Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 12.728/03)
Strasbourg
În cauza Jujescu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, L. Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecãtori, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 8 iunie 2006,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 12.728/03) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, doamna Rodica Maria Jujescu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 26 martie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentatã de domnul I. Ionita şi domnul M.-H. Cuc, avocaţi din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, doamna Roxana Rizoiu, apoi de doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Cererea a fost atribuitã Secţiei a treia a Curţii (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însãrcinatã sã analizeze cauza (art. 27 § 1 din Convenţie) a fost constituitã conform art. 26 § 1 din Regulament.
4. La data de 24 iunie 2005, preşedintele Secţiei a treia a decis sã comunice cererea Guvernului. În temeiul art. 29 § 3 din Convenţie, el a decis examinarea în acelaşi timp a admisibilitãţii şi fondului cauzei.
5. Atât reclamanta, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise privind fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamanta, doamna Rodica Maria Jujescu, cetãţean român, este nãscutã în anul 1929 şi locuieşte în Bucureşti.
7. În anul 1950, în temeiul <>Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 , statul a intrat în posesia unui imobil situat în Bucureşti, Bd. Eroilor Sanitari nr. 35, compus dintr-o casã ce cuprindea mai multe apartamente şi dintr-un teren în suprafaţã de 323 mp. Acest bun îi aparţinea mamei reclamantei.
8. La data de 16 decembrie 1996, 31 martie şi, respectiv, 16 decembrie 1997, statul a vândut cele trei apartamente chiriaşilor F.V. (apartamentul nr. 1), B.D. (apartamentul nr. 3) şi I.M. (apartamentul nr. 4).
1. Acţiunea în revendicare împotriva statului
9. În anul 1997, reclamanta a sesizat Judecãtoria Sectorului 5 Bucureşti cu o acţiune în revendicare împotriva Primãriei Municipiului Bucureşti privind imobilul în discuţie. Ea a arãtat cã bunul fusese naţionalizat din greşealã, în temeiul <>Decretului nr. 92/1950 , deoarece pãrinţii sãi erau exceptaţi de la operaţiunile de naţionalizare.
10. Prin Sentinţa din 22 iunie 1998, instanţa i-a admis cererea, apreciind cã statul intrase în posesia imobilului fãrã titlu valabil şi a obligat pârâta sã i-l restituie integral. Aceastã sentinţã a rãmas definitivã prin neapelare.
11. La data de 1 septembrie 1998, primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea bunului în litigiu. La data de 7 octombrie 1998, Primãria Municipiului Bucureşti a pus-o formal pe reclamantã în posesia bunului respectiv.
2. Acţiunea în constatarea nulitãţii contractelor de vânzare-cumpãrare
12. În anul 1999, reclamanta a chemat în judecatã Primãria Municipiului Bucureşti şi terţii cumpãrãtori, pentru a se constata nulitatea contractelor de vânzare-cumpãrare privind cele 3 apartamente menţionate mai sus. Ea a susţinut cã aceste contracte fuseserã încheiate cu încãlcarea <>Legii nr. 112/1995 .
13. Prin Sentinţa din 8 martie 1999, Judecãtoria Sectorului 5 Bucureşti a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiatã. Instanţa a statuat cã F.V., B.D. şi I.M, care cumpãraserã apartamentele înainte de hotãrârea definitivã de restituire, erau de bunã-credinţã.
14. La data de 16 decembrie 1999, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul reclamantei, ca nefondat. În urma recursului reclamantei, prin Decizia din 6 iunie 2000, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat hotãrârile pronunţate în prima şi în a doua instanţã.
3. Acţiunile în revendicare împotriva terţilor cumpãrãtori
15. La data de 9 aprilie 2001, reclamanta a formulat împotriva celor 3 cumpãrãtori 3 acţiuni în revendicare separate. În faţa Judecãtoriei Sectorului 5 Bucureşti, ea şi-a invocat titlul de proprietate, şi anume Sentinţa definitivã din 22 iunie 1998 pronunţatã de aceeaşi instanţã, care avea autoritate de lucru judecat. Ea a arãtat cã locatarii încheiaserã contractele cu încãlcarea <>Legii nr. 112/1995 .
a) Apartamentul nr. 1
16. Prin Sentinţa din 11 decembrie 2001, instanţa a admis acţiunea reclamantei şi a dispus restituirea bunului aflat în litigiu. Instanţa a considerat cã titlul de proprietate al reclamantei era incontestabil, în mãsura în care el avea o valabilitate neîntreruptã şi în care legalitatea sa era confirmatã prin Sentinţa definitivã din 22 iunie 1998, care beneficia de autoritate de lucru judecat. Prin urmare, titlul lui F.V. era întemeiat pe un contract de vânzare-cumpãrare încheiat cu statul, care era un "non dominus". În aceste circumstanţe, dupã compararea celor douã titluri, instanţa a statuat cã cel al reclamantei era preferabil.
17. La data de 18 iunie 2002, în urma apelului formulat de F.V., Tribunalul Municipiului Bucureşti a anulat sentinţa şi a respins acţiunea reclamantei, ca nefondatã. Instanţa a statuat cã F.V. a fost de bunã-credinţã în momentul încheierii contractului şi cã, în temeiul <>art. 45 din Legea nr. 10/2001 , contractul de vânzare-cumpãrare astfel încheiat era un titlu de proprietate veritabil. În fine, instanţa a apreciat cã titlul de proprietate al lui F.V. era preferabil. Reclamanta a formulat un recurs împotriva acestei decizii.
18. Prin Decizia din 1 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul formulat, reluând motivarea instanţelor inferioare.
19. La data de 25 septembrie 2003, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie, susţinând cã fusese încheiat un contract de vânzare-cumpãrare de cãtre cumpãrãtori cu un neproprietar. În fine, procurorul general a reamintit existenţa sentinţei rãmase definitivã din 22 iunie 1998, favorabilã reclamantei, şi i-a cerut Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sã respecte garanţiile prevãzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
20. Prin Decizia din 1 iulie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, statuând cã cumpãrãtorii bunului au fost de bunã credinţã, a respins cererea procurorului general. În opinia instanţei supreme, buna-credinţã a terţilor cumpãrãtori prevala asupra prevederilor care protejau dreptul de proprietate.
b) Apartamentul nr. 3
21. La data de 12 septembrie 2001, Judecãtoria Sectorului 5 Bucureşti a admis acţiunea reclamantei pentru aceleaşi motive ca cele din Sentinţa din 11 decembrie 2001 referitoare la apartamentul nr. 1.
22. În apelul şi recursul pãrţilor pârâte, prin deciziile din 10 decembrie 2001 şi 8 mai 2002, Tribunalul Municipiului Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti au confirmat aceastã sentinţã. Astfel, reclamantei i-a fost recunoscutã a doua oarã calitatea de proprietar al apartamentului nr. 3.
c) Apartamentul nr. 4
23. Prin Sentinţa din 12 septembrie 2001, instanţa a admis acţiunea reclamantei şi a dispus restituirea bunului aflat în litigiu. Instanţa a menţionat în sentinţa sa aceleaşi motive ca cele expuse în Sentinţa din 11 decembrie 2001 referitoare la apartamentul nr. 1.
24. La data de 19 decembrie 2001, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul introdus de I.M. În urma recursului pãrţii pârâte, prin Decizia din 6 iunie 2000, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat hotãrârile pronunţate în prima şi a doua instanţã. Astfel, reclamantei i s-a recunoscut a doua oarã calitatea de proprietar al apartamentului nr. 4.
4. Cererea de restituire în conformitate cu <>Legea nr. 10/2001
25. Din dosar reiese cã, la data de 14 august 2001, reclamanta a depus o cerere de restituire integralã a bunului în litigiu. Prin scrisoarea din 16 august 2001, Primãria Municipiului Bucureşti a informat Agentul Guvernamental despre imposibilitatea de a da curs favorabil cererii reclamantei, datoritã lipsei anumitor documente care sã ateste dreptul sãu de proprietate asupra bunului respectiv.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
26. Prevederile legale şi jurisprudenţa internã relevante sunt descrise în hotãrârile Brumãrescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44), Strãin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Pãduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porţeanu împotriva României (nr. 4.596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
ÎN DREPT
I. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ART. 1 DIN PRIMUL PROTOCOL ADIŢIONAL LA CONVENŢIE
27. Reclamanta susţine cã vânzarea cãtre terţi validatã prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti din 1 noiembrie 2002 a încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii
28. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea observã cã nu este lovit de niciun motiv de inadmisibilitate şi, prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
29. Guvernul considerã cã acţiunea în constatarea nulitãţii contractului de vânzare-cumpãrare nu are nicio incidenţã asupra dreptului de proprietate al reclamantei, deoarece nici titlul sãu de proprietate şi nici şansele de a obţine posesia bunului nu au fost afectate. În opinia Guvernului, constatarea bunei-credinţe a cumpãrãtorilor nu echivaleazã nici cu o negare a titlului de proprietate al reclamantei, nici cu o confirmare a titlului cumpãrãtorului. Astfel, procedura litigioasã nu a prejudiciat dreptul de proprietate al reclamantei. Buna-credinţã a cumpãrãtorilor, precum şi valabilitatea titlului lor de proprietate au fost recunoscute definitiv de instanţele interne. Chiar dacã hotãrârea litigioasã constituie o ingerinţã în dreptul de proprietate al reclamantei, aceasta era prevãzutã de lege şi urmãrea un scop legitim. În plus, instanţele interne au respectat prevederile dreptului intern, în special <>Legea nr. 10/2001 . Guvernul apreciazã cã, în orice caz, reclamanta putea obţine o despãgubire în temeiul <>Legii nr. 10/2001 , dar cã cererea sa de restituire nu se aflã în stare de judecatã, deoarece mai multe documente care atestã dreptul sãu de proprietate nu au fost depuse la dosar.
30. În fine, Guvernul îi solicitã Curţii sã ia în considerare reforma instituitã prin <>Legea nr. 247/2005 , al cãrei obiectiv este accelerarea procedurii de restituire şi, în cazurile în care o astfel de restituire se dovedeşte a fi imposibilã, sã acorde o despãgubire sub forma unei participãri la un organism de plasament colectiv de valori mobiliare (OPCVM) "Proprietatea".
31. Reclamanta contestã acest argument. În opinia sa, instanţele interne au recunoscut atât dreptul sãu de proprietate, cât şi pe cel al terţilor cumpãrãtori asupra aceluiaşi bun, situaţie care face imposibilã exercitarea drepturilor sale ca proprietar al bunului sãu. Reclamanta subliniazã cã imposibilitatea de a se folosi de bunul sãu reprezintã o încãlcare a principiului securitãţii raporturilor juridice.
32. Curtea reaminteşte cã, în cauza Strãin citatã mai sus, ea a considerat cã vânzarea de cãtre stat cãtre terţi de bunã-credinţã a unui bun ce aparţinea altei persoane, chiar dacã a fost anterioarã confirmãrii definitive în justiţie a dreptului de proprietate al acesteia, însoţitã de lipsa totalã a despãgubirii, a constituit o privare de proprietate contrarã art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (cauza Strãin citatã mai sus, §§ 39 şi 59).
33. În plus, în cauza Pãduraru citatã mai sus (§ 112), Curtea a constatat cã statul îşi încãlcase obligaţia pozitivã de a reacţiona în timp util şi coerent în privinţa chestiunii de interes general pe care o reprezintã restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naţionalizare. De asemenea, Curtea a considerat cã incertitudinea generalã astfel creatã s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a vãzut în imposibilitatea de a recupera totalitatea bunului sãu, deşi dispunea de o decizie definitivã care obliga statul sã i-l restituie.
34. În speţã, Curtea nu distinge niciun motiv de a se abate de la jurisprudenţa citatã mai sus, situaţia de fapt fiind aproximativ aceeaşi. Similar cauzei Brumãrescu citate mai sus, în cauza de faţã, terţii au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun sã facã obiectul unei confirmãri definitive. Şi, la fel ca în cauza Strãin citatã mai sus, reclamanta a fost, în speţã, recunoscutã ca proprietar legitim, instanţele considerându-i incontestabil titlul de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizãrii.
35. Curtea observã cã vânzarea bunului reclamantei, în temeiul <>Legii nr. 112/1995 , o împiedicã sã se bucure de dreptul sãu şi cã nu i-a fost acordatã nicio despãgubire pentru aceastã privare. Într-adevãr, deşi a depus o cerere de despãgubire, în temeiul <>Legii nr. 10/2001 , pentru partea vândutã terţilor, reclamanta nu a primit nici pânã astãzi un rãspuns.
36. Curtea observã cã, la data de 22 iulie 2005, a fost adoptatã <>Legea nr. 247/2005 pentru modificarea <>Legii nr. 10/2001 . Aceastã nouã lege acordã un drept la despãgubire la valoarea de piaţã a bunului ce nu poate fi restituit persoanelor care se aflã în aceeaşi situaţie ca şi reclamanta. Curtea observã cã legea menţionatã mai sus propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea sã obţinã restituirea bunului lor în naturã, sã le acorde o despãgubire sub forma unei participaţii, în calitate de acţionari, la un organism de plasament în valori mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele care au dreptul sã primeascã o despãgubire pe aceastã cale vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni, dupã cotarea societãţii la bursã.
37. Curtea observã cã, la data de 29 decembrie 2005, societatea pe acţiuni "Proprietatea" a fost înscrisã la Registrul Comerţului din Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de aceastã societate pe acţiuni sã poatã face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiarã, trebuie urmatã procedura de aprobare de cãtre Comisia Naţionalã a Valorilor Mobiliare (CNVM). Conform calendarului previzional al "Proprietatea", operaţiunea de conversie a titlurilor în acţiuni trebuia sã aibã loc în martie 2006, iar intrarea efectivã la bursã în decembrie 2006.
38. În speţã, presupunând cã cererea de restituire formulatã de reclamantã în temeiul <>Legii nr. 10/2001 este admisibilã şi cã poate face obiectul unei despãgubiri, Curtea observã cã "Proprietatea" nu funcţioneazã în prezent într-un mod susceptibil sã ducã la acordarea efectivã a unei despãgubiri. Prin urmare, ea considerã cã zãdãrnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 1, combinatã cu lipsa totalã de despãgubire, i-a impus o sarcinã disproporţionatã şi excesivã, incompatibilã cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, a avut loc încãlcarea acestei prevederi.
II. ASUPRA APLICĂRII ART. 41 DIN CONVENŢIE
39. Conform art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
40. În formularul sãu de cerere, reclamanta a solicitat restituirea apartamentului nr. 1 sau acordarea sumei de 63.235 EUR, reprezentând valoarea acestuia. De asemenea, ea a solicitat suma de 19.020 EUR corespunzând chiriilor pe care le-ar fi putut încasa între 1 mai 1950 şi 1 martie 2003. În Adresa sa din data de 17 noiembrie 2005, a estimat valoarea de piaţã a bunului sãu la 250.000 EUR. La data de 18 decembrie 2005, ea a depus un raport de expertizã referitor la acelaşi apartament, care îi estima valoarea la 175.000 EUR. Ea a solicitat 5.000 EUR cu titlu de daune morale pentru neplãcerile ce i-au fost cauzate de frustrarea datoratã imposibilitãţii de a se folosi de bunul sãu.
41. Guvernul reitereazã observaţiile referitoare la posibilitatea reclamantei de a primi o despãgubire. Dupã ce a fãcut o scurtã descriere a funcţionãrii "Proprietatea", Guvernul considerã cã trebuie luat în considerare, aşa cum a fost cazul şi în cauza Broniowski împotriva Poloniei ([MC], nr. 31.443/96, § 149, CEDO 2004-V), marea putere discreţionarã a statului de a alege mãsurile menite sã garanteze respectarea drepturilor patrimoniale şi pentru a-şi acorda timpul necesar implementãrii lor. El considerã cã adoptarea <>Legii nr. 247/2005 constituie o reformã radicalã în domeniul reglementãrii dreptului de proprietate şi cã acest mecanism va fi efectiv într-un termen rezonabil. Astfel, în opinia Guvernului, întârzierea în acordarea unei despãgubiri reprezintã o situaţie excepţionalã.
42. În fine, în cazul în care Curtea ar considera cã chestiunile ce ţin de art. 41 din Convenţie se aflã în stare de judecatã, Guvernul apreciazã cã valoarea de piaţã a bunului este de 87.364 EUR. El prezintã un raport de expertizã în acest sens. În ceea ce priveşte suma reprezentând chiriile neîncasate, Guvernul considerã cã, în principiu, nu are rost sã se acorde o astfel de despãgubire şi face trimitere la cauza Sofletea împotriva României (nr. 48.179/99, § 42, 25 noiembrie 2003). Cât despre eventualul prejudiciu moral suferit de reclamantã, Guvernul considerã cã nu poate fi reţinutã nicio legãturã de cauzalitate între pretinsa încãlcare a Convenţiei şi pretinsul prejudiciu moral.
43. Curtea reaminteşte cã o hotãrâre ce constatã o încãlcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridicã, conform Convenţiei, de a pune capãt încãlcãrii şi de a-i corecta consecinţele. Dacã dreptul intern nu permite decât o corectare imperfectã a consecinţelor acestei încãlcãri, art. 41 din Convenţie îi conferã Curţii puterea de a-i acorda o reparaţie pãrţii lezate prin actul sau omisiunea faţã de care a fost constatatã o încãlcare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumitã latitudine; adjectivul "echitabil" şi expresia "dacã este cazul" demonstreazã acest lucru.
44. Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când statueazã în materie, se numãrã daunele materiale, adicã pierderile suferite efectiv ca urmare directã a încãlcãrii pretinse, şi daunele morale, adicã reparaţia stãrii de angoasã, a neplãcerilor şi incertitudinilor ce rezultã din aceastã încãlcare, precum şi alte daune nemateriale (vezi, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
45. Mai mult, atunci când diferitele elemente ce constituie prejudiciul nu se preteazã la un calcul exact sau atunci când distincţia dintre daunele materiale şi daunele morale se dovedeşte a fi dificilã, Curtea poate fi determinatã sã le analizeze global (Comingersoll împotriva Portugaliei [MC], nr. 35.382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
46. În circumstanţele speţei, Curtea apreciazã cã restituirea apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, Bd. Eroilor Sanitari nr. 35, aşa cum a fost ea dispusã prin Sentinţa definitivã pronunţatã la data de 22 iunie 1998 de Judecãtoria Sectorului 5 Bucureşti, ar repune-o pe reclamantã, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentã cu cea în care s-ar fi aflat dacã cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încãlcate. Dacã statul pârât nu procedeazã la aceastã restituire într-un termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, Curtea decide ca el sã-i plãteascã reclamantei, cu titlu de daune materiale, o sumã care sã corespundã valorii actuale a apartamentului.
47. În acest sens, Curtea observã cu interes cã <>Legea nr. 247/2005 pentru modificarea <>Legii nr. 10/2001 privind restituirea unor bunuri naţionalizate atât pe cale legalã, cât şi în mod ilegal, intratã în vigoare la data de 19 iulie 2005, aplicã principiile exprimate în jurisprudenţa internaţionalã, judiciarã sau arbitralã, referitoare la reparaţiile datorate în caz de acte ilicite şi confirmate în mod constant de ea însãşi în jurisprudenţa sa referitoare la privãrile ilegale sau de facto [Papamichalopoulos împotriva Greciei (reparaţie echitabilã), Hotãrârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani împotriva Italiei, Hotãrârea din 7 august 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-IV, p. 1.078, § 49, şi Brumãrescu împotriva României (reparaţie echitabilã) citatã mai sus, §§ 22 şi 23].
48. Într-adevãr, noua lege calificã drept abuzive naţionalizãrile efectuate de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire în naturã a bunului scos din patrimoniul unei persoane în urma unei astfel de privãri. În caz de imposibilitate de restituire, cum ar fi, de exemplu, din cauza vânzãrii bunului cãtre un terţ de bunã-credinţã, legea acordã o despãgubire egalã cu valoarea comercialã a bunului în momentul acordãrii (titlul I, secţiunea I, art. 1, 16 şi 43 din lege).
49. În speţã, pentru stabilirea valorii despãgubirii care sã-i fie plãtitã reclamantei, Curtea observã cã aceasta a depus la dosar o expertizã care ajunge la o valoare de piaţã de 175.000 EUR. Guvernul furnizeazã opinia unui expert imobiliar asupra expertizei depuse de reclamantã. Din punctul acestuia de vedere, valoarea comercialã a bunului ar fi de 87.636 EUR.
50. Ţinând seama de informaţiile de care dispune referitor la preţurile de pe piaţa imobiliarã localã, Curtea apreciazã cã valoarea de circulaţie actualã a bunului este de 100.000 EUR.
51. În plus, Curtea considerã cã evenimentele în cauzã au dus la încãlcãri grave ale dreptului reclamantei la respectarea bunului sãu, pentru care suma de 3.000 EUR reprezintã o reparaţie echitabilã a prejudiciului moral suferit.
52. În ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de chirii neîncasate, Curtea nu poate specula asupra posibilitãţii şi randamentului unei închirieri a apartamentului în discuţie (Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005).
B. Cheltuieli de judecatã
53. În formularul sãu de cerere, reclamanta a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecatã ocazionate de procedura în faţa Curţii. Ea a depus la dosar o facturã în valoare de 900 EUR reprezentând onorariile avocaţiale achitate la data de 3 septembrie 2003.
54. Guvernul considerã cã factura (în limba englezã) eliberatã de avocatul reclamantei nu este conformã cu facturile
redactate în limba românã.
55. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţã, Curtea observã cã reclamanta a prezentat o notã de onorarii avocaţiale achitatã la data de 3 septembrie 2003, notã al cãrei cuantum total se ridicã la 900 EUR.
56. Având în vedere elementele aflate în posesia sa şi criteriile menţionate mai sus, Curtea considerã rezonabilã suma de 900 EUR şi i-o acordã reclamantei.
C. Dobânzi moratorii
57. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã-i restituie reclamantei apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti, Bd. Eroilor Sanitari nr. 35, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât sã-i plãteascã reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, 100.000 EUR (una sutã mii euro) cu titlu de daune materiale, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
4. hotãrãşte ca statul pârât sã-i plãteascã reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, urmãtoarele sume:
a) 3.000 EUR (trei mii euro) cu titlu de daune morale;
b) 900 EUR (nouã sute euro) cu titlu de cheltuieli de judecatã;
5. hotãrãşte ca sumele respective sã fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plãţii;
6. hotãrãşte ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu trei puncte procentuale;
7. respinge cererea de reparaţie echitabilã pentru rest.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 29 iunie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Vincent Berger,
grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
