Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 78.037/01)
În Cauza Caracas împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, David Thor Bj'f6rgvisson, judecãtori, şi V. Berger, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 8 iunie 2006, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 78.037/01) îndreptatã împotriva României de cãtre trei cetãţeni ai acestui stat, doamnele Eufrosina Caracas şi Victoria Cristina Caracas şi domnul Dimitrie Victor Caracas (reclamanţii), care au sesizat Curtea la data de 17 aprilie 1999, în conformitate cu art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii, care au beneficiat de asistenţã juridicã, sunt reprezentaţi de doamna Eugenia Crângariu, avocat în Baroul Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, doamna B. Ramaşcanu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii aratã, în principal, cã respingerea de cãtre Curtea de Apel Bucureşti, la data de 20 octombrie 1998, a celei de-a doua acţiuni în revendicare pe care au formulat-o a nesocotit dreptul lor de acces la instanţã, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie. În plus, se plâng cã aceastã hotãrâre a adus atingere dreptului lor la respectarea bunurilor, astfel cum este recunoscut de art. 1 din Primul Protocol.
4. Cererea a fost atribuitã Secţiei a III-a a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însãrcinatã cu soluţionarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituitã conform art. 26 alin. 1 din Regulament.
5. Prin decizia din data de 1 septembrie 2005, Curtea a declarat cererea admisibilã, unind cu fondul excepţia Guvernului în ceea ce priveşte competenţa Curţii ratione materiae pentru a examina cererea sub aspectul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamanţii, membri ai aceleiaşi familii, sunt nãscuţi în 1915, 1947 şi, respectiv, 1943 şi locuiesc în Bucureşti. Prin scrisoarea din data de 4 martie 2004, ultimii doi reclamanţi au informat Curtea cã mama lor, Eufrosina Caracas, a decedat la data de 22 octombrie 2001 şi cã sunt unicii moştenitori.
7. În 1950, în temeiul <>Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 , imobilul situat în Bucureşti, str. Romniceanu nr. 26, proprietatea lui B.V., a trecut în proprietatea statului.
8. B.V. a decedat în 1962 şi a lãsat prin testament bunurile sale, inclusiv imobilul menţionat mai sus, primelor douã reclamante şi lui C.F.
A. Prima acţiune în revendicare
9. La data de 29 noiembrie 1993, primele douã reclamante şi C.F., în calitate de moştenitori ai lui B.V., au introdus o acţiune în revendicarea imobilului în litigiu împotriva Consiliului Local al Municipiului Bucureşti şi împotriva societãţii H., administratorul imobilului. Ele au arãtat cã, în temeiul <>Decretului nr. 92/1950 , bunurile pensionarilor nu puteau fi naţionalizate, iar B.V. era pensionarã la momentul naţionalizãrii imobilului.
10. Prin sentinţa civilã din data de 7 aprilie 1994, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti le-a dat câştig de cauzã şi a obligat pârâtele sã punã în posesia imobilului pe reclamante şi pe C.F.
11. În apelul Consiliului Local, Tribunalul Bucureşti a anulat sentinţa, cu motivarea cã lipsea semnãtura unui judecãtor de pe dispozitivul hotãrârii, şi a trimis cauza spre rejudecare în faţa primei instanţe.
12. Prin sentinţa din data de 13 noiembrie 1995, judecãtoria a admis pentru a doua oarã acţiunea.
13. În apelul Consiliului Local, aceastã sentinţã a fost confirmatã prin decizia din data de 7 iunie 1996 a Tribunalului Bucureşti.
14. Recursul Consiliului Local împotriva hotãrârii din 7 iunie 1996 a fost admis prin hotãrârea din data de 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, care a respins acţiunea ca inadmisibilã şi a anulat hotãrârile precedente. Curtea a motivat hotãrârea prin imposibilitatea revendicãrii imobilului anterior finalizãrii procedurii administrative reglementate de <>Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.
B. Procedura administrativã de restituire a imobilului în baza <>Legii nr. 112/1995
15. La data de 22 iulie 1996, primele douã reclamante, împreunã cu C.F., au introdus o cerere de restituire a imobilului în cauzã pe lângã Comisia de aplicare a <>Legii nr. 112/1995 a sectorului 1 Bucureşti.
16. La data de 4 martie 1998, comisia le-a informat cã cererea a fost trimisã la Comisia municipiului Bucureşti, cu aviz negativ, cu motivarea cã imobilul a fost naţionalizat fãrã titlu valabil şi cã <>Legea nr. 112/1995 nu se aplicã decât imobilelor preluate cu titlu valabil.
17. Comisia municipiului Bucureşti nu a emis nicio decizie pânã în prezent.
C. A doua acţiune în revendicare
18. La data de 24 octombrie 1996, primele douã reclamante şi C.F. au introdus la Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti o acţiune în constatarea ilegalitãţii naţionalizãrii imobilului. La data de 3 martie 1997, şi-au precizat acţiunea, în sensul cã au solicitat Consiliului Local şi societãţii H. care administra imobilul punerea în posesie asupra acestuia.
19. Dupã decesul lui C.F., la data de 8 mai 1997, moştenitorul acestuia, domnul Dimitrie Victor Caracas, cel de-al treilea reclamant, a continuat judecata.
20. Prin sentinţa din data de 27 octombrie 1997, judecãtoria, apreciind cã naţionalizarea s-a fãcut fãrã titlu valabil, a admis acţiunea şi a obligat pârâtele sã îi punã pe reclamanţi în posesie asupra imobilului.
21. Consiliul Local şi societatea H. au declarat apel împotriva sentinţei şi au ridicat excepţia autoritãţii de lucru judecat a hotãrârii din 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, care a respins prima acţiune în revendicare.
22. Prin hotãrârea din data de 19 mai 1998, Tribunalul Bucureşti a admis apelul. A respins acţiunea ca inadmisibilã, pe motiv cã un litigiu identic s-a desfãşurat anterior între aceleaşi pãrţi, astfel cã existã autoritate de lucru judecat a hotãrârii din data de 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti.
23. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei decizii, arãtând cã nu a existat identitate între cele douã acţiuni, deoarece prima acţiune a fost o acţiune în revendicare, în timp ce a doua acţiune este în principal o acţiune în constatarea dreptului lor de proprietate.
24. La data de 20 octombrie 1998, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat existenţa autoritãţii de lucru judecat şi a respins recursul, cu motivarea cã cele douã litigii s-au purtat între aceleaşi pãrţi, au avut acelaşi obiect, şi anume restituirea imobilului în litigiu, şi s-au întemeiat pe aceleaşi dispoziţii legale.
D. Cererea de restituire a imobilului în baza <>Legii nr. 10/2001
25. În aprilie 2001, în temeiul unei legi noi, <>Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reclamanţii au introdus la Primãria Municipiului Bucureşti o cerere de restituire a imobilului.
26. În prezent procedura este pe rol.
II. Drept intern aplicabil
A. Codul civil
27. Art. 1201 dispune:
"Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecatã are acelaşi obiect, este întemeiatã pe aceeaşi cauzã şi este între aceleaşi pãrţi, fãcutã de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate."
B. Codul de procedurã civilã
28. Art. 111 este astfel redactat:
"Partea care are interes poate sã facã cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primitã dacã partea poate cere realizarea dreptului."
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie 29. Reclamanţii invocã încãlcarea dreptului lor de acces la o instanţã, având în vedere respingerea celei de a doua acţiuni în revendicare. Au invocat art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea [...] de cãtre o instanţã [...], care va decide [...] asupra contestaţiilor sale privind drepturi şi obligaţii cu caracter civil [...]."
Guvernul admite cã reclamanţilor li s-a refuzat dreptul de acces la instanţã, dar considerã cã, întrucât nu au precizat circumstanţele celei de a doua acţiuni şi nu au demonstrat diferenţa dintre cele douã acţiuni, acest refuz le este imputabil.
30. În ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, aceştia aratã cã a doua acţiune viza în principal constatarea ilegalitãţii titlului de proprietate al statului şi cã respingerea acţiunii de cãtre tribunal şi de cãtre Curtea de Apel, pe motiv cã existã triplã identitate de pãrţi, obiect şi cauzã cu prima lor acţiune în revendicare, a fost rezultatul unei erori de drept. În plus, reclamanţii subliniazã cã nicio decizie nu a fost emisã în procedurile administrative de restituire întemeiate pe <>Legea nr. 112/1995 şi pe <>Legea nr. 10/2001 .
31. Curtea reaminteşte cã art. 6 alin. 1 garanteazã fiecãruia dreptul ca o instanţã sã ia cunoştinţã de orice cerere relativã la drepturi şi obligaţii cu caracter civil (Golder împotriva Marii Britanii, Hotãrârea din 21 februarie 1975, seria A, n║18, p. 18, paragraful 36).
32. Cu certitudine, dreptul de acces la instanţã nu este absolut. El poate permite limitãri admise implicit, deoarece el cere prin însãşi natura sa o reglementare de cãtre stat. În elaborarea unei asemenea reglementãri statele se bucurã de o anumitã marjã de apreciere. Totuşi, limitãrile aduse nu trebuie sã restrângã accesul la instanţã acordat individului de o asemenea manierã încât dreptul sã fie încãlcat în însãşi substanţa sa. În plus, aceste limitãri nu se conciliazã cu art. 6 alin. 1 decât dacã urmãresc un scop legitim şi existã un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (a se vedea, printre altele, F.E. împotriva Franţei, Hotãrârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-VIII, p. 3349, paragraful 44 şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, paragraful 23, CEDH 2001-XII).
33. În cauzã, Curtea constatã cã reclamanţii au parcurs cãile de atac pe care le oferã sistemul juridic intern, anume o primã acţiune în revendicare, urmatã de o acţiune în contestarea validitãţii titlului de proprietate al statului care a fost declaratã inadmisibilã pe motiv cã a existat autoritate de lucru judecat a hotãrârii din 14 octombrie 1996 pronunţatã în prima acţiune în revendicare.
34. Curtea apreciazã în primul rând cã excepţia autoritãţii de lucru judecat urmãreşte un scop legitim, deoarece vizeazã, fãrã îndoialã, sã garanteze securitatea raporturilor juridice în materie civilã.
35. Aceasta nu satisface neapãrat, în sine, exigenţele impuse de art. 6 alin. 1: mai trebuie examinat, în lumina ansamblului circumstanţelor cauzei, dacã modul în care jurisdicţiile naţionale au respins a doua acţiune a reclamanţilor, aplicând dispoziţiile legale privind autoritatea de lucru judecat, a respectat dreptul lor de acces la instanţã, având în vedere principiul preeminenţei dreptului într-o societate democraticã (mutatis mutandis, Lungoci împotriva României, nr. 62.710/00, paragraful 37, 26 ianuarie 2006).
36. Curtea observã cã pãrţile au puncte de vedere divergente în ceea ce priveşte aplicarea principiului autoritãţii de lucru judecat: reclamanţii susţin cã respingerea celei de-a doua acţiuni a fost rezultatul unei erori de drept, în timp ce Guvernul aratã cã responsabilitatea respingerii acţiunii incumbã reclamanţilor, care nu au precizat circumstanţele celei de-a doua acţiuni.
37. Curtea nu considerã necesar sã rezolve aceastã controversã. Într-adevãr, dupã introducerea primei acţiuni în revendicare, la 29 noiembrie 1993, cererile formulate de reclamanţi, atât în faţa instanţelor, cât şi în faţa autoritãţilor administrative, în vederea obţinerii recunoaşterii calitãţii lor de proprietari ai imobilului în litigiu şi a restituirii lui nu au fãcut niciodatã obiectul unei examinãri pe fond.
38. Cu privire la acest aspect, Curtea subliniazã faptul cã prima acţiune în revendicare a fost declaratã inadmisibilã prin hotãrârea definitivã din data de 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, pe motiv cã reclamanţii nu au parcurs toate etapele procedurii administrative de restituire a imobilului prevãzute de <>Legea nr. 112/1995 . Or, cererea de restituire a imobilului pe cale administrativã a rãmas, pânã în prezent, fãrã rãspuns din partea comisiei municipale de aplicare a <>Legii nr. 112/1995 .
39. În plus, Curtea observã cã cererea de restituire a imobilului întemeiatã pe <>Legea nr. 10/2001 este încã nesoluţionatã de autoritãţile administrative.
40. În lumina celor menţionate, Curtea apreciazã cã simplul fapt cã reclamanţii au avut acces la o instanţã, dar numai pentru a-şi vedea respinsã ca inadmisibilã a doua acţiune în revendicare, prin jocul dispoziţiilor referitoare la autoritatea de lucru judecat, nu rãspunde exigenţelor art. 6 alin. 1 din Convenţie. Astfel, Curtea constatã cã reclamanţii au fost lipsiţi de orice posibilitate clarã şi concretã de acces la instanţã care sã dispunã asupra cererii de restituire a imobilului în litigiu (mutatis mutandis, Lungoci împotriva României, paragrafele 42 şi 43).
41. Prin urmare, art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încãlcat.
II. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie
42. Reclamanţii considerã cã naţionalizarea imobilului care le-a fost lãsat moştenire a fost ilegalã şi cã, în prezent, refuzul de restituire îi priveazã de dreptul de proprietate asupra acestui imobil. Ei se considerã victimele încãlcãrii dreptului lor de proprietate, garantat de art. 1 din Primul Protocol, redactat astfel:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
43. Guvernul aratã cã reclamanţii nu au niciun bun şi nicio speranţã legitimã, în sensul jurisprudenţei Curţii, de a obţine exerciţiul dreptului de proprietate asupra acestui imobil, din moment ce a ieşit din patrimoniul autorului lor în 1950 şi de atunci nu au obţinut nicio decizie definitivã care sã dispunã restituirea.
44. Reclamanţii susţin cã respingerea celei de a doua acţiuni şi absenţa unei decizii din partea autoritãţilor administrative i-au privat de dreptul de a beneficia de acest imobil.
45. Curtea reaminteşte, în primul rând, cã nu poate examina o cerere decât în mãsura în care se raporteazã la evenimente care s-au produs dupã intrarea în vigoare a Convenţiei faţã de statul pârât. În speţã, bunul în litigiu a fost naţionalizat în 1950, mult înainte de 1994, datã la care Convenţia a intrat în vigoare faţã de România. Curtea nu este deci competentã ratione temporis pentru a examina circumstanţele naţionalizãrii imobilului litigios.
46. În consecinţã, reclamanţii nu pot pretinde o încãlcare a art. 1 din Primul Protocol la Convenţie decât în mãsura în care procedurile de care se plâng s-ar raporta la bunuri ai cãror titulari ar fi în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cãrora reclamanţii pot pretinde cã au cel puţin o speranţã legitimã de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate [Kopecky împotriva Slovaciei (MC), nr. 44.912/98, paragraful 35, 28 septembrie 2004].
47. În speţã, Curtea observã cã, formulând cereri de restituire la instanţele interne şi autoritãţile administrative, reclamanţii au încercat sã obţinã recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu. Totuşi, Curtea a stabilit cã nici aceste cereri, nici procedurile pe care le-au promovat nu se raporteazã la noţiunea de bun actual al reclamanţilor.
48. Trebuie examinat dacã ar putea exista cel puţin o speranţã legitimã de a-şi vedea recunoscut dreptul de proprietate asupra acelui imobil.
49. Cu privire la acest aspect, Curtea a stabilit deja cã o creanţã nu poate fi consideratã ca având valoare patrimonialã decât dacã are o bazã suficientã în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmatã printr-o jurisprudenţã bine stabilitã a instanţelor (Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 52).
50. În speţã, Curtea observã cã aceastã creanţã de restituire, de care reclamanţii s-ar putea prevala, este o creanţã sub condiţie, deoarece problema întrunirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului ar trebui rezolvatã în cadrul procedurilor judiciare şi administrative pe care le-au promovat. În consecinţã, Curtea considerã cã, la momentul sesizãrii jurisdicţiilor interne şi a autoritãţilor administrative, aceastã creanţã nu putea fi consideratã ca fiind suficient stabilitã pentru a fi consideratã ca având o valoare patrimonialã ocrotitã de art. 1 din Primul Protocol (Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 58).
51. Într-adevãr, la data de 13 noiembrie 1995 şi 7 iunie 1996, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti au dat câştig de cauzã reclamanţilor. Totuşi, Curtea observã cã aceste hotãrâri nu au dobândit autoritate de lucru judecat, având în vedere cã au fost ulterior infirmate de hotãrârea din 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti. În plus, Curtea constatã cã, la momentul faptelor, motivarea Curţii de Apel pentru a dispune cã prima acţiune în revendicare este inadmisibilã urma o jurisprudenţã constantã a instanţelor interne, care respingeau acţiunile în revendicare pe motiv cã era aplicabilã <>Legea specialã nr. 112/1995 (a se vedea asupra acestui aspect reglementarea aplicabilã relativ la situaţia anumitor imobile naţionalizate şi jurisprudenţa în materie, descrise în deciziile Constantinescu împotriva României, nr. 61.767/00, 14 septembrie 2004, şi Iorgulescu împotriva României, nr. 59.654/00, 13 ianuarie 2005).
52. În aceste condiţii, Curtea considerã cã, în contextul cererilor de restituire formulate, reclamanţii nu aveau un "bun", în sensul primei fraze a art. 1 din Primul Protocol. În consecinţã, garanţiile acestei dispoziţii nu-şi gãsesc aplicarea în speţã.
53. În concluzie, nu a avut loc încãlcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
54. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã".
A. Prejudiciu
55. Reclamanţii solicitã, pe baza unui raport de expertizã, 462.983 euro, reprezentând valoarea imobilului. De asemenea, solicitã 87.300 euro, reprezentând despãgubiri pentru lipsa de folosinţã a bunului între noiembrie 2002 şi data realizãrii raportului de expertizã, anume noiembrie 2005.
56. În plus, reclamanţii solicitã 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pentru suferinţele şi neplãcerile pe care le-au cauzat jurisdicţiile interne şi autoritãţile administrative prin respingerea cererilor lor de restituire a imobilului.
57. Guvernul considerã cã suma solicitatã cu titlu de prejudiciu material nu reprezintã valoarea realã a imobilului. Potrivit unui raport de expertizã prezentat, aceastã valoare a fost estimatã la 213.003 euro. În ceea ce priveşte lipsa de folosinţã a bunului, Guvernul subliniazã cã, potrivit jurisprudenţei Curţii în materie, nu trebuie acordatã reclamanţilor nicio reparaţie cu acest titlu.
58. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul apreciazã cã suma solicitatã este excesivã şi cã nu s-a stabilit nicio legãturã de cauzalitate între prejudiciul pretins şi o eventualã încãlcare a dreptului reclamanţilor de acces la instanţã.
59. Curtea constatã cã în speţã singurul temei ce trebuie reţinut pentru acordarea satisfacţiei echitabile constã în faptul cã reclamanţii nu au beneficiat de dreptul de acces la instanţã pentru a revendica un bun imobiliar, încãlcându-se art. 6 alin. 1 din Convenţie.
60. În ceea ce priveşte prejudiciul material pretins, Curtea nu poate specula cu privire la soluţia care s-ar fi pronunţat în cea de-a doua acţiune în revendicare dacã n-ar fi avut loc încãlcarea Convenţiei.
61. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea apreciazã cã reclamanţii au suferit în mod real neplãceri ca urmare a respingerii celei de-a doua acţiuni în revendicare. Hotãrând în echitate, Curtea le acordã cu acest titlu, în solidar, suma de 5.000 euro.
B. Cheltuieli de judecatã
62. Reclamanţii solicitã rambursarea sumei de 39.950.276 lei, cu titlu de cheltuieli de judecatã efectuate în faţa jurisdicţiilor interne şi pentru prezentarea cererii în faţa Curţii. Au depus mai multe chitanţe, în special pentru cheltuieli pentru traducere şi pentru expertiza realizatã pentru determinarea prejudiciului material.
63. Guvernul nu se opune rambursãrii cheltuielilor, cu condiţia ca ele sã fie justificate, necesare şi rezonabile. Totuşi, aratã cã reclamanţii au omis sã cearã în faţa jurisdicţiilor interne rambursarea cheltuielilor necesare în procedurile interne. În ceea ce priveşte cheltuielile aferente procedurii în faţa Curţii, Guvernul apreciazã cã, cu excepţia raportului de expertizã, chitanţele depuse nu demonstreazã cheltuielile angajate în legãturã directã cu cererea prezentatã Curţii.
64. Curtea reaminteşte cã, în ceea ce priveşte art. 41 din Convenţie, pot fi rambursate numai cheltuielile pentru care s-a stabilit cã au fost efectuate în mod real, cã ele sunt necesare şi cã au un cuantum rezonabil.
65. Având în vedere elementele care se aflã în posesia sa, precum şi jurisprudenţa în materie, Curtea considerã rezonabil sã acorde reclamanţilor care au beneficiat şi de asistenţã juridicã din partea Consiliului Europei suma totalã de 1.000 euro pentru totalitatea cheltuielilor.
C. Majorãri de întârziere
66. Curtea considerã adecvat sã stabileascã valoarea majorãrilor de întârziere în raport cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;
2. hotãrãşte cã nu a fost încãlcat art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie;
3. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã achite reclamanţilor în solidar, în termen de 3 luni de la data la care hotãrârea a rãmas definitivã conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, 5.000 euro (cinci mii de euro) pentru prejudiciu moral şi 1.000 euro (o mie de euro) pentru cheltuieli de judecatã, plus orice sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, sume care urmeazã sã fie plãtite în lei, conform ratei de schimb aplicabile la data plãţii;
b) cã, începând de la expirarea acestui termen şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândã simplã egalã cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, aplicabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de satisfacţie echitabilã pentru rest.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 29 iunie 2006, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Vincent Berger,
grefier
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
