Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 3 iunie 2003 in cauza Pantea impotriva Romaniei
În cauza Pantea împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a doua), formatã din: dnii: J.-P. Costa, preşedinte, A.B. Baka, L. Loukaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, dna. A. Mularoni, judecãtori, dna. S. Dolle, grefierã de secţie Dupã ce a deliberat în Camera de Consiliu, la data de 13 mai 2003, Pronunţã urmãtoarea hotãrâre:
PROCEDURA 1. La originea cauzei se aflã o plângere (nr. 33343/96) îndreptatã împotriva României de un cetãţean al acestui stat, domnul Alexandru Pantea (în continuare, "reclamantul"), care a sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (în continuare, "Comisia") la data de 28 august 1995, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru Apãrarea Drepturilor Omului şi a Libertãţilor Fundamentale (în continuare, "Convenţia"). 2. Guvernul României (în continuare, "Guvernul") este reprezentat de agentul guvernamental, doamna C.I Tarcea. 3. Reclamantul susţine, în special, cã luarea mãsurii arestãrii preventive împotriva sa şi menţinerea sa în stare de arest preventiv au fost contrare dispoziţiilor articolului 5 din Convenţie şi cã în cursul perioadei de arestare a fost supus la tratanlente contrare articolului 3 din Convenţie. 4. Plângerea a fost transmisã Curţii la 1 noiembrie 1998, datã la care a intrat în vigoare Protocolul 11 adiţional la Convenţie (articolul 5 alineat 2 din Protocolul 11). 5. Plângerea a fost repartizatã Secţiei 1 a Curţii (articolul 52 alineat 1 din Regulament), în cadrul acestei secţii, camera desemnatã a examina cauza (în temeiul articolului 27 alineat 1 din Convenţie) a fost constituitã conform articolului 26 alineat 1 din Regulament. 6. Prin decizia din 6 martie 2001, camera astfel desemnatã a declarat parţial admisibilã plângerea. 7. Reclamantul şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (articolul 59 alineat 1 din Regulament). 8. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura secţiilor sale (articolul 25 din Regulament). Prezenta plângere a fost repartizatã ulterior celei de-a doua secţii, astfel reorganizate (articolul 52 alineat 1 din Regulament). 9. La data de 16 aprilie 2002, Curtea a solicitat pãrţilor sã transmitã informaţii suplimentare. 10. Guvernul a rãspuns acestei solicitãri prin scrisoarea din data 29 aprilie 2002, iar reclamantul prin scrisoarea din data de 6 mai 2002. 11. Prin scrisoarea din data de 23 mai 2002, Grefa Curţii a atras atenţia Guvernului cã a omis sã-i transmitã anumite informaţii şi documente şi l-a invitat sã le comunice în cel mâi scurt termen. 12. Guvernul nu a dat curs acestei invitaţii, ultima scrisoare a acestuia cãtre Curte datând din 29 aprilie 2002. 13. Prin scrisoarea din data de 18 iunie 2002, Grefa a informat Guvernul cã, în circumstanţele menţionate la paragrafele 9-11, Curtea va proceda la examinarea cauzei în stadiul actual al dosarului.
IN FAPT I. Circumstanţele cauzei
14. Reclamantul, nãscut în 1947, este un fost procuror care exercitã actualmente profesia de avocat. El locuieşte la Timişoara.
A. Arestarea preventivã a reclamantului şi acţiunea penalã împotriva acestuia 15. În noaptea de 20/21 aprilie 1994, reclamantul a avut o altercaţie cu D.N., în cursul cãreia cel din urmã a fost grav rãnit. Dupã cum rezultã din raportul de expertizã medico-legalã efectuatã dupã incident, D.N. a suferit în noaptea respectivã mai multe fracturi care au necesitat 250 zile de îngrijiri medicale şi care, în absenţa unui tratament medical adecvat, i-ar fi putut pune viaţa în pericol. 16. Prin rezoluţia din data de 7 iunie 1994, procurorul D. din cadrul Parchetului de pe lângã Tribunalul Judeţean Bihor a dispus începerea urmãririi penale împotriva reclamantului. 17. La 7, 14, 16, 23, 30 iunie şi 5 iulie 1994, partea vãtãmatã D.N. şi 21 de martori au fost audiaţi de parchet cu privire la incident. 18. La data de 23 iunie 1994, reclamantul a fost audiat de procurorul D.F. cu privire la altercaţia cu D.N. În cursul acestui interogatoriu, reclamantul nu a fost asistat de un avocat. 19. Prin ordonanţa din 5 iulie 1994, procurorul D. a pus în mişcare acţiunea penalã împotriva reclamantului şi a dispus arestarea preventivã a acestuia, împotriva reclamantului a fost emis un mandat de arestare pe o duratã de 30 de zile, începând de la data la care va fi arestat de cãtre organele de politie, întemeindu-şi mãsura luatã pe dispoziţiile art. 148 lit. c), e) şi h) din Codul de procedurã penalã, procurorul a motivat necesitatea arestãrii preventive a reclamantului prin faptul cã acesta, cãutat fiind de organele de poliţie, se sustrãgea de la urmãrirea penalã. S-a consemnat, de asemenea, cã lãsarea reclamantului în libertate prezintã pericol pentru ordinea publicã. 20. La data de 13 iulie 1994, reclamantul a fost trimis în judecatã, prin rechizitoriu] procurorului D.F, pentru tentativã la infracţiunea de omor prevãzutã de art. 174 alineat 2 din Codul penal. În rechizitoriu era consemnat faptul cã împotriva reclamantului a fost luatã mãsura arestãrii preventive, întrucât acesta se sustrãsese urmãririi penale. Se preciza cã reclamantul a omis sã se prezinte la reconstituirea faptelor din noaptea de 20/21 aprilie 1994, precum şi la convocarea Parchetului, ce avea ca scop luarea unei noi declaraţii. 21. La data de 21 iulie 1994, reclamantul a fost arestat, fiind deţinut la Penitenciarul Oradea. 22. În fişa medicalã completatã la sosirea în penitenciar, era consemnat cã reclamantul avea o greutate de 99 kg şi cã suferea de ulcer duodenal, litiazã biliarã şi psihopatie paranoicã. 23. La data de 21 iulie 1994, reclamantul, asistat de avocatul ales, a fost condus, în aplicarea art. 152 din Codul de procedurã penalã, la instanţa judecãtoreascã, judecãtorul M.V., preşedinte de secţie la Tribunalul Judeţean Bihor, ascultând reclamantul în camera de consiliu şi informându-l cu privire la trimiterea sa în judecatã, prin citirea rechizitoriului parchetului. Cu aceastã ocazie, punându-i-se întrebãri în legãturã cu declaraţia datã în faţa organelor de urmãrire penalã, reclamantul s-a plâns de faptul cã procurorul nu i-a permis sã scrie el însuşi declaraţia, sub pretextul cã era târziu şi nu era timp suficient pentru aceasta. De asemenea, reclamantul s-a plâns cã a fost "terorizat" de procuror, care l-a lãsat sã aştepte douã zile pe culoarul parchetului, ameninţându-l cã nu-i va consemna declaraţia şi cã va dispune arestarea sa. A subliniat cã a rãspuns fiecãrei convocãri a parchetului şi cã nu a încercat sã se sustragã urmãririi penale. Nu rezultã din încheierea de şedinţã cã aspectele privitoare la legalitatea mãsurii arestãrii preventive au fost puse în discuţia pãrţilor sau cã au fost examinate de cãtre instanţã. 24. Apãrând pentru prima oarã în faţa completului de doi judecãtori la data de 5 septembrie 1994, reclamantul, asistat de doi avocaţi aleşi şi în prezenţa procurorului K., a solicitat schimbarea încadrãrii juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecatã în tentativã la infracţiunea de vãtãmare corporalã şi a pledat pentru achitarea sa, întrucât faptele au fost sãvârşite în stare de legitimã apãrare. Din încheierea de şedinţã nu rezultã cã aspectele privind legalitatea mãsurii arestãrii preventive luate împotriva reclamantului au fost puse în discuţia pãrţilor sau cã au fost examinate de cãtre instanţã. 25. La 3, 17 octombrie şi 14 noiembrie 2004 au fost fixate în cauzã noi termene, la care instanţa, în acelaşi complet ca şi la primul termen, în prezenţa procurorului K.L. şi a reclamantului, asistat de avocaţii aleşi, a luat declaraţiile a 15 martori. Din încheierile de şedinţã nu rezultã cã aspectele privitoare la legalitatea arestãrii au fost examinate de instanţã. 26. Prin sentinţa din 28 noiembrie 1994, instanţa de fond a statuat cã urmãrirea penalã este incompletã şi a restituit dosarul la parchet, în vederea completãrii acesteia. Prin aceeaşi sentinţã, instanţa a dispus prelungirea arestãrii preventive, apreciind cã, datã fiind gravitatea faptelor sãvârşite, exista pericolul comiterii de noi infracţiuni. 27. La data de 9 decembrie 1994, reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentinţe, invocând lipsa de imparţialitate a procurorului D., care, de la începerea urmãririi penale, i-a refuzat exercitarea dreptului fundamental la apãrare şi a încãlcat principiul prezumţiei de nevinovãţie, numindu-l "recidivist", deşi nu fusese niciodatã condamnat anterior. Reclamantul îşi exprima, de asemenea, temerea cã, dacã arestarea preventivã va fi prelungitã, risca sã fie victima unor noi abuzuri din partea procurorului D. şi sã fie supus la rele tratamente de cãtre deţinuţi. Invocând nelegalitatea mãsurii arestãrii preventive dispuse împotriva sa, reclamantul solicita punerea sa în libertate şi soluţionarea, cu prioritate, a apelului, iar pe fond, schimbarea încadrãrii juridice a faptei din tentativã la omor în tentativã la infracţiunea de vãtãmare corporalã şi achitarea sa. 28. La data de 16 februarie 1995, la primul termen în faţa Curţii de Apel Oradea, la care a participat avocatul din oficiu al reclamantului, reprezentantul Parchetului a solicitat un nou termen, în vederea îndeplinirii procedurii de citare cu reclamantul. Instanţa a admis cererea Parchetului şi a fixat un nou termen la 6 aprilie 1995. 29. La data de 6 aprilie 1995, Curtea de Apel Oradea a examinat, din oficiu, şi a pus în discuţia pãrţilor aspectele privitoare la legalitatea actelor de urmãrire penalã împotriva reclamantului, inclusiv a rechizitoriului, apreciind necesarã analizarea acestora în condiţiile în care reclamantul nu a beneficiat, la audierea sa de cãtre Parchet, de asistenţã juridicã şi nu i s-a fãcut prezentarea materialului de urmãrire penalã la terminarea urmãririi penale. Prin decizia pronunţatã în aceeaşi zi, instanţa a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa pronunţatã de Tribunalul Judeţean Bihor la data de 28 noiembrie 1994 în ceea priveşte prelungirea arestãrii preventive, din urmãtoarele considerente: - curtea de apel a considerat ilegalã arestarea reclamantului la data de 20 iulie 1994. Sub acest aspect, se preciza cã reclamantul nu s-a sustras urmãririi penale, el dând curs tuturor convocãrilor Parchetului, în realitate, procurorul lãsându-l sã aştepte, în zadar, pe culoar; - curtea de apel a apreciat cã menţinerea în stare de arest preventiv a reclamantului dupã data de 19 august 1994 a fost ilegalã. Se menţiona cã împotriva reclamantului fusese emis un mandat de arestare la data de 5 iulie 1994 pentru o duratã de 30 de zile începând cu data arestãrii sale şi cã el a fost arestat la data de 20 iulie 1994. Instanţa preciza cã mandatul de arestare era, deci, valabil pânã la data de 19 august 1994 şi cã mãsura nu a fost prelungitã, conform legii; - curtea de apel a constatat, de asemenea, cã dreptul reclamantului la apãrare a fost încãlcat de cãtre procurorul desemnat sã instrumenteze cauza, contrar art. 171 din Codul de procedurã penalã şi cã parchetul a omis sã prezinte referatul de terminare a urmãririi penale. În consecinţã, instanţa a dispus punerea în libertate a reclamantului şi a anulat toate actele de urmãrire penalã efectuate în cauzã de Parchet, inclusiv rechizitoriul, restituind dosarul acestei din urmã instituţii pentru reluarea urmãririi penale. 30. La data de 7 aprilie 1995, reclamantul a fost pus în libertate. 31. La data de 18 aprilie 1995, reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea, invocând faptul cã nu era necesarã reluarea urmãririi penale, întrucât probele existente la dosarul cauzei îi dovedeau, în opinia sa, nevinovãţia, şi solicitând achitarea sa. 32. La data de 26 noiembrie 1996, Curtea Supremã de Justiţie a respins recursul, reţinând cã decizia de restituire a cauzei la Parchet în vederea completãrii urmãririi penale nu este supusã apelului, ci numai recursului. 33. La 25 şi 27 februarie 1997, procurorul desemnat sã efectueze actele de urmãrire penalã dupã reluare a ascultat nouã martori cu privire la circumstanţele incidentului din noaptea de 20/21 aprilie 1994. 34. La data de 11 martie 1997, Parchetul a solicitat internarea reclamantului la Spitalul judeţean Oradea, secţia de psihiatrie, în vederea efectuãrii unei expertize medico-legale psihiatrice cu scopul elucidãrii cauzelor incidentului din noaptea de 20/21 aprilie 1994. 35. La data de 24 martie 1997, procurorul desemnat sã efectueze urmãrirea penalã în cauzã a ascultat reclamantul şi doi martori. 36. La data de 1 aprilie 1997, Laboratorul judeţean de medicinã legalã Bihor a redactat raportul de expertizã, consemnând faptul cã reclamantul prezenta tulburãri de personalitate, dar concluzionând cã reclamantul a comis actele de agresiune împotriva lui D.N. cu discernãmânt. 37. La 1 şi 3 aprilie 1997, Parchetul a ascultat trei martori şi a procedat la reconstituirea faptelor şi la confruntarea pãrţii vãtãmate şi a reclamantului cu un martor. 38. La data de 16 aprilie 1997, reclamantul a fost trimis în judecatã, prin rechizitoriu, pentru tentativã la infracţiunea de vãtãmare corporalã gravã, faptã incriminatã de articolul 182 alineat 1 din Codul penal. Parchetul a apreciat cã reclamantul poate beneficia de circumstanţa atenuantã prevãzutã de articolul 73 litera b), întrucât a sãvârşit fapta sub stãpânirea unei puternice tulburãri, determinate de o provocare din partea pãrţii vãtãmate, care aruncase o cãrãmidã în direcţia sa. 39. La data de 16 iunie 1997, reclamantul a solicitat instanţei, Judecãtoria Beiuş, acordarea unui nou termen de judecatã. 40. Între 1 iulie şi 1 septembrie 1997, pe perioada vacanţei judecãtoreşti, nu a fost fixat nici un termen în cauzã. 41. În 1997, la o datã neprecizatã, reclamantul a solicitat Curţii Supreme de Justiţie strãmutarea dosarului la o instanţã dintr-un alt judeţ, în vederea asigurãrii desfãşurãrii normale a procesului. 42. La 22 septembrie şi 17 noiembrie 1997, avocatul reclamantului a informat instanţa cu privire la cererea de strãmutare aflatã pe rolul Curţii Supreme de Justiţie şi a solicitat un nou termen. 43. Prin decizia din 12 decembrie 1997, Curtea Supremã de Justiţie a admis cererea de strãmutare a reclamantului şi a trimis cauza, spre soluţionare, Judecãtoriei Craiova. 44. La data de 9 ianuarie 1998, reclamantul a informat Judecãtoria Beiuş cu privire la decizia Curţii Supreme de Justiţie de strãmutare a cauzei la o altã instanţã. La data de 19 ianuarie 1998, Judecãtoria Beiuş s-a conformat deciziei Curţii Supreme, transmiţând dosarul Judecãtoriei Craiova. 45. La primele douã termene fixate de Judecãtoria Craiova, reclamantul nu s-a prezentat, motiv pentru care instanţa a dispus citarea acestuia pentru un nou termen, respectiv 22 aprilie 1998. 46. La data de 22 aprilie 1998, instanţa a procedat la ascultarea reclamantului şi a soţiei sale. 47. La termenele din 20 mai, 17 iunie şi 9 iulie 1998 reclamantul a fost absent, motiv pentru care instanţa a amânat soluţionarea cauzei. 48. Între 1 iulie şi 1 septembrie 1998, pe perioada vacanţei judecãtoreşti, nu a fost fixat nici un termen în cauzã. 49. La 10 septembrie şi 8 octombrie 1998, instanţa a procedat la ascultarea pãrţii vãtãmate şi a trei martori şi a dispus ca partea vãtãmatã sã fie supusã unei examinãri medico-legale. Reclamantul a solicitat ascultarea unui martor prin comisie rogatorie. 50. La data de 5 noiembrie 1998, tribunalul a respins cererea reclamantului şi a dispus ca partea vãtãmatã sã se prezinte la institutul de medicinã legalã, în vederea examinãrii medico-legale. 51. La data de 3 decembrie 1998, instanţa a procedat la ascultarea a patru martori. 52. Au fost fixate noi termene de judecatã la datele de 10, 24 februarie şi 17 martie 1999, termene la care reclamantul a fost absent. Instanţa a amânat soluţionarea cauzei. 53. La data de 21 aprilie 1999, reclamantul a formulat, în scris, cerere de amânare a judecãrii cauzei, motivatã de internarea sa în spital. 54. La data de 5 mai 1999, instanţa a dat cuvântul reclamantului, pentru a pune concluzii pe fond, 55. Prin sentinţa din 12 mai 1999, instanţa a dispus condamnarea reclamantului la o pedeapsã de 262 de zile de închisoare pentru sãvârşirea infracţiunii de vãtãmare corporalã, prevãzutã de articolul 181 alineat 1 din Codul penal. 56. La 18 mai, respectiv 3 iunie 1999, reclamantul şi partea vãtãmatã au declarat apel împotriva acestei sentinţe. 57. La 22 octombrie şi 5 noiembrie 1999 şi la 10 ianuarie şi 21 februarie 2000, Tribunalul Judeţean Dolj a dispus, la cererea reclamantului, amânarea judecãrii apelurilor declarate de pãrţi. 58. La data de 13 decembrie 1999, reclamantul a solicitat instanţei administrarea unor noi probe. Instanţa a admis cererea formulatã. 59. La 19 ianuarie 2000, reclamantul a formulat cerere de recuzare a unuia dintre membrii completului de judecatã. 60. La data de 2 februarie 2000, instanţa a procedat la ascultarea unui martor, iar la data de 6 martie 2000, a dat cuvântul reclamantului pentru susţinerea motivelor de apel invocate. 61. Prin decizia din 13 martie 2000, Tribunalul Judeţean Dolj a menţinut sentinţa pronunţatã de Judecãtoria Craiova la data de 12 mai 1999 (paragraf 55 din prezenta hotãrâre). 62. La data de 16 martie 2000, reclamantul a declarat recurs împotriva acestei decizii şi, în cadrul soluţionãrii cererii de recurs de cãtre Curtea de Apel Craiova, a solicitat amânarea cauzei la termenele din 24 mai şi 14 iunie 2000. 63. La data de 28 iunie 2000, reclamantul a prezentat instanţei motivele de recurs. 64. La data de 16 august 2000, partea vãtãmatã a solicitat amânarea judecãrii cauzei. 65. La termenul din data de 6 septembrie 2000, instanţa a dat cuvântul reclamantului pentru susţinerea motivelor de recurs invocate. 66. Prin decizia din 13 septembrie 2000, Curtea de Apel Craiova a admis recursul declarat de reclamant şi a casat sentinţa pronunţatã de Judecãtoria Craiova la data de 12 mai 1999 şi decizia pronunţatã de Tribunalul Judeţean Dolj la data de 13 martie 2000. Instanţa a reţinut cã, luând în considerare rechizitoriul şi probele administrate în cauzã, instanţele inferioare au condamnat reclamantul fãrã a stabili legãtura de cauzalitate între faptele acestuia şi leziunile suferite de partea vãtãmatã. Instanţa a trimis cauza spre rejudecare Judecãtoriei Craiova. 67. La data de 18 octombrie 2000, Curtea de Apel Craiova a transmis dosarul Judecãtoriei Craiova, instanţã cãreia reclamantul i-a solicitat, la data de 2 noiembrie 2000, amânarea cauzei. 68. La data de 30 noiembrie 2000, instanţa a acordat un nou termen, datã fiind absenţa avocatului ales, asistenţa juridicã a reclamantului nefiind asiguratã. 69. La data de 14 decembrie 2001, reclamantul a formulat o cerere de recuzare a completului de judecatã, iar, la 1 şi 22 februarie 2001, a solicitat instanţei amânarea judecãrii cauzei şi admiterea cererii privind administrarea de noi probe. 70. La 15 martie, 5 aprilie şi 26 aprilie 2001, instanţa a amânat cauza pentru efectuarea unui nou raport de expertizã medico-legalã privind starea de sãnãtate a pãrţii vãtãmate şi a dispus ca aceasta din urmã sã se prezinte, în scopul efectuãrii examinãrii, la institutul de medicinã legalã. 71. La termenul din data de 17 mai 2001, nici reclamantul, nici partea vãtãmatã nu s-au prezentat în instanţã. 72. Conform informaţiilor de care dispune Curtea, cauza este încã pendinte pe rolul Judecãtoriei Craiova. Curtea nu are cunoştinţã de evoluţia procedurii ulterior datei de 17 mai 2001.
B. Relele tratamente la care reclamantul pretinde cã a fost supus la Penitenciarul Oradea şi la Spitalul penitenciar Jilava
1. Tratamentele incriminate
a) teza reclamantului 73. La data de 27 decembrie 1994, reclamantul, aflat în greva foamei, a fost transferat de cãtre administraţia penitenciarã, din celula pe care o împãrţea pânã atunci cu un cetãţean turc, în celula nr. 39. Gardienii au încercat sã-l hrãneascã forţat, în prezenţa şefului de celulã, dar reclamantul a refuzat. Acesta a fost apoi transferat de cãtre gardianul P.S. în celula nr. 42, în care şef de celulã era un recidivist, cunoscut în închisoare sub pseudonimul "Raj". Reclamantul susţine cã a refuzat sã intre în aceastã celulã, ştiind cã gardienii foloseau acel deţinut în scopul "eliminãrii deţinuţilor incomozi", dar gardianul P.S. i-a "adormit vigilenţa", spunându-i cã va fi eliberat dupã ce va face o baie împreunã cu deţinutul "Raj". 74. În noaptea de 10/11 ianuarie 1995, "Raj" şi un coleg de celulã, cunoscut sub numele "Sisi", au fixat sonorul radio-ului la maxim şi l-au lovit cu sãlbãticie pe reclamant cu douã bastoane. Gardianul S.A., deşi avertizat de strigãtele reclamantului, a refuzat sã intervinã. Deţinuţii au continuat sã-l loveascã pe reclamant, strigând cã "vor termina cu el". Dupã numeroase lovituri/ reclamantul a cãzut într-o stare de semi-inconştienţã. Puţin dupã evenimente, l-a vãzut intrând în celulã pe comandantul adjunct al penitenciarului, V.P., care le-a spus celor doi deţinuţi sã nu-şi facã griji, cã, indiferent ce se va întâmpla, vina va aparţine reclamantului. Apoi, l-a legat pe reclamant cu cãtuşele de un pat. Reclamantul a rãmas în aceastã stare timp de 48 de ore. Urmare a incidentului, reclamantul susţine cã a suferit o fracturã a piramidei nazale, fractura unei coaste, a sternului şi a coloanei vertebrale. Susţine, de asemenea, cã unghia unui deget de la mânã şi cea a unui deget de la picior i-au fost smulse. 75. La data de 12 ianuarie 1995, reclamantul a fost condus la Spitalul de neurologie şi psihiatrie Oradea, unde a fost examinat de un neuropsihiatru, care a stabilit diagnosticul de schizofrenie paranoidã (paragraful 102 din prezenta hotãrâre). Conform afirmaţiilor reclamantului, în cursul acestui examen nu a fost capabil sã se exprime din cauza puternicelor lovituri a cãror victimã fusese în noaptea de 10/11 ianuarie 1995. Reclamantul susţine, de asemenea, cã medicul a constatat leziunile suferite, dar cã nu le-a consemnat în certificat. 76. La data de 13 ianuarie 1995, reclamantul a fost condus la Spitalul Judeţean Oradea, unde a fost examinat, succesiv, în cadrul secţiilor de urgentã, chirurgie, neurochirurgie, radiologie şi ORL, fãrã sã fie însã spitalizat. 77. La 20 şi 23 ianuarie 1995, reclamantul a fost transportat, din nou, la Spitalul judeţean Oradea (secţia neuropsihiatrie), dar nu a fost internat, întrucât gardienii penitenciarului care îl însoţeau au refuzat sã renunţe la arme pe perioada în care rãmâneau în spital pentru a asigura paza deţinutului. 78. La data de 24 ianuarie 1995, la propunerea medicului penitenciarului, comandantul unitãţii a dispus transferul reclamantului la secţia neuropsihiatrie a Spitalului penitenciar Jilava, situat aproape de Bucureşti, la mai mult de 500 km se Oradea. Reclamantul susţine cã transferul a avut ca scop îndepãrtarea sa de familie, pentru ca aceasta sã nu observe multiplele leziuni provocate de lovituri. 79. Reclamantul a fost transportat la Spitalul penitenciar Jilava într-un vagon. Reclamantul susţine cã pe durata transportului (trei zile şi trei nopţi, între 24 şi 26 ianuarie 1995), nu a primit îngrijiri medicale, hranã şi apã. El susţine, de asemenea, cã nu a putut sta în poziţie şezândã, din cauza numãrului foarte mare de deţinuţi transportaţi (150-200), cu mult superior numãrului de scaune. El susţine, de asemenea, cã, pe durata transportului, în dubã nu se afla nici un gardian care sã asigure supravegherea deţinuţilor. 80. La data de 26 ianuarie 1995, reclamantul a fost internat la Spitalul penitenciar Jilava, la secţia de neuropsihiatrie, cu diagnosticul psihopatie paranoidã. 81. Reclamantul susţine cã pe durata spitalizãrii a dormit în acelaşi pat cu un alt deţinut, infectat cu H.I.V. El susţine, de asemenea, cã nu a fost tratat din punct de vedere chirurgical şi cã a fost supus la o adevãratã torturã psihologicã, spunându-i-se cã familia sa a fost ucisã. 82. La data de 20 februarie 1995, reclamantul a fost transportat la Penitenciarul Oradea în acelaşi vagon ca şi la venire. 83. La întoarcerea la penitenciar, reclamantul a fost internat în infirmeria unitãţii, cu diagnosticul schizofrenie paranoidã. Acesta susţine cã de-a lungul mai multor sãptãmâni în care a fost spitalizat la infirmerie, gardienii nu i-au permis sã se plimbe prin curte, ceea ce a avut grave consecinţe asupra stãrii sale de sãnãtate. 84. La data punerii sale în libertate, reclamantul cântãrea 54 kg, în timp ce la momentul arestãrii, în iulie 1994, cântãrea aproape 100 kg (paragraful 22, anterior). 85. Urmare a tratamentelor la care a fost supus în penitenciar, reclamantul a fost spitalizat în repetate rânduri, în 1996 şi 1997 şi a suferit mai multe intervenţii chirurgicale legate de litiaza şi ulcerul de care suferea, boli ce s-au agravat în perioada de arestare preventivã. In februarie 1997, acesta a fost examinat de medicii Spitalului Militar Central Bucureşti, care i-au recomandat sã efectueze o tomografie şi o intervenţie chirurgicalã la nivelul ochiului stâng şi al piramidei nazale. Reclamantul nu a urmat aceste recomandãri, din motive de naturã financiarã. 86. Reclamantul susţine cã, din cauza leziunilor suferite în perioada în care a fost arestat preventiv, are dureri puternice de cap şi şi-a pierdut parţial auzul şi vederea.
b) teza Guvernului 87. La data de 12 ianuarie 1995, reclamantul a fost examinat de un neuropsihiatru, care a stabilit cã acesta suferea de depresie nervoasã cu tulburãri de comportament (paragraf 102, de mai jos), în opinia Guvernului, este imposibil ca medicul sã fi constatat anumite leziuni şi sã fi omis sã le menţioneze în fişa medicalã de observaţie. 88. În aceeaşi zi, reclamantul a fost transferat în celula nr. 42, pentru a preveni declanşarea unui conflict între acesta şi ceilalţi deţinuţi. 89. În noaptea de 12/13 ianuarie 1995 şi nu în noaptea 10/11 ianuarie 1995, în jurul orei 1, s-a produs o altercaţie între reclamant şi codeţinuţi. Reclamantul a fost legat, apoi, cu cãtuşele de pat pe durata a aproximativ 5 ore, pânã la 5.30, când a fost condus la infirmerie. În opinia Guvernului, este imposibil sã se stabileascã cu precizie circumstanţele derulãrii incidentului în cauzã. Din aceste motive, Guvernul nu se poate sprijini decât pe concluziile cuprinse în rezoluţia Parchetului din 20 octombrie 1997 (paragraful 137, de mai jos). 90. În dimineaţa zilei de 13 ianuarie 1995, gardianul D.T. şi comandantul adjunct P.V. au raportat comandantului penitenciarului cã în noaptea anterioarã a avut loc un incident în celula nr. 42. Deţinuţii "Sisi" şi "Raj" au raportat, de asemenea, incidentul. 91. Astfel cum rezultã din procesele-verbale redactate de angajaţii Penitenciarului Oradea şi din raportul comandantului adjunct al penitenciarului, ale cãror copii au fost transmise Curţii, în noaptea de 12/13 ianuarie, spre miezul nopţii, reclamantul a provocat acte de dezordine în celulã, agresând codeţinuţii şi, din acest motiv, a fost imobilizat, prin legarea sa de pat cu cãtuşele. 92. La data de 13 ianuarie 1995, reclamantul a fost transportat la Spitalul judeţean Oradea, unde a fost examinat în cadrul secţiilor de chirurgie, neurochirurgie, radiologie, ortopedie şi ORL. Radiografiile relevau faptul cã reclamantul suferise o fracturã a coastei nr. 7 şi o fracturã a piramidei nazale, fãrã deplasare. Guvernul contestã faptul cã reclamantul ar suferit fracturi ale cutiei craniene sau ale coloanei vertebrale. Reclamantului i-a fost fixat în aceeaşi zi un bandaj toracic. 93. La întoarcerea în penitenciar, reclamantul a fost internat la Spitalul penitenciar între 13-23 ianuarie 1998, cu diagnosticul "traumatism facial şi tulburãri de comportament". Reclamantul a beneficiat în perioada menţionatã de tratament cu antibiotice, analgezice şi sedative. 94. La 20 şi 23 ianuarie 1995, reclamantul a fost examinat la Spitalul judeţean Oradea, în cadrul secţiei psihiatrie. Medicul care l-a consultat pe reclamant, dupã ce a apreciat cã acesta suferea de "sindrom paranoid", a recomandat spitalizarea sa, pentru o mai precisã diagnosticare. 95. La data de 23 ianuarie 1995, şi nu la data de 24 ianuarie, reclamantul a fost transferat la Spitalul penitenciar Jilava, cu diagnosticul "psihopatie paranoidã". Transportul a fost efectuat într-un vagon care aparţinea penitenciarului, înainte de a fi transportat, reclamantul a fost examinat de un medic, care a concluzionat cã starea sa de sãnãtate nu prezenta un caracter de urgenţã medicalã şi nu necesita acordarea de asistenţã specialã pe durata transportului. 96. Reclamantul a fost internat în Spitalul penitenciar Jilava la data de 26 ianuarie 199, la secţia neuropsihiatrie, cu diagnosticul psihopatie paranoidã. 97. Reclamantul a fost internat în cadrul serviciului de psihiatrie al spitalului timp de 25 de zile. În aceastã perioadã, nu a fost supus la torturã psihologicã. Dat fiind faptul cã regulamentul spitalului prevede separarea deţinuţilor purtãtori HIV de ceilalţi bolnavi, reclamantul nu ar fi putut dormi în acelaşi pat cu o astfel de persoanã. 98. La data de 20 februarie 1995, reclamantul a fost externat cu acelaşi diagnostic cu care fusese internat. Medicii au consemnat o ameliorare a stãrii de sãnãtate. 99. Pe întreaga duratã a spitalizãrii la infirmeria Penitenciarului Oradea, reclamantul a beneficiat de plimbãri zilnice, care aveau loc în douã curţi amenajate în acest scop, durata fiecãrei plimbãri fiind cuprinsã între 30 de minute şi o orã. 100. Faptele descrise de Guvern la paragrafele 93-99, de mai sus, sunt confirmate de scrisorile din 15 şi 17 mai 2001, pe care Direcţia Generalã a Penitenciarelor le-a adresat agentului guvernamental şi ale cãror copii au fost transmise Curţii.
2. Certificatele medicale 101. La data de 3 august 1992, reclamantul a fost internat într-o clinicã psihiatricã din Timişoara, cu diagnosticul "episod de psihozã paranoicã". Din fişa medicalã de observaţie completatã de medicii clinicii, a cãrei copie a fost transmisã Curţii de cãtre Guvern, rezultã cã internarea s-a fãcut la cererea familiei reclamantului, din cauza faptului cã acesta era periculos pentru cei din jurul sãu, cã perturba în mod permanent liniştea familiei şi a vecinilor. Medicii au consemnat, de asemenea, cã reclamantul se considera persecutat şi avea tendinţe de supraestimare, cã era agitat, avea insomnii şi un comportament agresiv. Reclamantul a fost externat cu diagnosticul: "episod de psihozã atipicã în context reactiv şi toxic exogen" şi "structurã specificã de personalitate de tip impulsiv." 102. La data de 12 ianuarie 1995, reclamantul^a fost condus la Spitalul de neurologie şi psihiatrie Oradea, unde a fost examinat de neuropsihiatrul K.E. În certificatul medical eliberat s-a consemnat faptul cã reclamantul suferea de depresie nervoasã cu tulburãri de comportament. S-a menţionat cã reclamantul acuza existenţa unei presiuni magnetice în întreg corpul, mai ales la nivelul inimii, şi cã refuza sã stea lângã radiator, a cãrui apropiere i-ar fi determinat o creştere a presiunii sangvine. Medicul a concluzionat cã reclamantul suferea de schizofrenie paranoidã şi a recomandat punerea sa sub observaţie. 103. Prin scrisoarea din data de 12 ianuarie 1994, comandantul Penitenciarului Oradea a informat Curtea de Apel Oradea cã reclamantul a fost consultat la data de 12 ianuarie 1995 de cãtre un medic specialist, care a stabilit diagnosticul de "schizofrenie paranoidã" şi care a recomandat spitalizarea sa de urgenţã. În consecinţã, comandantul a adresat Curţii de Apel solicitarea de a dispune spitalizarea de urgenţã a reclamantului în Spitalul penitenciar Jilava, întrucât spitalizarea pe plan local nu putea fi realizatã, fiind imposibil de asigurat paza acestuia, întrucât nu le era permis gardienilor sã intre cu armele în secţia de neuropsihiatrie a spitalului judeţean. 104. Fişa medicalã a reclamantului, completatã cu ocazia examenului medical din 13 ianuarie 1995, efectuat la Spitalul judeţean Oradea, a indicat o fracturã a coastei nr. 7 şi a piramidei nazale, cu fracturã de os, fãrã deplasare. Medicii secţiei de chirurgie şi ortopedie au recomandat un bandaj toracic şi analgezice, în caz de nevoie. La secţia ORL, medicii au recomandat ca reclamantul sã evite timp de o lunã traumatismele nazale. 105. Registrul aceluiaşi spital a indicat faptul cã reclamantul a fost supus la data de 13 ianuarie 1995 unui examen radiologie la torace şi plãmâni, examen ce a stabilit existenţa unei fracturi la coasta nr. 7, pentru care i-a fost recomandat un bandaj toracic şi repaus. 106. Din fişa medicalã a reclamantului, completatã de infirmeria Penitenciarului Oradea şi transmisã Curţii de cãtre Guvern, rezultã cã reclamantul a rãmas în infirmerie din 13 pânã în 23 ianuarie, cu diagnosticul schizofrenie paranoidã, fracturã la coasta nr. 7 şi traumatism facial cu echimoze palpebrale, despre care se susţine cã ar fi fost produs prin autoagresare. Reclamantului i s-au administrat la infirmerie analgezice, antibiotice şi sedative. 107. Reclamantul a fost din nou examinat la infirmeria penitenciarului la 14, 16 şi 18 ianuarie. Medicul a consemnat, în raportul sãu, cã starea generalã de sãnãtate a reclamantului era bunã. 108. La data de 17 ianuarie, un medic de la infirmeria penitenciarului a recomandat spitalizarea reclamantului, apreciind cã schizofrenia de care acesta suferea nu putea fi altfel tratatã. În raportul sãu, medicul a consemnat cã reclamantul suferea de schizofrenie şi cã în noaptea de 12 ianuarie a avut tulburãri de comportament, aplicându-şi singur lovituri. S-a precizat, de asemenea, cã reclamantul fusese examinat la 13 ianuarie 1995 în cadrul secţiilor de chirurgie, oftalmologie şi ORL, care au stabilit diagnosticul de fracturã a unei coaste şi a piramidei nazale. 109. La data de 23 ianuarie 1995, un medic de la infirmeria penitenciarului a consemnat în fişa medicalã a reclamantului cã acesta a fost internat la infirmerie pentru schizofrenie şi pentru cã şi-a autoprodus leziuni şi cã, urmare a tratamentului administrat, starea de sãnãtate a avut o evoluţie favorabilã. Se consemna, de asemenea, cã reclamantul urma sã fie transferat la Jilava, pentru tratament şi examen medico-legal. 110. Din fişa medicalã a reclamantului completatã de Spitalul Penitenciar Jilava, rezultã cã reclamantul a fost internat la secţia de psihiatrie a acestui spital la data de 26 ianuarie 1995, cu diagnosticul de "schizofrenie paranoidã şi traumatism cranian produs prin autoagresare". Reclamantul a fost supus, imediat dupã sosire, unui control medical efectuat de cãtre medici psihiatri, care au consemnat în raportul lor existenţa de echimoze palpebrale şi a unui edem bilateral la nivelul membrelor inferioare. Medicii au consemnat, de asemenea, cã reclamantul acuza dureri abdominale şi deficienţe ale tranzitului intestinal. Se menţiona, totodatã, cã reclamantul avea antecedente psihiatrice, fiind anterior internat la secţia de psihiatrie a Spitalelor din Timişoara şi Jilava. 111. Pe durata spitalizãrii la Jilava, care s-a prelungit pânã la data de 20 februarie 1995, reclamantul a fost tratat pentru schizofrenia paranoidã, prin administrarea de tranchilizante. De asemenea, i-a fost prescris regim alimentar. Nu rezultã din documentele puse la dispoziţia Curţii cã reclamantul a fost tratat pentru traumatismul facial şi fractura de coastã. 112. Din foaia de observaţie completatã de medicii secţiei de psihiatrie a Spitalului penitenciar Jilava, rezultã cã reclamantul era "liniştit, cooperant, (...), cã acesta prezenta echimoze palpebrale de culoare violacee şi acuza dureri în regiunea inghinalã, zonã în care afirma cã a fost lovit. Pe o altã coloanã figurau, între paranteze, cuvintele "refuzã" şi "traumatisme în zona inghinalã", iar, pe un alt rând, o abreviere a cuvintelor "examen chirurgical". 113. Într-o adresã transmisã agentului guvernamental de cãtre Direcţia generalã a penitenciarelor, ca rãspuns la solicitarea de informaţii formulatã de acesta, s-a precizat cã, pe durata internãrii la Spitalul penitenciar Jilava, reclamantului i-au fost administrate tranchilizante, cã a urmat un regim alimentar şi cã nu a fost consultat în cadrul secţiei de chirurgie, întrucât acesta a refuzat un astfel de examen, aşa cum rezulta din foaia de observaţie completatã de medicii secţiei de psihiatrie a spitalului (paragraful 112, de mai sus, in fine). 114. Din certificatele medicale transmise Curţii de cãtre reclamant rezultã cã, dupã punerea sa în libertate, reclamantul a fost internat între 1 şi 17 noiembrie 1995 şi 19 şi 28 februarie 1997 la Spitalul judeţean Oradea şi la Spitalul judeţean Alexandria, la secţia de chirurgie, unde a fost tratat chirurgical pentru litiazã, stenozã papilarã şi pentru afecţiuni ale colonului şi pancreasului. Medicii i-au acordat 30 de zile de concediu medical şi i-au recomandat sã efectueze un examen tomografic la Spitalul Militar Central Bucureşti. Din documentele puse la dispoziţia Curţii, nu rezultã cã reclamantul şi-a pierdut auzul sau vederea.
3. Plângerile reclamantului pentru rele tratamente 115. Reclamantul susţine cã în ianuarie 1995, dupã incidentul cu "Sisi" şi "Raj" din noaptea de 10-11 ianuarie, a adresat comandantului închisorii plângerea sa verbalã împotriva codeţinuţilor care îl supuserã la rele tratamente. Reclamantul susţine, de asemenea, cã la acea datã, din cauza leziunilor suferite, nu a fost în mãsurã sã formuleze o plângere scrisã. 116. La data de 24 iulie 1995, reclamantul a sesizat Parchetul cu o plângere împotriva deţinuţilor "Sisi" şi "Raj", pe care îi acuza de tentativã la infracţiunea de omor sau de tentativã la infracţiunea de vãtãmare corporalã gravã, fapte prevãzute de art. 174, respectiv 182 din Codul penal. El a solicitat, de asemenea, începerea urmãririi penale împotriva gardianului P.S., care l-a transferat în celula 42, în care se aflau deţinuţi recidivisti, cu intenţia de a facilita maltratarea sa, şi împotriva gardianului S.A., care era de serviciu în noaptea în care a avut loc incidentul şi care nu a intervenit pentru a pune capãt agresiunii codeţinuţilor. Totodatã, reclamantul a formulat plângere împotriva comandatului adjunct al Penitenciarului Oradea, care a ordonat încãtuşarea sa, lãsându-l sã "moarã cu spatele pe ciment". S-a plâns, de asemenea, de faptul cã soţiei sale nu i s-a permis sã-l viziteze în penitenciar dupã ce a fost agresat, cã, pe când se afla "între viaţã şi moarte", a fost dus într-un vagon la Jilava, la secţia de psihiatrie, deşi ar fi trebuit sã fie transportat la secţia de chirurgie pentru tratament. În plângerea formulatã, el s-a exprimat astfel: "probabil gardienii au contat pe faptul cã va muri în drum spre spital şi cã responsabilitatea va cãdea în sarcina altor persoane. La Jilava, la secţia de psihiatrie, medicii au vãzut cã am fost bãtut şi cã aveam fracturi şi au fost miraţi cã am fost trimis acolo. Deşi pierdusem deja foarte mult sânge şi aveam tensiunea cuprinsã între 7 şi 12, m-au trimis înapoi la Oradea (...), cu degetul mic de la mâna dreaptã zdrobit, cu unghia de la un deget de la piciorul drept şi cea de la un deget de la mâna dreaptã smulse." Reclamantul a solicitat efectuarea unei expertize medicale, în vederea stabilirii stãrii sale de sãnãtate. El acuza dureri puternice de cap, precum şi faptul cã nu mai simte partea stângã a capului şi cã sinusul stâng era fracturat. Acuza, de asemenea, existenţa unor deficienţe respiratorii, despre care susţinea cã au fost determinate de faptul cã fracturile toracice nu s-au vindecat din cauza lipsei unui tratament medical adecvat. 117. În opinia Guvernului, reclamantul nu a depus nici o plângere în ianuarie 1995 împotriva gardienilor P.S. şi S.A. sau împotriva codeţinuţilor care l-au agresat. Se susţine cã reclamantul s-a plâns pentru prima oarã pentru incidentul cu "Sisi" şi "Raj" în plângerea sa înaintatã Parchetului la data de 24 iulie 1995 (paragraf 116, de mai sus). 118. La data de 27 decembrie 1995, neprimind nici un rãspuns cu privire la plângerea sa, reclamantul s-a adresat, cu noi plângeri, Parchetului Militar Oradea şi Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie. El a solicitat, din nou, efectuarea unei expertize medico-legale pentru stabilirea stãrii sale de sãnãtate şi constatarea infirmitãţii provocate de leziunile suferite. Reclamantul a subliniat cã în perioada de arestare preventivã, în virtutea faptului cã se bucura de beneficiul prezumţiei de nevinovãţie, ar fi trebuit sã fie deţinut în celulã cu alte persoane arestate preventiv, în conformitate cu dispoziţiile <>Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor. Or, contrar acestei reglementãri, a fost transferat de cãtre gardianul P.S. într-o celulã cu deţinuţi condamnaţi definitiv şi recidivişti, cu scopul de a fi bãtut cu ferocitate. Reclamantul solicita Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie sã analizeze aceste aspecte şi sã concluzioneze cã gardienii din Penitenciarul Oradea l-au supus la rele tratamente, infracţiune prevãzutã de articolul 267 din Codul penal. Reclamantul s-a plâns, totodatã, cã în perioada de internare în infirmeria penitenciarului, i-a fost interzis exerciţiul dreptului la plimbare zilnicã, deşi a solicitat în scris respectarea acestuia. S-a plâns, de asemenea, cã nu a fost condus la instanţã la câteva termene la care aceasta se pronunţa asupra apelului în procedura iniţiatã împotriva sa, pentru a nu apãrea în public cu chipul şi capul zdrobite şi tumefiate şi cu unghiile de la mânã smulse. 119. La data de 29 aprilie 1996, reclamantul a depus plângere la Parchetul Militar Oradea, invocând faptul cã procurorii desemnaţi sã instrumenteze plângerea sa tergiverseazã soluţionarea dosarului, pentru a împiedica stabilirea unei legãturi de cauzalitate între eventualele operaţii chirurgicale suferite şi leziunile produse în incidentul cu "Sisi" şi "Raj". El a subliniat cã, deşi a fost torturat în noaptea de 11/12 ianuarie 1995, numai la 13 ianuarie 1995 a fost condus la secţia de chirurgie, a precizat, de asemenea, cã, în ciuda stãrii în care se afla, a fost mai întâi transportat la secţia de neuropsihiatrie, pentru a se preconstitui o probã cã şi-ar fi autoprovocat leziunile. Reclamantul a solicitat Parchetului sã analizeze motivele pentru care conducerea Penitenciarului Oradea a încercat sã acopere agresiunea la care a fost supus de cãtre codeţinuţi cu complicitatea comandantului adjunct P.V. Reclamantul a arãtat, totodatã, cã dupã incidentul cu "Sisi" şi "Raj", cu faţa desfiguratã şi "mai mult mort decât viu", a fost condus în biroul comandantului R., unde, din cauza stãrii sale, nu a fost capabil sã vorbeascã. Acesta a solicitat, din nou, efectuarea de urgenţã a unei expertize medicale, pentru a se constata agravarea stãrii sale de sãnãtate.
4. Procedura penalã având ca obiect pretinsele rele tratamente 120. La data de 11 august 1995, Parchetul General (Secţia Parchetelor Militare) a comunicat reclamantului cã plângerea sa împotriva funcţionarilor P.S., S.A. şi V.P. a fost înaintatã Parchetului Militar Oradea, spre competentã soluţionare. 121. La data de 17 august 1995, plângerea reclamantului a fost înregistratã la Parchetul Militar Oradea. 122. La data de 8 septembrie 1995, reclamantul şi soţia sa au fost ascultaţi de procurorul desemnat sã instrumenteze cauza. Reclamantul a susţinut, în special, cã actele de agresiune la care a fost supus din partea codeţinuţilor "Sisi" şi "Raj" au avut loc la instigarea şi cu complicitatea gardienilor P.S. şi S.A. şi cã, dupã incidente, comandantul adjunct al penitenciarului, P.V., în loc sã ia mãsurile necesare, a dispus sã fie încãtuşat. Soţia reclamantului a declarat cã i s-a refuzat dreptul de a-şi vizita soţul între 5 şi 8 ianuarie 1995, cu motivaţia cã acesta a suferit un şoc psihic şi cã este sub tratament. A precizat cã l-a putut vizita la Spitalul penitenciar Jilava, între 18 şi 20 ianuarie 1995, când şi-a dat seama cã acesta era slãbit şi a remarcat cã avea echimoze la ambii ochi şi unghia degetului mic smulsã. 123. La data de 14 februarie 1996, parchetul a luat declaraţii comandantului adjunct al penitenciarului, P.V., şi gardienilor P.S. şi S.A., cu privire la relele tratamente pe care reclamantul pretindea cã le-a suferit în noaptea de 12/13 ianuarie 1995. 124. P.V. a declarat cã, în acea noapte, dupã ce a fost anunţat de ofiţerul de serviciu cã reclamantul s-a bãtut cu ceilalţi deţinuţi şi cã a provocat scandal, a mers în celula nr. 42, unde a constatat cã reclamantul era rãnit la nas şi cã avea sânge pe mâini. Dupã ce a încercat sã discute cu el asupra a ceea ce se întâmplase, a dispus - datã fiind starea reclamantului şi faptul cã era noapte - sã fie imobilizat la pat cu cãtuşele. A arãtat, de asemenea, cã a dispus ca un gardian sã stea întreaga noapte în faţa uşii celulei, pentru a asigura supravegherea acesteia. P.V. a precizat cã, deşi regulamentul penitenciar prevede ca persoanele arestate preventiv, cum era cazul reclamantului, sã fie cazate în celule separate de cele ale deţinuţilor aflaţi în executarea pedepsei, de la aceastã regulã au fost permise excepţii, în cazul suprapopulãrii penitenciarului, precum şi atunci când au intervenit situaţii speciale. A adãugat cã, din cauza comportamentului reclamantului faţã de ceilalţi deţinuţi, s-a decis repartizarea acestuia în celulã cu deţinuţi condamnaţi definitiv. 125. Gardianul P.S., care a pus în aplicare ordinul de transfer al reclamantului în celula nr. 42, a declarat cã repartizarea reclamantului în acea celulã nu a avut ca scop facilitarea agresãrii acestuia de cãtre alţi deţinuţi. A afirmat cã reclamantul era "bolnav psihic"şi cã, dat fiind comportamentul sãu, a fost transferat, în repetate rânduri, în diverse celule. A precizat cã, atunci când "avea o crizã", reclamantul sãrea din pat şi se lovea cu capul de grilajul celulei. 126. Gardianul S.A. a declarat cã în noaptea incidentului între reclamant şi deţinuţii "Sisi" şi "Raj" a fost de serviciu. A precizat cã nu avea voie sã-l scoatã pe reclamant din celulã, atunci când acesta i-a cerut sã o facã, în noaptea incidentului, dar cã, în schimb, a raportat imediat faptele constatate comandantului adjunct al penitenciarului, care l-a calmat pe reclamant. 127. La data de 27 februarie 1996, parchetul a ascultat martorul H.L., acesta fiind unul dintre deţinuţii care se aflau în celula nr. 42 în noaptea incidentului cu "Sisi" şi "Raj". Acesta a declarat cã ianuarie 1995, perioadã în care a ocupat aceeaşi celulã cu "Sisi" şi "Raj", reclamantul a început, într-una din nopţi sã se roage potrivit ritului musulman. "Sisi"a apucat un baston din lemn şi a început sã-l loveascã pe reclamant pe întregul corp, pânã când bastonul s-a rupt în douã. Reclamantul i-a cerut gardianului sã-l transfere într-o altã celulã, dar acesta i-a rãspuns cã nu putea sã-l transfere fãrã acordul superiorilor sãi. Apoi, "Raj" şi "Sisi", enervaţi de faptul cã reclamantul cobora tot timpul din pat, au început sã-l loveascã din nou cu un baston. În celulã, radio-ul era pornit. Apoi, "Sisi" şi "Raj" l-au lovit pe reclamant cu pumnii şi picioarele. Reclamantul a ripostat şi a început sã strige dupã ajutor. Supraveghetorul S.A. a sosit imediat şi a întrebat ce se întâmplã. "Sisi" a rãspuns cã este pe cale "sã-l moaie" pe reclamant, pentru ca acesta sã nu mai facã în celula nr. 42 ceea ce fãcuse în alte celule. Gardianul S.A. i-a dat lui "Sisi" o pereche de cãtuşe şi, cu ajutorul lui "Raj", cei doi l-au imobilizat pe reclamant în patul sãu, cu mâinile legate de pat cu cãtuşele. Subliniind cã reclamantul era foarte rãu bãtut, martorul continua declaraţia arãtând cã reclamantul a fost apoi descãtuşat, la ordinul comandantului adjunct P.V., care a dispus ca, în cazul în care acesta reîncepe sã provoace dezordine, sã fie din nou încãtuşat. Martorul a declarat, în final, cã, din câte cunoaşte, nu a fost luatã nici o mãsurã împotriva lui "Sisi" şi "Raj" ulterior incidentului şi cã aceştia nu au acţionat, în opinia sa, la instigarea gardienilor penitenciarului. 128. În februarie 1996, Parchetul Militar Oradea a solicitat Penitenciarului Oradea dosarul reclamantului şi informaţii cu privire la diagnosticul care a fost stabilit la Spitalul penitenciar Jilava. 129. La 14 martie, 15 mai şi 26 iunie 1996, s-au luat declaraţiile a patru martori cu privire la incidentul din noaptea din 12/13 februarie 1995. 130. La data de 26 iunie 1996, Parchetul Militar Oradea a dispus efectuarea unei expertize medico-legale, care sã precizeze natura leziunilor suferite de reclamant ca urmare a incidentului, numãrul zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare şi consecinţele produse de incident asupra stãrii sãnãtãţii reclamantului, în special dacã relele tratamente suferite au determinat pierderea unui simţ sau organ sau o infirmitate fizicã sau psihicã permanentã. 131. La data de 27 iunie 1996, reclamantul a fost examinat de un medic legist din cadrul Laboratorul judeţean de medicinã legalã Bihor, care a recomandat efectuarea unor examene medicale în cadrul secţiilor de ortopedie, urologie, ORL şi oftalmologie. Nu rezultã din documentele de care dispune Curtea dacã aceste examene au fost sau nu efectuate. 132. La data de 11 iulie 1997, reclamantul a fost din nou ascultat de Parchetul Militar Oradea. În declaraţia sa, reclamantul a precizat cã a efectuat examenele medicale recomandate de medicul legist şi cã a depus rezultatele acestora la laboratorul de medicinã legalã. 133. La data de 27 august 1997, laboratorul de medicinã legalã a redactat raportul de expertizã, întemeindu-se pe examinarea reclamantului din 27 iunie 1996 şi pe consemnãrile din fişa medicalã completatã de medicii din Spitalul Penitenciar Oradea. În acest raport, medicul legist S.I. a consemnat cã reclamantul nu a efectuat examenele medicale la secţiile de urologie, ORL şi oftalmologie, aşa cum i se recomandase la data de 27 iunie 1996; a concluzionat cã la data de 12-13 ianuarie 1995, reclamantul a suferit o fracturã a coastei nr. 7 şi un traumatism al piramidei nazale, ca urmare a lovirii cu un obiect dur. Medicul estima cã aceste leziuni au condus la o incapacitate temporarã de muncã de 18 zile. A precizat, de asemenea, cã nu a fost identificatã vreo infirmitate permanentã a reclamantului. 134. La 12 februarie, 19 martie, 21 aprilie, 23 iulie, 15 şi 18 august 1997, parchetul a luat declaraţiile a opt noi martori, dintre care "Sisi" şi "Raj". 135. Deţinutul "Sisi" a confirmat faptul cã, în noaptea incidentului, reclamantul a fost lovit de un alt deţinut cu un baston, precum şi faptul cã gardianul, dupã ce observat ceea ce se întâmpla, nu a spus nimic, ci a mers sã-l anunţe pe comandantul adjunct P.V. Acesta din urmã l-a încãtuşat pe reclamant, cu mâinile la spate şi l-a "lãsat pe jos pânã dimineaţa", când a fost dus la infirmerie. "Sisi" a precizat cã deţinutul H. l-a lovit în cap pe reclamant cu coada mãturii şi a sãrit cu picioarele pe abdomenul lui. A precizat, de asemenea, cã, în opinia sa, reclamantul simula nebunia şi a adãugat cã vinovãţia comandantului adjunct P.V. rezulta, dupã pãrerea sa, din faptul cã dispusese transferul reclamantului în celula lui "Raj", cãruia i-a cerut sã aibã grijã de el. Or, dupã cum a subliniat "Sisi", celula lui "Raj" era cunoscutã în penitenciarul Oradea ca fiind o celulã de deţinuţi periculoşi, "Raj fiind omul lui P .V.". Deţinutul a negat faptul cã reclamantul a fost ţinut o zi şi o noapte pe jos, într-o baltã de sânge, precum şi cã gardienii au sugerat deţinuţilor sã-l loveascã şi cã radio-ul era pornit în timp ce reclamantul era agresat. 136. Deţinutul "Raj" a declarat cã el i-a spus comandantului sã nu-l transfere pe reclamant în celula sa, pentru cã aici se aflau doi deţinuţi periculoşi, iar reclamantul pãrea a fi nebun. A subliniat cã a solicitat comandantului sã îl transfere într-o altã celulã, temându-se cã ceilalţi deţinuţi nu vor suporta prostiile acestuia, dar îşi amintea cã P.V. spusese cã orice se va întâmpla, nu va fi vina sa. El a relatat cã, în seara incidentului, reclamantul a început sã urle şi sã-i loveascã pe ceilalţi codeţinuţi, care au ripostat şi au încercat sã-l imobilizeze. Ei au cerut, apoi, gardianului o pereche de cãtuşe cu care l-au legat de pat, poziţie în care a stat pânã dimineaţa. Deţinutul a declarat cã nu l-a lovit nimeni pe reclamant cu corpuri dure şi cã dimineaţa, când a venit comandantul adjunct P.V., reclamantul i-a solicitat sã-l scoatã din acea celulã. P.V. l-a supus apoi unui test psihologic pentru a se stabili dacã este într-adevãr nebun. "Raj" a negat fãptui cã P.V. a dispus ca reclamantul sã fie încãtuşat şi lãsat pe ciment ca sã moarã şi cã reclamantul a stat într-o baltã de sânge timp de 24 de ore. A negat cã a fost instigat de gardieni sã-l loveascã, dar a confirmat cã P.V. i-a spus în dimineaţa ulterioarã accidentului sã nu-şi facã griji, pentru cã întreaga responsabilitate pentru cele întâmplate va aparţine reclamantului. 137. Prin referatul*1) din 20 octombrie 1997, Parchetul Militar Oradea a respins plângerea reclamantului împotriva gardienilor şi deţinuţilor "Sisi" şi "Raj". În referat se reţine cã reclamantul a avut în perioada septembrie-decembrie 1994 un comportament exemplar în închisoare, motiv pentru care a fost numit şef de celulã şi a fost recompensat de autoritãţile penitenciare. Totuşi, începând cu luna decembrie el a devenit agresiv, ceea ce a determinat mutarea sa în mai multe celule. Astfel, la 12 ianuarie 1995, reclamantul a fost repartizat în celula nr. 42, împreunã cu deţinuţii "Sisi" şi "Raj". În noaptea de 12/13 ianuarie 1995, gardianul S.A., auzind zgomote în celula reclamantului, a alertat conducerea penitenciarului. Comandantul adjunct P.V. a mers în celulã, unde a constatat cã reclamantul îl agresase pe "Raj", iar acesta din urmã, împreunã cu "Sisi" şi cu un alt treilea coleg de celulã, L.H., au ripostat, lovindu-l, la rândul lor. P.V. a restabilit ordinea şi a dispus ca reclamantul sã fie aşezat în patul sãu şi sã fie supravegheat pânã a doua zi dimineaţa, când a fost condus la infirmerie unde i-au fost îngrijite rãnile. Parchetul a concluzionat cã acuzaţiile reclamantului împotriva angajaţilor penitenciarului erau nefondate. ____________ *1) Nota traducãtorului: Urmãrirea penalã derulatã la Parchetul Militar Oradea, urmare a plângerii reclamantului împotriva codetinutilor şi gardienilor a fost finalizatã prin "referat". Soluţia dispusã prin acest referat a fost de respingere a plângerii reclamantului, motivatã de faptul cã aceasta a fost tardiv introdusã împotriva codetinutilor, iar în privinţa gardienilor s-a stabilit cã nu se poate retine vinovãţia acestora.
Cât priveşte pe ceilalţi deţinuţi, parchetul a confirmat faptul cã aceştia erau autorii leziunilor produse reclamantului. Întemeindu-se pe concluziile raportului de expertizã din 27 august 1997 (paragraful 133, de mai sus), parchetul a subliniat cã leziunile suferite de reclamant nu i-au provocat o infirmitate şi nu i-au pus viaţa în pericol, ci au condus la o incapacitate temporarã de muncã de 18 zile. Plângerea reclamantului a fost totuşi respinsã, ca tardiv introdusã, întrucât nu a fost formulatã în termenul de douã luni de la data sãvârşirii faptei, prevãzut de articolul 284 din Codul de procedurã penalã, coroborat cu art. 180 din Codul penal. 138. La data de 28 mai 1998, reclamantul s-a plâns împotriva acestei soluţii la Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie (Secţia Parchetelor Miliare), solicitând a se dispune începerea urmãririi penale şi angajarea rãspunderii penale a fãptuitorilor pentru relele tratamente la care a fost supus. A subliniat, în special, complicitatea conducerii penitenciarului care rezulta, în mod evident, din actele medicale completate de medici la 12 şi 17 ianuarie 1995, în care s-a consemnat cã în noaptea de 12/13 ianuarie 1995, reclamantul şi-a autoprodus traumatisme craniene şi la nivelul sternului. Reclamantul a arãtat cã documentele în cauzã erau false şi cã fuseserã redactate cu scopul de a acoperi eventualul sãu deces sau posibila sinucidere. Reclamantul s-a plâns cã nu a primit tratament medical de la 11 ianuarie 1995, când a fost agresat, pânã la 13 ianuarie 1995, datã la care a fost dus la infirmerie, şi cã, în plus, în acest interval a fost încãtuşat în celula unde se gãseau agresorii sãi. El a susţinut, totodatã, cã nu a primit tratament medical adecvat nici dupã ce a fost dus la infirmerie, la data de 13 ianuarie 1995, dar a menţionat cã nu poate sã probeze acest lucru. El s-a plâns, din nou, cã a fost transportat într-un vagon de marfã la Spitalul penitenciar Jilava, în ciuda gravitãţii stãrii sale de sãnãtate, şi a fost condus la secţia de psihiatrie şi nu la cea de chirurgie, cum o impuneau leziunile suferite. Reclamantul a arãtat cã nu a beneficiat de tratament medical adecvat, nefiind internat la secţia de chirurgie şi fiind trimis înapoi la Penitenciarul Oradea, dupã câteva zile de la internare, în acelaşi vagon ca şi la venire. Reclamantul a solicitat, din nou, efectuarea unei expertize medicale a stãrii sale de sãnãtate, la Institutul de Medicinã Legalã Bucureşti, insistând asupra necesitãţii efectuãrii unui examen tomografic. 139. Curtea nu a fost încunoştinţatã cu privire la rezultatul acestei plângeri şi nici cu privire la eventualele acte de procedurã efectuate de Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie dupã 29 mai 1998 (paragrafele 9-12, de mai sus).
5. Vizitele fãcute reclamantului în închisoare de cãtre soţia sa 140. Conform susţinerilor reclamatului, între 13 şi 17 ianuarie 1995 conducerea Penitenciarului Oradea, invocând faptul cã reclamantul a suferit o depresie nervoasã, a interzis soţiei sale sã-l viziteze, cu scopul de a ascunde rãnile pe care "Sisi" şi "Raj" i le-au provocat cu complicitatea gardienilor. Reclamantul nu a ridicat pachetul pe care l-a adus soţia sa la închisoare în acea perioadã, pachet ce conţinea 200 sute de mãrci germane şi medicamente pentru îngrijirea afecţiunilor de stomac şi a litiazei biliare de care suferea. 141. Dintr-o scrisoare datatã 31 mai 2001, adresatã de Direcţia Generalã a Penitenciarelor agentului guvernamental, ca rãspuns la solicitarea de informaţii a acestuia, rezultã cã în registrele Penitenciarului Oradea era consemnat cã reclamantul a fost vizitat de soţia sa la 4 ianuarie 1995, datã la care a primit şi un pachet cu alimente, ce cântãrea 5 kg. De asemenea, el a primit un alt pachet de la acelaşi expeditor la data de 21 ianuarie 1995.
C. Acţiunea în reparare pentru arestare ilegalã 142. La data de 18 noiembrie 1999, reclamantul a chemat în judecatã statul, reprezentat prin Direcţia Generalã a Finanţelor Publice, instanţa sesizatã cu aceastã acţiune fiind Tribunalul Timiş. Invocând articolele 504 şi 505 din Codul de procedurã penalã, astfel cum au fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale din 10 martie 1998, şi articolul 5 alineatele 1-5 din Convenţie, reclamantul a solicitat douã miliarde de lei, cu titlu de despãgubiri pentru arestarea sa preventivã în perioada 5 iulie 1994 - 6 aprilie 1995, arestare declaratã abuzivã şi ilegalã prin hotãrârea definitivã din 6 aprilie 1995 a Curţii de Apel Oradea (paragraful 29, de mai sus). Reclamantul a arãtat în special cã, în perioada precizatã a fost supus la rele tratamente, fiindu-i provocate multiple fracturi craniene şi fracturi ale coastelor. 143. Prin sentinţa din 7 iulie 2000, instanţa a respins acţiunea reclamantului ca prematurã, cu motivaţia cã procedura iniţiatã împotriva sa era încã pendinte pe rolul instanţelor interne. 144. Prin decizia din 23 noiembrie 2000, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamantului, a casat sentinţa din 7 iulie 2000 şi a trimis dosarul spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Curtea de apel a reţinut cã despãgubirile au fost solicitate de reclamant pentru paguba suferite prin arestarea preventivã, declaratã ilegalã, şi cã, în consecinţã, faptul cã urmãrirea penalã împotriva reclamantului nu era încã finalizatã nu are nici o relevanţã în cauzã. Curtea de apel a stabilit cã, în mod eronat, prima instanţã a respins acţiunea reclamantului ca prematurã. 145. La o datã neprecizatã procedura a fost reluatã la Tribunalul Timiş. La termenul din 30 martie 2001, statul a solicitat instanţei respingerea acţiunii reclamantului ca tardiv introdusã. S-a subliniat cã, în conformitate cu dispoziţiile articolului 504 alineat 2 din Codul de procedurã penalã, acţiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusã în termen de un an de la data rãmânerii definitive â hotãrârii de achitare sau a ordonanţei de neîncepere a urmãririi penale. S-a apreciat cã, în cauzã, respectivul termen a început sã curgã la data de 26 noiembrie 1996, datã la care decizia Curţii de Apel Oradea din 6 aprilie 1995, prin care s-a constatat nelegalitatea mãsurii arestãrii preventive a reclamantului, a rãmas definitivã. Or, reclamantul a introdus acţiunea în reparare la 18 noiembrie 1999, deci la aproape trei ani de la data menţionatã. Reclamantul a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 504 alineat 2 şi 505 alineat 2 din Codul de procedurã penalã şi a solicitat trimiterea cauzei la Curtea Constituţionalã. 146. Prin încheierea din 27 aprilie 2001, instanţa a transmis dosarul la Curtea Constituţionalã, instanţã competentã sã se pronunţe asupra excepţiei ridicate de reclamant. 147. La data de 20 septembrie 2001, Curtea Constituţionalã a admis excepţia de neconstituţionalitate a articolului 504 alin 2 din Codul de procedurã penalã, declarând aceastã dispoziţie neconstituţionalã în mãsura în care ea limita cazurile în care responsabilitatea statului putea fi angajatã pentru erori judiciare comise în procesele penale. Curtea Constituţionalã a respins, totuşi, excepţia de neconstituţionalitate a articolului 505 alineat 2 din Codul penal, cu motivaţia urmãtoare: "nici normele constituţionale, nici cele din tratatele internaţionale la care România este parte nu prevãd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin mãsuri ilegale de deţinere de a porni acţiune în repararea pagubei şi nici un termen limitã în care acest drept poate fi exercitat. Articolul 48 alineat (3) din Constituţie, prin expresia "potrivit legii", lasã la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţie poate fi exercitat. Termenul de un an, prevãzut în articolul 205 alineat 2 din Codul de procedurã penalã, este un termen de prescripţie a dreptului la acţiune rezonabil, care asigurã condiţiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acţiune în justiţie în scopul obţinerii reparaţiilor legale." 148. Pin sentinţa din 18 ianuarie 2002 Tribunalul Timiş a respins acţiunea reclamantului ca tardiv introdusã. Instanţa a reţinut cã termenul de un an prevãzut de articolul 505 alineat 2 din Codul de procedurã penalã a început sã curgã în cauzã la 26 noiembrie 1996, datã la care decizia Curţii de Apel Oradea care a declarat ilegalã mãsura arestãrii preventive luate împotriva reclamantului, a rãmas definitivã. Or, cum acţiunea reclamantului a fost formulatã la 18 noiembrie 1999, instanţa a apreciat cã aceasta a fost tardiv introdusã. 149. Deşi hotãrârea era supusã apelului, reclamantul nu a uzat de acest drept, apreciind cã, datã fiind practica contradictorie a instanţelor interne, acţiunea sa nu ar fi avut şanse de succes. Hotãrârea din 18 ianuarie 2002 a rãmas definitivã prin neexercitarea cãii de atac.
II. DREPT INTERN APLICABIL
A. Dispoziţiile legale aplicabile în materia luãrii şi prelungirii mãsurii arestãrii preventive 150. Dispoziţiile legale pertinente din Codul de procedurã penalã sunt urmãtoarele:
Articolul 136 Scopul şi categoriile mãsurilor preventive "În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfãşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmãrirea penalã, de la judecatã ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţã de acesta una din urmãtoarele mãsuri preventive: (...) (c) arestarea preventivã.
Mãsura arãtatã la lit. a poate fi luatã de organul de cercetare penalã, iar mãsurile arãtate la tit. b) şi c) se pot lua numai de procuror sau de instanţa de judecatã."
Articolul 137 Cuprinsul actului prin care se ia mãsura preventivã "Actul prin care se ia mãsura preventivã trebuie sã arate fapta care face obiectul învinuirii sau inculpãrii, textul de lege în care aceasta se încadreazã, pedeapsa prevãzutã de lege pentru infracţiunea sãvârşitã şi temeiurile concrete care au determinat luarea mãsurii preventive."
Articolul 143 Condiţiile reţinerii "Mãsura reţinerii poate fi luatã de organul de cercetare penalã fatã de învinuit, dacã sunt probe sau indicii temeinice cã a sãvârşit o faptã prevãzutã de legea penalã. (...) Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauzã rezultã presupunerea cã persoana faţã de care se efectueazã urmãrirea penalã a sãvârşit fapta." Articolul 146 Condiţiile pentru arestarea învinuitului "Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penalã, când sunt întrunite condiţiile prevãzute în art. 143 şi existã în mod corespunzãtor vreunul din cazurile prevãzute în art. 148, dacã considerã cã în interesul urmãririi penale este necesarã privarea de libertate a învinuitului, dispune prin ordonanţã motivatã arestarea acestuia, arãtând temeiurile care justificã luarea mãsurii şi fixând durata arestãrii, care nu poate depãşi 5 zile. Totodatã, procurorul emite un mandat de arestare a învinuitului. Mandatul cuprinde în mod corespunzãtor menţiunile arãtate în art 151 lit. a - c, e şi j, precum şi numele şi prenumele învinuitului şi durata pentru care este dispusã arestarea acestuia."
Articolul 148 Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului "Mãsura arestãrii inculpatului poate fi luatã dacã sunt întrunite condiţiile prevãzute în art. 143 şi numai în vreunul din urmãtoarele cazuri: (...) h) inculpatul a sãvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lãsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publicã."
Articolul 149 Durata arestãrii inculpatului "Durata arestãrii inculpatului nu poate depãşi o lunã, afarã de cazul când ea este prelungitã în condiţiile legii."
Articolul 152 Executarea mandatului "(...) Când mãsura arestãrii a fost dispusã în lipsa inculpatului potrivit art. 150, mandatul emis se înainteazã în dublu exemplar organului de miliţie, pentru executare. Organul de poliţie procedeazã la arestarea persoanei arãtate în mandat, cãreia îi predã un exemplar al mandatului şi o conduce în faţa organului judiciar care a emis mandatul. Dacã mandatul de arestare a fost emis de procuror, acesta menţioneazã pe mandat data prezentãrii inculpatului şi procedeazã de îndatã la ascultarea acestuia, dupã care dispune prin rezoluţie asupra arestãrii inculpatului. Dacã între timp cauza a ajuns în faţa instanţei de judecatã, procurorul va trimite pe arestat instanţei. Preşedintele instanţei procedeazã la ascultarea inculpatului, iar dacã acesta ridicã obiecţii care necesitã o rezolvare urgentã, fixeazã de îndatã termen de judecatã."
Articolul 155 Prelungirea duratei arestãrii inculpatului de cãtre procuror "Durata arestãrii inculpatului poate fi prelungitã în caz de necesitate şi numai motivat. Prelungirea termenului privitor la durata arestãrii inculpatului poate fi dispusã de procurorul şef ai unitãţii de procuraturã în cadrul cãreia funcţioneazã procurorul care exercitã supravegherea cercetãrii penale sau care efectueazã urmãrirea penalã."
Articolul 159 Procedura prelungirii arestãrii de cãtre instanţã "Completul de judecatã va fi prezidat de preşedintele instanţei sau de un judecãtor desemnat de acesta, iar participarea procurorului este obligatorie. Dosarul cauzei va fi depus de cãtre procuror cu cel puţin douã zile înainte de termen şi va putea fi consultat de cãtre apãrãtor la cererea acestuia. Inculpatul este adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apãrãtor. În cazul în care instanţa acordã prelungirea, aceasta nu va putea depãşi 30 de zile. Încheierea prin care s-a hotãrât asupra prelungirii arestãrii poate fi atacatã cu recurs de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsã. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestãrii preventive nu este suspensiv de executare (...). Instanţa poate acorda şi alte prelungiri, fiecare neputând depãşi 30 de zile. Dispoziţiile alineatelor precedente se aplicã în mod corespunzãtor."
Articolul 300 Verificarea sesizãrii instanţei şi a arestãrii inculpatului (...) "In cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizatã este, de asemenea, datoare sã verifice din oficiu, la prima înfãţişare, regularitatea luãrii şi menţinerii acestei mãsuri."
B. Dispoziţii legale şi jurisprudenţã în materia modalitãţilor de reparare a prejudiciilor suferite în caz de arestare nelegalã 151. Dispoziţiile legale pertinente din Codul de procedurã penalã sunt urmãtoarele:
Articolul 504 Cazuri care dau dreptul la reparaţie "Orice persoanã care a fost condamnatã definitiv are dreptul la repararea de cãtre stat a pagubei suferite, dacã în urma rejudecãrii cauzei s-a stabilit prin hotãrâre definitivã cã nu a sãvârşit fapta imputatã ori cã acea faptã nu existã. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva cãreia s-a luat o mãsurã preventivã, iar ulterior, pentru motivele arãtate în alineatul precedent, a fost scoasã de sub urmãrire sau a fost achitatã."
Articolul 505 Acţiunea pentru reparare (...) "Acţiunea poate fi pornitã în termen de un an de la rãmânerea definitivã a hotãrârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmãrire."
Articolul 506 Instanţa competentã "Pentru obţinerea reparaţiei, persoana îndreptãţitã se poate adresa tribunalului în a cãrui razã teritorialã domiciliazã, chemând în judecatã civilã statul."
152. Prin <>decizia nr. 45 din 10 martie 1998 , Curtea Constituţionalã, sesizatã cu excepţia de neconstituţionalitate a articolului 504 alineat 1 din Codul de procedurã civilã, a statuat: "Conform dispoziţiilor art. 48 alin. (3) din Constituţie, statul rãspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare sãvârşite în procesele penale. Rezultã din acest text cã principiul responsabilitãţii statului faţã de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare sãvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori.(...) Prin urmare, se constatã cã organul legislativ nu a pus de acord prevederile art. 504 din Codul de procedurã penalã cu cele ale art. 48 alin. (3) din Constituţie.(...) În consecinţã, ţinând seama cã art. 504 din Codul de procedurã penalã instituie numai douã cazuri posibile de angajare a rãspunderii statului pentru erorile judiciare sãvârşite în procesele penale, rezultã cã aceastã limitare este neconstituţionalã faţã de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituţie, care nu permit o asemenea restrângere."
153. Dispoziţiile relevante din articolul 1000 din Codul civil prevãd:
"Stãpânii şi comitenţii (sunt responsabili) de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat."
Dispoziţii privind relele tratamente suferite în perioada de deţinere
154. Dispoziţiile pertinente din Codul penal sunt urmãtoarele:
Capitolul I Infracţiuni contra vieţii, integritãţii corporale şi sãnãtãţii
Articolul 180 Loviri şi alte violenţe "Lovirea sau orice violentã cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lunã la 3 luni sau cu amendã. (...) Lovirea sau actele de violenţã care au pricinuit o vãtãmare ce necesitã pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendã. (...) Acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate. (...)"
Articolul 182 Vãtãmarea corporalã gravã "Fapta prin care s-a pricinuit integritãţii corporale sau sãnãtãţii o vãtãmare care necesitã pentru vindecare îngrijiri medicale de mai mult de 60 de zile sau care a antrenat una dintre consecinţele urmãtoare: pierderea unui organ sau simţ, încetarea funcţionãrii acestora, o infirmitate permanentã fizicã ori psihicã (...) se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani."
Articolul 174 Omorul "Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepseşte."
Capitolul II Infracţiuni care împiedicã înfãptuirea justiţiei
Articolul 267 Supunerea la rele tratamente "Supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei mãsuri de siguranţã sau educative se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani."
Articolul 267^1 Tortura "Fapta prin care se provoacã unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obţine de la aceastã persoanã sau de la o persoanã terţã informaţii sau mãrturisiri, de a pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţã persoanã l-a comis ori este bãnuitã cã l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei sau de intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formã de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt aplicate de cãtre un agent al autoritãţii publice sau orice altã persoanã care acţioneazã cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimţãmântul expres sau tacit al unor asemenea persoane se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. (...) Tentativa se pedepseşte."
155. Dispoziţiile pertinente din Codul de procedurã penalã sunt urmãtoarele:
Articolul 279 Procedura privind plângerea prealabilã "Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede cã este necesarã astfel de plângere. Plângerea penalã se adreseazã: a) instanţei de judecatã, în cazul infracţiunilor prevãzute de la art. 180 (...) din Codul penal, dacã fãptuitorul este cunoscut. (...)"
Articolul 284 Termenul de introducere a plângerii prealabile "În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede cã este necesarã o plângere, aceasta trebuie sã fie introdusã în termen de douã luni din ziua în care persoana vãtãmatã a ştiut cine este fãptuitorul."
156. Dispoziţiile legale care reglementeazã procedura având ca obiect efectuarea expertizelor medico-legale sunt urmãtoarele:
1. <>Decretul nr. 446 din 25 mai 1966 privind organizarea instituţiilor şi serviciilor medico-legale
Articolul 2 "Instituţiile medico-legale sunt Institutul de cercetãri ştiinţifice medico-legale "Prof, Dr. Mina Minovici", subordonat Ministerului Sãnãtãţii şi Prevederilor Sociale, şi filialele institutului. În cadrul Institutului de cercetãri ştiinţifice medico-legale "Prof. Dr. Mina Minovici" funcţioneazã Comisia superioara medico-legala. În cadrul aceluiaşi institut şi al filialelor sale funcţioneazã comisii de control şi avizare a actelor medico-legale."
Articolul 6 "Institutul de cercetãri ştiinţifice medico-legale "Prof. Dr. Mina Minovici" şi filialele sale efectueazã; a) expertize, constatãri şi alte lucrãri medico-legale la cererea serviciilor medico-legale, atunci când acestea considerã cã din punct de vedere tehnic nu le poate executa sau la cererea Ministerului Afacerilor Interne, Tribunalul Suprem ori a Procuratorii Generale; b) noi expertize medico-legale, la cererea organelor in drept, in cazurile de: omor, lovire sau vãtãmare cauzatoare de moarte şi moarte suspectã; deficienţe în acordarea asistenţei medicale; expertize psihiatrico-legale; c) orice alte lucrãri medico-legale prevãzute de regulamentul de aplicare a prezentului decret." 2. Regulament de aplicare a <>Decretului nr. 446 din 25 mai 1966 , Hotãrârea Consiliului de Miniştri nr. 1085/1966
Articolul 12 " Serviciile medico-legale, în cadrul atribuţiilor lor: c) efectueazã examinãri medico-legale, la cererea persoanelor interesate (...)."
ÎN DREPT I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE
157. Reclamantul pretinde cã articolul 3 din Convenţie a fost încãlcat, articol care prevede: "Nimeni nu poate fi supus la torturã, nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante" 158. Curtea relevã faptul cã capãtul de cerere al reclamantului întemeiat pe dispoziţiile articolului 3 din Convenţie poartã, pe de o parte, asupra tratamentelor la care a fost supus în perioada arestãrii sale preventive în Penitenciarul Oradea şi la Spitalul penitenciar Jilava şi, pe de altã parte asupra caracterului anchetei desfãşurate de autoritãţi, având ca obiect pretinsele rele tratamente.
1. Cu privire la pretinsele rele tratamente suferite de reclamant în penitenciarul Oradea şi în Spitalul penitenciar Jilava
A. Argumentele pãrţilor a) teza reclamantului 159. Reclamantul susţine cã evocarea de cãtre Guvern a episodului internãrii sale din 1992 în Spitalul de psihiatrie Timişoara constituie un pretext pentru a-l discredita în faţa Curţii şi cã, în orice caz, aceasta nu demonstreazã cã el suferea de o boalã psihicã la momentul agresãrii sale de cãtre codeţinuţi. 160. Reiterând susţinerile formulate în faţa Parchetului Militar Oradea (paragraful 116, de mai sus), reclamantul apreciazã cã a fost torturat de cãtre "Sisi" şi "Raj" şi subliniazã cã rezultã, în mod evident, complicitatea conducerii Penitenciarului Oradea din actele medicale completate la data de 12 şi 17 ianuarie 1995 (paragrafele 102 şi 108, de mai sus), acte în care era consemnat cã în noaptea de 12/13 ianuarie 1995, reclamantul îşi autoprovocase traumatisme craniene şi la nivelul sternului, în opinia reclamantului, documentele în cauzã erau false şi au fost redactate cu scopul de a acoperi eventualul deces sau sinucidere. Reclamantul solicitã Curţii sã examineze motivele pentru care Guvernul Român nu a fãcut nici un comentariu cu privire la aceste documente medicale care probau complicitatea medicilor penitenciarului. 161. Referindu-se, în special, la condiţiile de internare la infirmeria penitenciarului şi la Spitalul penitenciar Jilava, reclamantul apreciazã cã obligaţia de a împãrţi acelaşi pat cu un deţinut infectat HIV şi faptul cã a fost împiedicat pe durata mai multor luni, când se afla la infirmerie, de a exercita dreptul la plimbãri zilnice în curtea penitenciarului, reprezintã, de asemenea, tratamente contrare articolului 3 din Convenţie. 162. Reclamantul subliniazã cã, urmare agresiunilor la care a fost supus în penitenciar şi lipsei de tratament medical adecvat, a rãmas cu sechele, respectiv tulburãri de vedere şi de auz, precum şi dureri de cap, şi a trebuit sã se supunã, dupã punerea sa în libertate, mai multor intervenţii chirurgicale.
b) teza Guvernului 163. Guvernul subliniazã cã este foarte important ca susţinerile reclamantului sã fie analizate de Curte ţinând seama de contextul foarte delicat legat de starea de sãnãtate psihicã a reclamantului. Guvernul menţioneazã, sub acest aspect, cã reclamantul a fost internat între 3 şi 13 august 1992 în Spitalul de psihiatrie Timişoara, cu diagnosticul "episod psihotic atipic " şi cã, în fişa de observaţie medicalã, medicii consemnaserã cã reclamantul se considera persecutat (paragraful 101, de mai sus). Guvernul este de pãrere cã nu pot fi luate în considerare decât afirmaţiile reclamantului care au fost probate sau care nu au fost contrazise prin alte mijloace de probã.
i. Cu privire la natura leziunilor suferite de reclamant şi la mãsura în care acestea pot fi imputate personalului penitenciarului
164. Guvernul contestã faptul cã reclamantul a fost supus unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie de cãtre autoritãţi. În subsidiar, Guvernul susţine cã aceste tratamente nu pot fi în nici un caz, calificate ca acte de torturã. 165. În ceea ce priveşte leziunile suferite de reclamant urmare a incidentului cu codeţinuţii sãi, Guvernul susţine, contrar celor afirmate de reclamant şi aşa cum rezultã din actele medicale depuse la dosar, cã reclamantul nu a suferit decât o fracturã a coastei nr. 7. El prezenta, de asemenea, câteva echimoze palpebrale. Guvernul considerã cã, dacã reclamantul ar fi suferit mai multe leziuni decât cele consemnate în actele medicale depuse la dosar, ar fi putut sã le probeze printr-o expertizã medicalã asupra stãrii sale de sãnãtate, efectuatã în condiţiile <>Decretului nr. 446/1966 şi ale Regulamentului de aplicare a acestuia, aprobat prin Hotãrârea Consiliului de Miniştri nr. 1085/1966 , acte normative în temeiul cãrora orice persoanã poate cere efectuarea unei astfel de expertize (paragraful 156, de mai sus). 166. Pe de altã parte, Guvernul subliniazã cã, aşa cum rezultã cu certitudine din actele dosarului, gardienii nu au fost implicaţi în declanşarea conflictului şi nici în comiterea actelor de agresiune împotriva reclamantului. Invocând Hotãrârea Assenov c. Bulgariei din 28 octombrie 1998 (Culegerea de hotãrâri şi decizii 1998-VIII, pag. 329, § 100), Guvernul susţine cã reclamantul n-a probat faptul cã gardienii l-au supus la rele tratamente şi nici faptul cã au încurajat, în orice mod, actele de violenţã ale codeţinuţilor împotriva sa. 167. Cât priveşte susţinerea reclamantului, potrivit cãreia acesta ar fi fost imobilizat prin legarea sa cu cãtuşe de pat şi lãsarea pe ciment timp de 48 ore, aceasta este imposibilã, în opinia Guvernului, o datã ce incidentul a avut loc în noaptea de 12/13 ianuarie 1995, iar reclamantul a fost examinat de medic în dimineaţa zilei de 13 ianuarie 1995. Guvernul subliniazã cã, în realitate, aşa cum rezultã din documentele dosarului, este vorba de o perioadã de numai cinci ore, din jurul orei 1 noaptea, când reclamantul a fost imobilizat pânã la 5,30, când acesta a fost condus la infirmerie. 168. În opinia Guvernului, imobilizarea unei persoane prin încãtuşare pe o perioadã atât de lungã ca aceea pretinsã de reclamant, adicã 48 de ore, ar fi condus, în mod necesar, la apariţia unor leziuni specifice la persoana în cauzã. Or, Guvernul subliniazã cã la examenul medical din 13 ianuarie 1995, nu a fost identificatã la reclamant nici o leziune care ar indica imobilizarea prin încãtuşare. 169. Faptul cã P.V, comandatul adjunct al penitenciarului, a mers chiar în noaptea incidentului în cauzã la penitenciar probeazã, în opinia Guvernului, intenţia personalului unitãţii de a acţiona în sensul restabilirii ordinii în închisoare. 170. Totodatã, Guvernul subliniazã cã autoritãţile penitenciare au luat toate mãsurile necesare pentru a împiedica un asemenea conflict, reclamantul fiind transferat, în mai multe rânduri, dintr-o celulã în alta, cu scopul precis de a preveni incidente între acesta şi codeţinuţi,
ii. Cu privire la tratamentul medical acordat reclamantului 171. Guvernul apreciazã cã tratamentul medical administrat reclamantului în perioada de arestare preventivã a fost adecvat. Guvernul subliniazã cã dupã incidentul din noaptea de 12 /13 ianuarie 1995 reclamantul a fost transportat, chiar în dimineaţa zilei de 13 ianuarie, la Spitalul judeţean Oradea, în vederea efectuãrii unor examene medicale specializate şi a fost, din nou, condus la acest spital la 20 şi 23 ianuarie, pentru a putea beneficia de îngrijirile medicale care nu ar fi putut fi acordate la infirmeria închisorii. 172. Guvernul adaugã cã, în acelaşi scop, respectiv acordarea de îngrijiri medicale adecvate reclamantului, de care nu putea beneficia pe plan local, reclamantul a fost transferat la Spitalul penitenciar Jilava, Transferul s-a efectuat la mai mult de 10 zile dupã incident, nepunând, deci, în pericol viaţa acestuia. 173. Guvernul subliniazã cã îngrijirile medicale acordate reclamantului în spitalul penitenciar au condus la ameliorarea stãrii sale de sãnãtate şi cã, la întoarcerea la Oradea, el a fost din nou internat la infirmeria penitenciarului. 174. Guvernul subliniazã cã este în sarcina reclamantului sã probeze, printr-o expertizã medico-legalã de tipul celei menţionate la paragraful 164, cã problemele sale de sãnãtate actuale sunt o consecinţã a tratamentului medical pretins inadecvat primit în închisoare.
iii. Cu privire la condiţiile de spitalizare în cadrul infirmeriei şi la Spitalul penitenciar Jilava
175. Guvernul subliniazã cã, pe durata internãrii la infirmeria penitenciarului, reclamantul şi-a exercitat dreptul la plimbãri zilnice, în condiţiile descrise la paragraful 99, de mai sus. 176. Guvernul menţioneazã, totodatã, cã, pe durata spitalizãrii la Jilava, spitalul nu a fost suprapopulat, deci nu a fost necesar ca reclamantul sã stea în acelaşi pat cu un alt deţinut. De asemenea, se subliniazã cã în registrele Spitalului penitenciar Jilava nu figureazã ca internatã în perioada spitalizãrii reclamantului nici o persoanã seropozitivã.
B. Aprecierea Curţii 177. Curtea noteazã cã aspectul material al capãtului de cerere întemeiat pe dispoziţiile articolului 3 din Convenţie poartã asupra douã probleme distincte, deşi interdependente: prima, se referã la realitatea şi gravitatea tratamentelor la care reclamantul pretinde a fi fost supus, cea de-a doua priveşte mãsura în care acestea pot fi imputate autoritãţilor.
1. In ceea ce priveşte pretinsele rele tratamente şi gravitatea acestora
178. Curtea noteazã cã existenţa relelor tratamente nu este acceptatã de ambele pãrţi. Potrivit susţinerilor reclamantului, doi deţinuţi l-au bãtut cu sãlbãticie, din ordinul gardienilor, în noaptea de 10/11 ianuarie 1995, apoi un gardian l-a legat de pat cu cãtuşele, lãsându-l în aceastã poziţie timp de 48 de ore. Reclamantul susţine cã a suferit fracturi craniene şi fracturi la nivelul sternului şi al coloanei vertebrale. 179. Guvernul susţine cã incidentul cu "Sisi" şi "Raj" a avut loc în noaptea de 12/13 ianuarie 1995. Acesta precizeazã, de asemenea, cã reclamantul a fost imobilizat, din ordinul comandantului adjunct al penitenciarului, pânã în zori, în jurul orei 5.30, când a fost condus la infirmerie, unde i s-au acordat îngrijirile medicale necesare. Singurele leziuni identificate de specialişti la reclamant au fost echimoze palpebrale, o fracturã a coastei nr. 7 şi o fracturã a piramidei nazale. 180. Curtea reaminteşte, mai întâi, cã, pentru a incluse în sfera de aplicare a articolului 3, relele tratamente trebuie sã atingã un minimum de gravitate, minimum ce este relativ, depinzând de ansamblul circumstanţelor cauzei, precum, durata tratamentului şi efectele psihice sau psihologice asupra victimei şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta, starea de sãnãtate a acesteia. Atunci când o persoanã este privatã de libertate, folosirea împotriva sa a forţei fizice, dacã aceasta nu este determinatã de însuşi comportamentul victimei, aduce atingere demnitãţii umane şi constituie, în principiu, o încãlcare a dreptului garantat de articolul 3 (Tekin c. Turciei, hotãrârea CEDO din 9 iunie 1998, Culegea de hotãrâri şi decizii 1998-IV, p. 1517-1518, §§ 52 şi 53 şi Labita c. Italiei (GC), cererea nr. 26772/1995, § 120, Culegerea de hotãrâri şi decizii 2000-IV). 181. Susţinerile având ca obiect supunerea la rele tratamente trebuie dovedite în faţa Curţii cu mijloace de probã adecvate (a se vedea, mutatis mutandis, hotãrârea Kls c. Germaniei, din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 30). În aprecierea faptelor pretinse, Curtea foloseşte criteriul probei apte sã elimine "orice îndoialã rezonabilã"; o astfel de probã poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii, suficient de grave, precise şi concordante (Irlanda c. Marea Britanie, hotãrârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 65, § 161, Aydin c. Turciei, hotãrârea din 25 septembrie 1997, Culegerea de hotãrâri şi decizii 1997-VI, p. 1889, § 73, şi Selmouni c. Franţei, (G.C), nr. 25803/94, § 88, CEDH 1999-V). 182. În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului, potrivit cãrora acesta ar fi fost obligat, în timpul spitalizãrii la Jilava, sã stea în acelaşi pat cu un deţinut seropozitiv şi i s-ar fi interzis, timp de mai multe luni, pe când se afla internat la infirmeria Penitenciarului Oradea, sã-şi exercite dreptul la plimbãri zilnice în curtea unitãţii, susţineri contestate de Guvern, Curtea apreciazã cã, în absenţa oricãrei probe care sã susţinã aceste afirmaţii, nu se poate dovedi cã reclamantul a fost supus la astfel de tratamente. 183. Curtea aratã, de asemenea, cã nici un element de probã nu susţine afirmaţiile reclamantului privitoare la producerea în incidentul cu codeţinuţii sãi a unor fracturi craniene, la nivelul sternului şi al coloanei vertebrale, nici pe cele privind pierderea, în acelaşi incident, a unghiei unui deget de la mânã şi a celei a unui deget de la picior şi nici afirmaţiile privind existenţa unor efecte durabile ale respectivelor tratamente asupra stãrii sale actuale de sãnãtate. 184. În consecinţã, Curtea statueazã cã pretinsele rele tratamente la care se face referire în paragraful 74 in fine, 81, 83 şi 86, de mai sus, nu pot fi considerate ca dovedite. 185. Din contrã, Curtea aratã cã este incontestabil faptul cã, în perioada de arestare preventivã, pe când se afla sub controlul gardienilor şi al administraţiei penitenciare, reclamantul a suferit leziuni provocate prin lovire. Rapoartele medicale redactate de specialişti atestã, într-adevãr, multitudinea şi intensitatea loviturilor la care a fost supus reclamantul în incidentul cu codeţinuţii, lovituri ce au produs echimoze palpebrale bilaterale, fractura piramidei nazale şi a unei coaste. Or, în opinia Curţii, acestea sunt elemente de fapt stabilite în mod clar şi care, prin ele însele, sunt suficient de serioase pentru a conferi faptelor caracterul unor tratamente inumane şi degradante interzise de articolul 3 din Convenţie. 186. Curtea aratã, de asemenea, cã gravitatea tratamentelor în cauzã este amplificatã de o serie de factori. În primul rând, Curtea noteazã cã este incontestabil faptul cã dupã incidentul cu "Sisi" şi "Raj", reclamantul a fost imobilizat, prin încãtuşare, din ordinul comandantului adjunct al penitenciarului, în aceeaşi celulã cu autorii agresiunii. Curtea remarcã, de asemenea, cã, deşi reclamantului i s-a prescris un bandaj toracic pentru tratarea fracturii (paragraf 105, de mai sus), nu rezultã din actele depuse la dosar cã un astfel de bandaj a fost într-adevãr aplicat (paragrafele 106 şi 111, de mai sus). Totodatã, Curtea noteazã cã, dupã numai zece zile de la incidentul care i-a provocat reclamantului fractura piramidei nazale şi a unei coaste, acesta a fost transportat într-un vagon al penitenciarului, la sute de kilometri distanţã faţã de locul de deţinere, pe parcursul a mai multor zile, toate acestea în ciuda recomandãrii de repaus fãcute de medici (paragraful 105, in fine), date ce nu au fost contestate de Guvern. Curtea menţioneazã, de asemenea, cã din actele transmise de reclamant, rezultã cã acesta nu a beneficiat de un examen chirurgical şi de tratament chirurgical, dacã era cazul, în perioada internãrii sale la Spitalul penitenciar Jilava (paragrafele 111 şi 112, de mai sus). 187. În lumina celor expuse anterior şi luând în considerare ansamblul de aspecte supuse examinãrii, Curtea concluzioneazã cã tratamentele la care a fost supus reclamantul în perioada de arestare preventivã, astfel cum au fost expuse în paragrafele 185 şi 186, de mai sus, sunt contrare dispoziţiilor articolului 3 din Convenţie. Urmeazã a se stabili dacã poate fi angajatã rãspunderea statului pentru acestea.
2. În ceea ce priveşte rãspunderea autoritãţilor: supravegherea deţinutului 188. Curtea noteazã cã Guvernul contestã faptul cã, în cauzã, ar fi existat un comportament culpabil al autoritãţilor, fie sub forma unui act intenţionat, fie sub forma unei neglijenţe în serviciu, întemeindu-se pe declaraţiile mai multor martori, Guvernul susţine cã autoritãţile nu au fost implicate în declanşarea conflictului între deţinuţi şi au luat mãsurile necesare pentru ca un astfel de incident sã nu se producã. 189. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte, în primul rând, cã articolul 3 din Convenţie consacrã una dintre valorile fundamentale ale unei societãţi democratice, interzicând, în termeni absoluţi, tortura şi pedepsele şi tratamentele inumane sau degradante (Aydin c. Turciei, hotãrâre din 25 septembrie, Culegerea de hotãrâri şi decizii 1997-VI, § 81). Aceste dispoziţii impun autoritãţilor statelor contractante nu numai sã se abţinã de la a supune o persoanã la astfel de tratamente, ci, de asemenea, pun în sarcina acestora obligaţia de a lua, în mod preventiv, mãsuri de naturã practicã, necesare asigurãrii protecţiei integritãţii corporale şi sãnãtãţii persoanelor private de libertate (Mouisel c. Franţei, cererea nr. 67263/01, § 40, Culegerea de hotãrâri şi decizii 2002-I, Keenan c. Marii Britanii, cererea nr. 27229/95, § 110, Culegerea de hotãrâri şi decizii 2001-III). Totuşi, aceastã obligaţie nu trebuie interpretatã de aşa manierã încât sã impunã statelor o sarcinã imposibil de realizat sau excesivã (cf. mutatis mutandis, Tanrikulu c. Turciei, cererea nr. 21422/93, § 71, nepublicatã). 190. În opinia Curţii, datã fiind natura dreptului protejat de articolul 3, este suficient ca reclamantul sã demonstreze cã autoritãţile nu au fãcut ceea ce, în mod rezonabil, era de aşteptat sã facã pentru a împiedica materializarea unui risc real şi imediat pentru integritatea fizicã a reclamantului, un risc de care acestea aveau sau trebuia sã aibã cunoştinţã. Rãspunsul la aceastã problemã depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei (mutatis mutandis, Keenan, susmenţionatã, §§ 110-115). În consecinţã, Curtea urmeazã sã stabileascã dacã, în circumstanţele cauzei, autoritãţile ar fi trebuit sã ştie cã reclamantul risca sã fie supus la rele tratamente din partea celorlalţi deţinuţi şi, în caz afirmativ, dacã au luat, în limitele competenţelor lor, mãsuri apte sã determine evitarea unui astfel de risc. 191. Curtea remarcã faptul cã în fişa medicalã a reclamantului completatã la sosirea în Penitenciarul Oradea, medicul notase cã reclamantul suferea de "psihopatie paranoidã" (paragraful 22, de mai sus). De asemenea, aşa cum s-a arãtat în prezentarea situaţiei de fapt, reclamantul a intrat, în repetate rânduri, în conflict cu codeţinuţii sãi, motiv pentru care a fost transferat în mai multe celule (paragraf 88, 125 şi 137, de mai sus). Mai mult, Curtea noteazã cã, în ziua anterioarã celei în care s-a produs incidentul cu "Sisi" şi "Raj", reclamantul a fost examinat, la Spitalul de psihiatrie şi neurologie Oradea, de un neuropsihiatru care a apreciat cã reclamantul suferea de depresie nervoasã cu tulburãri de comportament şi a recomandat punerea sa sub observaţie (paragraful 102, anterior, in fine). 192. Curtea concluzioneazã cã autoritãţile interne ar fi putut, în mod rezonabil, prevedea, pe de o parte, cã, datã fiind starea sa psihicã, reclamantul era mai vulnerabil decât un deţinut obişnuit şi, pe de altã parte, cã arestarea sa putea avea ca efect exacerbarea sentimentului sãu de deprimare, sentiment, de altfel, inerent oricãrei mãsuri privative de libertate, precum şi amplificarea irascibilitãţii sale, pe care o manifestase deja faţã de alţi deţinuţi. Din aceste considerente, Curtea apreciazã cã era necesarã o supraveghere atentã a reclamantului de cãtre autoritãţile penitenciare. 193. Curtea subscrie la argumentul reclamantului, invocat în faţa Parchetului Militar Oradea, potrivit cãruia transferul sãu în celula nr. 42, în care se aflau recidivisti şi deţinuţi condamnaţi definitiv, era contrar dispoziţiilor legale interne în materia executãrii pedepselor atâta timp cât avea statutul de persoanã arestatã preventiv. Curtea noteazã, de asemenea, cã reclamantul a fost agresat imediat dupã transferul sãu în celula nr. 42, cunoscutã ca fiind "o celulã cu deţinuţi periculoşi" (paragrafele 135 alineat 1, in fine şi 136, de mai sus). 194. În al doilea rând, Curtea noteazã cã, din actele dosarului, rezultã cã gardianul S.A., de serviciu în noaptea incidentului, nu a intervenit imediat pentru a-l scoate pe reclamant din celulã sau pentru a determina încetarea actelor de agresiune împotriva acestuia. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte declaraţia fãcutã de gardian în faţa Parchetului, potrivit cãreia acesta nu avea dreptul sã intervinã pentru a pune capãt conflictului (paragraful 126, de mai sus). Curtea noteazã, totodatã, cã declaraţiile mai multor martori, ascultaţi în cauzã de organele de urmãrire penalã, au fãcut referire la refuzul gardianului de a interveni pentru a-l apãra pe reclamant (paragraful 127 şi 135, de mai sus). Curtea reţine, de asemenea, cã dupã incidentul cu cei doi codeţinuţi reclamantul a fost lãsat de gardieni în aceeaşi celulã cu agresorii sãi, mai mult, a fost imobilizat. 195. Din aceste considerente, Curtea concluzioneazã cã autoritãţile nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivã de a proteja integritatea fizicã a reclamantului, în cadrul competenţei lor de a asigura paza persoanelor private de libertate şi de a se asigura cã nu se aduce atingere integritãţii fizice a acestora. 196. În consecinţã articolul 3 din Convenţie a fost încãlcat sub acest aspect.
2. Cu privire la caracterul anchetei
A. Argumentele pãrţilor 197. Reclamantul subliniazã cã procedura penalã iniţiatã ca urmare a plângerii sale nu s-a finalizat prin angajarea rãspunderii penale a vreunuia dintre gardienii care au încercat sã-l "lichideze", prin intermediul lui "Sisi" şi "Raj". 198. Guvernul noteazã cã la data de 24 iulie 1995, reclamantul a formulat pentru prima datã plângere împotriva gardienilor şi codetinuţilor pentru rele tratamente. Se subliniazã de asemenea, cã, urmare a acestei plângeri, s-a procedat la efectuarea de cercetãri penale aprofundate, care au condus la identificarea fãptuitorilor, rãspunderea penalã a acestora neputând fi, însã, angajatã, întrucât plângerea prealabilã nu a fost depusã în termenul prevãzut de articolul 180 din Codul penal coroborat cu articolul 284 din Codul de procedurã penalã. Guvernul relevã faptul cã procurorul desemnat a instrumenta cauza a ascultat toate persoanele implicate în incident şi pe cele care ar fi putut furniza informaţii cu privire la cauzele leziunilor suferite de reclamant. Se aratã, de asemenea, cã procurorul a dispus, la cererea reclamantului, efectuarea unei expertize medico-legale asupra stãrii de sãnãtate a reclamantului şi a ataşat dosarului cauzei toate fişele medicale de observaţie şi extrase din registrele medicale ale penitenciarului, în mãsura în care acestea priveau evoluţia stãrii de sãnãtate a reclamantului.
B. Aprecierea Curţii 199. Curtea reaminteşte cã, atunci când o persoanã afirmã cã a fost supusã la tratamente contrare articolului 3 din Convenţie din partea organelor de poliţie sau a altor autoritãţi similare ale statului, aceastã dispoziţie a Convenţiei, coroboratã cu obligaţia generalã impusã statului de articolul 1 din Convenţie de a "recunoaşte oricãrei persoane aflatã sub jurisdicţia sa drepturile şi libertãţile garantate de Convenţie" instituie o obligaţie a statului implicit de a iniţia şi derula o "anchetã oficialã efectivã". Aceastã anchetã, asemenea celei impuse de articolul 2 din Convenţie, trebuie sã fie capabilã sã conducã la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. În caz contrar, în ciuda importanţei sale fundamentale, interdicţia legalã generalã de a supune o persoanã la tratamente inumane sau degradante ar deveni ineficientã în practicã şi ar fi posibil, în anumite cazuri, ca reprezentanţi ai statului sã desconsidere în totalitate, folosindu-se de impunitatea absolutã de care se bucurã, drepturile persoanelor aflate sub controlul lor (Labila, susmenţionatã, § 131, Assenov, susmenţionatã, § 102). Curtea reaminteşte consideraţiile sale formulate în hotãrârea sa Ilhan c. Turciei din 27 iunie 2000: "(...) având în vedere obligaţia statului care decurge din articolul 13 din Convenţie, în temeiul cãreia orice persoanã care susţine, cu temeinicie ("grief defendable"), cã a fost supusã unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie, trebuie sã dispunã de un recurs efectiv, reclamantul are posibilitatea reparãrii încãlcãrii dreptului recunoscut de articolul 3 din Convenţie şi garanţiile procedurale împotriva unui eventual abuz din partea agenţilor statului. (...) necesitatea sau oportunitatea constatãrii într-o cauzã datã a încãlcãrii articolului 3 din Convenţie, sub aspect procedural, va depinde de circumstanţele specifice speţei" (hotãrârea Ilhan c. Turciei, cererea nr. 22277/93 § 92, Culegerea de hotãrâri şi decizii 2000-VII). 200. Curtea noteazã cã, în cauzã, a avut loc o anchetã, ca urmare a plângerii formulate de reclamant la data de 24 iulie 1995. În consecinţã, urmeazã sã verifice dacã aceastã anchetã a fost condusã în mod diligent şi eficient. 201. Sub acest aspect, Curtea observã cã cercetarea penalã privitoare la faptele denunţate de reclamant a început la 17 august 1995, datã la care plângerea reclamantului împotriva codetinuţilor şi gardienilor a fost înregistratã la Parchetul Militar Oradea.
a) Cu privire la caracterul diligent al anchetei 202. Curtea noteazã cã, prin referatul din 20 octombrie 1997, parchetul a respins plângerea împotriva codetinuţilor ca tardiv introdusã, întrucât aceasta fusese depusã dupã împlinirea termenului prevãzut de articolul 180 din Codul penal, coroborat cu articolul 284 din Codul de procedurã penalã. Sub acest aspect, se aminteşte faptul cã încadrarea juridicã a faptelor este, în cauzã, esenţialã, în mãsura în care de aceasta depinde aprecierea plângerii reclamantului ca tardivã (ea fiind calificatã drept plângere prealabilã, n.n.) sau ca introdusã în termen (având valoarea unei plângeri penale, n.n.). 203. Curtea precizeazã cã reclamantul, în plângerea sa din 24 iulie 1995, a calificat tratamentele la care a fost supus de cãtre codeţinuţi ca tentativã la infracţiunea de omor sau tentativã la vãtãmare corporalã gravã, fapte prevãzute de articolul 174, respectiv 182 din Codul penal, pentru care acţiunea penalã se pune în mişcare din oficiu, nefiind necesarã, în acest scop, introducerea, într-un anumit termen, a unei plângeri prealabile. În schimb, parchetul a apreciat cã faptele constituiau elementul material al infracţiunii de loviri şi alte violente, prevãzute de articolul 180 alineatul 2 din Codul penal, dispoziţie care, coroboratã cu articolul 284 din Codul de procedurã penalã, prevede cã acţiunea penalã se pune în mişcare la plângere prealabilã şi cã persoana vãtãmatã poate introduce aceastã plângere în termen de 2 luni. 204. Curtea noteazã, în continuare, cã ceea ce distinge elementul material al infracţiunii de loviri şi alte violenţe de cel al vãtãmãrii corporale grave este, în special, numãrul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare şi consecinţele faptei asupra sãnãtãţii - dacã lovirile au avut sau nu ca efect pierderea unui simţ sau organ ori o infirmitate permanentã fizicã sau psihicã (a se vedea capitolul "Drept intern aplicabil ", paragraful 154, de mai sus). Curtea estimeazã cã în speţã un rol decisiv revenea stabilirii, de cãtre Parchet, a consecinţelor pe care incidentul cu codeţinuţii le-a avut asupra stãrii de sãnãtate a reclamantului. 205. Or, Curtea remarcã faptul cã, abia la un an dupã depunerea plângerii, parchetul a dispus efectuarea unei expertize medico-legale (paragraful 130, de mai sus). Mai mult, raportul de expertizã a fost finalizat abia la 27 august 1997, adicã la mai mult de doi ani şi şapte luni de la incident. 206. În ceea ce priveşte referatul prin care a fost respinsã plângerea reclamantului, Curtea dezaprobã, în mod special, faptul cã procurorul a concluzionat atât de rapid cã leziunile suferite de reclamant i-au cauzat acestuia o incapacitate temporarã de muncã de 18 zile, întemeindu-se pe un raport de expertizã care preciza, încã de la început, cã reclamantul nu s-a prezentat la examenele medicale recomandate. Or, Curtea apreciazã ca deosebit de surprinzãtor faptul cã, deşi reclamantul a declarat, la data de 11 iulie 1997, cã a efectuat toate examenele recomandate şi cã a depus rezultatele acestora la laboratorul de medicinã legalã (paragraful 132, de mai sus), parchetul nu a acordat atenţie acestei contradicţii, deşi era vorba de un aspect esenţial, de care depindea încadrarea juridicã a faptelor şi, în consecinţã, posibilitatea de a angaja rãspunderea fãptuitorilor 207. Curtea menţioneazã cã, din actele dosarului nu rezultã dacã parchetul a admis cererea reclamantului de a fi supus unui examen tomografie (paragraful 138, de mai sus, in fine), examen ce ar fi permis sã se stabileascã, cu precizie şi în mod obiectiv, dacã leziunile au generat sau nu o infirmitate, în sensul articolului 182 din Codul penal. Curtea noteazã cã un astfel de examen medical a fost recomandat şi de medicii care l-au tratat pe reclamant dupã punerea sa în libertate (paragraful 114, de mai sus), în scopul stabilirii stãrii sale de sãnãtate.
b) Cu privire la ancheta împotriva gardienilor 208. Curtea noteazã cã parchetul a dispus respingerea ca nefondatã a plângerii împotriva gardienilor P.S. şi S.A. şi împotriva comandatului adjunct al penitenciarului. 209. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte cã obligaţia autoritãţilor interne de a pune un recurs efectiv la dispoziţia unei persoane care susţine, cu temeinicie ("grief defendable"), cã a fost supusã unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie nu implicã, în mod necesar, sancţionarea fãptuitorilor. Convenţia impune numai "iniţierea şi derularea unei anchete capabile sã conducã la pedepsirea persoanelor responsabile" (Egmez c. Cipru, cererea nr. 30873/96, § 70, Culegerea de hotãrâri şi decizii 2000-XII). 210. Este adevãrat, aşa cum de altfel indicã şi Guvernul, cã autoritãţile interne nu au manifestat pasivitate în procedura penalã iniţiatã ca urmare a plângerii reclamantului, totuşi, în opinia Curţii, absenţa inactivitãţii nu este suficientã pentru a exonera statul de responsabilitatea care îi revine, sub aspect procedural, potrivit dispoziţiilor articolului 3 din Convenţie. Curtea reaminteşte, în aceastã privinţã, cã autoritãţile nu trebuie sã subestimeze importanta mesajului pe care ele îl transmit persoanelor implicate şi publicului larg, atunci când decid sã înceapã sau nu urmãrirea penalã împotriva unor agenţi ai statului acuzaţi cã au supus o persoanã unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie. Curtea apreciazã, în special, cã autoritãţile nu trebuie sã sugereze în nici un caz, cã sunt dispuse sã lase nepedepsite astfel de tratamente (Egmez, susmenţionatã, § 71). 211. În speţã, Curtea noteazã cã în referatul elaborat la finalizarea cercetãrii penale, parchetul s-a limitat sã afirme cã acuzaţiile reclamantului împotriva gardienilor P.S. şi S.A. şi împotriva comandatului adjunct P.V. sunt nefondate. 212. Or, în absenţa unor motive convingãtoare de naturã sã justifice numeroasele contradicţii între declaraţiile deţinuţilor, cele ale reclamantului şi ale gardienilor şi menţiunile din registrul penitenciarului, o asemenea concluzie nu poate fi acceptatã. În special, Curtea apreciazã ca deosebit de surprinzãtor faptul cã parchetul nu a încercat sã clarifice, în referatul menţionat, motivul pentru care în registrele penitenciarului şi în fişele medicale completate la infirmeria închisorii, acte care au fost solicitate de parchet şi depuse la dosar, s-a menţionat faptul cã reclamantul se autoagresase (paragrafele 106, 110 şi 128, de mai sus). 213. Curtea dezaprobã faptul cã, deşi existau declaraţii concordante ale mai multor martori cu privire la refuzul gardianului S.A. de a interveni pentru a-l apãra pe reclamant şi cu privire imobilizarea acestuia de cãtre acest gardian, la ordinul comandantului adjunct al penitenciarului, parchetul nu a menţionat şi nu a justificat în nici un fel aceste fapte în amintitul referat. 214. Din actete dosarului rezultã cã reclamantul a formulat o plângere împotriva acestei soluţii la Parchetul de pe lângã înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Acestea sunt singurele informaţii de care Curtea dispune cu privire la aceastã procedurã şi este regretabil faptul cã Guvernul nu a fost în mãsurã sã comunice Curţii informaţii cu privire la demersurile realizate de autoritãţile competente sã se pronunţe asupra acestei plângeri. 215. Având în vedere cele expuse anterior, Curtea apreciazã cã autoritãţile nu au realizat o anchetã aprofundatã şi efectivã cu privire la plângerea reclamantului ce avea ca obiect relele tratamente, la care pretindea, cu temeinicie, cã a fost supus în perioada de arestare preventivã. Curtea constatã cã articolul 3 din Convenţie a fost încãlcat sub acest aspect.
2. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 ALINEATUL 1 DIN CONVENŢIE
216. Reclamantul se plânge cã mãsura arestãrii preventive dispuse împotriva sa a fost ilegalã, în condiţiile în care nu existau motive temeinice de a crede cã reclamantul a încercat sã se sustragã urmãririi penale. Reclamantul invoca articolul 5 alineat 1 din Convenţie, care prevede cã:
"(1) Orice persoanã are dreptul la libertate şi la siguranţã. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia urmãtoarelor cazuri şi potrivit cãilor legale: (...) c) dacã a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autoritãţii judiciare competente, atunci când existã motive verosimile de a bãnui cã a sãvârşit o infracţiune sau când existã motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica sã sãvârşeascã o infracţiune sau sã fugã dupã sãvârşirea acesteia;(...)
217. Curtea noteazã cã acest capãt de cerere include douã aspecte: primul priveşte luarea mãsurii arestãrii preventive, deşi nu existau motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica pe reclamant sã se sustragã urmãririi penale; al doilea aspect poartã asupra menţinerii reclamantului în stare de arest preventiv dupã expirarea mandatului de arestare.
1. Cu privire la luarea mãsurii arestãrii preventive împotriva reclamantului în absenta unor indicii temeinice cã acesta s-a sustras urmãririi penale dupã sãvârşirea faptei
218. Reclamantul susţine cã a fost arestat preventiv, deşi nu existau motive temeinice pentru luarea acestei mãsuri. 219. Guvernul admite cã mãsura arestãrii preventive, în cauzã, nu a fost dispusã cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare. Invocând considerentele hotãrârii Curţii de Apel Oradea din 6 aprilie 1995, Guvernul apreciazã cã nu existau motive temeinice pentru emiterea unui mandat de arestare împotriva reclamantului, deoarece, în realitate, acesta din urmã nu încercase sã se sustragã urmãririi penale. Guvernul observã, de asemenea, cã procurorul nu a respectat dispoziţiile articolului 146 din Codul de procedurã penalã, neconsemnând în ordonanţa prin care s-a dispus arestarea preventivã motivele pentru care lãsarea în libertate a reclamantului ar prezenta pericol pentru ordinea publicã. 220. Curtea reaminteşte cã pentru interpretarea termenului "potrivit cãilor legale", prevãzut da articolul 5 alineat 1 din Convenţie, Curtea face trimitere la legislaţia naţionalã şi consacrã obligaţia de respectare a normelor interne procedurale şi de drept substanţial (Assenov, susmenţionatã, § 139 ). Deşi autoritãţile naţionale, în special instanţele judecãtoreşti, sunt, în primul rând, competente sã interpreteze şi sã aplice dreptul intern, totuşi dacã nerespectarea dispoziţiilor legale interne reprezintã, în acelaşi timp, o încãlcare a articolului 5 alineat 1 din Convenţie, Curtea poate şi trebuie sã exercite funcţia sa de control asupra respectãrii dreptului naţional (Douiyeb c. Olanda, cererea nr. 31464/96, § 45), 221. Sub acest aspect, Curtea noteazã cã prin ordonanţa din 5 iulie 1994, procurorul D. a dispus arestarea preventivã a reclamantului, în aplicarea articolelor 146 şi 148 literele c), e) şi h) din Codul de procedurã penalã, invocând faptul cã reclamantul se sustrãsese urmãririi penale şi cã lãsarea sa în libertate prezenta pericol pentru ordinea publicã. Or, prin hotãrârea din 6 aprilie 1995, Curtea de Apel Oradea a declarat ilegalã arestarea preventivã a reclamantului, cu motivarea cã acesta nu s-a sustras urmãririi penale, ci, dimpotrivã, a dat curs tuturor convocãrilor parchetului, iar procurorul desemnat a instrumenta cauza l-a lãsat sã aştepte, în zadar, pe culoarul parchetului. 222. Curtea noteazã, de asemenea, cã Guvernul nu a contestat faptul cã arestarea preventivã a reclamantului a fost dispusã cu nerespectarea dispoziţiilor dreptului intern în materie, pe de o parte, pentru cã nu au existat motive temeinice care sã justifice emiterea mandatului de arestare şi, pe de altã parte, pentru cã procurorul a omis sã menţioneze, astfel cum prevedeau dispoziţiile articolului 146 din Codul de procedurã penalã, motivele care justificã aprecierea cã lãsarea în libertate a reclamantului punea în pericol ordinea publicã. 223. În aceste circumstanţe, Curtea apreciazã cã, în cauzã, nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementeazã în dreptul intern materia arestãrii preventive, fapt recunoscut de instanţele judecãtoreşti interne şi necontestat de Guvern, este, în mod evident, stabilitã şi atrage încãlcarea articolului 5 alineat 1 litera c) din Convenţie. 2. Cu privire la menţinerea reclamantului în stare de deţinere dupã expirarea mandatului de arestare 224. Reclamantul invocã faptul cã a fost, în mod ilegal, menţinut în stare de arest preventiv dupã expirarea mandatului de arestare. 225. Guvernul nu contestã aceastã afirmaţie. El relevã cã mandatul de arestare împotriva reclamantului, emis la data de 5 iulie 1994, pentru o duratã de 30 de zile, a fost pus în executare la data de 20 iulie 1994 şi a expirat la data de 19 august 1994. Guvernul afirmã cã, potrivit dreptului intern, reclamantul ar fi trebuit pus în libertate la expirarea acestui termen, în cazul în care Tribunalul Bihor nu s-a pronunţat, pânã la acea datã, asupra necesitãţii prelungirii mãsurii arestãrii preventive. 226. Având în atenţie principiile generale ale jurisprudenţei sale în materie, enunţate la paragraful 220 de mai sus, Curtea remarcã faptul cã menţinerea reclamantului în stare de deţinere dupã 19 august 1994, datã la care mandatul de arestare a expirat, a fost declaratã ilegalã de cãtre Curtea de Apel Oradea, în lipsa unei prelungiri a mãsurii de cãtre tribunalul competent a se pronunţa asupra legalitãţii acesteia, fapt necontestat de Guvern. 227. În consecinţã, Curtea apreciazã cã menţinerea reclamantului în stare de deţinere dupã 19 august 1994 nu este conformã dispoziţiilor legale şi, prin aceasta, încalcã dispoziţiile articolului 5 alineat 1 litera c) din Convenţie.
3. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 5 ALINEAT 3 DIN CONVENŢIE 228. Reclamantul se plânge, de asemenea, cã nu a fost condus "de îndatã", la instanţa judecãtoreascã, dupã arestarea sa. El invocã articolul 5 alineat 3 din Convenţie, care prevede: "Orice persoanã arestatã sau deţinutã, în condiţiile prevãzute la alineatul 1 litera c) din prezentul articol, trebuie sã aducã de îndatã înaintea unui judecãtor sau a unui alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciarei (...)" 229. În observaţiile iniţiale asupra admisibilitãţii şi temeiniciei plângerii, Guvernul a admis cã legislaţia românã în vigoare la data evenimentelor nu rãspundea exigenţelor articolului 5 alineat 3 al Convenţiei, întrucât procurorul, ce avea competenţa de a dispune mãsura arestãrii preventive, nu oferea garanţiile pe care noţiunea de "magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie, le implicã. Or, în cauzã, mãsura arestãrii preventive împotriva reclamantului a fost luatã prin ordonanţa procurorului din 20 iulie 1994, pentru o duratã de 30 zile de la data arestãrii sale de cãtre organele de poliţie, adicã 20 iulie 1994. 230. În observaţiile sale complementare, ulterioare datei de 6 martie 2001, data pronunţãrii deciziei de admisibilitate a plângerii, Guvernul a susţinut cã nu ar trebui ca aprecierea încãlcãrii unei dispoziţii a Convenţiei sã se facã in abstracto, cãci o lege internã poate conduce, în anumite cazuri, la o încãlcare a drepturilor garantate de Convenţie, dar, în alte cazuri, se poate ajunge la constatarea, in concreto, a respectãrii Convenţiei. În acest sens, Guvernul subliniazã cã, la data de 21 iulie 1994, adicã în ziua urmãtoare arestãrii sale, reclamantul a fost condus, în temeiul articolelor 152 alineat 2, 4 şi 5 din Codul de procedurã penalã la instanţa judecãtoreascã, respectiv Tribunalul Bihor, pentru a fi ascultat. Or, în opinia Guvernului, judecãtorul desemnat a se pronunţa asupra fondului cauzei oferea toate garanţiile impuse de articolul 5 alineat 3 din Convenţii. Din aceste considerente, Guvernul considera cã, în cauzã, dispoziţiile articolului 5 alineat 3 din Convenţie nu au fost încãlcate. 231. Curtea considerã necesar sã examineze, mai întâi, argumentul invocat de Guvern în observaţiile complementare. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte cã s-a pronunţat în mod constant în jurisprudenţa sa în sensul cã prima tezã a articolului 5 nu se rezumã la a prevedea accesul persoanei arestate la o autoritate judiciarã, ci ea impune magistratului în faţa cãruia persoana arestatã este condusã, obligaţia de a examina circumstanţele care militeazã pentru şi contra menţinerii arestãrii preventive, de a se pronunţa potrivit criteriilor juridice asupra existenţei unor motive temeinice care sã justifice menţinerea arestãrii şi, în absenţa lor, de a dispune punerea în libertate (a se vedea, între altele, Assenov, susmenţionatã, § 146; De Jong, Baljet şi Van den Brink c. Olandei, hotãrârea din 22 mai 1984, seria A nr. 77, p. 21-24, § 44, 47 şi 51). Cu alte cuvinte, articolul 5 alineat 3 impune ca magistratul sã se pronunţe asupra legalitãţii mãsurii preventive. 232. În speţã, Curtea noteazã cã, dupã cum susţine şi Guvernul, reclamantul a fost condus pe data de 21 iulie 1994 în faţa judecãtorului M.V., preşedinte de secţie la Tribunalul Bihor, care i-a adus la cunoştinţã reclamantului cã parchetul a dispus trimiterea sa în judecatã, i-a fãcut cunoscut rechizitoriul şi i-a pus întrebãri în legãturã cu o declaraţie pe care acesta a fãcut-o la parchet. 233. Or, Curtea relevã cã din actele dosarului nu rezultã cã judecãtorul a examinat aspectele privitoare la legalitatea arestãrii, într-adevãr, nu rezultã din încheierea de şedinţã din 21 iulie 1994 cã problema legalitãţii mãsurii preventive a fost luatã în discuţie (paragraful 23, de mai sus, in fine). 234. Curtea apreciazã cã simpla aducere a reclamantului în faţa judecãtorului M.V., la data de 21 iulie 1994, nu era de naturã sã asigure respectarea articolului 5 alineat 3 din Convenţie, în consecinţã, acest argument al Guvernului nu poate fi reţinut. 235. În aprecierea Curţii, capãtul de cerere întemeiat pe articolul 5 alineat 3 din Convenţie include douã aspecte distincte: primul priveşte calitatea de "magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3, a procurorului care a dispus mãsura arestãrii preventive împotriva reclamantului; al doilea aspect poartã asupra caracterului "imediat" (prompt), în sensul aceleiaşi dispoziţii din Convenţie, al controlului judecãtoresc asupra legalitãţii mãsurii arestãrii preventive.
1. Cu privire la calitatea de magistrat a procurorului care a luat mãsura arestãrii preventive 236. Conform principiilor stabilite de jurisprudenţa Curţii, controlul judiciar al actelor executivului, prin care se aduce atingere dreptului la libertate al persoanelor, constituie un element esenţial al garanţiei oferite de articolul 5 alineat 3 (Aksoy c.Turciei, hotãrârea din 18 decembrie 1996, Culegerea de hotãrâri şi decizii 1996-VI, p. 2282, §76). Pentru a se considera cã un "magistrat" exercitã "funcţii judiciare", în sensul acestei dispoziţii, acesta trebuie sã îndeplineascã anumite condiţii, ce reprezintã, pentru persoana arestatã, garanţii împotriva arbitrarului şi a privãrii nejustificate de libertate (Schiesser c. Elveţiei, hotãrârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, §31). Astfel, "magistratul" trebuie sã fie independent în raport de executiv şi de pãrţi (Schiesser, susmenţionatã, §31). În aceastã privinţã, unele circumstanţe obiective, existente la momentul luãrii mãsurii arestãrii preventive, pot fi relevante: dacã magistratul poate interveni în procedura penalã ulterioarã momentului luãrii mãsurii, în calitate de organ de urmãrire, independenţa şi imparţialitatea sa poate fi pusã la îndoialã (Huber c. Elveţiei, hotãrârea din 23 octombrie 1990, seria A nr. 188, § 43 şi Brincat c. Italiei, hotãrârea din 26 noiembrie 1992, seria A nr. 249-A, p. 12, § 21). 237. Curtea relevã, în primul rând, cã, în cauzã, procurorul D.F. de la Parchetul de pe lângã Tribunalul Bihor a intervenit iniţial în stadiul de cercetare penalã, analizând dacã existã indicii temeinice cã reclamantul a sãvârşit o infracţiune, etapã finalizatã prin dispunerea începerii urmãririi penale şi prin luarea mãsurii arestãrii preventive. Ulterior procurorul a instrumentat cauza, în calitate de organ de urmãrire penalã, etapã finalizatã prin punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului şi trimiterea acestuia în judecatã. Procurorul nu a reprezentat, în speţã, Ministerul Public în procedura în faţa instanţei judecãtoreşti, deşi ar fi putut sã o facã, cãci nici o dispoziţie legalã în materia organizãrii judiciare nu o interzicea în mod expres. În consecinţã, este necesar a se examina dacã, în circumstanţele speţei, procurorul oferea garanţiile de independenţã şi imparţialitate pe care le presupune noţiunea de "magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie. 238. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte cã, în cauza Vasilescu c, României (hotãrârea din 22 mai 1998, Culegerea de hotãrâri şi decizii 1998-III, p. 1075, § 40, 41) a statuat deja, pe terenul articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, cã în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţã în raport cu puterea executivã. Curtea nu identificã nici un motiv care ar conduce la o concluzie diferitã în speţã, de aceastã datã, pe terenul articolului 5 alineat 3 din Convenţie, din moment ce independenţa faţã de executiv este inclusã printre garanţiile pe care le presupune noţiunea de "magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie (Schiesser, susmenţionatã, § 31). 239. Având în vedere cele expuse anterior, Curtea concluzioneazã cã procurorul care a dispus arestarea preventivã a reclamantului nu era un "magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie, în consecinţã, urmeazã a se verifica dacã legalitatea mãsurii arestãrii preventive a fost supusã controlului judecãtoresc şi dacã acesta a intervenit "de îndatã" ("aussitot"), în sensul aceleiaşi dispoziţii din Convenţie.
2. În ceea ce priveşte respectarea condiţiei de promptitudine prevãzute de articolul 5 alineat 3 din Convenţie
240. Curtea reaminteşte cã articolul 5 alineat 3 din Convenţie impune intervenţia, de îndatã, a controlului judecãtoresc asupra legalitãţii mãsurii arestãrii preventive, promptitudinea unei asemenea proceduri fiind apreciatã in concreto, în raport de circumstanţele cauzei (De Jong, Baljet şi Van den Brink, susmenţionatã, p. 24 şi 25, § 51 şi 52). În acelaşi timp, în interpretarea şi aplicarea noţiunii de promptitudine, nu se poate aplica principiul flexibilitãţii decât într-o foarte micã mãsurã (Brogan şi alţii c. Marii Britanii, hotãrârea din 29 noiembrie 1988, seria A nr. 145-B, p. 33-34, § 61), un control judecãtoresc rapid asupra arestãrii preventive constituind, pentru persoana în cauzã o garanţie importantã împotriva unor rele tratamente (Aksoy, susmenţionatã, § 76). 241. În speţã, Curtea noteazã cã mãsura arestãrii preventive împotriva reclamantului a fost luatã prin ordonanţa procurorului din 5 iulie 1994, pentru o duratã de 30 de zile, începând cu data arestãrii sale, respectiv 20 iulie 1994. Or, abia la data de 28 noiembrie 1994 au fost examinate aspectele privitoare la legalitatea arestãrii preventive de cãtre Tribunalul Bihor care, incontestabil, prezenta garanţiile impuse de articolul 5 alineat 3 din Convenţie (paragraful 26, de mai sus). Durata totalã a arestãrii preventive anterioare aducerii reclamantului în faţa unui "magistrat" în sensul articolului 5 alineat 3 este, deci, de mai mult de patru luni. 242. Curtea reaminteşte cã, în hotãrârea Brogan, a statuat cã o perioadã de patru zile şi şase ore de la data la care mandatul de arestare a fost pus în executare pânã la data la care legalitatea mãsurii a fost supusã controlului judecãtoresc depãşeşte limitele temporale stricte fixate de articolul 5 alineat 3 din Convenţie, chiar dacã arestarea era necesarã în scopul protejãrii colectivitãţii, în ansamblul sãu, împotriva terorismului (Brogan, susmenţionatã, § 62). A fortiori, Curtea nu ar putea admite, în cauzã, cã era necesarã arestarea preventivã a reclamantului pe o perioadã de mai mult de patru luni, fãrã ca el sã fi fost condus în faţa unui "magistrat", în sensul care articolului 5 alineat 3 din Convenţie. 243. În consecinţã, articolul 5 alineat 3 din Convenţie a fost încãlcat în cauzã.
4. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 ALINEAT 4 DIN CONVENŢIE
244. Reclamantul se plânge, de asemenea, cã instanţa judecãtoreascã sesizatã, Curtea de Apel Craiova, nu a dispus în termen scurt cu privire la cererea sa de punere în libertate. El invocã articolul 5 alineat 4 din Convenţie, care prevede: "Orice persoanã lipsitã de libertatea sa, prin arestare sau deţinere, are dreptul sã introducã un recurs în fata unui tribunal, pentru ca acesta sã statueze într-un termen scurt asupra legalitãţii deţinerii sale şi sã dispunã eliberarea sa dacã deţinerea este ilegalã." 245. În observaţiile sale asupra admisibilitãţii şi temeiniciei plângerii, Guvernul nu a contestat faptul cã, în cauzã, nu au fost respectate prevederile dreptului intern în materie, potrivit cãrora mãsura arestãrii preventive trebuie prelungitã în termen de 30 de zile, iar recursul împotriva încheierii/sentinţei (dacã mãsura este prelungitã o datã cu pronunţarea hotãrârii pe fond a primei instanţe, n.n.) prin care se prelungeşte mãsura arestãrii preventive trebuie soluţionat în termen de 3 zile. 246. În observaţiile complementare, Guvernul a precizat cã a intervenit o eroare în observaţiile sale iniţiale, în sensul cã termenul de trei zile la care se referire în aceste prime observaţii este termenul în care persoana arestatã poate declara recurs împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţã asupra prelungirii mãsurii arestãrii preventive, şi nu termenul în care trebuie soluţionat recursul. 247. Invocând hotãrârile Rehbock c. Sloveniei (cererea nr. 29462/95, § 84, Culegerea de hotãrâri şi decizii 2000-XII) şi Jablonski c. Poloniei (cererea nr. 33492/96, nepublicatã), Guvernul admite cã statului îi revine obligaţia de a reglementa o procedurã judiciarã rapidã, în cadrul cãreia sã se exercite controlul legalitãţii arestãrii preventive, dar subliniazã cã aprecierea mãsurii în care aceastã obligaţie este îndeplinitã trebuie realizatã in concreto. În cauzã, ca urmare a recursului declarat de reclamant la data de 9 decembrie 1994 împotriva sentinţei prin care instanţa s-a pronunţat şi asupra prelungirii mãsurii arestãrii preventive (prin respectiva sentinţã, prima instanţã soluţiona pe fond cauza, n.n.), Curtea de Apel Oradea a fixat un prim termen la data de 16 februarie 1995. Or, la acest termen de judecatã, s-a hotãrât amânarea examinãrii cauzei întrucât reclamantul era absent, instanţei aducându-i-se la cunoştinţã cã acesta urma sã fie internat în Spitalul Penitenciar Jilava, fiind prezent numai avocatul reclamantului. 248. În opinia Guvernului, perioada de timp dintre cele douã şedinţe de judecatã se explicã prin faptul cã instanţa nu putea fixa un termen mai apropiat, întrucât nu avea cunoştinţã de durata spitalizãrii reclamantului. Guvernul subliniazã, de asemenea, cã la termenul din data de 6 aprilie 1995, Curtea de Apel Oradea a pus, din oficiu, în discuţia pãrţilor problema legalitãţii arestãrii şi a prelungirii acesteia, şi, admiţând recursul reclamantului, a dispus punerea sa în libertate. 249. Curtea reaminteşte cã, prin garantarea unei cãi de recurs persoanelor arestate sau deţinute, articolul 5 alineat 4 consacrã, de asemenea, dreptul acestora de a obţine, în termen scurt, o hotãrâre judecãtoreascã prin care sã se statueze asupra legalitãţii mãsurii arestãrii preventive şi care sã punã capãt privãrii de libertate, dacã aceasta este declaratã ilegalã (Van der Leer c. Olandei, hotãrârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 170-A, p. 14, § 35). Nu este necesar ca procedura prevãzutã de articolul 5 alineat 4 sã ofere garanţii identice celor impuse de articolul 6 alineat 1 pentru procesele civile sau penale, dar ea trebuie sã îmbrace un caracter judiciar şi sã ofere persoanei în cauzã garanţii adaptate naturii privãrii de libertate de care el se plânge (a se vedea, între altele, Megyeri c. Germaniei, hotãrârea din 12 mai 1992, seria A nr. 237-A, pag. 11-12, § 22). 1. Perioada ce urmeazã a fi luatã în considerare
250. Curtea observã cã perioada ce urmeazã a fi luatã în considerare pentru aprecierea celeritãţii procedurii de examinare a legalitãţii arestãrii a debutat cu cererea de punere în libertate formulatã de cãtre reclamant la 9 decembrie 1994, în cadrul recursului declarat împotriva sentinţei din 28 noiembrie 1994. În susţinerea recursului, reclamantul a solicitat, printre altele, examinarea cu prioritate a cererii sale de punere în libertate, menţionând lipsa imparţialitãţii procurorului desemnat a instrumenta cauza şi riscul de abuz în cazul menţinerii sale în stare de arest preventiv. 251. Curtea relevã cã, abia la data de 6 aprilie 1995, Curtea de Apel Oradea a dat curs cererii reclamantului de a examina legalitatea mãsurii arestãrii preventive, dispunând punerea sa în libertate. 252. Or, Curtea apreciazã cã, în principiu, un asemenea interval - trei luni şi douãzeci şi opt de zile - este incompatibil cu noţiunea de "în termen scurt", prevãzutã de articolul 5 alineat 4 din Convenţie. În consecinţã, Curtea va examina, în lumina argumentelor Guvernului, dacã existã circumstanţe de naturã excepţionalã care sã permitã justificarea în speţã a unei derogãri de la acest principiu.
253. Curtea subliniazã mai întâi cã aceastã noţiune nu se poate aprecia in abstracto, ci - ca şi în cazul interpretãrii noţiunii de "duratã rezonabilã" prevãzutã de articolele 5 alineat 3 şi 6 alineat 1 din Convenţie - trebuie sã se aprecieze în lumina circumstanţelor fiecãrei cauze. În aceastã privinţã, Curtea noteazã cã Guvernul a evidenţiat o serie de elemente care, în ansamblul lor, pot justifica durata procedurii: astfel, motivul pentru care curtea de apel a fixat, la data de 16 februarie 1995, un nou termen de judecatã atât de lung a fost, pe de o parte, absenţa reclamantului la acest termen şi, pe de altã parte, imposibilitatea instanţei de a cunoaşte perioada de spitalizare a acestuia. Curtea noteazã cã Guvernul invocã, de asemenea, argumentul potrivit cãruia, la termenul din 6 aprilie 1995, curtea de apel a examinat din oficiu aspectele privitoare la legalitatea mãsurii arestãrii preventive luate împotriva reclamantului. 254. Deşi nu contestã faptul cã participarea reclamantului la şedinţa de judecatã în care se analizeazã legalitatea arestãrii sale preventive constituie una din garanţiile procesuale ce trebuie asigurate în materia controlului lipsirii de libertate, nu este mai puţin adevãrat cã reclamantul avea dreptul sã obţinã "într-un termen scurt" o hotãrâre - pozitivã sau negativã - asupra legalitãţii mãsurii dispuse împotriva sa. 255. Or, Curtea nu înţelege de ce internarea reclamantului la Spitalul penitenciar Jilava şi absenţa sa la termenul din 16 februarie 1995 au fost atât de importante, încât Curtea de Apel Oradea sã considere necesar sã amâne examinarea cauzei pânã la data de la 6 aprilie 1995, adicã o lunã şi optsprezece zile mai târziu. Curtea noteazã cã reclamantul a fost, de altfel, readus la Penitenciarul Oradea la data de 20 februarie 1995 (paragrafele 83 şi 98, de mai sus). 256. În plus, Curtea reaminteşte cã un control judiciar rapid al legalitãţii arestãrii, aşa cum prevede articolul 5 alineat 4 din Convenţie, constituie pentru persoana care face obiectul mãsurii în cauzã o garanţie importantã împotriva relelor tratamente (mutatis mutandist Aksoy, susmenţionatã, § 76). Or, relevã Curtea, în speţã nu se contestã cã, între 9 decembrie 1994, datã la care reclamantul a solicitat punerea sa în libertate, invocând nelegalitatea arestãrii sale preventive şi riscul de abuz, şi 6 aprilie 1995, datã la care curtea de apel a statuat asupra cererii sale, reclamantul a fost supus în penitenciar la tratamente declarate de Curte contrare articolului 3 din Convenţie (paragraful 185, de mai sus). 257. În aceste circumstanţe, Curtea estimeazã cã garanţia de celeritate, prevãzutã de articolul 5 alineat 4 din Convenţie, nu a fost respectatã, în cauzã, şi, deci, cã articolul 5 a fost încãlcat şi sub acest aspect.
5. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 5 ALINEAT 5 DIN CONVENŢIE
258. Reclamantul se plânge cã nu a obţinut o reparaţie pentru deţinerea sa ilegalã. El invocã articolul 5 alineat 5 din Convenţie, care prevede:
"Orice persoanã care este victimã a unei arestãri sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţie".
259. În observaţiile sale iniţiale asupra admisibilitãţii şi temeiniciei plângerii, transmise Curţii la data de 13 iulie 1998, Guvernul a precizat cã reclamantul putea beneficia de despãgubiri pentru prejudiciul suferit pe calea unei acţiuni în reparare întemeiatã pe articolul 504 din Codul de procedurã penalã. Guvernul a subliniat cã reclamantul poate oricând (în sensul cã la momentul transmiterii observaţiilor, reclamantul putea introduce aceastã acţiune, n.n.) sã facã apel la aceastã procedurã, întrucât termenul general de prescripţie de 3 ani care, în opinia Guvernului, curge de la data pronunţãrii hotãrârii Curţii Supreme de Justiţie din 26 noiembrie 1996, nu se împlinise încã. 260. În observaţiile sale complementare asupra admisibilitãţii şi temeiniciei plângerii, transmise Curţii la data 5 iunie 2001, Guvernul precizeazã cã dispoziţiile articolului 504 din Codul de procedurã penalã au un caracter special şi sunt aplicabile situaţiilor limitativ prevãzute în textul sãu. Or, în opinia Guvernului, aceastã reglementare nu exclude posibilitatea, pentru reclamant, de a face uz de alte cãi de recurs care i-ar permite obţinerea unei reparaţii pentru prejudiciul pretins. În special, Guvernul relevã faptul cã în dreptul român, comitenţii sunt responsabili, în temeiul articolului 1000 alineat 3 din Codul civil, pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în exercitarea funcţiilor ce le-au fost încredinţate, (paragraful 153, de mai sus). Guvernul furnizeazã, cu titlu de exemplu, o copie nedatatã şi nesemnatã a unei acţiuni civile bazatã pe articolul 1000 alineat 3 din Codul civil, prin care o persoanã fizicã (D.V.) a chemat în judecatã Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei, pentru a fi obligaţi, în calitatea lor de comitenţi, la plata de despãgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare arestãrii, mãsurã apreciatã nelegalã. 261. Reclamantul considerã cã, la data introducerii cererii sale, nu era reglementatã în dreptul românesc o procedurã care sã-i permitã obţinerea de despãgubiri pentru arestarea sa nelegalã. Mai mult, el relevã faptul cã în 1999, a dat curs recomandãrilor formulate de Guvern în observaţiile sale iniţiale asupra admisibilitãţii şi temeiniciei plângerii, introducând o acţiune în reparare întemeiatã pe articolul 504 din Codul de procedurã penalã. Totuşi, instanţele judecãtoreşti naţionale au respins acţiunea sa, deşi a fost introdusã în termenul general de prescripţie de trei ani, aşa cum a indicat Guvernul. 262. Curtea reaminteşte cã articolul 5 alineat 5 este respectat dacã persoana poate cere o reparaţie pentru privarea sa de libertate realizatã în condiţii contrare dispoziţiilor articolului 5 alineatele 1-4 (Wassink c. Olandei, hotãrârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 16, § 38). Dreptul la reparaţie garantat de paragraful 5 presupune cã a fost deja constatatã încãlcarea unuia dintre celelalte paragrafe ale articolului 5 fie de cãtre o autoritate naţionalã, fie de cãtre organele Convenţiei. Luând în considerare concluziile la care a ajuns Curtea la paragrafele 223, 227, 257 de mai sus, rezultã cã articolul 5 alineatul 5 este aplicabil în cauzã. 263. Curtea relevã faptul cã Guvernul invocã douã cãi de recurs care i-ar fi permis reclamantului sã obţinã despãgubiri pentru prejudiciul pretins, adicã, în primul rând, o acţiune în reparare întemeiatã pe articolul 504 din Codul de procedurã penalã şi, în al doilea rând, o acţiune în rãspundere civilã delictualã, întemeiatã pe articolul 1000 alineatul 3 din Codul civil. 264. În ceea ce priveşte prima dintre cãile indicate de Guvern, Curtea reaminteşte cã ea nu procedeazã la o examinare in abstracte a legislaţiei şi jurisprudenţei interne relevante, ci verificã dacã modul în care acestea au fost aplicate în cazul reclamantului a condus la o încãlcare a dispoziţiilor Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Padovani c. Italiei, hotãrârea din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-B, p. 20, § 24). Sub acest aspect, Curtea noteazã cã reclamantul a introdus la data de 18 noiembrie 1999 o acţiune în despãgubiri întemeiatã pe articolul 504 din Codul de procedurã penalã, aşa cum a indicat Guvernul în stadiul admisibilitãţii cererii, adicã în termenul general de prescripţie de trei ani care a început sã curgã de la data pronunţãrii hotãrârii Curţii Supreme de Justiţie din 26 noiembrie 1996. 265. Or, Curtea relevã cã Judecãtoria Timiş a respins cererea în despãgubiri a reclamantului de douã ori: mai întâi la data 7 iulie 2000, ca prematur introdusã, cu motivaţia cã procedura penalã iniţiatã împotriva sa era încã pendinte şi, a doua oarã, la data de 18 ianuarie 2002, ca prescrisã, cu motivaţia cã termenul de prescripţie de un an prevãzut de articolul 505 alineat 2 din Codul de procedurã penalã fusese depãşit. 266. Date fiind aceste puncte de vedere contradictorii ale Guvernului şi ale instanţelor naţionale cu privire la termenul în care reclamantul ar fi putut introduce o acţiune în despãgubiri pentru prejudiciul suferit urmare arestãrii sale nelegale, Curtea apreciazã cã nu este necesar sã se pronunţe asupra interpretãrii acestei probleme de drept intern (Vasilescu, susmenţionatã, § 39). Ea precizeazã, de asemenea, cã nu-i revine competenţa de a se pronunţa asupra oportunitãţii soluţiilor instanţelor interne; rolul sãu se rezumã la a verifica conformitatea cu dispoziţiile Convenţiei a consecinţelor ce decurg din aplicarea dreptului naţional (a se vedea, mutatis mutandis, Brualla Gomez de la Torre c. Spania, hotãrârea din 19 decembrie 1997, Culegerea de hotãrâri şi decizii 1997-VIII, p. 2955, §32). Curtea va avea în atenţie, în examinarea cauzei, dispoziţiile dreptului român existente la data introducerii cererii. 267. Curtea observã cã, potrivit dispoziţiilor articolelor 504 şi 505 din Codul de procedurã penalã, reclamantul poate introduce o cerere în despãgubiri în termen de un an de la rãmânerea definitivã a hotãrârii de achitare sau de la data emiterii rezoluţiei de neîncepere sau de scoatere de sub urmãrire penalã. Or, aşa cum noteazã Curtea pânã la aceastã datã reclamantul nu a fost nici achitat, şi nici nu a beneficiat de o rezoluţie de neîncepere sau de scoatere de sub urmãrire penalã. 268. Curtea noteazã cã Guvernul nu a prezentat nici un exemplu din practica instanţelor naţionale care sã susţinã argumentul potrivit cãruia o acţiune întemeiatã pe articolul 504 din Codul de procedurã penalã ar permite pãrţii interesate sã obţinã o reparaţie atunci când o instanţã a constatat, aşa cum este cazul reclamantului, cã arestarea preventivã a fost nelegalã. În aceste circumstanţe, Curtea constatã caracterul incert al cãii de recurs indicate. 269. În ceea ce priveşte ce-a de-a doua cale de recurs indicatã de Guvern, adicã o acţiune în rãspundere civilã delictualã întemeiatã pe articolul 1000 alineat 3 din Codul civil (paragraful 153, de mai sus), Curtea relevã cã observaţiile prezentate de Guvern, asupra acestui aspect, au mai de grabã forma unei excepţii de neepuizarea a cãilor de recurs interne care fiind invocatã pentru prima oarã dupã pronunţarea deciziei de admisibilitate a cererii, nu poate fi luatã în considerare (a se vedea, printre altele, Ceteroni c. Italia, hotãrârea din 15 noiembrie 1996, Culegerea de hotãrâri şi decizii 1996-V, p. 1755-1756, §19). În orice caz, Curtea noteazã cã dosarul cauzei nu conţine nici un exemplu de practicã judiciarã în care o persoanã sã fi obţinut o reparaţie de tipul celei prevãzute de articolul 5 alineatul 5 din Convenţie, invocând dispoziţia legalã menţionatã de Guvern (articolul 1000 alineatul 3 din Codul civil, n.n.). Curtea relevã, în aceastã privinţã, cã Guvernul s-a limitat la transmiterea copiei unei cereri prin care un justiţiabil a sesizat o instanţã internã, în temeiul dispoziţiei în cauzã. Or, Curtea noteazã cã acea copie nu este nici datatã, nici semnatã şi cã nu se poate stabili cu certitudine cã o asemenea acţiune a fost, în mod real, introdusã la o instanţã internã, nici a fortiori cã ar fi fãcut obiectul examinãrii acesteia din urmã. 270. Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea apreciazã cã exercitarea efectivã a dreptului garantat de articolul 5 alineatul 5 din Convenţie nu a fost asiguratã cu suficientã certitudine, în cauzã (a se vedea, mutatis mutandis, Ciulla c. Italia, hotãrârea din 22 februarie 1989, seria A, nr. 148, p. 18, § 44). 271. În consecinţã, Curtea apreciazã cã a existat o încãlcare a articolului 5 alineatul 5 din Convenţie.
6. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL 1 DIN CONVENŢIE
272. Reclamantul se plânge de durata procedurii penale îndreptate împotriva sa care este încã pendinte pe rolul instanţelor române El invocã cã articolul 6 alineatul 1 din Convenţie, care prevede cã:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public, şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã (...) care va hotãrî asupra temeinicii (...) oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptatã împotriva sa."
273. Guvernul apreciazã cã exigenţa celeritãţii prevãzute de articolul 6 alineatul 1 din Convenţie a fost respectatã în cauzã. Sub acest aspect, Guvernul subliniazã cã punctul de plecare pentru calculul duratei procedurii este 5 iulie 1994, datã la care reclamantul a fost arestat şi a fost pusã în mişcare acţiunea penalã împotriva sa. În ceea ce priveşte punctul final ce urmeazã sã fie luat în considerare în scopul interpretãrii caracterului rezonabil al duratei procedurii, Guvernul admite cã acţiunea penalã împotriva reclamantului se aflã încã pe rolul instanţelor române. 274. Guvernul apreciazã cã deşi prezintã un nivel obişnuit de complexitate, cauza se dovedeşte a fi foarte delicatã prin prisma circumstanţelor particulare ale acesteia, judecãtorii manifestând o atenţie deosebitã cauzei pentru a evita o eroare judiciarã. În ceea ce priveşte modul în care a fost derulatã procedura, Guvernul apreciazã cã nu au existat perioade importante de inactivitate din partea autoritãţilor. El subliniazã, sub acest aspect, cã prelungirea procedurii nu echivaleazã cu constatarea inactivitãţii autoritãţilor şi cã nimic nu permite sã se presupunã cã poliţiştii, procurorii sau judecãtorii au urmãrit prelungirea procedurii în mod arbitrar. Guvernul apreciazã, de asemenea cã reclamantul este cel rãspunzãtor de întârzierile înregistrate în timpul procedurii.
1. Perioadã ce urmeazã a fi luatã în considerare
275. Curtea reaminteşte cã în materie penalã, "termenul rezonabil" prevãzut de articolul 6 alineat 1 începe sã curgã de la data la care o persoanã este "acuzatã". Aceasta poate fi o datã anterioarã trimiterii în judecatã a persoanei, putând constitui punct de plecare data arestãrii, data punerii în mişcare a acţiunii penale sau a începerii cercetãrii penale. "Acuzaţia", în sensul articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, poate fi definitã "ca notificarea oficialã, provenind de la autoritatea competentã, cu privire la reproşul ce i se aduce unei persoane de a fi sãvârşit o infracţiune", idee care corespunde noţiunii de "repercusiune importantã asupra situaţiei persoanei", (a se vedea, Reinhardt şi Slimane-Kaid c. Franţa, hotãrârea din 31 martie 1998, Culegerea de hotãrâri şi decizii 1998-II, p. 660, § 93). 276. Curtea constatã cã au existat repercusiuni importante asupra situaţiei reclamantului începând de la data la care parchetul a dispus, prin rezoluţia din 7 iunie 1994, începerea urmãririi penale împotriva sa (paragraful 16, de mai sus). Totuşi, nu de la aceastã datã Curtea era competentã sã se pronunţe asupra cauzei, ci la 24 iunie 1994, datã la care România a ratificat Convenţia (mutatis mutandis, Horvat c. Croaţia, nr. 51585/99, § 50, Foţi şi alţii c. Italia, hotãrârea din 10 decembrie 1982, seria A nr. 56, p. 18, § 53). Curtea menţioneazã cã procedura în cauzã este actualmente pendinte pe rolul Judecãtoriei Craiova. Pânã în prezent procedura a durat mai mult de opt ani şi opt luni. 277. În interpretarea caracterului rezonabil al procedurii, Curtea va avea în vedere stadiul acesteia la data de 24 iunie 1994 (a se vedea, Styranowski c. Polonia, hotãrârea din 30 octombrie 1998, Culegerea de hotãrâri şi decizii 1998-VIII, § 46 şi Podbielski c. Polonia, hotãrârea din 30 octombrie 1998, Culegerea 1998-VIII. p. 3395, §31).
2. Cu privire la caracterul rezonabil al duratei procedurii
278. Caracterul "rezonabil" al duratei procedurii se apreciazã ţinând seama de circumstanţele cauzei şi criteriile consacrate în jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autoritãţilor competente (a se vedea, printre altele, Pelissier şi Sassi c. Franţa (G.C.), nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999-II, şi Philis c. Grecia (nr. 2), hotãrârea din 27 iunie 1997, Culegerea de hotãrâri şi decizii 1997-I V, p. 1083, § 35). 279. Curtea subscrie argumentelor Guvernului potrivit cãrora cauza prezintã o anumitã complexitate şi cã nu au existat perioade semnificative de inactivitate din partea autoritãţilor pe parcursul procedurii în considerare. Curtea relevã cã actele de procedurã s-au derulat la intervale rezonabile şi regulate, atât în faza de urmãrire penalã, cât şi în faza de judecatã. Curtea admite, de asemenea, cã reclamantul a contribuit, într-o anumitã mãsurã, la prelungirea procedurii, mai ales prin cererea sa de strãmutare a cauzei la o altã instanţã judecãtoreascã, la care nu s-a prezentat la mai multe termene fixate. 280. Totuşi, Curtea estimeazã cã prelungirea procedurii în mod nerezonabil se datoreazã deficienţelor autoritãţilor. Sub acest aspect, trebuie amintit faptul cã la 6 aprilie 1995, dupã un prim ciclu procesual complet, Curtea de Apel Oradea a anulat toate actele de procedurã efectuate de parchet, dupã ce a pus în evidenţã viciile de procedurã înregistrate în etapa de urmãrire penalã şi a restituit dosarul pentru reluarea urmãririi penale. Curtea observã cã, dupã un al doilea ciclu procesual complet, când cauza se afla din nou în faza de recurs, Curtea de Apel Craiova a desfiinţat în totalitate, la 13 septembrie 2000, hotãrârile instanţelor inferioare, cu motivarea cã acestea au omis sã stabileascã legãtura de cauzalitate între acţiunile reclamantului şi leziunile suferite de partea vãtãmatã, trimiţând cauza spre rejudecare primei instanţe. 281. În aceste circumstanţe, Curtea estimeazã cã autoritãţile române pot fi fãcute rãspunzãtoare pentru întârzierea generalã înregistratã în modul de tratare a acestei cauze, pentru care nici o explicaţie pertinentã nu a fost avansatã de cãtre Guvern. 282. Ţinând cont de comportamentul autoritãţilor competente, Curtea estimeazã cã nu s-ar putea aprecia ca "rezonabilã" o duratã totalã a procedurii de mai mult de opt ani şi opt luni care, în plus, este încã pendinte pe rolul instanţei de fond. 283. În consecinţã, a existat în cauzã o încãlcare a articolului 6 din Convenţie.
7. CU PRIVIRE LA PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 ALINEAT 3 DIN CONVENŢIE
284. Reclamantul invocã, de asemenea, faptul cã, în etapa urmãririi penale, nu a beneficiat de asistenţã juridicã. Curtea a analizat acest capãt de plângere în lumina articolului 6 alineat 3 litera c) din Convenţie, care prevede cã:
"Orice acuzat are, în special, dreptul la:...
c) sã apere el însuşi sau sã fie asistat de un apãrãtor ales de el şi, dacã nu dispune de mijloacele necesare pentru a plãti un apãrãtor, sã poatã fi asistat de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer." 285. În opinia Guvernului, eventualele deficienţe sub aspectul garantãrii dreptului la apãrare apãrute în cauzã, în faza urmãririi penale au fost remediate în faza de judecatã, etapã în care reclamantul a avut ocazia de a pune concluzii, asistat de avocaţii sãi aleşi. Guvernul apreciazã cã unica declaraţie datã de reclamant fãrã a fi asistat un avocat, cea din 23 iunie 1994, era identicã celor fãcute de el ulterior, în faza de judecatã, perioadã în care a beneficiat de asistenţã juridicã. Din aceste considerente, Guvernul apreciazã cã nu ar putea fi identificatã, în cauzã, nici o încãlcare a dreptului la proces echitabil, garantat de articolul 6 alineat 3 litera c) din Convenţie. 286. Curtea precizeazã cã a avut, deja, ocazia de a se pronunţa asupra unor cauze similare celei prezente, în care reclamanţii se plângeau, ca şi domnul Pantea, cã nu au beneficiat de asistenţã juridicã cu ocazia luãrii primelor declaraţii, în faza de cercetare penalã. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte concluziile sale în hotãrârile Imbrioscia c. Elveţiei din 24 noiembrie 1993 (seria A no. 275, p. 13, § 36) şi John Murray c. Marii Britanii din 28 octombrie 1994 (seria A no. 300-A, p. 54, § 62), potrivit cãrora articolul 6 din Convenţie se aplicã chiar şi în stadiul cercetãrii penale efectuate de politie, dreptul la apãrare prevãzut de articolul 6 alineat 3 constituind, printre altele, un element al noţiunii de proces echitabil în materie penalã care poate juca un rol important, în mãsura în care nerespectarea iniţialã a acestui drept ar putea compromite caracterul echitabil al procesului. 287. Curtea a subliniat, în hotãrârile susmenţionate, cã modul de aplicare a articolului 6 alineat 3 litera c) în faza de urmãrire penalã depinde de particularitãţile procedurii şi de circumstanţele cauzei şi cã, pentru a stabili dacã exigenţele articolului 6 au fost respectate, trebuie sã fie analizat ansamblul procedurilor derulate în cauzã (Imbrioscia, susmenţionatã, p. 13-14, § 38 şi John Murray, susmenţionatã, p. 54-55, § 63). 288. Or, Curtea noteazã cã procedura având ca obiect acţiunea penalã este încã pendinte pe rolul Judecãtoriei Craiova, instanţã la care cauza a fost trimisã cauza spre rejudecare, prin hotãrârea Curţii de Apel Craiova (paragraful 72, de mai sus). Curtea nu este, deci, în mãsurã sã procedeze la o evaluare globalã a procedurii litigioase şi apreciazã cã nu se poate pronunţa nici asupra posibilei soluţii ce va fi pronunţatã de Judecãtoria Craiova, nici asupra rezultatului unui eventual apel ce ar fi introdus de cãtre reclamant împotriva respectivei soluţii. 289. În aceste condiţii, Curtea concluzioneazã cã acest capãt de cerere este prematur introdus, în mãsura în care procedura internã al cãrei caracter echitabil este pus în discuţie de reclamant este încã în curs de derulare în faţa instanţelor interne. 290. În concluzie, în acest stadiu al procedurii, nu se poate constata încãlcarea articolului 6 din Convenţie.
8. CU PRIVIRE LA PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE
291. Reclamantul se plânge cã autoritãţile au adus atingere dreptului sãu la viaţã privatã şi familialã, recunoscut de articolul 8 din Convenţie, care prevede cã:
"1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie (...). 2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept, decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege, şi dacã constituie o mãsurã care, într-o societate democraticã, este necesarã pentru securitatea naţionalã, siguranţa publicã (...) apãrarea ordinii şi prevenirea faptelor penale."
292. Reclamantul susţine cã menţinerea sa în stare de deţinere a avut repercusiuni negative asupra vieţii sale de familie şi, în particular, asupra copiilor sãi, din care unul ar fi fost pãrãsit de cãtre soţia sa, iar celãlalt nu ar fi promovat examenul de admitere într-un institut de învãţãmânt superior. El subliniazã, printre altele, cã autoritãţile penitenciare au împiedicat-o pe soţia sa sã-l viziteze, pentru ca aceasta sã nu descopere leziunile provocate de codeţinuţi cu complicitatea gardienilor şi cã administraţia penitenciarã i-ar fi sustras un colet. Reclamantul susţine, de asemenea, cã autoritãţile penitenciare au adus atingere dreptului sãu la corespondenţã, prin violarea corespondenţei cu Comisia. 293. Guvernul contestã aceste afirmaţii ale reclamantului, subliniind cã acesta nu a prezentat nici o probã în susţinerea afirmaţiilor sale. În ceea ce priveşte susţinerile potrivit cãrora nu i s-a permis soţiei reclamantului sã-l viziteze în penitenciar, Guvernul apreciazã cã sunt nesincere, aşa cum rezultã din declaraţia fãcutã de soţia reclamantului la parchet (paragraful 122, de mai sus) şi din menţiunile consemnate în registrele închisorii din Oradea (par. 141 de mai sus). 294. Curtea noteazã cã afirmaţia reclamantului potrivit cãreia soţia sa ar fi fost împiedicatã sã-l viziteze în închisoare este contrazisã de declaraţia pe care aceasta a fãcut-o în faţa procurorului, la data de 8 septembrie 1995, declaraţie din care reiese sã şi-a vizitat soţul între 18 şi 20 ianuarie 1995 (paragraful 122, de mai sus, in fine). În ceea ce priveşte celelalte susţineri ale reclamantului, privitoare la pretinsa încãlcare a articolului 8 din Convenţie, Curtea noteazã cã din actele dosarului nu rezultã cã ar exista indicii cã menţinerea în stare de deţinere a reclamantului a avut repercusiuni asupra vieţii private a membrilor familiei sale, cã i-ar fi fost sustrase pachetele sau cã autoritãţile române ar fi adus atingere corespondenţei reclamantului cu Comisia. 295. Din aceste considerente, Curtea concluzioneazã cã în cauzã nu a existat o încãlcare a articolului 8 din Convenţie.
9. CU PRIVIRE LA APLICABILITATEA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
296. Conform articolului 41 din Convenţie:
"Dacã hotãrârea Curţii declarã cã o decizie luatã sau o mãsurã dispusã de o autoritate judiciarã sau de orice altã autoritate a unei pãrţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din prezenta convenţie şi dacã dreptul intern al acelei pãrţi nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei mãsuri, prin hotãrârea Curţii se acordã, dacã este cazul, pãrţii lezate o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciul suferit 297. Reclamantul face distincţia între douã categorii de prejudicii: - un prejudiciu material, în cuantum de 100.000 USD sau de 3 miliarde de lei româneşti (ROL), care include: a) cheltuielile legate de deplasãrile sale şi ale martorilor la numeroasele termene fixate, în cauzã, de instanţele naţionale, precum şi alte cheltuieli de judecatã; b) cheltuielile de deplasare a membrilor familiei, pentru a-l vizita la penitenciar şi cheltuielile de transmitere a coletelor; c) despãgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a arestãrii sale ilegale; d) cheltuielile legate de tratarea afecţiunilor survenite în perioada de arestare preventivã, pentru remedierea deficienţelor auditive şi vizuale, pentru ameliorarea stãrii piramidei nazale şi pentru înlocuirea dinţilor pierduţi în acea perioadã; - un prejudiciu moral de 100.000 USD sau 3 miliarde de lei (ROL), prejudiciu reprezentat de suferinţele fizice şi psihice la care a fost supus în perioada de arestare preventivã şi atingerea adusã reputaţiei sale, prin încarcerarea sa şi prin procedura penalã pe care autoritãţile "au înscenat-o" împotriva sa. 298. Reclamantul evidenţiazã cã necesitatea de a participa la numeroasele acte de cercetare, audieri, reconstituiri, precum şi timpul folosit pentru elaborarea, susţinerea şi dactilografierea cererilor şi memoriilor a afectat munca sa de avocat, nepermiţându-i sã se angajeze în procese complexe şi multiple, deoarece nu cunoştea cu certitudine timpul pe care îl poate conferi profesiei sale. În plus, reclamantul subliniazã cã nu a putut sã se angajeze ca avocat la cabinete de consultanţã juridicã importante, deoarece reputaţia sa a fost afectatã de faptul cã era în proces cu statul român, ceea ce i-ar fi diminuat substanţial veniturile, în cadrul unui astfel de cabinet. 299. Reclamantul subliniazã cã probele pe care le-a putut furniza în faţa Curţii pentru a-şi susţine afirmaţiile şi pretenţiile sunt pe mãsura modestelor sale mijloace financiare şi a climatului de corupţie care dominã justiţia din România. 300. Guvernul solicitã Curţii respingerea pretenţiilor formulate de reclamant cu titlu de despãgubiri materiale, apreciind cã ele au fost formulate într-o manierã ambiguã şi nu au fost justificate. În opinia Guvernului, nu au existã o legãturã de cauzalitate între pretinsele încãlcãri ale dispoziţiilor Convenţiei şi prejudiciul material de care se face vorbire. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul solicitã Curţii sã constate cã hotãrârea sa constituie, în sine, o reparaţie echitabilã a prejudiciului moral rezultat din încãlcarea articolului 5 alineat 1 din Convenţie, încãlcare pe care Guvernul nu o contestã, Pentru celelalte pretinse încãlcãri ale dispoziţiilor Convenţiei, pe care Guvernul le contestã, apreciazã cã nu este necesar a fi acordatã, de cãtre Curte, o reparaţie. 301. Curtea statueazã cã, în mod incontestabil, reclamantul a suferit prejudicii materiale şi morale, pentru care simpla constatare a încãlcãrii nu poate constitui o reparaţie echitabilã. Datã fiind gravitatea şi numãrul încãlcãrilor constante ale dispoziţiilor Convenţiei, statuând în echitate, Curtea acordã reclamantului 40.000 EUR, pentru prejudiciul material şi moral suferit.
B. Cheltuieli de judecatã
302. Reclamantul solicitã 100.000 USD sau 3 miliarde de lei româneşti (ROL), cu titlu de cheltuieli de judecatã, legate de procedura internã şi de cea în faţa organelor Convenţiei, cuprinzând; taxe poştale, taxe de redactare a documentelor, cheltuieli legate de fotocopierea actelor, traducerea acestora, precum şi timpul consacrat elaborãrii memoriilor în susţinerea plângerii, care s-ar ridica, potrivit estimãrii sale, la o sutã de zile. 303. Guvernul contestã faptul cã procedura internã şi cea în faţa Curţii ar fi implicat cheltuieli în cuantumul indicat de reclamant. 304. Curtea a examinat cererea de satisfacţie echitabilã a reclamantului în lumina principiilor stabilite în jurisprudenţa sa (hotãrârile Nikolova c. Bulgariei (GC), cererea nr. 31195/96, § 79, Culegerea de hotãrâri şi decizii 1999-II, Ozturk c. Turciei (GC), cererea nr. 22479/93, § 83, Culegerea de hotãrâri şi decizii 1999-VI, şi WitoldLitwa c. Poloniei, cererea nr. 26629/95, § 88, Culegerea de hotãrâri şi decizii 2000-III). 305. Fãcând aplicarea acestor principii în prezenta cauzã şi statuând în echitate, potrivit articolului 41 din Convenţie, Curtea considerã necesar a acorda reclamantului 6.000 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecatã, la care se adaugã orice sumã datoratã de acesta cu titlu de impozit.
C. Dobânzi moratorii 306. Curtea considerã necesar sã fixeze nivelul dobânzilor moratorii la cel al dobânzii împrumutului marginal, practicat de Banca Centralã Europeanã, majorat cu trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE: 1. Hotãrãşte cã a existat o încãlcare a articolului 3 din Convenţie, sub aspectul tratamentelor la care a fost supus reclamantul pe perioada arestãrii sale preventive; 2. Hotãrãşte cã a existat o încãlcare a articolului 3 din Convenţie, sub aspectul anchetei efective ce ar fi trebuit realizatã de autoritãţi cu privire la tratamentele menţionate; 3. Hotãrãşte cã a existat o încãlcare a articolului 5 alineat 1 din Convenţie, ca urmare a arestãrii reclamantului, în absenţa unor motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica sã fugã dupã sãvârşirea unei infracţiuni; 4. Hotãrãşte cã a fost încãlcat articolul 5 alineat 1 din Convenţie, prin menţinerea reclamantului în stare de arest preventiv dupã expirarea mandatului de arestare; 5. Hotãrãşte cã a fost încãlcat articolul 5 alineat 3 din Convenţie; 6. Hotãrãşte cã a fost încãlcat articolul 5 alineat 4 din Convenţie; 7. Hotãrãşte cã a fost încãlcat articolul 5 alineat 5 din Convenţie; 8. Hotãrãşte cã a fost încãlcat articolul 6 alineat 1 din Convenţie; 9. Hotãrãşte cã a fost încãlcat articolul 6 alineat 3 litera c) din Convenţie; 10. Hotãrãşte cã nu a fost încãlcat articolul 8 din Convenţie; 11. Hotãrãşte: a) cã statul trebuie sã plãteascã reclamantului, în trei luni de la data la care decizia va deveni definitivã, conform articolului 44 alineat 2 din Convenţie, sumele urmãtoare, transformate în lei româneşti (ROL), conform ratei de schimb aplicabile la data efectuãrii plãţii; i) 40.000 EUR (patruzeci mii euro) cu titlu de prejudiciu material şi moral; ii) 6.000 EUR (şase mii euro) pentru taxe şi cheltuieli, plus orice sumã datoratã cu titlu de impozit. b) de la data expirãrii termenului acordat în vederea efectuãrii plãţii pânã la data virãrii sumelor menţionate, acestea vor fi majorate cu o dobândã egalã celei practicate de Banca Centralã Europeanã pentru împrumutul marginal, majoratã cu trei procente. 12. Respinge restul pretenţiilor formulate de reclamant cu titlu de satisfacţie echitabilã. Redactatã în francezã, apoi pronunţatã în şedinţã publicã la Palatul pentru Drepturile Omului, Strasbourg, 3 iunie 2003.
S. DOLLE J.-P. COSTA Grefier Preşedinte
-------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
