Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Strasbourg
(Cererea nr. 17.437/03)
Prezenta hotãrâre devine definitivã în condiţiile prevãzute la art. 44 § 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Documentul poate suferi modificãri de formã.
În Cauza Cornelia Popa împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunitã într-o camerã compusã din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Egbert Myjer, Jan Sikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la 8 martie 2011,
pronunţã prezenta hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 17.437/03 îndreptatã împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, Cornelia Popa (reclamanta), a sesizat Curtea la 24 aprilie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentatã de Dan Mihai, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental Rãzvan-Horaţiu Radu din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 8 martie 2010, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã comunice Guvernului cererea respectivã. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, acesta a hotãrât, de asemenea, cã admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreunã.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a nãscut în 1976 şi locuieşte în Constanţa.
5. În cadrul unui litigiu de dreptul muncii privind concedierea unei angajate de cãtre o societate comercialã, la 25 ianuarie 2001, Judecãtoria Constanţa a pronunţat o hotãrâre favorabilã angajatei. Completul de judecatã al respectivei instanţe îl includea pe judecãtorul C.C. Litigiul s-a încheiat prin Hotãrârea din 31 august 2001, Tribunalul Constanţa reformând integral hotãrârea judecãtoriei şi respingând în mod definitiv recursul angajatei.
6. Reclamanta, ziarist la cotidianul "Independentul", a asistat la proces. În decursul desfãşurãrii procesului şi înainte de pronunţarea hotãrârii Tribunalului Constanţa, aceasta a luat cunoştinţã de un comunicat de presã publicat la 2 aprilie 2001 de Curtea de Apel Constanţa şi Tribunalul Constanţa cu privire la, printre altele, cercetarea disciplinarã la adresa judecãtorului C.C. Comunicatul prevedea urmãtoarele în pãrţile relevante:
"În urma unei cercetãri disciplinare având ca obiect activitatea judecãtorului C.C. şi [...] din cadrul Judecãtoriei Constanţa [...] concluziile au fost trimise Inspecţiei Judiciare din cadrul Ministerului Justiţiei în vederea continuãrii cercetãrii respective conform legii [...]."
7. La 28 mai 2001, reclamanta a publicat un articol împreunã cu o fotografie a judecãtorului C.C. în cotidianul "Independentul". Articolul avea urmãtorul text:
"Judecãtorul C.C. recidiveazã cu sentinţe stupefiante
- D.S., care asigura gestiunea în cadrul societãţii «C» SA ar trebui sã plãteascã contravaloarea a 16 tone de motorinã lipsã, adicã aproximativ 47 milioane de lei acum 4 ani;
- Chiar dacã setul de probe examinate erau favorabile societãţii «C» SA, judecãtorul C.C. a pronunţat o hotãrâre aberantã;
- C.C. obligã societatea «C» sã reintegreze angajatul şi sã îi plãteascã despãgubiri substanţiale;
- Magistratul C.C., cunoscutã graţie deciziilor surprinzãtoare, a atras atenţia Consiliului Superior al Magistraturii.
În 1997, Judecãtoria Constanţa a fost sesizatã de SC «C» SA cu un litigiu de muncã formulat împotriva D.S. Aceasta din urmã a fost angajatã ca gestionar în cadrul benzinãriei. La 14 mai 1997, preşedintele-director general al societãţii, dupã ce a dispus un inventar asupra mãrfurilor din gestiunea D.S., a constatat o lipsã de 16 tone de motorinã, în valoare de aproximativ 47 milioane de lei. Considerând cã este vorba despre o gravã nerespectare a atribuţiilor profesionale, direcţia societãţii a decis concedierea lui D.S. Aşa cum reiese din afirmaţiile pãrţilor la litigiu, precum şi din examinarea probelor, instanţa a hotãrât cã, în speţã, cererea privind prejudiciul material s-a aflat la originea concedierii. Lipsa mãrfii a fost constatatã în perioada în care D.S. asigura gestiunea, anterior acestei perioade nemaifãcându-se nicio constatare de acest tip. Conform rezultatelor expertizei contabile, prejudiciul s-ar fi produs în perioada 30 aprilie-14 mai 1997, experţii considerând totuşi cã era prea mare cantitatea de motorinã lipsã în raport cu eventualele posibilitãţi de sustragere. Dupã audiere, D.S. a recunoscut cã nu a raportat în mod real stocurile zilnice de carburanţi. S-a dovedit cã, la 8 mai, D.S. a solicitat un împrumut de carburanţi din partea societãţii pentru a acoperi cantitatea de carburant lipsã. Lipsa de carburant evidenţiatã în gestiunea societãţii a fost recunoscutã de D.S. în timpul cercetãrii administrative, care a indicat totuşi cã, pentru a acoperi pierderea, aceasta trebuia sã îşi vândã apartamentul. Apartamentul a fost vândut, însã prejudiciul cauzat societãţii nu a fost acoperit. Deşi existau probe concludente care atestau culpabilitatea lui D.S. pentru lipsa celor 16 tone de motorinã, în valoare de aproximativ 47 milioane de lei, judecãtorul C.C. a hotãrât, în mod stupefiant, cã decizia de concediere era ilegalã şi a anulat-o. Şi, pentru ca stupefacţia sã fie la culme, C.C. a obligat conducerea societãţii «C» SA sã o reintegreze pe D.S. în funcţia avutã şi sã îi plãteascã despãgubiri pentru perioada în care aceasta nu şi-a încasat salariul. Acelaşi judecãtor i-a dispus lui H.O., preşedintele-director general al societãţii «C» SA, sã îi plãteascã lui D.S. drepturile salariale pentru perioada care s-a scurs între data concedierii şi reintegrarea efectivã în postul sãu."
8. La 11 iunie 2001, judecãtorul C.C. a depus plângere penalã pentru calomnie împotriva reclamantei şi a cotidianului. Aceasta susţinea cã titlul articolului în litigiu, precum şi publicarea fotografiei sale aduceau atingere dreptului la respectarea reputaţiei sale, în calitate de magistrat. În opinia sa, faptul cã reclamanta a prezentat într-un mod tendenţios faptele procedurii, fãcând referire la capacitãţile profesionale ale judecãtorului C.C., la subiectiva interpretare şi apreciere a probelor de cãtre aceasta, a expus-o dispreţului public, afectându-i astfel demnitatea. C.C. s-a constituit parte civilã pentru o sumã de 100.000.000 lei româneşti (ROL), aproximativ 3.850 euro (EUR).
9. La termenul din 8 ianuarie 2002, ziarul, în calitate de parte responsabilã civilmente, a solicitat Judecãtoriei Constanţa sã depunã la dosarul cauzei comunicatul de presã din 2 aprilie 2001 al Curţii de Apel Constanţa. Instanţa a respins proba respectivã ca "irelevantã, neconcludentã şi inutilã".
10. Prin Hotãrârea din 10 septembrie 2003, Judecãtoria Constanţa a condamnat reclamanta la plata unei amenzi penale de 6.000.000 ROL, aproximativ 200 EUR, pentru calomnie. Totodatã, instanţa a condamnat reclamanta în solidar cu ziarul la plata unei despãgubiri de 100.000.000 ROL, aproximativ 3.850 EUR, pentru prejudiciul moral suportat de partea civilã. În fine, reclamanta şi ziarul au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecatã în valoare de 12 EUR. Instanţa a hotãrât cã articolul în cauzã depãşise limitele obligaţiilor de informare într-o societate democraticã, transmiţând un mesaj precis, respectiv reproşuri la adresa judecãtorului C.C. cu privire la nerespectarea legii şi a obligaţiilor profesionale. Potrivit instanţei Judecãtoriei Constanţa, articolul în cauzã constituia o "atingere nu numai la adresa magistraţilor, ci şi a încrederii cetãţenilor în justiţie".
11. Reclamanta a introdus recurs împotriva hotãrârii, susţinând, între altele, cã afirmaţiile fãcute la publicarea articolului au fost confirmate la 31 august 2001 prin Hotãrârea Tribunalului Constanţa, care modifica integral hotãrârea judecãtoriei. În faţa Tribunalului Constanţa reclamanta a afirmat cã publicarea articolului sãu avea ca obiectiv apãrarea bunei funcţionãri a justiţiei, prin denunţarea faptelor care aduceau atingere normelor deontologiei profesionale şi a deciziilor judecãtoreşti bizare. Reclamanta s-a plâns de refuzul judecãtoriei de a-i permite sã facã proba veritãţii afirmaţiilor sale şi a invocat respingerea de cãtre instanţã a probei constând în comunicatul de presã care ridica îndoieli cu privire la obligaţiile profesionale ale judecãtorului C.C. Reclamanta denunţa condamnarea sa pe motivul atingerii "reputaţiei magistraţilor" în general, fãrã ca judecãtoria sã fi examinat temeinicia afirmaţiilor ei.
12. Prin Încheierea din 17 mai 2002, Curtea Supremã de Justiţie, sesizatã cu o cerere formulatã de partea responsabilã civilmente, a decis strãmutarea cauzei în faţa unei alte instanţe de acelaşi grad, respectiv Tribunalul Galaţi.
13. Prin Hotãrârea din 28 octombrie 2002, Tribunalul Galaţi a admis parţial recursul reclamantei şi a modificat hotãrârea judecãtoriei, reducând valoarea despãgubirii acordate cu titlu de prejudiciu moral la 60.000.000 ROL, aproximativ 1.920 EUR. Instanţa a menţinut restul dispoziţiilor hotãrârii. Instanţa a hotãrât cã reclamanta adusese o gravã atingere dreptului la respectarea reputaţiei judecãtorului C.C., mai ales în virtutea statutului sãu de magistrat. Considerând cã reclamanta recunoscuse şi regretase situaţia în cauzã şi ţinând seama de resursele materiale limitate de care aceasta dispunea, instanţa a decis cã se impunea o reducere a despãgubirii acordate pentru prejudiciul moral.
14. Aşa cum reiese din copia unei scrisori din 16 mai 2003 trimise de Judecãtoria Constanţa Poliţiei Municipiului Constanţa, amenda penalã de 6.000.000 ROL a fãcut obiectul unei graţieri prezidenţiale.
II. Dreptul intern relevant
15. Dispoziţiile relevante din Codul penal român, în materie de calomnie, astfel cum erau în vigoare la vremea faptelor, precum şi modificãrile legislative ulterioare sunt descrise în Hotãrârea Boldea împotriva României [nr. 1999/02, pct. 16-19, CEDO 2007-... (extrase)].
16. Prin Decizia nr. 62/2007 din 18 ianuarie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituţionalã a României a declarat neconstituţionalã legea de abrogare a art. 205-207 din Codul penal privind insulta şi calomnia, pe motiv cã reputaţia persoanelor, astfel cum este garantatã de Constituţie, trebuia protejatã în mod imperativ prin sancţiuni de drept penal.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 10 din Convenţie
17. Reclamanta susţine cã faptul cã a fost condamnatã penal şi civil, prin Hotãrârea din 28 octombrie 2002 a Tribunalului Galaţi, a adus atingere dreptului sãu la libertatea de exprimare garantat de art. 10 din Convenţie, care este redactat dupã cum urmeazã:
"1. Oricare persoanã are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fãrã amestecul autoritãţilor publice şi fãrã a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedicã statele sã impunã societãţilor de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune un regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertãţi, ce comportã îndatoriri şi responsabilitãţi, poate fi supusã unor formalitãţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevãzute de lege, care constituie mãsuri necesare, într-o societate democraticã, pentru securitatea naţionalã, integritatea teritorialã sau siguranţa publicã, apãrarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sãnãtãţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecãtoreşti."
18. Guvernul contestã aceastã tezã.
A. Cu privire la admisibilitate
19. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Curtea observã de altfel cã acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar sã fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele pãrţilor
20. Reclamanta considerã cã articolul în litigiu se baza pe informaţii factuale corecte şi necontestate şi cã exprima opinia sa privind lipsa de imparţialitate a judecãtorului C.C. În opinia sa, termenul cel mai dur folosit în articol era "stupefiant", expresie utilizatã pentru a caracteriza hotãrârea judecãtoreascã pronunţatã în cauza privind conflictul de muncã, obiectul articolului sãu de presã. Reclamanta afirmã cã a prezentat cauza în mod corect, fãrã nicio intenţie calomnioasã, exclusiv în scopul de a informa publicul despre o problemã de ordin general, respectiv funcţionarea justiţiei. Pe lângã motivarea discutabilã a deciziilor interne, reclamanta susţine cã la redactarea articolului s-a bazat pe existenţa comunicatului de presã al Curţii de Apel Constanţa, care menţiona o cercetare disciplinarã având ca obiect activitatea profesionalã a judecãtorului C.C.
21. Reclamanta considerã cã sancţiunea şi înscrierea condamnãrii penale în cazierul judiciar erau disproporţionate în raport cu faptele imputate. În fine, reclamanta susţine cã graţierea prezidenţialã a avut caracter condiţionat, întrucât, conform dreptului intern, timp de 3 ani de la pronunţarea Hotãrârii din 28 octombrie 2002, mãsura putea fi revocatã.
22. Guvernul considerã cã era vorba despre judecãţi de valoare, care nu aveau niciun temei faptic. În acest sens invocã Hotãrârea Paturel împotriva Franţei (nr. 54.968/00, pct. 38, 22 decembrie 2005). Pe aceastã temã, Guvernul face trimitere, de asemenea, la situaţia reţinutã în Cauza Stângu şi Scutelnicu împotriva României (nr. 53.899/00, pct. 51 şi 54, 31 ianuarie 2006), în care Curtea a constatat neîncãlcarea art. 10 din Convenţie. Guvernul considerã, de asemenea, cã instanţele şiau întemeiat deciziile pe motive relevante şi suficiente. Referitor la amenda penalã, Guvernul precizeazã cã mãsura a fãcut obiectul unei graţieri prezidenţiale. Guvernul afirmã totodatã cã reclamanta nu a prezentat vreun document justificativ care sã ateste plata despãgubirilor morale.
2. Motivarea Curţii
23. Curtea considerã cã pronunţarea condamnãrii în litigiu se analizeazã ca o "ingerinţã" în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare de cãtre reclamantã. O asemenea ingerinţã încalcã art. 10 din Convenţie, cu excepţia cazului în care este "prevãzutã de lege", urmãreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevãzute la art. 10 § 2 şi este "necesarã într-o societate democraticã", pentru îndeplinirea acestora.
24. Curtea observã pentru început cã pãrţile nu contestã faptul cã respectiva condamnare a reclamantei era prevãzutã de lege, în speţã de dispoziţiile relevante din Codul penal şi Codul civil, şi cã urmãrea un scop legitim, respectiv protecţia reputaţiei altei persoane, în sensul art. 10 § 2 din Convenţie.
25. Rãmâne de stabilit dacã respectiva condamnare era necesarã într-o societate democraticã.
a) Principii generale
26. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societãţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltãrii fiecãrei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilã nu numai pentru "informaţiile" sau "ideile" acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care lovesc, şocheazã sau neliniştesc: aceasta este dorinţa pluralismului, toleranţei şi mentalitãţii deschise, fãrã de care nu existã "societate democraticã". În forma consacratã la art. 10, aceasta este însoţitã de excepţii care necesitã totuşi o interpretare strictã, iar necesitatea de a o restrânge trebuie sã fie stabilitã în mod convingãtor.
27. În sensul art. 10 § 2, adjectivul "necesar" implicã o "nevoie socialã imperioasã". Statele contractante beneficiazã de o anumitã marjã de apreciere pentru a hotãrî cu privire la existenţa unei asemenea nevoi, însã aceasta este dublatã de un control european asupra atât a legislaţiei, cât şi a deciziilor prin care este aplicatã, chiar şi atunci când sunt emise de o jurisdicţie independentã (a se vedea, mutatis mutandis, Prager şi Oberschlick împotriva Austriei, 26 aprilie 1995, pct. 34-35, seria A, nr. 313). Prin urmare, Curtea are competenţa de a se pronunţa în ultimã instanţã cu privire la aspectul dacã o "restricţie" este compatibilã cu libertatea de exprimare protejatã de art. 10.
28. Atunci când îşi exercitã controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 deciziile pe care acestea le-au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere. Nu rezultã cã aceasta trebuie sã se limiteze la a stabili dacã statul pârât s-a folosit de aceastã putere cu bunã-credinţã, cu grijã şi în mod rezonabil: ingerinţa în litigiu trebuie consideratã având în vedere cauza în ansamblu, pentru a stabili dacã aceasta era "proporţionalã scopului legitim urmãrit" şi dacã motivele invocate de autoritãţile naţionale pentru a o justifica sunt "relevante şi suficiente".
29. Pe de altã parte, Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esenţial pe care îl joacã presa într-o societate democraticã: deşi presa nu trebuie sã depãşeascã anumite limite, privind în special protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, cu toate acestea îi revine sarcina de a comunica, cu respectarea obligaţiilor şi responsabilitãţilor sale, informaţii şi idei despre toate problemele de interes general, inclusiv cele care se referã la funcţionarea puterii judecãtoreşti (De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, pct. 37, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-I). Presa reprezintã într-adevãr unul dintre mijloacele de care dispun responsabilii politici şi opinia publicã pentru a se asigura cã judecãtorii se achitã de înaltele lor responsabilitãţi conform scopului constitutiv al misiunii care le este încredinţatã (Prager şi Oberschlick, citatã anterior, pct. 34). Desigur, acţiunea instanţelor, care sunt garante ale justiţiei şi care au o misiune fundamentalã într-un stat de drept, are nevoie de încrederea publicului. Astfel, este necesarã protejarea acesteia împotriva atacurilor lipsite de temei, mai ales atunci când obligaţia de reţinere interzice magistraţilor sã acţioneze (De Haes şi Gijsels, citatã anterior, pct. 37).
30. Pe de altã parte, Curtea reaminteşte cã, drept urmare a "îndatoririlor şi rãspunderilor" inerente exercitãrii libertãţii de exprimare, protecţia oferitã de art. 10 din Convenţie persoanelor care, precum reclamanta, se implicã într-o dezbatere publicã este subordonatã condiţiei ca partea interesatã sã acţioneze cu bunã-credinţã, astfel încât sã ofere informaţii exacte şi demne de încredere [Radio France şi alţii împotriva Franţei, nr. 53.984/00, pct. 37, Culegere 2004-II, şi Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei (GC), nr. 21.980/03, pct. 65, CEDO 1999-III]. Cu toate acestea, le este permis sã recurgã la o anumitã dozã de exagerare, chiar de provocare (Mamere împotriva Franţei, nr. 12.697/03, pct. 25, CEDO 2006-XIII).
b) Aplicarea în speţã a principiilor menţionate anterior
31. Curtea constatã cã, în prezenta cauzã, Tribunalul Galaţi a considerat cã, prin intermediul remarcilor din articolul de presã publicat de reclamantã, s-a adus atingere reputaţiei judecãtorului C.C. Tribunalul a confirmat totodatã constatarea Judecãtoriei Constanţa, potrivit cãreia articolul în cauzã constituia o "atingere nu numai la adresa magistraţilor, ci şi a încrederii cetãţenilor în justiţie". Instanţele interne i-au reproşat jurnalistei cã "depãşise limitele obligaţiilor de informare" formulând "reproşuri la adresa judecãtorului C.C. cu privire la nerespectarea legii şi a obligaţiilor profesionale". Prin urmare, Curtea trebuie sã se convingã de faptul cã autoritãţile naţionale au aplicat norme conforme principiilor consacrate de art. 10 din Convenţie, bazându-se mai ales pe o apreciere acceptabilã a faptelor relevante (Zana împotriva Turciei, 25 noiembrie 1997, pct. 51, Culegere 1997-VII, şi Kyprianou împotriva Ciprului (GC), nr. 73.797/01, pct. 171, 15 decembrie 2005].
32. Curtea observã cã, deşi Judecãtoria Constanţa a constatat cã afirmaţiile din articolul în litigiu erau calomnioase, constituind "învinuiri" la adresa judecãtorului C.C., Tribunalul Galaţi a confirmat în recurs acest raţionament "mai ales ca urmare a calitãţii de magistrat" a victimei. Referitor la magistraţi, Curtea reaminteşte cã, deşi nu este adevãrat cã aceştia se expun în mod conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor lor precum oamenii politici şi cã ar trebui trataţi prin urmare la egalitate cu aceştia din urmã atunci când este vorba despre critici la adresa comportamentului lor [Janowski împotriva Poloniei (GC), nr. 25.716/94, pct. 33, 21 ianuarie 1999, CEDO 1999-I], nu este mai puţin adevãrat cã limitele criticii admisibile sunt mai mari pentru funcţionari atunci când îşi exercitã atribuţiile oficiale, precum în speţã, decât în cazul persoanelor fizice (a se vedea în special Mamere, citatã anterior, pct. 27). Astfel, persoana în cauzã, aparţinând "instituţiilor fundamentale ale statului", putea face, în aceastã calitate, obiectul unor critici personale în limite "acceptabile", nu numai în mod teoretic şi general.
33. Curtea observã cã analiza articolului în litigiu fãcutã de cele douã instanţe se axeazã pe afirmaţii considerate calomnioase, fãrã ca acestea sã fie totuşi repuse în contextul lor în cadrul raţionamentului. În absenţa unei analize critice şi circumstanţiale a articolului în litigiu, aceastã metodã nu permite identificarea cu suficientã certitudine a motivelor care au condus la sancţiunea penalã. Pe de altã parte, respingerea de cãtre Tribunalul Galaţi a beneficiului bunei-credinţe pentru reclamantã, pe motiv cã victima era un magistrat, constituie o abordare prea formalã a interpretãrii articolului în cauzã. Simpla menţiune a "atingerii [...] încrederii cetãţenilor în justiţie" nu este suficientã pentru a fundamenta condamnarea reclamantei pentru calomnie.
34. Curtea subliniazã cã articolul în litigiu critica în mod acerb hotãrârea pronunţatã de judecãtorul C.C., a cãrui competenţã profesionalã era puternic pusã sub semnul întrebãrii. În aceastã situaţie, articolul se referea la o temã de interes general, respectiv încrederea societãţii în justiţie. Curtea observã totodatã cã afirmaţiile reclamantei nu priveau aspecte din viaţa privatã a lui C.C., ci comportamentele şi atitudinile acesteia care implicau calitatea sa de magistrat (Sabou şi Pîrcãlab împotriva României, nr. 46.572/99, pct. 38-39, 28 septembrie 2004). Prin urmare, Curtea trebuie sã dovedeascã o mare prudenţã atunci când, precum în speţã, mãsurile luate sau sancţiunile aplicate de autoritatea naţionalã sunt de naturã sã descurajeze presa de la participarea la discutarea problemelor de interes general legitim (Bladet Tromso şi Stensaas, citatã anterior, pct. 64).
35. În continuare, trebuie amintitã jurisprudenţa consacratã a Curţii, conform cãreia, pentru a aprecia existenţa unei "nevoi sociale imperioase" capabile sã justifice o ingerinţã în exercitarea libertãţii de exprimare, este necesar sã se facã o distincţie atentã între fapte şi judecãţi de valoare. Dacã materialitatea primelor se poate dovedi, celelalte nu se preteazã unei demonstraţii a corectitudinii lor [De Haes şi Gijsels, citatã anterior, pct. 42, şi Harlanova împotriva Letoniei (dec.), nr. 57.313/00, 3 aprilie 2003]. Desigur, dacã este vorba despre afirmaţii privind conduita unui terţ, uneori poate fi dificil sã se facã distincţie între imputãrile de facto şi judecãţile de valoare. Cu toate acestea, chiar o judecatã de valoare se poate dovedi excesivã dacã este total lipsitã de temei faptic (Jerusalem împotriva Austriei, nr. 26.958/95, pct. 43, CEDO 2001-II).
36. În speţã, examinând afirmaţiile în litigiu prin prisma întregului articol publicat de reclamantã, se constatã o îmbinare între judecãţi de valoare şi anumite elemente cu caracter faptic.
37. Curtea observã cã la originea criticii cu caracter profesional la adresa lui C.C. se afla comunicatul de presã din 2 aprilie 2001 al Curţii de Apel şi al Tribunalului Constanţa, care anunţa o cercetare disciplinarã privind activitatea profesionalã a judecãtorului C.C. În acest context, Curtea considerã cã reclamanta a acţionat cu bunã-credinţã, scopul articolului fiind de a informa publicul despre un subiect de interes general.
38. Curtea observã, de asemenea, cã, potrivit legislaţiei interne cu privire la calomnie, persoana acuzatã trebuie sã poatã recurge la proba veritãţii pentru a se apãra. Curtea remarcã totuşi cã singura probã acceptatã de Judecãtoria Constanţa era constituitã din deciziile interne pronunţate în litigiul de dreptul muncii dintre un terţ şi o societate comercialã. Astfel, atât Tribunalul Constanţa, cât şi Tribunalul Galaţi au refuzat sã includã în dosar comunicatul de presã din 2 aprilie 2001 şi sã îl examineze, contrar cererilor exprese formulate de partea responsabilã civilmente în faţa judecãtoriei, apoi de cãtre reclamantã în cadrul recursului în faţa tribunalului. Or, era vorba tocmai despre un mijloc de probã de care reclamanta intenţiona sã se foloseascã în apãrarea sa şi a cãrui relevanţã ca dovadã şi temei faptic al afirmaţiilor care îl puneau în discuţie pe judecãtorul C.C. nu putea fi exclusã.
39. Pe de altã parte, deşi reclamanta nu a putut dovedi în faţa instanţelor interne cã afirmaţiile sale aveau un temei faptic suficient, Curtea observã cã aceasta s-a implicat activ în procesul sãu, s-a oferit mereu sã facã proba veritãţii afirmaţiilor sale, iar comportamentul sãu examinat în general demonstreazã cã a acţionat cu bunã-credinţã, convinsã de existenţa unei probleme de deontologie profesionalã a judecãtorului C.C. [a se vedea, a contrario, Cumpãnã şi Mazãre, nr. 33.348/96, pct. 104, 10 iunie 2003; Stângu şi Scutelnicu, citatã anterior, pct. 51; Ivanciuc împotriva României (dec.), nr. 18.624/03, 8 septembrie 2005; şi Titei împotriva României (dec.), nr. 1.691/03, 23 mai 2006].
40. În acest context, expresiile folosite de reclamantã în articolul sãu cu privire la judecãtorul C.C. nu pot fi considerate, potrivit Curţii, drept afirmaţii în mod deliberat calomnioase, ci drept echivalentul unei libertãţi jurnalistice ce include şi posibila recurgere la o anumitã dozã de exagerare, chiar de provocare [mutatis mutandis, Dalban împotriva României (GC), nr. 28.114/95, pct. 50, CEDO 1999-VI, precum şi A/S Diena şi Ozolins împotriva Letoniei, nr. 28.114/00, pct. 84, 12 iulie 2007].
41. Pentru aceste motive, Curtea considerã cã faptul cã reclamanta a fost gãsitã vinovatã de calomnie nu corespundea niciunei "nevoi sociale imperioase", una dintre condiţiile principale pentru justificarea necesitãţii unei ingerinţe asupra libertãţii de exprimare într-o societate democraticã. Nici faptul cã amenda penalã a reclamantei ar fi fãcut obiectul unei graţieri prezidenţiale, nici cuantumul despãgubirilor morale impuse nu ar putea influenţa aceastã concluzie.
Prin urmare, a fost încãlcat art. 10 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie
42. Reclamanta afirmã cã imposibilitatea de a face în faţa instanţelor proba veritãţii afirmaţiilor sale a încãlcat dreptul sãu la un proces echitabil, astfel cum este prevãzut la art. 6 § 1 din Convenţie. Aceasta se plânge totodatã de lipsa de imparţialitate şi de independenţã a Judecãtoriei Constanţa, ca urmare a hotãrârii de condamnare pronunţate de colegii judecãtorului C.C., deşi aceştia nu ar fi trebuit sã se pronunţe în cauzã. Art. 6 § 1 din Convenţie prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, instituitã de lege, care va hotãrî [...] asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa."
A. Cu privire la imposibilitatea de a face proba veritãţii
43. Reclamanta afirmã cã proba comunicatului de presã din 2 aprilie 2001 a fost refuzatã în mod nejustificat de Judecãtoria Constanţa. Potrivit acesteia, era vorba despre o probã importantã, deoarece menţiona o cercetare disciplinarã privind activitatea profesionalã a judecãtorului C.C. În recurs, Tribunalul Galaţi a refuzat, de asemenea, sã analizeze proba respectivã.
44. Guvernul afirmã cã procedura penalã începutã împotriva reclamantei a respectat garanţiile prevãzute la art. 6 § 1 din Convenţie, în special principiul contradictorialitãţii şi cel al egalitãţii armelor. Potrivit Guvernului, reclamanta a avut posibilitatea de a supune examinãrii toate mijloacele de probã pe care le considera utile şi necesare.
45. Curtea constatã cã respectivul capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniazã cã acesta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar sã fie declarat admisibil.
46. Cu toate acestea, Curtea considerã, ţinând cont de concluziile sale de la pct. 37-38 supra, cã nu trebuie sã statueze în plus asupra acestui capãt de cerere.
B. Cu privire la lipsa de imparţialitate a magistraţilor din cadrul Judecãtoriei Constanţa
47. Reclamanta afirmã cã Hotãrârea din 1 februarie 2002 a Judecãtoriei Constanţa a fost pronunţatã de judecãtorul A.M., colegul de muncã al pãrţii civile C.C. Reclamanta invocã obligaţia judecãtorului A.M. de a nu face parte din completul de judecatã care a condamnat-o pentru calomnie.
48. Guvernul afirmã cã, în caz de bãnuieli privind lipsa de imparţialitate a instanţei, reclamanta ar fi putut solicita strãmutarea cauzei la o altã instanţã, printr-o cerere de recuzare. Însã în speţã o astfel de cerere a fost formulatã exclusiv de partea responsabilã civilmente, cauza fiind transferatã, în recurs, în faţa Tribunalului Galaţi.
49. Curtea observã cã reclamanta avea la dispoziţia sa o cale de recurs efectivã, respectiv o cerere de strãmutare, în temeiul art. 55 din Codul de procedurã penalã. Eficienţa acestei dispoziţii a fost demonstratã în speţã, cu ocazia cererii de strãmutare depuse de partea responsabilã civilmente şi referitoare la judecarea recursului, primitã la Curtea Supremã de Justiţie la 17 mai 2002. Rezultã cã acest capãt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea cãilor de recurs interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
50. În conformitate cu art. 41 din Convenţie:
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
51. Reclamanta solicitã 10.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, ca urmare a frustrãrii, angoasei, neplãcerilor şi incertitudinii cauzate de condamnarea sa pentru calomnie. În primul sãu an de exercitare a profesiei de ziarist, reclamanta afirmã cã a fost grav descurajatã de înscrierea în cazierul sãu judiciar a condamnãrii sale penale pentru calomnie.
52. Guvernul considerã cã legãtura de cauzalitate dintre prejudiciul moral invocat şi suma solicitatã cu acest titlu nu a fost doveditã şi cã o eventualã hotãrâre judecãtoreascã de condamnare ar constitui, în sine, o reparaţie suficientã pentru prejudiciul moral prezumtiv suferit de reclamantã. Guvernul considerã cã suma solicitatã de reclamantã cu acest titlu este excesivã şi face trimitere la cauzele în care, în situaţii similare, Curtea a acordat sume între 1.000 şi 5.000 EUR.
53. Curtea constatã cã reclamanta nu formuleazã nicio pretenţie de despãgubire a prejudiciului material. Considerã, cu toate acestea, cã reclamanta a suferit un prejudiciu moral incontestabil ca urmare a condamnãrii sale penale. Ţinând seama de circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea acordã reclamantei, ca reparaţie pentru prejudiciul moral, suma de 7.000 EUR.
B. Cheltuieli de judecatã
54. Reclamanta solicitã totodatã 4.160 EUR pentru cheltuielile de judecatã efectuate în faţa Curţii, respectiv 50 EUR pentru cheltuielile de corespondenţã şi 4.110 EUR pentru onorariul avocatului, sumã care urmeazã sã îi fie plãtitã direct reprezentantului sãu. Pentru suma din urmã, reclamanta include în dosar o copie a centralizatorului şi a contractului de asistenţã juridicã încheiat la 25 august 2010, indicând valoarea de 4.110 EUR, de plãtit ulterior adoptãrii hotãrârii în prezenta cauzã.
55. Guvernul nu se opune ca o reclamantei sã i se acorde o sumã corespunzãtoare cheltuielilor necesare şi justificate. Acesta precizeazã cã reclamanta nu a achitat onorariul avocatului şi considerã cã suma solicitatã cu acest titlu este excesivã.
56. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecatã decât în mãsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului acestora [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilã) (GC), nr. 31.107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI].
57. Referitor la cheltuielile de corespondenţã, Curtea observã cã reclamanta nu a depus niciun act justificativ în acest sens şi, în consecinţã, respinge acest capãt de cerere. Cu privire la onorariul avocatului pentru procedura din faţa Curţii, trebuie constatat cã, în temeiul contractului de asistenţã judiciarã depus la dosar, reclamanta are obligaţia de a-l plãti. În consecinţã, în mãsura în care avocatul are dreptul sã solicite plata onorariului sãu în temeiul contractului, cheltuielile corespunzãtoare sunt într-adevãr "reale" (a se vedea, mutatis mutandis, Tebieti Muhafize Cemiyyeti şi Israfilov împotriva Azerbaidjanului, nr. 37.083/03, pct. 106, CEDO 2009-...). Având în vedere documentele aflate în posesia sa şi criteriile menţionate anterior, Curtea considerã cã este rezonabil sã se acorde reclamantei suma de 4.110 EUR pentru procedura în faţa Curţii. Având în vedere convenţia încheiatã între partea interesatã şi avocatul acesteia, Dan Mihai, Curtea hotãrãşte cã suma menţionatã anterior se va plãti direct acestuia din urmã.
C. Dobânzi moratorii
58. Curtea considerã necesar ca rata dobânzilor moratorii sã se întemeieze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 10 şi art. 6 § 1 cu privire la imposibilitatea reclamantei de a face proba veritãţii şi inadmisibilã pentru celelalte capete de cerere;
2. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 10 din Convenţie;
3. hotãrãşte cã nu este necesar sã examineze capãtul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie cu privire la imposibilitatea reclamantei de a face proba veritãţii;
4. hotãrãşte:
a) cã statul pârât trebuie sã îi plãteascã reclamantei, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, urmãtoarele sume, care urmeazã sã fie convertite în moneda naţionalã a statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plãţii:
(i) 7.000 EUR (şapte mii de euro), plus orice sumã ce poate fi datoratã cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral, sumã ce va fi plãtitã reclamantei;
(ii) 4.110 EUR (patru mii o sutã zece euro) pentru cheltuielile de judecatã efectuate pentru procedura din faţa Curţii, sumã ce se va plãti direct lui Dan Mihai, care a reprezentat-o pe reclamantã în calitate de avocat;
b) cã, de la expirarea termenului menţionat şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândã simplã, la o ratã egalã cu rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, aplicabilã pe parcursul acestei perioade şi majoratã cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris, la 29 martie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Excellent goods from you, man. I have understand your stuff previous to and yor78#21&;ue just too excellent. I really like what you have acquired here, really like what you’re saying and the way in which you say it. You make it enjoyable and you still take care of to keep it wise. I can’t wait to read much more from you. This is really a wonderful web site.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
