Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 29 iulie 2008 definitiva la 1 decembrie 2008, in Cauza Mitrea impotriva Romaniei
În Cauza Mitrea împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 8 iulie 2008, pronunţã prezenta hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA 1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 26.105/03) împotriva României introdusã în faţa Curţii conform art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia) de cãtre un cetãţean român, domnul Augustin Mitrea (reclamantul), la data de 11 iulie 2003. 2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul Vasile Florin Fericean, avocat în Baia Mare. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. 3. La data de 6 noiembrie 2007, Curtea a decis sã comunice Guvernului cererea privind pretinsa încãlcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil ca urmare a desfiinţãrii, într-o cale extraordinarã de atac, a unei hotãrâri judecãtoreşti definitive şi executorii, favorabilã acestuia. De asemenea, Curtea a decis sã examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cererii (art. 29 § 3 din Regulamentul Curţii).
ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei 4. Reclamantul s-a nãscut în 1934 şi locuieşte la Baia Mare. A. Procedura împotriva societãţii I.W. 5. La data de 1 aprilie 2002, Tribunalul Maramureş a obligat societatea I.W., fostul angajator al reclamantului, sã îl reîncadreze pe acesta pe postul sãu şi sã îi plãteascã despãgubiri. Aceastã hotãrâre a devenit definitivã. Totuşi, la data de 30 septembrie 2002, aceeaşi instanţã a admis cererea societãţii I.W. şi a anulat decizia din data de 1 aprilie 2002 (contestaţie în anulare). Instanţa a reexaminat cauza şi a respins acţiunea iniţialã a reclamantului. Decizia din data de 30 septembrie 2002 a fost redactatã la data de 28 octombrie 2002 şi dactilografiatã la data de 30 octombrie 2002. În conformitate cu dispoziţiile procedurale, ea nu a fost comunicatã pãrţilor. 6. La data de 18 decembrie 2002, reclamantul a solicitat procurorului general sã introducã o cerere la Curtea Supremã de Justiţie în vederea casãrii deciziei din data de 30 septembrie 2002 (recurs în anulare). La data de 20 martie 2003, procurorul general a decis sã nu dea curs solicitãrii reclamantului. B. Procedura împotriva societãţii M. 7. Printr-o sentinţã din data de 3 februarie 2000, confirmatã printr-o decizie definitivã a Tribunalului Maramureş din data de 18 mai 2000, fostul angajator al reclamantului, o societate numitã M., a fost obligat sã îi elibereze reclamantului cartea de muncã şi sã îi plãteascã 100.000 lei româneşti vechi (ROL) cu titlu de cheltuieli de judecatã. 8. La o datã nespecificatã, reclamantul a formulat o cerere adresatã Judecãtoriei Baia Mare pentru executarea silitã a acestei sentinţe. În apãrare, societatea M. a susţinut cã nu mai deţinea cartea de muncã a reclamantului şi cã doar angajatorul cel mai recent (I.W.) era în mãsurã sã elibereze o copie a acesteia. 9. La data de 15 februarie 2002 cererea reclamantului a fost respinsã. Instanţa a reţinut, în special, cã faptele cauzei confirmau cã era imposibil din punct de vedere obiectiv pentru societatea M. sã îi elibereze reclamantului cartea sa de muncã, întrucât documentul nu se mai afla în posesia acesteia. 10. Apelul reclamantului a fost admis de Tribunalul Maramureş printr-o decizie definitivã din 17 iunie 2002, modificatã la data de 12 septembrie 2002. Tribunalul Maramureş a obligat societatea M. la plata de daune cominatorii de 350.000 ROL pe zi de întârziere, începând cu data de 3 februarie 2000 pânã la executare, şi a dispus ca aceasta sã îi plãteascã reclamantului 5.712.000 ROL cu titlu de cheltuieli de judecatã. Dupã ce a analizat argumentele utilizate de judecãtorie pentru a se pronunţa în favoarea debitorului, instanţa de apel a stabilit, în special, cã: "Fiind pronunţatã o hotãrâre irevocabilã având ca obiect obligaţia de a face, respectiv obligarea pârâtei [compania M.] de a elibera reclamantului carnetul de muncã, nu intereseazã piedicile la executarea acestei hotãrâri, la care face referiri instanţa fondului." 11. La data de 10 martie 2003, societatea M. a introdus la Tribunalul Maramureş o contestaţie în anulare a deciziei din 17 iunie 2002, cu motivarea cã Tribunalul Maramureş nu analizase dovezile care confirmau imposibilitatea sa de executare. 12. Reclamantul a susţinut cã societatea M. nu avea locus standi pentru a introduce o contestaţie în anulare, deoarece aceastã procedurã extraordinarã era disponibilã numai pentru partea care utilizase calea de atac a apelului. De asemenea, el a susţinut cã cererea ar trebui respinsã deoarece societatea M. a invocat aceleaşi argumente ca cele din faţa judecãtoriei şi a instanţei de apel. 13. Printr-o decizie definitivã din 26 martie 2003, Tribunalul Maramureş, deliberând într-un complet diferit faţã de cel din 17 iunie 2002, a admis cererea şi a anulat decizia definitivã din 17 iunie 2002 pe fond, precum şi decizia din 12 septembrie 2002 care o modifica. În consecinţã, instanţa a respins apelul reclamantului şi a menţinut sentinţa din 15 februarie 2002. Pãrţile relevante din decizie sunt redactate astfel: "Contestaţia a fost formulatã de cãtre societatea M., care a avut calitatea de intimatã în dosarul de recurs, cu respectarea termenului prev. de art. 313 Cod procedurã civilã. (...) Tribunalul apreciazã cã în speţã sunt incidente prevederile legale invocate, respectiv dispoziţiile art. 318 Cod procedurã civilã, instanţa de recurs sãvârşind o greşealã materialã în soluţionarea acestuia, prin aceasta înţelegându-se orice eroare materialã evidentã pe care o sãvârşeşte instanţa, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului, şi care este determinantã pentru soluţia pronunţatã. În analiza motivelor de recurs, instanţa trebuia sã aibã în vedere probele administrate, respectiv toate înscrisurile din care rezultã imposibilitatea executãrii dispoziţiei, respectiv lipsa carnetului de muncã al reclamantului de la societatea contestatoare. Reţinerea instanţei de recurs cã nu intereseazã piedicile la executarea hotãrârii sunt afirmaţii care contravin probelor." II. Dreptul intern pertinent 14. Art. 318 din Codul de procedurã civilã defineşte "eroarea materialã" ca unul dintre temeiurile pentru casarea unei decizii definitive prin intermediul cãii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare. Acest articol este redactat, în partea relevantã, astfel: ARTICOLUL 318 "Hotãrârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea datã este rezultatul unei greşeli materiale..."
ÎN DREPT I. Pretinsa încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie 15. Reclamantul s-a plâns de anularea deciziilor definitive din 1 aprilie 2002 şi 17 iunie 2002, precum şi de faptul cã procedurile au fost inechitabile, în condiţiile în care cãile extraordinare de atac au fost admise, deşi acestea nu îndeplineau criteriile de admisibilitate. El a invocat art. 6 § 1 din Convenţie, care, în pãrţile relevante, dispune astfel: "Orice persoanã are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (...) de cãtre o instanţã..." A. Admisibilitatea 1. Procedura împotriva societãţii I.W. 16. Curtea reitereazã cã obiectivul termenului de 6 luni prevãzut de art. 35 este de a promova securitatea juridicã asigurând faptul cã procedurile care intrã sub incidenţa Convenţiei sunt tratate într-un termen rezonabil şi cã deciziile pronunţate nu pot fi contestate în mod continuu. Aceastã regulã oferã, de asemenea, eventualului reclamant timp suficient pentru a decide dacã sã introducã o plângere şi, în caz afirmativ, pentru a se decide asupra capetelor de cerere şi asupra argumentelor specifice pe care înţelege sã le ridice (a se vedea, printre altele, Worm împotriva Austriei, Hotãrârea din 29 august 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-V, p. 1.534, p. 1.547, §§ 32-33). 17. Curtea reţine cã procedura împotriva societãţii I.W. s-a încheiat cu Hotãrârea definitivã din data de 30 septembrie 2002. În condiţiile în care nu este posibil sã se stabileascã data la care aceastã hotãrâre a devenit disponibilã pãrţilor, Curtea observã cã la data de 18 decembrie 2002, cel mai târziu, reclamantul trebuia sã fi cunoscut conţinutul hotãrârii. La acea datã, el a solicitat procurorului general introducerea unui recurs în anulare împotriva acesteia. Rezultã cã, introducând prezenta cerere la data de 11 iulie 2003, reclamantul nu a respectat termenul de 6 luni prevãzut de Convenţie. 18. În consecinţã, aceastã parte a cererii este tardivã şi trebuie respinsã conform art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie. 2. Procedura împotriva societãţii M. 19. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constatã cã acesta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Fondul 1. Argumentele pãrţilor 20. Guvernul a susţinut cã existã câteva aspecte care disting aceastã cauzã de cauzele Brumãrescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII) şi Androne împotriva României (nr. 54.062/00, 22 decembrie 2004), în care Curtea a stabilit cã prin desfiinţarea unei hotãrâri definitive s-a încãlcat dreptul reclamantului la un proces echitabil. Guvernul a arãtat cã niciun oficial al statului nu a intervenit în cauzã, în condiţiile în care calea extraordinarã de atac a fost introdusã la instanţã chiar de pârât. Mai mult, termenele pentru introducerea cererii erau clar precizate şi au fost respectate. În final, instanţa care a examinat contestaţia în anulare a fost aceeaşi cu cea care a pronunţat decizia definitivã, şi nu o instanţã superioarã cu atribuţii de supervizare. 21. Guvernul a afirmat cã eroarea materialã comisã, şi anume ignorarea unor probe importante, a reprezentat o lacunã proceduralã foarte serioasã care a dus la o soluţionare eronatã a cauzei. 22. Reclamantul a susţinut cã Tribunalul Maramureş analizase aceleaşi argumente atât în cadrul apelului, cât şi al contestaţiei în anulare şi a reiterat cã, în opinia sa, societatea nu avea locus standi pentru a introduce contestaţia în anulare. 2. Aprecierea Curţii 23. Curtea reitereazã cã, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantã, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacrã, printre altele, preeminenţa dreptului ca parte a moştenirii comune a pãrţilor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securitãţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivã, soluţia lor sã nu poatã fi repusã în discuţie (Brumãrescu, citatã mai sus, § 61). 24. Securitatea juridicã implicã respectul pentru principiul res judicata (ibid., § 62), care constituie principiul caracterului definitiv al hotãrârilor judecãtoreşti. Acest principiu subliniazã cã nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotãrâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouã rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizatã pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouã examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratatã ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista douã puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare. O îndepãrtare de la acest principiu este justificatã doar când devine necesarã ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (a se vedea Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX). 25. Totuşi, cerinţele principiului securitãţii juridice nu sunt absolute. Curtea însãşi recomandã uneori redeschiderea unor proceduri drept cea mai potrivitã mãsurã reparatorie atunci când procedurile interne nu au corespuns cerinţelor art. 6 (a se vedea, printre altele, Lungoci împotriva României, nr. 62.710/00, § 56, 26 ianuarie 2006). În orice caz, puterea de a iniţia şi de a derula o procedurã de revizuire ar trebui exercitatã de cãtre autoritãţi în aşa fel încât sã asigure, în cel mai înalt grad posibil, un echilibru între interesele aflate în joc (a se vedea, mutatis mutandis, Nikitin împotriva Rusiei, nr. 50.178/99, § 57, CEDO 2004-VIII). 26. În cele din urmã, Curtea observã cã, în cazul procedurilor de revizuire ruseşti, Comitetul Miniştrilor şi-a exprimat îngrijorarea faţã de faptul cã aceeaşi instanţã a acţionat succesiv ca instanţã de casare şi apoi ca instanţã într-o cale extraordinarã de atac în aceeaşi cauzã şi a subliniat cã instanţa ar trebui sã fie capabilã sã corecteze toate erorile din hotãrârile instanţelor inferioare într-un singur set de proceduri, astfel încât recurgerea ulterioarã la calea extraordinarã de atac sã fie într-adevãr excepţionalã, în cazul în care s-ar mai impune [Rezoluţia interimarã ResDH (2006), citatã în Nelyubin împotriva Rusiei, nr. 14.502/04, § 17, 2 noiembrie 2006]. 27. Revenind la faptele cauzei prezente, Curtea observã cã decizia definitivã şi irevocabilã din 17 iunie 2002 a fost favorabilã reclamantului şi a considerat cã argumentele invocate de debitor şi acceptate de prima instanţã pentru a justifica neîndeplinirea obligaţiei erau irelevante. Totuşi, aceeaşi instanţã a admis contestaţia în anulare cu motivarea cã ultima instanţã nu analizase acele mijloace de probã. 28. În lumina întregului material avut la dispoziţie şi în mãsura în care Curtea este competentã sã examineze procedurile interne, ea considerã cã acestea nu au dezvãluit nicio aparenţã de arbitrar cu privire la modul în care instanţele au examinat cauza, astfel încât sã se justifice redeschiderea procedurii (a se vedea Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I, şi Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, Hotãrârea din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2.955, § 31; a se vedea, de asemenea, paragraful 25 de mai sus). În ciuda argumentelor Guvernului în sens contrar, Curtea considerã cã acest caz este unul tipic în care existã puncte de vedere diferite ale instanţelor cu privire la admisibilitatea şi la relevanţa mijloacelor de probã prezentate, ceea ce, în actuala cauzã, nu justificã desfiinţarea unei hotãrâri definitive şi obligatorii. 29. Mai mult, având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea nu considerã cã prezintã o relevanţã deosebitã faptul cã cererea de contestaţie în anulare a fost introdusã chiar de cãtre una dintre pãrţi, de vreme ce, în opinia sa, instanţa internã a utilizat oportunitatea creatã prin aceastã cerere pentru a reexamina mijloacele de probã şi pentru a desfiinţa hotãrâri definitive şi obligatorii (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Androne, §§ 17 şi 19, citatã mai sus). Pentru aceleaşi motive, Curtea nu va mai analiza argumentul reclamantului potrivit cãruia societatea nu avea locus standi pentru a introduce contestaţia în anulare. 30. Consideraţiile anterioare sunt suficiente pentru a-i permite Curţii sã concluzioneze cã, prin posibilitatea desfiinţãrii deciziei definitive din data de 17 iunie 2002 (astfel cum a fost modificatã la data de 12 septembrie 2002), autoritãţile nu au respectat un echilibru între interesele aflate în joc şi, astfel, dreptul reclamantului la un proces echitabil a fost încãlcat. În consecinţã, a existat o încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie. II. Aplicarea art. 41 din Convenţie 31. Art. 41 din Convenţie prevede: "În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã." A. Prejudiciu 32. La data de 24 martie 2008, reclamantul a solicitat 32.693 euro (EUR), cu titlu de daune materiale, reprezentând daunele cominatorii stabilite prin decizia definitivã din data de 17 iunie 2002 pentru perioada cuprinsã între 3 februarie 2000 şi 31 martie 2008. El a solicitat, de asemenea, 31.538 EUR cu titlu de daune morale. În cele din urmã, el a formulat cereri suplimentare pentru prejudiciul pe care l-ar fi suferit ca urmare a casãrii deciziei definitive din 1 aprilie 2002. 33. Guvernul a arãtat cã în aceastã cauzã debitorul este o entitate privatã, iar statul nu ar trebui sã fie considerat responsabil pentru faptul cã societatea M. nu a plãtit, în mãsura în care singura obligaţie a statului în aceastã materie este de a pune la dispoziţia creditorului un mecanism de executare silitã efectiv. Mai mult, Guvernul a reiterat cã singurul capãt de cerere invocat de reclamant este cel cu privire la art. 6 § 1 şi cã niciun capãt de cerere referitor la respectarea dreptului de proprietate nu a fost comunicat Guvernului. În cele din urmã, Guvernul a considerat cã nu existã nicio legãturã de cauzalitate între capetele de cerere formulate în faţa Curţii şi pretinsul prejudiciu moral suferit şi a susţinut cã, în orice caz, solicitãrile în aceastã privinţã sunt excesive. 34. Curtea observã cã ea a stabilit anterior cã o sancţiune similarã celei aplicate societãţii M. în aceastã cauzã nu poate fi executatã direct, în condiţiile în care partea interesatã trebuie sã realizeze cuantificarea sa de cãtre instanţele interne, pe baza prejudiciului efectiv suferit (a se vedea Gavrileanu împotriva României, nr. 18.037/02, § 66, 22 februarie 2007). Curtea nu ar putea specula cu privire la rezultatul acestor proceduri. În consecinţã, respinge aceastã solicitare. 35. Pe de altã parte, ea considerã cã reclamantul trebuie sã fi suferit un prejudiciu moral şi îi acordã cu acest titlu 3.000 EUR. B. Cheltuieli de judecatã 36. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 1.183 EUR cu titlu de taxe de timbru şi 317 EUR cu titlu de cheltuieli pentru traducere, tehnoredactare şi copiere. El a informat Curtea cã se aflã în imposibilitatea de a prezenta facturi, deoarece nu a pãstrat chitanţele pentru costurile suportate de-a lungul procedurilor. El a prezentat facturi pentru plata, la data de 24 martie 2008, a 1.000 lei româneşti noi (RON) pentru traduceri şi 84 RON pentru timbre poştale. 37. Guvernul a argumentat cã reclamantul nu a dovedit cã aceste cheltuieli au fost efectiv realizate şi a arãtat cã, pentru acelaşi motiv, cele douã facturi nu ar putea fi luate în considerare de cãtre Curte. 38. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecatã numai în mãsura în care se dovedeşte cã acestea au fost în mod real şi necesar suportate şi sunt rezonabile ca sumã. În prezenta cauzã, Curtea observã cã cele douã facturi sunt datate 24 martie 2008, aceasta fiind şi data la care observaţiile reclamantului au fost trimise la Curte. Aceste costuri trebuie sã aibã o legãturã cu prezenta procedurã. În consecinţã, având în vedere informaţiile disponibile şi criteriile menţionate mai sus, Curtea considerã rezonabil sã acorde suma de 500 EUR care acoperã toate costurile şi cheltuielile. C. Dobânzi moratorii 39. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte casarea deciziei definitive din data de 17 iunie 2002 (astfel cum a fost modificatã la data de 12 septembrie 2002) şi inadmisibilã în rest; 2. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 6 § 1 din Convenţie; 3. hotãrãşte: a) ca statul pârât sã plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie: (i) 3.000 EUR (trei mii de euro), plus orice sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; şi (ii) 500 EUR (cinci sute euro), plus orice sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecatã; b) ca aceste sume sã fie convertite în moneda naţionalã a statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plãţii; c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, valabilã în aceastã perioadã şi majoratã cu 3 puncte procentuale; 4. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest. Redactatã în limba englezã, apoi comunicatã în scris la data de 29 iulie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Josep Casadevall, preşedinte
Santiago Quesada, grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
