2005, autorizaţia care îi fusese eliberatã în anul 2000 nu mai era valabilã. El adaugã faptul cã deciziile din 6 februarie 2001 şi din 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme de Justiţie au recunoscut necesitatea eliberãrii unei autorizaţii şi faptul cã autorizaţia avea o valabilitate limitatã în timp prin efectul legii. În aceste condiţii, el considerã cã eventualele drepturi pe care reclamanta le dobândea prin existenţa autorizaţiei nu mai aveau temei şi cã, prin urmare, procedura respectivã nu mai putea afecta situaţia reclamantei.
111. Guvernul distinge situaţia în speţã de cea din Cauza Brumãrescu, în care reclamantul era titularul unui drept de proprietate efectiv, real şi valabil, recunoscut necondiţionat de instanţele interne, drept care nu era însoţit de limitãri temporale.
b) Reclamanta
112. Reclamanta subliniazã cã, prin decizia din 2 februarie 2005, Înalta Curte, admiţând recursul în anulare al procurorului general, a anulat o procedurã judiciarã finalizatã cu o sentinţã definitivã şi care dobândise autoritate de lucru judecat, cu încãlcarea principiului securitãţii raporturilor juridice şi a dreptului la un proces echitabil. În acest sens, ea citeazã drept exemple cauzele Androne împotriva României (nr. 54.062/00, § 44, 22 decembrie 2004), Stere şi alţii împotriva României (nr. 25.632/02, § 53, 23 februarie 2006) şi Pravednaya împotriva Rusiei (nr. 69.529/01, § 24, 18 noiembrie 2004).
2. Aprecierea Curţii
113. Curtea observã cã la data de 18 februarie 2002 reclamanta şi-a reluat activitatea în zona 2, în urma anulãrii pe cale judiciarã a procedurii de licitaţie (vezi paragrafele 46 şi 48 de mai sus). De altfel, la 25 ianuarie 2004, acesteia i s-a eliberat o autorizaţie valabilã pentru zona menţionatã mai sus pânã la data de 24 ianuarie 2009 (vezi paragraful 53 de mai sus).
114. De asemenea, Curtea constatã cã Înalta Curte a admis recursul în anulare al procurorului general şi, prin urmare, a respins acţiunea, în condiţiile în care procedura fusese deja soluţionatã prin decizia definitivã din 10 iunie 2002 (vezi paragrafele 49 şi 54 de mai sus). Reclamanta a fost informatã ulterior cã valabilitatea autorizaţiei sale din 25 ianuarie 2004 înceta şi cã era nevoitã sã înceteze sã mai presteze serviciul de pilotaj în zona 2 în baza deciziei Înaltei Curţi (vezi paragrafele 56 şi 57 de mai sus).
115. Prin urmare, autorizaţia deţinutã de reclamantã pentru zona 2, deşi valabilã pânã în 2009, a fost invalidatã prin efectul admiterii recursului în anulare şi, ulterior, reclamanta a fost obligatã sã îşi înceteze activitatea în zona menţionatã mai sus.
116. În aceste condiţii, Curtea nu are cum sã subscrie la argumentul Guvernului conform cãruia soluţia procedurii nu era direct hotãrâtoare pentru un drept civil al reclamantei (vezi paragraful 103 de mai sus).
117. Curtea observã, aşadar, cã o decizie definitivã favorabilã reclamantei, care îi permitea sã îşi desfãşoare activitatea în zona 2, a fost anulatã şi cã întreaga procedurã care s-a încheiat cu aceastã decizie a fost anulatã prin admiterea unei cãi extraordinare de recurs.
118. Or, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie sã se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţã supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.
119. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securitãţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia datã în mod definitiv oricãrui litigiu de cãtre instanţele judecãtoreşti sã nu mai poatã fi supusã rejudecãrii (Brumãrescu, citatã anterior, § 61; Societatea Comercialã Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României, nr. 22.687/03, § 32, 1 decembrie 2005), deoarece securitatea juridicã presupune respectarea principiului autoritãţii de lucru judecat, şi anume a caracterului definitiv al hotãrârilor judecãtoreşti (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
120. Curtea reaminteşte cã în Cauza Brumãrescu a constatat o încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie din cauza intervenţiei într-un litigiu civil a procurorului general, care nu era parte în procedurã, şi din cauza rejudecãrii unei sentinţe definitive care a dobândit autoritate de lucru judecat. Or, aceste elemente se regãsesc în cauza de faţã.
121. Având în vedere cele de mai sus, trebuie respinsã excepţia invocatã de Guvern şi constatat faptul cã anularea deciziei definitive din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti i-a încãlcat reclamantei dreptul la un proces echitabil.
122. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
III. Asupra pretinselor încãlcãri ale art. 1 din Protocolul nr. 1
123. Reclamanta susţine o încãlcare a dreptului sãu la respectarea bunurilor din cauza refuzului autoritãţilor interne de a executa deciziile din 6 februarie 2001 şi din 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme de Justiţie. De asemenea, aceasta susţine o încãlcare a acestei prevederi din cauza admiterii recursului în anulare. Ea invocã art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii
124. Curtea constatã cã aceste capete de cerere nu sunt vãdit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, Curtea observã cã acestea nu sunt lovite de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
a) Guvernul
125. Guvernul observã cã reclamanta atribuie pretinsul obstacol aflat în calea dreptului sãu de a desfãşura activitatea de pilotaj urmãtoarelor douã cauze: neexecutarea deciziilor din 6 februarie 2001 şi din 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme, pe de o parte, şi, pe de altã parte, admiterea recursului în anulare. El reitereazã aici observaţiile sale fãcute cu privire la art. 6 din Convenţie în ceea ce priveşte executarea celor douã decizii şi constatã cã, în temeiul unui contract de mandat încheiat cu Administraţia Porturilor Maritime, reclamanta şi-a desfãşurat activitatea în mod continuu şi fãrã obstacole, cu excepţia celor rezultate din jocul concurenţei.
126. Guvernul admite cã autorizaţia eliberatã reclamantei constituia un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, însã adaugã cã dreptul care rezulta din aceastã autorizaţie era însoţit de o limitare a duratei sale. Or, în perioada de valabilitate a autorizaţiei reclamanta a putut sã îşi desfãşoare activitatea. Prin urmare, în opinia Guvernului, perioada ulterioarã nu este relevantã în speţã.
127. În ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe încãlcarea dreptului reclamantei de a-şi desfãşura activitatea în urma admiterii recursului în anulare, Guvernul subliniazã cã în momentul în care a fost admis recursul în anulare deja autorizaţia reclamantei nu mai era valabilã.
128. Guvernul considerã cã stabilirea unei limite temporale a valabilitãţii unei autorizaţii nu este, în sine, contrarã art. 1 din Protocolul nr. 1. El apreciazã cã, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii (Tre Traktorer AB împotriva Suediei, hotãrârea din 7 iulie 1989, seria A, nr. 159, pp. 23-24, §§ 61-62; Posti şi Rahko împotriva Finlandei, nr. 27.824/95, §§ 76-77, CEDO 2002-VII), o retragere inopinatã, imprevizibilã a autorizaţiei sau a licenţei este contrarã Convenţiei, dar cã, dimpotrivã, prelungirea ei, chiar cu modificarea condiţiilor, este compatibilã cu cerinţele Convenţiei, în mãsura în care ele sunt previzibile pentru beneficiar.
129. Guvernul reitereazã cã anularea procedurii din 23 mai 2000 nu însemna abandonarea concesiunii serviciilor publice portuare şi nu îi conferea reclamantei dreptul sã desfãşoare activitatea de pilotaj în deplinã libertate.
b) Reclamanta
130. Reclamanta considerã cã ingerinţa în dreptul sãu la respectarea bunurilor rezultã din refuzul autoritãţilor de a îi permite sã desfãşoare activitatea de pilotaj, prin neexecutarea celor douã hotãrâri definitive şi prin anularea unei alte hotãrâri definitive, în urma admiterii recursului în anulare. Ea subliniazã cã autorizaţiile sale aveau o valoare economicã, deoarece îi permiteau sã desfãşoare aceastã activitate. Ele reprezentau, aşadar, un element esenţial al fondului sãu de comerţ.
131. Reclamanta adaugã cã, în speţã, justul echilibru care trebuie pãstrat între protecţia proprietãţii şi cerinţele interesului general a fost afectat. Deşi <>Ordonanţa Guvernului nr. 22/1999 nu a creat un monopol de jure asupra activitãţii de pilotaj maritim, ea considerã cã actele şi omisiunile statului au dus la instituirea unui monopol de fapt. Printr-o succesiune de ordine, Ministerul i-a limitat în mod ilegal activitatea, ceea ce Curtea Supremã a constatat prin deciziile sale din 6 februarie 2001 şi 22 octombrie 2002. Cu încãlcarea acestor hotãrâri, Ministerul a continuat sã condiţioneze desfãşurarea activitãţii de pilotaj de cãtre reclamantã de absenţa unei concesionãri.
132. În opinia reclamantei, imposibilitatea de a-şi desfãşura activitatea din cauza instituirii unui monopol de fapt în domeniul pilotajului ar putea sã fie consideratã ca o reglementare a folosinţei bunurilor în sensul alin. 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1. Ea aratã cã acest monopol nu era prevãzut de lege.
133. Reclamanta mai observã cã în Cauza Iatridis împotriva Greciei ([MC], nr. 31.107/96, § 61, CEDO 1999-II) Curtea a statuat cã anularea actelor administrative ilegale şi refuzul ulterior al autoritãţilor de a se conforma consecinţelor unei sentinţe pronunţate împotriva lor determinau o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
134. Reclamanta subliniazã în speţã cã, prin ordinele litigioase, Ministerul a modificat legea într-un mod nepermis, fãrã a ţine cont de cele douã decizii definitive ale Curţii Supreme, care a statuat cã <>Ordonanţa Guvernului nr. 22/1999 nu condiţiona valabilitatea autorizaţiilor de existenţa unei concesionãri. Un astfel de mod de a acţiona este contrar legii, astfel cum a fost el interpretat cu autoritate de lucru judecat de cãtre instanţa supremã.
135. În continuare, reclamanta considerã cã aceastã constatare ar putea sã scuteascã Curtea de a verifica dacã a fost pãstrat un just echilibru între cerinţele interesului general al comunitãţii şi imperativele apãrãrii drepturilor individuale. Totuşi, ea aratã cã acest echilibru a fost încãlcat şi cã a fost obligatã sã suporte o sarcinã disproporţionatã şi excesivã.
2. Aprecierea Curţii
136. Curtea observã cã reclamanta a formulat douã capete de cerere întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1: unul legat de neexecutarea celor douã decizii definitive, celãlalt referitor la anularea unei a treia decizii definitive în urma unui "recurs în anulare".
a) Neexecutarea deciziilor din 6 februarie 2001 şi 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme de Justiţie
137. Curtea observã cã instanţa naţionalã supremã a statuat, în decizia sa din 6 februarie 2001, cã reclamanta a dobândit dreptul de desfãşurare a activitãţii de pilotaj maritim în condiţii de liberã concurenţã şi cã, din cauza aplicãrii prevederilor primului ordin, i s-a interzis dreptul de a desfãşura aceastã activitate (vezi paragraful 18 de mai sus). Aceastã decizie a confirmat de altfel sentinţa din 15 iunie 2000 a Curţii de Apel în ceea ce priveşte anularea art. 5 din ordinul în cauzã. Or, sentinţa pronunţatã în prima instanţã reţinuse cã toate încãlcãrile aduse obiectului de activitate al reclamantei au efecte asupra patrimoniului sãu şi sunt echivalente unei exproprieri, încãlcând astfel prevederile Constituţiei (vezi paragraful 12 de mai sus). Pe de altã parte, Curtea Supremã, în decizia sa din 5 noiembrie 2001, care respingea un recurs în anulare introdus împotriva acestor douã decizii, a subliniat cã autorizaţia din 27 ianuarie 2000 era un drept dobândit în patrimoniul reclamantei, drept ce trebuia aşadar sã fie protejat pe toatã durata valabilitãţii autorizaţiei; mai mult, limitarea adusã autorizaţiei în perioada sa de valabilitate nu era conformã cu legea (vezi paragraful 24 de mai sus).
138. Instanţa supremã a mai reţinut, în decizia sa definitivã din 22 octombrie 2002, cã dreptul reclamantei a fost încãlcat prin aplicarea prevederilor celui de al doilea ordin, cu încãlcarea condiţiilor care reies din autorizaţia sa (vezi paragraful 31 de mai sus), aceastã decizie confirmând sentinţa din 22 noiembrie 2001 a Curţii de Apel, care, la rândul sãu, a reţinut cã reclamanta avea dreptul sã îşi desfãşoare activitatea în baza autorizaţiei din 27 ianuarie 2000 (vezi paragraful 30 de mai sus).
139. Astfel, rezultã cã instanţele naţionale au statuat cã reclamanta avea, în baza autorizaţiei menţionate mai sus, dreptul de a desfãşura activitatea de pilotaj şi cã limitarea adusã autorizaţiei respective în timpul valabilitãţii sale nu era legalã.
140. În acest sens, Curtea reaminteşte cã noţiunea de "bunuri" din art. 1 din Protocolul nr. 1 are sferã de aplicare autonomã, care nu se limiteazã la proprietatea unor bunuri corporale: anumite alte drepturi şi interese care constituie active pot fi de asemenea considerate "drepturi de proprietate" şi, aşadar, "bunuri" în sensul acestei prevederi (Gasus Dosier-und Fordertechnik GmbH împotriva Olandei, hotãrârea din 23 februarie 1995, seria A, nr. 306-B, p. 46, § 53; Iatridis, citatã anterior, § 54).
141. Aşadar, Curtea admite, alãturi de reclamantã, cã în speţã exista o valoare patrimonialã prin autorizaţia însãşi, în baza cãreia ea putea sã aibã speranţa legitimã de a-şi desfãşura activitatea economicã. Guvernul recunoaşte de altfel el însuşi cã autorizaţia în discuţie putea constitui un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi paragraful 126 de mai sus). Rezultã cã reclamanta avea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
142. Curtea nu poate subscrie la argumentul Guvernului conform cãruia reclamanta a putut sã îşi desfãşoare activitatea în perioada de valabilitate a autorizaţiei. În acest sens, ea aratã cã partea interesatã a fost obligatã sã îşi înceteze activitatea la data de 1 septembrie 2000 şi cã nu a reluat-o decât de la 18 februarie 2002 pânã la 28 februarie 2005, şi aceasta numai în zona portuarã 2, deşi autorizaţia din 27 ianuarie 2000 nu prevedea aceastã limitare. În plus, ea observã cã încetarea activitãţii reclamantei, urmatã de o reluare parţialã, a fost consecinţa încãlcãrii celor douã hotãrâri definitive pronunţate de instanţa supremã.
143. Reclamanta a suferit astfel o ingerinţã în dreptul sãu la respectarea bunurilor.
144. Prin urmare, trebuie stabilit în primul rând dacã aceastã ingerinţã era prevãzutã de lege, ţinând cont de faptul cã supremaţia dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societãţi democratice, este inerentã tuturor articolelor Convenţiei. Necesitatea de a cerceta dacã s-a pãstrat un just echilibru între cerinţele interesului general al comunitãţii şi imperativele de apãrare a drepturilor fundamentale ale omului nu poate interveni decât subsecvent, dupã ce s-a stabilit cã ingerinţa litigioasã a respectat principiul legalitãţii şi nu era arbitrarã (Iatridis, citatã anterior, § 58).
145. În speţã, Curtea reaminteşte cã instanţa supremã naţionalã a reţinut ilegalitatea oricãrei limitãri aduse autorizaţiei reclamantei în perioada sa de valabilitate. O astfel de constatare determinã Curtea sã constate cã ingerinţa în cauzã nu era conformã cu legea internã şi o scuteşte de a mai analiza dacã ea urmãrea un scop legitim şi dacã era proporţionalã cu acest scop.
146. Prin urmare, Curtea apreciazã cã art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încãlcat din cauza neexecutãrii deciziilor din 6 februarie 2001 şi 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme de Justiţie.
b) Anularea deciziei din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Piteşti
147. Curtea aratã cã la data de 25 ianuarie 2004 reclamantei i s-a eliberat o autorizaţie care îi permitea sã desfãşoare activitatea de pilotaj în zona 2 şi care era valabilã pânã la data de 24 ianuarie 2009.
148. În baza acestei autorizaţii, reclamanta putea sã aibã o speranţã legitimã de a desfãşura activitatea de pilotaj pe perioada sa de valabilitate. Rezultã cã ea avea şi în aceastã privinţã un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
149. Or, aceastã autorizaţie a fost invalidatã în urma admiterii recursului în anulare prin decizia din 2 februarie 2005 a Înaltei Curţi, iar reclamanta a fost ulterior obligatã sã îşi înceteze activitatea în zona menţionatã mai sus.
150. Aşadar, Curtea apreciazã cã a avut loc o ingerinţã în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale, prin faptul cã decizia menţionatã mai sus a Înaltei Curţi a anulat decizia definitivã din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti.
151. Având în vedere concluzia de la paragraful 122 de mai sus, Curtea apreciazã cã în cazul de faţã justul echilibru dintre cerinţele interesului general şi imperativele de apãrare a drepturilor individuale a fost afectat.
152. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi din cauza admiterii recursului în anulare prin decizia din 2 februarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
IV. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
153. Conform art. 41 din Convenţie:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
154. Reclamanta solicitã suma de 3.884.798,57 dolari americani (USD) cu titlu de daune materiale pe care le-ar fi suferit din cauza pierderii veniturilor aferente contractelor în curs de executare (damnum emergens) şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans). Ea aratã cã actele şi omisiunile autoritãţilor naţionale au avut consecinţe de ordin patrimonial în ceea ce o priveşte, ţinând cont de faptul cã este un agent economic a cãrui continuitate a activitãţii este esenţialã pentru existenţa sa şi de faptul cã ea se aflã "în încetare completã a activitãţii, lipsitã de venituri şi încãrcatã de datorii". În acest sens, ea citeazã Cauza Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilã) ([MC], nr. 31.107/96, §§ 40-45, CEDO 2000-XI).
155. Reclamanta prezintã un raport de expertizã contabilã, precum şi documente financiare şi contabile şi aratã cã experţii au luat în calcul cifra sa de afaceri pe ultimii 3 ani de activitate normalã, adicã 1998, 1999 şi 2000, contractele în curs de executare în momentul încetãrii activitãţii şi datele statistice referitoare la fluxul transporturilor maritime în porturile în care şi-ar fi desfãşurat activitatea dacã nu ar fi fost împiedicatã de administraţie.
156. Pãrţile relevante din raportul de expertizã sunt urmãtoarele:
"Veniturile pierdute de societate, astfel cum sunt ele estimate de experţi, se pot calcula în felul urmãtor:
Pentru perioada august 2000-ianuarie 2002, având în vedere cã societãţii i s-a interzis sã desfãşoare activitatea de pilotaj, pierderile sunt reprezentate de întreaga sumã previzibilã conform funcţiei de regresie:
Pierderea totalã pentru perioada august 2000-ianuarie 2002 se ridicã la 941.551,08 USD.
Pentru perioada februarie 2002-februarie 2005, având în vedere cã societãţii i s-a permis sã desfãşoare parţial activitatea de pilotaj în zona 2, pierderile sunt reprezentate de diferenţa dintre suma previzibilã conform funcţiei de regresie şi vânzãrile realizate efectiv:
Pierderea parţialã pentru perioada februarie 2002-februarie 2005 este de 1.709.849,05 USD.
Pentru perioada februarie 2005-iulie 2006, având în vedere cã societãţii nu i s-a permis sã desfãşoare activitatea de pilotaj, pierderile sunt reprezentate de suma previzibilã conform funcţiei de regresie:
Pierderea totalã pentru perioada februarie 2005-iulie 2006 este de 1.233.398,44 USD."
157. Concluzia raportului de expertizã este cã pierderea totalã estimatã pentru perioada august 2000-iulie 2006 se ridicã la 3.884.798,57 USD.
158. Reclamanta mai solicitã şi suma de 100.000 EUR pentru daune morale, considerând cã a suferit "un prejudiciu moral incontestabil". Ea citeazã cauzele Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (satisfacţie echitabilã) (nr. 48.553/99, § 80, 2 octombrie 2003) şi Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei ([MC], nr. 35.382/97, §§ 35-36, CEDO 2000-IV), considerând cã, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, criteriile luate în considerare pentru evaluarea prejudiciului moral sunt bunul renume al întreprinderii, incertitudinea în planificarea deciziilor care trebuiau luate, tulburãrile cauzate gestiunii sale, angoasa şi neplãcerile suferite de membrii organelor de conducere ale societãţii.
159. Ţinând cont de aceste criterii, reclamanta aratã cã, în ciuda vechimii sale şi a poziţiei sale iniţiale foarte avantajoase pe piaţa serviciilor portuare, ea a fost redusã la o situaţie extrem de precarã, în pragul falimentului, fiind în imposibilitatea de a-şi prevedea viitorul.
160. Guvernul contestã raportul de expertizã prezentat de reclamantã, în mãsura în care el nu face trimitere decât la veniturile brute, fãrã a ţine seama de cheltuielile aferente oricãrei activitãţi economice, cum sunt cheltuielile curente, cheltuielile cu investiţiile sau taxele şi alte impozite. În lipsa oricãrei estimãri în aceastã privinţã, raportul de expertizã nu prezintã pentru Guvern un fundament economic serios, deoarece existã multe societãţi comerciale care au încasãri importante, însã un profit infim sau inexistent.
161. Guvernul subliniazã în continuare cã în Cauza Iatridis, menţionatã mai sus, Curtea a luat în considerare numai veniturile nete ale pãrţii interesate. Prin urmare, el considerã cã simpla trimitere la cifra de afaceri previzionatã este lipsitã de orice relevanţã şi prezintã în acest sens opinia detaliatã a unei societãţi de expertizã contabilã, conform cãreia profitul previzionat al reclamantei pentru perioada septembrie 2000 iunie 2006 nu ar depãşi 325.217 USD, având în vedere costurile pe care trebuia sã le suporte pentru a-şi desfãşura activitatea, şi care subliniazã şi faptul cã ea şi-a reluat activitatea în mai multe rânduri, obţinând astfel venituri.
162. În opinia Guvernului, expertiza prezentatã de reclamantã este în plus criticabilã, deoarece nu oferã anumite informaţii importante, cum ar fi durata contractelor luate în considerare, preţurile serviciilor, porturile şi zonele portuare la care se referã.
163. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul considerã cã o eventualã hotãrâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientã a prejudiciului moral pe care reclamanta pretinde cã l-a suferit. În subsidiar, considerã cã suma solicitatã cu acest titlu este excesivã. El citeazã în acest sens cauzele IZA Ltd şi Makrakhidze împotriva Georgiei (nr. 28.537/02, § 63, 27 septembrie 2005) şi S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A. (citatã anterior, § 57). Totuşi, el subliniazã cã acordarea unei sume pentru prejudiciul moral în aceastã ultimã cauzã, ca şi în Cauza Sovtransavto Holding, menţionatã mai sus, a luat în considerare incertitudinea juridicã care a planat asupra pãrţilor interesate timp de mai mulţi ani.
164. În plus, Guvernul atrage atenţia asupra faptului cã, dacã diferitele elemente care constituie prejudiciul nu se preteazã la un calcul exact sau dacã distincţia dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral se dovedeşte a fi dificilã, Curtea ar putea fi determinatã sã le analizeze global.
165. Reclamanta contestã cu fermitate "punctul de vedere de specialitate" prezentat de Guvern, considerând cã acest document nu ar putea fi considerat drept o expertizã.
B. Cheltuieli de judecatã
166. Reclamanta solicitã suma de 10.142,51 EUR drept cheltuieli de judecatã angajate în faţa instanţelor interne şi suma de 7.175 EUR pentru cheltuielile angajate în faţa Curţii.
167. Cu privire la cheltuielile angajate la nivel naţional, reclamanta prezintã în copie urmãtoarele documente justificative:
a) 7 chitanţe care atestã plata unor onorarii de avocat în perioada 6 iunie 2001 - 2 aprilie 2002, a cãror valoare totalã se ridicã la 65 milioane lei vechi româneşti (ROL); chitanţele respective se referã totuşi la dosare care nu se regãsesc printre procedurile care fac obiectul cererii, cu excepţia a douã chitanţe în valoare totalã de 23 milioane ROL, referitoare la dosarele soluţionate prin deciziile din 5 noiembrie 2001 şi 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme;
b) 8 ordine de platã emise de reclamantã în perioada 20 iunie 2002 - 18 septembrie 2003 în beneficiul a douã cabinete de avocaturã, a cãror valoare totalã este de 260 milioane ROL; 6 dintre cele 8 ordine de platã conţin menţiunea "onorarii de avocat", însã fãrã a preciza procedurile la care se referã; un alt ordin de platã face trimitere la un numãr de dosar care nu se regãseşte printre procedurile care au fãcut obiectul cererii; dimpotrivã, un alt ordin de platã, pentru o sumã de 30 milioane ROL, se referã la dosarul soluţionat prin decizia din 2 februarie 2005 a Înaltei Curţi.
168. Pentru cheltuielile angajate în faţa Curţii, reclamanta prezintã în copie urmãtoarele documente:
a) o convenţie din data de 28 noiembrie 2005, încheiatã între avocat A. Dãgãliţã şi avocat N. Popescu, pe de o parte, şi reclamanta, pe de altã parte; aceastã convenţie stabilea tarifele pe orã şi preciza cã cheltuielile legate de munca prestatã de avocate trebuia sã le fie achitate direct; de asemenea, se menţiona cã avocatele nu îşi vor recupera creanţa atât timp cât situaţia financiarã a reclamantei nu îi permitea sã plãteascã onorariile;
b) o notã de onorarii de avocat din 28 noiembrie 2005 pentru suma de 7.175 EUR;
c) douã facturi fiscale care atestã plata de cãtre o terţã societate a unei sume totale de 130 milioane ROL în beneficiul celor douã avocate menţionate mai sus pentru consultaţii juridice.
169. Guvernul nu se opune ca reclamantei sã i se aloce o sumã care sã corespundã cheltuielilor de judecatã legate de procedura în faţa Curţii, cu condiţia sã fie dovedite, necesare şi sã aibã legãturã cu cauza.
170. În ceea ce priveşte cheltuielile angajate în procedurile interne, Guvernul observã cã o parte dintre chitanţe se referã la proceduri soluţionate prin decizii favorabile reclamantei sau la alte proceduri decât cele care fac obiectul cauzei de faţã. În acest sens, el face trimitere la 3 chitanţe în valoare totalã de 32 milioane ROL şi constatã, în plus, cã ordinele de platã nu precizeazã la care proceduri interne se referã.
171. Cât priveşte suma referitoare la procedura în faţa Curţii, Guvernul considerã cã suma solicitatã cu acest titlu nu reflectã realitatea asistenţei juridice furnizate de avocatã reclamantei, având în vedere în special numãrul de ore de muncã înscrise în nota de onorarii.
172. Dintr-o scrisoare a Grefei din 26 octombrie 2006, Guvernul mai constatã cã observaţiile reclamantei, redactate de avocat D.B., nu au fost depuse la dosar, deşi facturile prezentate de reclamantã acoperã şi redactarea acestor observaţii. Mai adaugã faptul cã, în mãsura în care aceste observaţii sunt identice cu cele care i-au fost transmise prin scrisoarea Grefei din data de 19 decembrie 2006, reclamanta nu poate cere de douã ori rambursarea onorariilor aferente redactãrii lor.
173. În orice caz, Guvernul considerã cã suma solicitatã cu titlu de onorarii de avocat este excesivã.
C. Concluzia Curţii
174. În circumstanţele speţei, Curtea considerã cã problema aplicãrii art. 41 din Convenţie nu se aflã în stare de judecatã. Prin urmare, se impune sã fie rezervatã şi sã se stabileascã procedura ulterioarã ţinând cont de eventualitatea unui acord între statul pârât şi reclamantã (art. 75 § 1 din Regulament).

PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA

1. uneşte cu fondul excepţia preliminarã a Guvernului întemeiatã pe necompetenţa ratione materiae şi o respinge;
2. declarã cererea admisibilã;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza neexecutãrii deciziilor din 6 februarie 2001 şi 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme de Justiţie;
4. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anulãrii deciziei din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti;
5. hotãrãşte cã problema aplicãrii art. 41 din Convenţie nu se aflã în stare de judecatã; prin urmare:
a) o rezervã în întregime;
b) invitã Guvernul şi societatea reclamantã sã îi adreseze în scris, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, observaţiile lor cu privire la aceastã chestiune şi, în special, sã îi aducã la cunoştinţã orice acord la care ar putea eventual sã ajungã;
c) rezervã procedura ulterioarã şi îi deleagã preşedintelui camerei sarcina de a o stabili în funcţie de necesitãţi.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 3 iunie 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

Elisabet Fura-Sandstrom,
preşedinte

Santiago Quesada,
grefier

-------
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Hotarare, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, HOTARARE din 3 iunie 2008

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
Inscrie e-mailul tau pentru a primi zilnic
informatii despre CE, CAND si CUM s-a intamplat
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016