Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 23.878/02)
Strasbourg
În Cauza Strungariu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamna M. Tsatsa-Nikolovska, domnul V. Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, judecãtori, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 8 septembrie 2005, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 23.878/02) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Dan Strungariu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 31 mai 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de domnul B. Aurescu, agent guvernamental, apoi de doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcţie.
3. La data de 24 octombrie 2003 Curtea (Secţia a doua) a decis sã comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, el a decis sã se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
4. La data de 1 noiembrie 2004 Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Prezenta cauzã a fost atribuitã Secţiei a treia astfel remaniatã (art. 52 § 1).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a nãscut în anul 1957 şi locuieşte la Timişoara.
6. Reclamantul lucra, în calitate de inginer expert în privatizare, la filiala din Timişoara a Autoritãţii pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS), instituţie publicã aflatã în subordinea directã a Guvernului.
7. Prin decizia din 23 aprilie 2001, APAPS l-a concediat pe reclamant din cauza unei reduceri de posturi, în urma reorganizãrii APAPS. Dupã concediere, pentru a-şi obţine carnetul de muncã, la data de 30 aprilie 2001, reclamantul a fost obligat sã semneze un angajament care îi impunea sã pãstreze, dupã concedierea sa, confidenţialitatea asupra informaţiilor obţinute în timp ce a lucrat la APAPS.
1. Acţiunea în anularea deciziei de concediere
8. La data de 22 mai 2001 reclamantul a introdus o acţiune pentru a obţine anularea deciziei din 23 aprilie 2001. Prin sentinţa din 31 octombrie 2001, Tribunalul Timiş i-a admis acţiunea şi a dispus anularea deciziei respective, reîncadrarea reclamantului în postul sãu şi plata salariilor datorate pentru perioada 24 aprilie 2001 - 10 octombrie 2001.
9. Conform legii române, aceastã sentinţã nu putea forma obiectul unui apel, singura cale deschisã pentru contestarea sa fiind recursul. Prin urmare, APAPS a fãcut recurs împotriva sentinţei. Prin decizia definitivã din 7 februarie 2002, Curtea de Apel Timişoara a confirmat soluţia adoptatã de Tribunalul Timiş la data de 10 octombrie 2001.
2. Cererile în vederea executãrii sentinţei din 31 octombrie 2001
a) Plata sumelor dispuse
10. La data de 29 noiembrie 2001 reclamantul a trimis la APAPS, prin intermediul unui executor judecãtoresc, o scrisoare prin care a solicitat reîncadrarea sa în post, plata sumei dispuse de instanţã prin sentinţa ce trebuia executatã, precum şi plata despãgubirii de 16.074.000 lei româneşti (ROL) pe lunã, adicã salariul sãu începând cu data de 11 octombrie 2001 şi pânã la reîncadrarea sa efectivã în post.
11. La data de 15 mai 2002 APAPS a virat în contul reclamantului, executând sentinţa din 31 octombrie 2001, suma de 108.336.636 lei (ROL).
b) Reîncadrarea reclamantului
12. În urma unei adrese trimise de reclamant la data de 5 aprilie 2002 Comisiei parlamentare de anchetã a abuzurilor, APAPS a informat comisia despre imposibilitatea de a-l reîncadra pe reclamant din cauza lipsei de posturi vacante, însã a precizat cã situaţia sa specialã va fi luatã în considerare imediat ce vor apãrea posturi noi.
13. La data de 9 decembrie 2002 reclamantul a primit o invitaţie telefonicã din partea APAPS Bucureşti. A doua zi el s-a prezentat la APAPS şi i s-a oferit un post nou-creat la Bucureşti.
14. Reclamantul a respins oferta din cauza distanţei dintre Timişoara şi Bucureşti, reamintindu-le reprezentanţilor APAPS obligaţia pe care o aveau conform sentinţei din data de 31 octombrie 2001 de a-l reîncadra în vechiul sãu post din Timişoara, şi nu la Bucureşti. Reprezentanţii APAPS i-au cerut apoi sã renunţe la plângerea penalã împotriva lui V.O. (paragraful 23 de mai jos) şi la prezenta cerere în faţa Curţii, ca o condiţie prealabilã pentru reîncadrarea sa în post. Reclamantul i-a informat cã retragerea plângerilor sale nu va fi posibilã decât dupã o soluţionare amiabilã între pãrţi.
Prin urmare, reclamantul a depus la APAPS, în aceeaşi zi, o nouã cerere de reîncadrare în postul pe care îl ocupa la data concedierii sale.
15. La data de 20 ianuarie 2003 reclamantul a fost reîncadrat într-un post similar cu cel pe care îl ocupase înainte de concediere. Aşa cum reiese din extrasul de cont al reclamantului, la data de 4 aprilie 2003, APAPS i-a virat o sumã suplimentarã în valoare de 73.894.793 lei (ROL), reprezentând salariile datorate pentru perioada 24 aprilie 2001 - 19 ianuarie 2003, mai puţin suma deja plãtitã la data de 15 mai 2002.
16. Cu toate acestea, la data de 28 februarie 2003 reclamantul a depus la APAPS o nouã cerere de reîncadrare în post, în temeiul sentinţei din 31 octombrie 2001. Astfel, el a solicitat plata salariului datorat pentru perioada 10 octombrie 2001 - 20 ianuarie 2003.
17. Prin adresa din data de 3 decembrie 2003, APAPS a informat agentul guvernamental cã reclamantul confirmase atât reîncadrarea sa în post, cât şi plãţile din 15 mai 2002 şi 4 aprilie 2003. La data de 9 ianuarie 2004, APAPS a informat Guvernul cã a plãtit la bugetul de stat toate impozitele şi contribuţiile sociale aferente salariilor achitate reclamantului prin cele douã plãţi.
18. La data de 8 ianuarie 2004 reclamantul a fost concediat în baza deciziei APAPS din 8 decembrie 2003. El a fost din nou obligat sã semneze un angajament de confidenţialitate.
19. Reclamantul a contestat aceastã nouã concediere, considerând cã nu respectã legislaţia în vigoare. Prin sentinţa din 22 ianuarie 2004, Tribunalul Timiş a admis contestaţia şi a apreciat cã angajatorul nu luase în calcul statutul reclamantului de erou al Revoluţiei din decembrie 1989, motiv pentru care, conform <>Legii nr. 42/1990 , concedierea sa era ilegalã. Prin urmare, instanţa a dispus reîncadrarea reclamantului şi plata unei despãgubiri reprezentând salariile datorate şi actualizate pentru perioada scursã de la concedierea sa şi pânã la reîncadrare.
20. La data de 13 februarie 2004 reclamantul a somat APAPS sã execute sentinţa din 22 ianuarie 2004.
21. Din informaţiile furnizate de pãrţi nu reiese dacã aceastã sentinţã a rãmas definitivã sau dacã a fost executatã de APAPS.
3. Plângerile penale ca urmare a neexecutãrii sentinţei din 31 octombrie 2001
22. La data de 26 martie 2002 reclamantul a formulat o plângere penalã, fãrã a se constitui parte civilã, împotriva reprezentanţilor Trezoreriei, pentru faptul cã nu i-au rãspuns în cel mai scurt termen la cererea de blocare a conturilor APAPS.
Reclamantul nu a fost niciodatã informat despre evoluţia anchetei.
23. La data de 2 aprilie 2002 el a depus la Parchetul de pe lângã Judecãtoria Timişoara o plângere penalã împotriva lui V.O., directorul filialei din Timişoara a APAPS, pentru neexecutarea unei hotãrâri definitive, infracţiune pedepsitã de <>art. 83 din Legea nr. 168/1999 . El s-a constituit parte civilã şi a solicitat o despãgubire de 1.000.000 lei (ROL) pe zi de întârziere pânã la executarea sentinţei definitive.
La data de 18 noiembrie 2002 procurorul l-a informat cã a pronunţat o rezoluţie de neîncepere a urmãririi penale în privinţa lui V.O.
II. Dreptul intern pertinent
24. Legislaţia internã relevantã, şi anume extrasele din Codul civil, Codul de procedurã civilã şi din Codul muncii (cel vechi şi cel nou), precum şi din <>Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncã şi din <>Legea nr. 188/2000 privind executorii judecãtoreşti, este descrisã în Hotãrârea Roman şi Hogea împotriva României [(dec.) nr. 62.959/00, 31 august 2004].
25. Codul de procedurã civilã, în forma sa ulterioarã datei de 2 mai 2001, prevede urmãtoarele:
ARTICOLUL 374 § 1
"Nicio hotãrâre nu se va putea executa dacã nu este învestitã cu formula executorie (...)"
ARTICOLUL 376 § 1
"Se învestesc cu formula executorie hotãrârile care au rãmas definitive (...)"
ARTICOLUL 377 § 1
"Sunt hotãrâri definitive:
1) hotãrârile date fãrã drept de apel."
ÎN DREPT
I. Despre pretinsa încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie
26. Invocând dreptul la o protecţie judiciarã efectivã, reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obţine executarea sentinţei din data de 31 octombrie 2001, care obliga angajatorul sã îl reîncadreze în post şi sã îi plãteascã salariile datorate. De asemenea, el considerã cã executarea sentinţei respective a depãşit termenul rezonabil. El invocã art. 6 din Convenţie, care prevede urmãtoarele în partea sa relevantã:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea (...) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"
A. Asupra admisibilitãţii
a) Asupra excepţiei de neepuizare a cãilor de atac interne, invocatã de Guvern
27. Guvernul reaminteşte cã executarea obligaţiei în speţã necesitã intervenţia personalã a debitorului şi aratã cã nu existã mijloace de executare silitã în naturã a unei astfel de obligaţii. În opinia sa, reclamantul ar fi trebuit sã utilizeze mijloace indirecte pentru a-l obliga pe debitor sã îşi execute obligaţia. Astfel, el ar fi trebuit sã cearã obligarea angajatorului la plata unei despãgubiri calculate pe baza salariului lunar al reclamantului din ultimele 3 luni dinaintea concedierii sale (art. 136 § 1 din Codul muncii) şi ar fi trebuit sã formuleze o plângere penalã împotriva angajatorului sau o acţiune în condamnare la plata amenzii civile. Invocând cauzele G. împotriva Belgiei [(nr. 12.604/86, decizia Comisiei din 10 iulie 1991, Decizii şi rapoarte (DR) 70, p. 125)], Stţgmⁿ'62ller împotriva Austriei (hotãrârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 42, § 11) şi De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei (hotãrârea din 18 iunie 1971, seria A nr. 12, p. 34, § 62), Guvernul considerã cã aceste demersuri constituie cãi de atac adecvate, accesibile, eficiente şi suficiente. El aratã cã plata despãgubirii prevãzute de Codul muncii reprezintã, într-adevãr, o adevãratã executare de cãtre angajator a obligaţiei de reîncadrare în post, salariul fiind, pentru un angajat, miza contractului de muncã.
28. Ca rãspuns, reclamantul contestã eficienţa cãilor de atac indicate de Guvern, în mãsura în care, cum este cazul în speţã, debitorul este statul. În orice caz, el considerã cã a utilizat toate cãile de atac efective înainte de a introduce cererea de faţã.
29. Curtea reaminteşte cã o excepţie similarã a fost respinsã de Curte în Cauza Roman şi Hogea menţionatã mai sus. Ea nu vede niciun motiv pentru care sã se abatã, în speţã, de la concluzia la care a ajuns în cauza de mai sus.
În aceste condiţii, excepţia ridicatã de Guvern nu poate fi reţinutã.
b) Asupra temeiniciei capãtului de cerere
30. Presupunând cã art. 6 § 1 ar fi aplicabil în speţã (Pellegrin împotriva Franţei [MC], nr. 28.541/95, §§ 66-67, CEDO 1999-VIII, Frydlender împotriva Franţei [MC], nr. 30.979/96, § 33, CEDO 2000-VII, şi Miclici împotriva României [(dec.), nr. 23.657/03, 3 mai 2005], Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea constatã cã acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
31. Guvernul apreciazã cã sentinţa din 31 octombrie 2001 a fost executatã în mãsura în care reclamantul a primit suma datoratã la data de 15 mai 2002 şi a fost reîncadrat în postul sãu la data de 20 ianuarie 2003.
Guvernul aratã cã întârzierea de 15 luni în executarea obligaţiei de reîncadrare în post este justificatã, dat fiind faptul cã angajatorul proceda la o reorganizare prin reducere de personal, postul reclamantului fiind şi el afectat. Nu s-a putut crea un post similar cu cel deţinut de reclamant decât prin adoptarea unui nou buget pentru angajator. În plus, dat fiind faptul cã reclamantul nu era rãspunzãtor de aceastã întârziere, APAPS a decis sã îi plãteascã salariile corespunzãtoare perioadei 10 octombrie 2001-19 ianuarie 2003, deşi o astfel de obligaţie nu reiese din sentinţa din 31 octombrie 2001. Plata efectivã, efectuatã la data de 4 aprilie 2003, este confirmatã de extrasul de cont bancar al reclamantului.
Totuşi, Guvernul reaminteşte cã, dacã reclamantul nu este mulţumit de valoarea acestei despãgubiri, el are dreptul sã sesizeze instanţele interne cu o cerere de reevaluare.
32. Apoi, Guvernul considerã cã, datoritã caracterului special al obligaţiei de reîncadrare în post, ce implicã faptul personal al debitorului, obligaţia statului conform art. 6 se limiteazã la crearea şi punerea la dispoziţia creditorului a unui sistem judiciar capabil sã oblige debitorul sã execute hotãrârea judecãtoreascã. Deoarece iniţiativa tuturor actelor de executare aparţine creditorului, nu putem constata o încãlcare a art. 6 decât dacã, deşi acesta apeleazã la forţa publicã, autoritãţile statului nu au un comportament diligent, adicã dacã acestea nu iau toate mãsurile ce li se pot solicita în limite rezonabile.
Or, în speţã, statul a pus la dispoziţia creditorului un astfel de sistem, care i-a permis sã obţinã executarea hotãrârii judecãtoreşti definitive.
33. Reclamantul reaminteşte în primul rând cã debitorul reprezenta, într-adevãr, statul, ceea ce a lipsit de eficienţã sistemul judiciar ce i-a fost pus la dispoziţie pentru executarea silitã a hotãrârii definitive care îi era favorabilã.
Mai mult, el considerã cã sentinţa din 31 octombrie 2001 nu a fost niciodatã executatã. Astfel, el considerã cã postul pe care îl ocupã din data de 20 ianuarie 2003 este similar, dar nu identic cu cel pe care îl ocupa înainte de concediere, contrar sentinţei menţionate mai sus. În plus, el a fost concediat din nou, tot ilegal. El susţine cã nu a beneficiat de vechimea aferentã perioadei care s-a scurs de la concedierea sa pânã la reîncadrarea sa în post şi, pe de altã parte, cã angajatorul sãu nu a plãtit impozitele şi contribuţiile sociale aferente salariului sãu. De asemenea, el contestã cã ar fi primit plata din data de 4 aprilie 2003 şi, în orice caz, contestã calculul salariului sãu pentru perioada 10 octombrie 2001-19 ianuarie 2003, aşa cum reiese el din aceastã platã. În fine, el susţine cã nu a primit dupã reîncadrarea sa în post aceleaşi avantaje ca şi colegii sãi.
34. Curtea reaminteşte cã executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de la ce instanţã ar proveni ea, trebuie consideratã ca fãcând parte integrantã din "proces" în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, hotãrârea din 19 martie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-II, p. 510511, § 40 şi Immobiliare Saffi împotriva Italiei [MC] nr. 22.774/93, § 63, CEDO 1999-V). Când autoritãţile sunt obligate sã acţioneze pentru executarea unei hotãrâri judecãtoreşti şi omit sã o facã, aceastã inerţie angajeazã rãspunderea statului ca urmare a încãlcãrii art. 6 § 1 din Convenţie (Scollo împotriva Italiei, hotãrârea din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, p. 55, § 44). Dacã administraţia refuzã sau omite sã execute o astfel de hotãrâre sau dacã întârzie sã o facã, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faza judiciarã a procedurii îşi pierd orice raţiune de a exista (Cauza Hornsby, menţionatã mai sus, p. 511, § 41).
35. În speţã, Curtea observã cã reclamantul a primit la data de 15 mai 2002 suma stabilitã prin sentinţa din data de 31 octombrie 2001. Apoi, la data de 20 ianuarie 2003 el a fost reîncadrat într-un post similar celui pe care îl ocupase înainte de concediere. Din probele aflate la dosar rezultã cã reclamantul a lucrat efectiv în acest nou post. Mai mult, nicio instanţã internã nu a constatat faptul cã aceastã reîncadrare în post nu a fost efectivã. Instanţa care a statuat asupra legalitãţii concedierii reclamantului din data de 8 ianuarie 2004 nu a gãsit nicio legãturã între executarea obligaţiei de reîncadrare în post, aşa cum reieşea ea din sentinţa din data de 31 octombrie 2001, şi aceastã a doua concediere (paragraful 19 de mai sus).
36. Prin urmare, Curtea apreciazã, la fel ca şi instanţele interne, cã reîncadrarea în post a reclamantului respectã cerinţele sentinţei din data de 31 octombrie 2001.
37. Faţã de acest lucru, Curtea regretã cã reclamantul nu a informat-o despre aceastã evoluţie a cauzei sale, despre care a aflat din observaţiile Guvernului.
38. În fine, Curtea observã cã existã o controversã în ceea ce priveşte plata din data de 4 aprilie 2003 şi valoarea acestei plãţi (paragraful 34 de mai sus). Or, ea reaminteşte, în primul rând, cã sentinţa din data de 31 octombrie 2001 nu obligã angajatorul decât la reîncadrarea în post a reclamantului şi la plata salariului corespunzãtor perioadei 24 aprilie 2001-10 octombrie 2001. Prin urmare, plata din data de 4 aprilie 2003 nu are nicio incidenţã asupra executãrii hotãrârii definitive pronunţate în speţã. Totuşi, Curtea apreciazã cã probele aflate la dosar confirmã plata despãgubirii. Reclamantul nu a putut explica provenienţa acestei sume în contul sãu.
39. Trebuie constatat cã sentinţa din data de 31 octombrie 2001 a fost executatã parţial la data de 15 mai 2002 şi, pentru rest, la data de 20 ianuarie 2003.
40. Curtea reaminteşte cã Guvernul nu contestã faptul cã sentinţa ar fi trebuit executatã imediat dupã adoptarea sa (paragraful 32 de mai sus). Deşi în speţã nu reiese foarte clar la ce datã a fost sentinţa învestitã cu formulã executorie, Curtea observã cã cel târziu la data de 29 noiembrie 2001 reclamantul a cerut deja executarea ei de cãtre debitor. Prin urmare, rãmâne de aflat dacã acest termen scurs între, pe de o parte, data pronunţãrii sentinţei sau, în lipsa acesteia, cel târziu data la care reclamantul a solicitat pentru prima datã executarea ei şi, pe de altã parte, data executãrii obligaţiilor impuse de aceastã sentinţã a fost rezonabil.
41. Curtea reaminteşte cã ea a considerat deja cã neconformarea autoritãţilor cu o hotãrâre definitivã într-un termen rezonabil poate duce la o încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie, mai ales atunci când obligaţia de executare a hotãrârii în cauzã aparţine unei autoritãţi administrative (vezi, mutatis mutandis, Metaxas împotriva Greciei, nr. 8.415/02, § 26, 27 mai 2004, Burdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, §§ 36-38, CEDO 2002-III, Timofeyev împotriva Rusiei, nr. 58.263/00, §§ 41-42, 23 octombrie 2003, Prodan împotriva Moldovei, nr. 49.806/99, §§ 54-55, 18 mai 2004, Luntre şi alţii împotriva Moldovei, nr. 2.916/02, §§ 40-41, 15 iunie 2004, Romashov împotriva Ucrainei, nr. 67.534/01, § 27, 27 iulie 2004, Vo∩tenko împotriva Ucrainei, nr. 18.966/02, § 35, 29 iunie 2004, şi Dubenko împotriva Ucrainei, nr. 74.221/01, § 36, 11 ianuarie 2005).
42. În speţã, Curtea observã cã salariile datorate reclamantului au fost plãtite dupã 7 luni de la data rãmânerii definitive a sentinţei ce dispunea plata sau 6 luni de la data primei solicitãri de executare fãcute de reclamant. Ea apreciazã cã acest termen este rezonabil, în sensul art. 6 § 1, aşa cum a fost el interpretat de jurisprudenţa Curţii (vezi, mutatis mutandis, hotãrârile menţionate în paragraful precedent).
43. Cu toate acestea, obligaţia de reîncadrare în post nu a fost executatã decât dupã 15 luni de la data pronunţãrii sentinţei sau dupã 14 luni de la data la care reclamantul a solicitat executarea ei.
44. Curtea nu împãrtãşeşte teza Guvernului, şi anume cã angajatorul a justificat întârzierea prin probleme datorate reorganizãrii sale.
Ea reaminteşte cã reclamantul nu a primit nicio explicaţie directã şi formalã referitoare atât la aceastã întârziere, cât şi la o eventualã piedicã temporarã în executare. Adresa trimisã de angajator la Comisia parlamentarã de anchetã a abuzurilor nu poate înlocui o astfel de explicaţie (vezi, mutatis mutandis, Sabin Popescu împotriva României nr. 48.102/99, § 72, 2 martie 2004).
45. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea apreciazã cã perioada în care sentinţa din data de 31 octombrie 2001 a rãmas neexecutatã în ceea ce priveşte reîncadrarea reclamantului în postul sãu nu este rezonabilã şi cã statul nu a justificat aceastã întârziere. Refuzând sã execute sentinţa timp de 15 sau 14 luni, autoritãţile naţionale l-au lipsit pe reclamant de un acces efectiv la o instanţã.
46. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata cã nu a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte executarea obligaţiei de a plãti salariile datorate reclamantului, dar cã a avut loc o încãlcare a acestei prevederi în ceea ce priveşte executarea obligaţiei de a-l reîncadra pe reclamant în postul sãu.
II. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri
47. Reclamantul susţine cã în instrumentarea plângerilor sale penale procurorul nu a respectat principiul termenului rezonabil prevãzut de art. 6 § 1 din Convenţie. Or, reclamantul nu s-a constituit parte civilã în prima procedurã penalã [Asociacion de vitimas del terrorismo împotriva Spaniei (dec.), nr. 54.102/00, CEDO 2001-V].
Rezultã cã aceastã parte a cererii este incompatibilã ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respinsã în conformitate cu art. 35 § 4.
48. În ceea ce priveşte cea de-a doua plângere penalã, în care reclamantul s-a constituit parte civilã, din probele aflate la dosar rezultã cã acesta nu a contestat în faţa instanţelor interne ordonanţa de neîncepere a urmãririi penale emisã de procuror la data de 18 noiembrie 2002. Aceasta constituie, aşadar, ultima decizie pronunţatã în speţã. Rezultã cã procedura a durat mai puţin de 8 luni, perioadã ce constituie un termen rezonabil, în sensul art. 6 § 1.
Prin urmare, aceastã parte a cererii este vãdit neîntemeiatã şi trebuie respinsã în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
49. Reclamantul pretinde cã a avut loc şi o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a neachitãrii salariilor datorate pânã la reîncadrarea efectivã în post. Or, Curtea observã cã reclamantul a primit la data de 15 mai 2002 plata dispusã de instanţe, astfel încât el nu mai este victima vreunei încãlcãri a Convenţiei sub acest aspect, în sensul art. 34 din Convenţie (paragrafele 35 şi 39 de mai sus). În plus, reclamantul nu a introdus o nouã acţiune pentru a i se plãti alte despãgubiri pânã la reîncadrarea sa în post. Pentru astfel de pretenţii, el nu are, aşadar, un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, acest capãt de cerere fiind incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 § 3.
Prin urmare, acest capãt de cerere trebuie respins în conformitate cu art. 34 şi 35 § 4 din Convenţie.
50. În fine, reclamantul considerã cã angajamentele de confidenţialitate impuse de angajator în momentul concedierii constituie o încãlcare a dreptului sãu de a comunica informaţii, aşa cum este el recunoscut de art. 10 din Convenţie, precum şi o practicã contrarã art. 4 § 1 din Convenţie. În primul rând, Curtea observã cã reclamantul nu a contestat valabilitatea acestor angajamente în faţa instanţelor interne. De asemenea, el nu a sesizat instanţele naţionale cu o cerere având ca obiect pretinsa încãlcare, prin angajamentele respective, a interzicerii sclaviei şi muncii forţate (art. 4 § 1) sau a dreptului sãu de a comunica informaţii şi opinii (art. 10).
Rezultã cã acest capãt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea cãilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
51. Conform art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
52. Reclamantul solicitã suma de 16.583 euro (EUR) cu titlu de daune materiale pe care le-a suferit pânã la data de 3 martie 2004, din care 6.418 euro (EUR) pentru salariile datorate în perioada 11 octombrie 2001 - 19 ianuarie 2003 şi 10.165 euro (EUR) pentru întârzierea în executarea sentinţei din data de 10 octombrie 2001, prezentând o fişã de calcul detaliatã a acestui prejudiciu. De asemenea, el solicitã suma de 20.000 euro (EUR) cu titlu de daune morale produse de influenţa negativã pe care a avut-o concedierea asupra reputaţiei sale, precum şi datoritã incertitudinii prelungite generate de întârzierea în executarea sentinţei definitive.
53. Guvernul apreciazã cã, având în vedere executarea integralã a sentinţei din data de 31 octombrie 2001, reclamantul nu mai poate pretinde cã a suferit un prejudiciu material. În orice caz, el apreciazã cã cererile sale sunt excesive şi contestã calculul reclamantului. Apoi, el reaminteşte cã reclamantul a primit o despãgubire suplimentarã cu titlu de salarii datorate pânã la reîncadrarea sa efectivã în post. Mai mult, Guvernul considerã cã nu existã nicio legãturã de cauzalitate între încãlcarea pretinsã de reclamant, adicã neexecutarea unei hotãrâri definitive, şi prejudiciul moral pe care l-a suferit.
54. Curtea constatã cã singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constã, în speţã, în durata neexecutãrii obligaţiei de a-l reîncadra pe reclamant în postul sãu. Totuşi, ea apreciazã cã reclamantul nu mai poate pretinde cã a suferit vreun prejudiciu material în aceastã privinţã, în mãsura în care el a solicitat o despãgubire cu titlu de salarii datorate pânã la reîncadrarea sa în post. Cu toate acestea, ea apreciazã cã reclamantul a suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrãrii provocate de imposibilitatea de a obţine executarea hotãrârii pronunţate în favoarea sa, şi cã acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încãlcãrii. Pe de altã parte, ea considerã cã suma solicitatã de reclamant cu titlu de daune morale este excesivã.
55. În aceste circumstanţe, ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, ea îi alocã reclamantului suma de 400 euro (EUR) cu titlu de daune morale.
B. Dobânzi moratorii
56. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie şi inadmisibilã în rest;
2. hotãrãşte cã nu a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte plata salariilor cãtre reclamant;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte executarea obligaţiei de reîncadrare a reclamantului în postul sãu;
4. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 400 EUR (patru sute euro) cu titlu de daune morale, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceastã sumã sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilã pentru rest.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 29 septembrie 2005, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Preşedinte,
Bostjan M. Zupancic
Grefier,
Vincent Berger
La prezenta hotãrâre se aflã anexatã, conform art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, opinia concordantã a domnului Caflisch, la care aderã domnul Bîrsan.
OPINIA CONCORDANTĂ
a domnului judecãtor Caflisch, la care aderã domnul judecãtor Bîrsan
1. În cauza de faţã, Guvernul român a renunţat la invocarea unei excepţii de inadmisibilitate ratione materiae, întemeiatã pe inaplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenţie, din cauza faptului cã reclamantul a fost angajat de o instituţie publicã. El a exprimat chiar şi opinia cã reclamantul "nu [exercitã] autoritatea publicã în funcţiile sale, aşa [cum] reiese din fişa postului sãu (...)" (observaţiile Guvernului român din data de 23 ianuarie 2004, p. 13).
2. Din "prezentarea" fãcutã în cauzã reiese cã domnul Strungariu, inginer, fãcea parte din filiala din Timişoara a Autoritãţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS). Subordonat directorului şi şefului de serviciu ai acestei filiale, el trebuia sã "informeze" periodic aceste douã persoane despre activitãţile sale, precum şi despre deciziile ce urmau sã fie luate în domeniul competenţelor sale. Sarcinile reclamantului, care se refereau la 10 societãţi la care APAPS era acţionarã, constau în pregãtirea dosarelor de privatizare sau lichidare, inclusiv a propunerilor de vânzare de acţiuni. Reclamantul dãdea "sfaturi specifice" referitoare la vânzarea de active ale societãţilor în cauzã. El "supraveghea" activitãţile celor 10 societãţi, analiza propunerile fãcute de adunãrile acţionarilor acestora în vederea rentabilizãrii acestor întreprinderi sau lichidãrii lor, apoi "promova" soluţia cea mai viabilã. De asemenea, el administra baza de date a filialei din Timişoara a APAPS. Concluzie: este vorba de un cadru care, deşi situat sub autoritatea a doi superiori, dispunea de o anumitã autonomie, dãdea sfaturi şi pregãtea şi lua chiar decizii, şi aceasta într-un sector public crucial pentru o fostã ţarã socialistã, şi anume cel al administrãrii bunurilor statului şi al eventualei lor privatizãri.
3. Domeniul de aplicare al art. 6 § 1 din Convenţie, din perspectiva sa civilã, a generat o jurisprudenţã abundentã a organelor de la Strasbourg. Într-o primã fazã, Comisia şi Curtea s-au sprijinit pe criteriul interesului patrimonial: dacã cererea avea ca obiect un astfel de interes, ea era admisibilã; dacã, însã, ea se referea la un alt interes - o promoţie, de exemplu -, era valabil contrariul. De-a lungul anilor, aplicarea acestui criteriu a stârnit numeroase incertitudini având în vedere dificultatea în distingerea a ceea ce este "patrimonial" de ceea ce nu este. Astfel, o promovare prezintã adesea un interes patrimonial; în sens contrar, problemele salariale sunt adesea legate de cele de ierarhie profesionalã.
4. Situaţia s-a schimbat odatã cu apariţia, la data de 8 decembrie 1999, a Hotãrârii Pellegrin împotriva Franţei (CEDO 1999-VIII, p. 251), care a scos de sub incidenţa art. 6 § 1 "litigiile agenţilor publici a cãror angajare este caracteristicã activitãţilor specifice ale administraţiei publice în mãsura în care aceasta acţioneazã ca deţinãtoare a puterii publice însãrcinatã cu apãrarea intereselor generale ale statului" (§ 66).
5. Aceastã reorientare a jurisprudenţei se baza, pe de o parte, pe ceea ce era, la momentul respectiv, art. 48(4) din Tratatul de la Roma de instituire a Comunitãţii Economice Europene şi practica acesteia, care preciza cã anumite categorii de locuri de muncã din administraţia publicã erau exceptate de la principiul liberei circulaţii a lucrãtorilor şi, pe de altã parte, pe distincţia pe care o opereazã dreptul internaţional public în domeniul imunitãţii statelor, între activitãţi jure imperii şi jure gestionis: primele ţin de existenţa puterii publice şi beneficiazã de imunitate, ultimele - cele pe care orice individ le poate îndeplini pentru şi prin el însuşi, cum ar fi încheierea unui contract de vânzare-cumpãrare - sunt exceptate. Într-adevãr, atunci când statul acţioneazã în calitate de comerciant, dupã exemplul particularilor, el trebuie sã o facã pe picior de egalitate cu aceştia, ceea ce exclude orice noţiune de imunitate.
6. Hotãrârea Pellegrin declarã inaplicabil art. 6 § 1 din Convenţie în cazul unui particular care, în calitate de cooperant contractual, a fost desemnat de autoritãţile franceze drept "consilier tehnic" la Ministerul Economiei din Guineea Ecuatorialã. În aceastã calitate, reclamantul era chemat, în special, sã participe la elaborarea planului trienal al statuluigazdã şi a programului sãu de investiţii.
7. Puţin timp dupã aceea, Curtea de la Strasbourg a avut ocazia sã îşi precizeze noua jurisprudenţã. Hotãrârea Frydlender împotriva Franţei din 27 iunie 2000 (CEDO 2000VII, p. 151), se referea la aplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenţie, tot din perspectivã civilã, în cazul unui angajat al Ministerului Afacerilor Economice din Franţa. Acest angajat, plasat la New York şi subordonat consilierului comercial al Ambasadei Franţei la Washington, avea ca sarcinã sã viziteze târguri şi expoziţii, sã promoveze în Statele Unite ale Americii importul de vinuri, bere şi bãuturi spirtoase franceze şi sã încurajeze exportatorii francezi şi importatorii americani. Aici Curtea a declarat aplicabil art. 6 § 1 din Convenţie. Dupã ce a afirmat cã era necesar, în fiecare speţã, sã analizeze
"dacã postul reclamantului implicã - având în vedere natura funcţiilor şi rãspunderilor pe care le presupune - o participare la exercitarea puterii publice şi la funcţiile de apãrare a intereselor generale ale statului sau ale celorlalte colectivitãţi publice" (§ 33).
Pe lângã criteriul participãrii la exercitarea puterii publice ce reiese din hotãrârea Pellegrin, Curtea se bazeazã aici pe natura rãspunderii pe care o implicã aceastã exercitare.
8. Cu ajutorul acestor criterii, situaţiile reclamanţilor Pellegrin şi Frydlender erau relativ uşor de caracterizat. Reclamantul Pellegrin participa la o pregãtire a bugetului şi a planului. Aceasta presupunea, desigur, preocupãri ce ţin de sectorul de stat şi, în niciun caz, activitãţi care ar fi putut fi desfãşurate şi de cãtre particulari. În plus, putem admite cã acest tip de activitãţi se exercitau la un anumit nivel de rãspundere şi presupuneau luarea de decizii. Cât despre reclamantul Frydlender, el era implicat în promovarea comercialã a produselor franceze. Or, activitãţile de promovare comercialã sunt deschise oricãrui particular şi nu au nimic de-a face cu exercitarea unei pãrţi a puterii publice. Iatã motivele pentru care Curtea a respins aplicarea art. 6 § 1 în primul caz şi a admis-o în al doilea caz.
9. Este totuşi evident cã distincţia propusã de noua jurisprudenţã a Curţii nu este la fel de uşor de aplicat în toate situaţiile şi cã trebuie avut grijã sã se pãstreze un echilibru rezonabil între cazurile în care se aplicã art. 6 § 1 şi celelalte cazuri. Dintr-un studiu efectuat în anul 2002 reiese cã aceastã prevedere a fost declaratã aplicabilã în 21 de cauze şi inaplicabilã în 25, ceea ce, dupã pãrerea mea, denotã un echilibru acceptabil. În prima categorie au fost incluse şi urmãtoarele ocupaţii: angajaţii şi lucrãtorii municipali, inclusiv portarii clãdirilor publice; angajaţii de la arhive şi spitale, inclusiv doctorii; profesorii şi cercetãtorii, inclusiv profesorii universitari; asistenţii şi alţi lucrãtori sociali; angajaţii din domeniul transportului în comun. Cea de-a doua categorie - cãreia art. 6 § 1 nu i se aplicã - cuprinde, printre altele, diplomaţii, judecãtorii, membrii forţelor de ordine şi ai forţelor armate, secretarii primãriilor şi directorii suplinitori ai instituţiilor guvernamentale.
10. Trecând din planul general la circumstanţele cauzei de faţã, pare evident cã reclamantul, domnul Strungariu, a exercitat funcţii eminamente publice, deoarece activitãţile sale, conform fişei postului sãu, nu se limitau deloc la administrarea bazei de date a biroului din Timişoara: el participa la administrarea bunurilor statului, inclusiv eventuala lor privatizare, supraveghea activitãţile societãţilor care ţineau de competenţa sa, analiza propunerile de rentabilizare şi promova implementarea lor. Niciun particular nu putea face acest lucru în locul sãu, deoarece era vorba de patrimoniul statului, iar "privatizãrile" erau operaţiuni ce ţineau de sectorul public pânã în momentul realizãrii lor. La aceasta se adaugã faptul cã reclamantul nu îndeplinea funcţii subalterne: el "pregãtea dosare", "dãdea sfaturi specifice", "supraveghea" şi "promova", bucurându-se astfel de o anumitã independenţã şi asumându-şi o anumitã rãspundere, aşa cum s-a constatat la paragraful 2. Rezultã, dupã pãrerea mea, cã dacã Guvernul român ar fi ridicat o excepţie de inadmisibilitate întemeiatã pe art. 6 § 1, invocând participarea reclamantului la exercitarea puterii publice, cererea de faţã ar fi trebuit sã fie declaratã inadmisibilã.
11. Aceastã constatare naşte întrebarea dacã este de datoria Curţii sã ridice aceastã problemã ex officio. Evident, am putea susţine cã Curtea are datoria sã îşi protejeze jurisprudenţa referitoare la propria competenţã; însã ea nu are datoria de a o face atunci când statul reclamat a înlãturat în mod deliberat relevanţa acestei jurisprudenţe, cum este cazul de faţã.
12. Din acest motiv - şi numai din acest motiv - pot adera la hotãrâre. Adaug faptul cã aceasta nu schimbã cu nimic jurisprudenţa Curţii în ceea ce priveşte limitele de aplicabilitate a art. 6 § 1 din Convenţie.
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
