Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Strasbourg
(Cererea nr. 10.473/05)
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Catană împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Jan Sikuta, Luis Lopez Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 8 ianuarie 2013,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 10.473/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Constantin-Cristian Catană (reclamantul), a sesizat Curtea la 14 februarie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul Vasile Anton, avocat la Piatra-Neamţ. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Catrinel Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecătorul ales să reprezinte România (art. 28 din regulament), preşedintele Marii Camere a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).
4. Reclamantul s-a plâns de relele condiţii de detenţie suportate în arestul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău, de lipsa unei căi de atac efective pentru a contesta arestarea sa preventivă, de nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie şi de atingerea adusă dreptului său la respectarea vieţii private.
5. La 30 august 2011, Marea Cameră a decis să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 3, art. 5 § 4, art. 6 § 2 şi art. 8 din Convenţie şi să declare restul cererii inadmisibil. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a născut în 1969 şi are domiciliul în Piatra-Neamţ.
7. La momentul faptelor, acesta era judecător la Judecătoria Piatra-Neamţ. Într-o cauză penală înscrisă pe rolul acestei instanţe de tribunal figura ca inculpat un anume B.C.V.
A. Arestarea reclamantului în urma organizării unui flagrant
8. La 18 octombrie 2004, B.C.V. l-a denunţat pe reclamant la sediul local al Parchetului Naţional Anticorupţie Bacău (PNA), declarând că acesta îi ceruse bani pentru a pronunţa o soluţie favorabilă în cauza penală în care era inculpat. PNA a autorizat imediat interceptarea convorbirilor dintre B.C.V. şi reclamant. Suma de bani pe care B.C.V. trebuia să o predea reclamantului a fost tratată cu o substanţă fluorescentă.
9. În aceeaşi zi, anchetatorii l-au surprins pe reclamant în flagrant în timp ce primea banii de la B.C.V. Reclamantul a fost condus apoi la sediul parchetului. A fost informat cu privire la acuzaţiile îndreptate împotriva sa şi, ulterior, a fost audiat, în prezenţa avocatului său. PNA a început urmărirea penală împotriva reclamantului sub aspectul infracţiunii de luare de mită.
B. Arestarea preventivă a reclamantului
1. Plasarea reclamantului în arest preventiv
10. La 18 octombrie 2004, la ora 23,50, PNA a dispus reţinerea reclamantului. Acesta a fost transferat cu maşina de la sediul parchetului la arestul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău. Conform susţinerilor reclamantului, la ieşirea din sediul parchetului, mai mulţi reprezentanţi ai presei l-au filmat şi fotografiat înainte să urce în vehicul, în timp ce era încătuşat şi înconjurat de agenţi de poliţie cu cagule pe faţă.
11. La 19 octombrie 2004, la solicitarea PNA, Curtea de Apel Bacău a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru 25 de zile.
2. Prelungirea arestării preventive a reclamantului la 12 noiembrie 2004
12. La 12 noiembrie 2004, PNA a cerut Curţii de Apel Bacău să prelungească măsura de arestare preventivă a reclamantului. Printr-o hotărâre pronunţată în aceeaşi zi, la ora 12,00, în prezenţa reclamantului şi a avocatului ales, curtea de apel a respins cererea PNA şi a revocat măsura arestării preventive, pe motiv că nu existau probe potrivit cărora punerea în libertate a reclamantului reprezenta un pericol pentru ordinea publică. Curtea de apel a dispus punerea imediată în libertate a reclamantului.
13. În aceeaşi zi, la ora 14,30, împotriva acestei hotărâri, PNA a formulat recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Înalta Curte) din Bucureşti, care se afla la 290 km distanţă de locul detenţiei reclamantului. Având în vedere că termenul legal de menţinere în arest a reclamantului expira exact în aceeaşi zi, Înalta Curte trebuia să pronunţe hotărârea tot la 12 noiembrie 2004.
14. Citaţia a fost transmisă de către Înalta Curte administraţiei locului de detenţie al reclamantului la ora 19,47. Se indica faptul că reclamantul trebuia să se prezinte în faţa Înaltei Curţi în aceeaşi zi, la ora 19,00. La 19,57, administraţia locului de detenţie a informat prin fax Înalta Curte că, din cauza termenului foarte scurt, transferul celui în cauză nu era posibil. Citaţia i-a fost efectiv înmânată reclamantului la ora 20,00. Avocatul ales de către reclamant nu a fost citat să se înfăţişeze în instanţă.
15. Înalta Curte s-a reunit în şedinţă la ora 21,00, pentru a judeca recursul parchetului. Constatând absenţa reclamantului şi a avocatului ales, Înalta Curte a numit un avocat din oficiu pentru a-l reprezenta pe reclamant în cadrul procedurii. Prin hotărârea definitivă din 12 noiembrie 2004 a fost admis recursul PNA, a fost casată hotărârea pronunţată de curtea de apel şi s-a dispus menţinerea reclamantului în arest preventiv pentru 60 de zile.
3. Punerea în libertate a reclamantului
16. Prin hotărârea definitivă din 7 ianuarie 2005, Înalta Curte a dispus punerea în libertate a reclamantului. Reclamantul a fost pus în libertate în aceeaşi zi.
C. Comunicatul de presă din 19 octombrie 2004
17. La 19 octombrie 2004, PNA a emis un comunicat de presă privind arestarea reclamantului. Acesta era redactat după cum urmează:
"Procurorii Serviciului Teritorial Bacău al Parchetului Naţional Anticorupţie au început, la 18 octombrie 2004, urmărirea penală faţă de magistratul Catană Constantin-Cristian, judecător la Judecătoria Piatra-Neamţ, sub învinuirea de luare de mită. Acesta a fost surprins în flagrant în timp ce primea 500 de euro din partea unei persoane care avea calitatea de inculpat într-un dosar penal [...]
S-a stabilit, în baza probelor instrumentate în cauză, că judecătorul Catană Constantin-Cristian a cerut [...] 600-700 de euro (din care a primit efectiv 500 de euro) unui om de afaceri din Piatra-Neamţ, promiţându-i o soluţie favorabilă într-o cauză penală aflată pe rolul judecătoriei. Înainte de a cere această sumă, judecătorul s-a informat de la avocatul omului de afaceri cu privire la situaţia lui socială şi materială şi, într-un termen scurt, l-a contactat pe denunţător pentru «a pune la punct termenii negocierii» [...]. Astfel, cei doi s-au întâlnit într-un restaurant din Piatra-Neamţ unde judecătorul a cerut bani cu titlu de mită, fixând totodată data la care trebuiau predaţi banii [...].
18. Într-un articol publicat la 20 octombrie 2004, în ziarul local Monitorul, s-a observat că:
"Ancheta desfăşurată ieri la sediul Parchetului Judeţean Neamţ s-a derulat în cel mai mare secret, presa nefiind autorizată să intre după ora 18,00 în sediul instituţiei, uşile fiind încuiate cu lacăt; nimeni nu a vrut să ofere informaţii."
D. Condiţiile de detenţie
19. De la 19 octombrie 2004 până la 7 ianuarie 2005, reclamantul, care suferea de tuberculoză, a fost reţinut în arestul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău. În timpul detenţiei sale în această locaţie, a fost plasat într-o celulă a cărei suprafaţă era de 12,54 mý pentru 4 paturi.
1. Versiunea reclamantului
20. Reclamantul arată că celula de detenţie nu era racordată la apă şi că nu era dotată cu un grup sanitar propriu. El avea acces la toaletă de 3 ori pe zi potrivit unui orar prestabilit. Între ora 22,00 şi ora 5,00 dimineaţa, accesul la grupul sanitar nu era permis. Spaţiul amenajat pentru duş nu era suficient încălzit, având în vedere temperaturile foarte joase din timpul iernii.
21. Celula nu beneficia de lumină naturală şi nici de suficientă lumină artificială. Reclamantul precizează că, pe durata şederii sale, nu a ieşit niciodată la plimbare în aer liber. Acesta afirmă că a fost închis în celulă cu deţinuţi condamnaţi, deşi, datorită calităţii sale de magistrat, ar fi trebuit să fie închis într-un spaţiu special.
22. El menţionează că nu a fost consultat de un medic decât o singură dată pe durata şederii sale şi doar în urma unei cereri scrise în acest scop. Subliniază, de asemenea, că în arestul poliţiei nu exista un amplasament pentru a primi vizite la o masă (într-un spaţiu fără perete despărţitor).
2. Versiunea Guvernului
23. Guvernul indică faptul că celula în care reclamantul a fost deţinut era încălzită, prevăzută cu lumină naturală şi artificială şi aerisită. Mobilierul şi lenjeria de pat erau în stare bună. Fiecare deţinut beneficia de spaţiu vital de 6 mc, având în vedere că celula avea un volum de 37,62 mc.
24. Baia, aflată pe acelaşi culoar cu celula, era dotată cu 5 chiuvete, 3 duşuri şi 4 toalete. Deţinuţii aveau acces la baie în fiecare zi timp de 15 minute pentru igiena personală şi aveau acces la duşuri o dată pe săptămână. Accesul la camera de baie era interzis pe timpul nopţii.
25. Dispoziţiile legale nu prevedeau modalităţi speciale pentru încarcerarea magistraţilor comparativ cu cele prevăzute pentru ceilalţi deţinuţi. Reclamantul beneficia de o plimbare zilnică de o oră în curtea sediului poliţiei. Toţi deţinuţii au fost supuşi unui control medical la plasarea în detenţie, iar atunci când a fost pus un diagnostic de tuberculoză, aceştia au fost transferaţi la spitalul unei închisori.
E. Procesul penal împotriva reclamantului
26. Prin rechizitoriul din 10 noiembrie 2004, PNA a dispus trimiterea reclamantului în judecată pentru luare de mită. Prin hotărârea din 4 decembrie 2006, Curtea de Apel Ploieşti l-a condamnat pe reclamant la 3 ani de închisoare cu suspendare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită. În urma recursului reclamantului, prin hotărârea definitivă din 27 iunie 2007, Înalta Curte a confirmat temeinicia hotărârii curţii de apel.
II. Dreptul intern relevant
A. Rapoarte şi reglementări ale Consiliului Europei
27. În raportul său către Guvernul României din 11 decembrie 2008, realizat în urma vizitei în ţară din perioada 8-19 iunie 2006, inclusiv la arestul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău, Comitetul European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) a constatat că în acest centru de reţinere şi arestare preventivă deţinuţii nu aveau acces la toaletă decât de 3 ori pe zi şi niciodată pe timpul nopţii, lucru ce îi obliga să folosească găleţi pentru a-şi satisface nevoile naturale. De asemenea, la centrul din Bacău, toaletele comune erau deschise, iar sala de duşuri erau într-o stare deplorabilă (a se vedea paragraful 35 din raport). CPT a făcut apel la autorităţile române să ia măsuri imediate pentru ca deţinuţii din centrul de reţinere şi arestare preventivă din Bacău să poată avea tot timpul acces la toaletă atunci când este necesar. În plus, CPT a recomandat ca dispoziţiile care se impun să fie luate pentru a garanta că fiecare deţinut beneficiază de cel puţin 4 mý de spaţiu vital în celulele colective. Comitetul a recomandat, de asemenea, luarea de măsuri pentru a îmbunătăţi în mod semnificativ condiţiile materiale din celule, punând, în special, accent pe accesul la lumina naturală, pe aerisire, precum şi pe starea duşurilor.
28. Extrasele relevante din Recomandarea nr. 2 (2006) a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la normele penitenciare europene, adoptată la 11 ianuarie 2006, sunt descrise în hotărârile Enea împotriva Italiei ([MC], nr. 74.912/01, pct. 48, CEDO 2009-...) şi Rupa împotriva României (nr. 1) (nr. 58.478/00, pct. 88, 16 decembrie 2008).
B. Dreptul intern
29. Potrivit art. 159 din Codul de procedură penală, prezenţa inculpatului este obligatorie la momentul examinării recursului declarat împotriva încheierii de menţinere sau prelungire a arestării preventive.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie
30. Invocând art. 3 din Convenţie, reclamantul s-a plâns de relele condiţii pe care a trebuit să le suporte în timpul detenţiei sale în arestul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău, din 19 octombrie 2004 până pe 7 ianuarie 2005, cu încălcarea art. 3 din Convenţie, redactat după cum urmează:
"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."
A. Cu privire la admisibilitate
31. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
32. Făcând trimitere la faptele relevante, Guvernul consideră că condiţiile de detenţie suportate de reclamant nu atingeau gradul de gravitate impus de art. 3 din Convenţie.
33. Reclamantul susţine că, în ceea ce îl priveşte, condiţiile de detenţie din arestul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău au constituit un tratament contrar art. 3 din Convenţie.
34. Curtea reaminteşte că art. 3 din Convenţie impune statului să se asigure că orice persoană este deţinută în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, iar modalităţile de executare nu supun partea în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei, precum şi că, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare, sănătatea şi confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător (Kudla împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, pct. 92-94, CEDO 2000-XI). În cazul evaluării condiţiilor de detenţie, trebuie să se ţină seama de efectele cumulate ale acestora, precum şi de afirmaţiile specifice ale reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40.907/98, pct. 46, CEDO 2001-II).
35. În speţă, Curtea constată că reclamantul s-a plâns de relele condiţii de detenţie cu care s-a confruntat timp de două luni şi nouăsprezece zile petrecute în arestul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău. În ceea ce priveşte, în special, spaţiul personal acordat reclamantului în arest, Curtea constată că persoana în cauză a suferit efectele unei situaţii de suprapopulare în celule (a se vedea, mutatis mutandis, Colesnicov împotriva României, nr. 36.479/03, pct. 78-82, 21 decembrie 2010, şi Budaca împotriva României, nr. 57.260/10, pct. 40-45, 17 iulie 2012). Într-adevăr, chiar şi luând în considerare informaţiile oferite de Guvern, reclamantul, care împărţea celula cu alte 3 persoane, dispunea de un spaţiu individual redus de 3,13 mý, ceea ce era sub norma recomandată de către CPT pentru celulele colective (supra, pct. 27). Insuficienţa spaţiului vital se pare că s-a agravat în speţă, în special din cauza posibilităţilor foarte limitate de a petrece timp în afara celulei. Astfel, reclamantul era închis mare parte din zi, beneficiind de o plimbare zilnică de o oră şi de dreptul de acces la baie timp de 15 minute pe zi şi acces la duş o dată pe săptămână.
36. Pe lângă problema suprapopulării din celule, afirmaţiile reclamantului cu privire la accesul restricţionat la toalete sunt mai mult decât plauzibile şi reflectă realităţi deja descrise de către CPT în urma vizitelor sale în centrele de reţinere şi arestare preventivă ale Poliţiei Române (supra, pct. 27).
37. Deşi Curtea admite că, în speţă, nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenţia de a-l umili sau înjosi pe reclamant în timpul detenţiei sale în arestul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bacău, absenţa unui astfel de scop nu exclude constatarea încălcării art. 3. Curtea consideră că, în cauză, condiţiile de detenţie pe care reclamantul a trebuit să le suporte pentru o perioadă de două luni şi aproape 3 săptămâni l-au supus la o experienţă de o intensitate care depăşea nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei.
Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 4 din Convenţie
38. Reclamantul s-a plâns de o atingere adusă principiului egalităţii armelor, subliniind că autorităţile nu au luat măsurile necesare pentru a asigura prezenţa sa la termenul din 12 noiembrie 2004 în faţa Înaltei Curţi unde s-a judecat menţinerea arestării preventive. Art. 5 § 4 din Convenţie prevede următoarele:
"Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală."
A. Cu privire la admisibilitate
39. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
40. Reclamantul consideră că nu a beneficiat de o procedură contradictorie şi că principiul egalităţii armelor a fost încălcat la termenul din 12 noiembrie 2004 din faţa Înaltei Curţi, în sensul că nu a existat o cale de atac efectivă pentru a contesta arestarea sa preventivă.
41. Guvernul subliniază că reclamantul a fost citat conform legii să se prezinte la termenul din 12 noiembrie 2004 în faţa Înaltei Curţi şi că a fost informat de conţinutul hotărârii contestate. Având în vedere că hotărârea pronunţată în primă instanţă a dispus punerea imediată în libertate a persoanei în cauză, era previzibil, atât pentru reclamant, cât şi pentru avocatul său, că parchetul va face recurs. În plus, cum termenul legal al arestării preventive a reclamantului expira în aceeaşi zi, era necesar ca Înalta Curte să judece recursul parchetului pe 12 noiembrie 2004.
42. Guvernul subliniază, de asemenea, că Înalta Curte a pronunţat hotărârea după ce reclamantul a primit citaţia. În plus, Înalta Curte a numit un avocat din oficiu pentru a reprezenta interesele reclamantului. Nimic nu indică faptul că acest avocat nu a studiat dosarul sau că nu a răspuns motivelor de recurs ale parchetului.
43. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 5 § 4 din Convenţie, persoanele arestate sau reţinute au dreptul la o examinare a respectării cerinţelor de procedură şi de fond necesare "legalităţii", în sensul art. 5 § 1, a privării lor de libertate (Brogan şi alţii împotriva Marii Britanii, 29 noiembrie 1988, pct. 65, seria A nr. 145B). Pentru persoanele arestate în condiţiile enunţate la art. 5 § 1 c), este necesară o audiere în faţa instanţei (Kampanis împotriva Greciei, 13 iulie 1995, pct. 47, seria A, nr. 318-B). În special, procedura recursului declarat împotriva arestării preventive sau prelungirii acesteia trebuie să asigure egalitatea de arme între cele două părţi, procurorul şi persoana arestată (Nikolova împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, pct. 58, CEDO 1999-II, şi Wloch împotriva Poloniei, nr. 27.785/95, pct. 126, CEDO 2000-XI).
44. În speţă, Curtea constată că, prin hotărârea pronunţată la 12 noiembrie 2004 la ora 12,00, în prezenţa reclamantului şi a avocatului său, Curtea de Apel Bacău a dispus punerea imediată în libertate a persoanei în cauză. Parchetul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri şi cauza a fost judecată în aceeaşi seară în faţa Înaltei Curţi.
45. Curtea reiterează că un stat care dispune de o cale de atac împotriva deciziilor privind arestarea preventivă trebuie să acorde persoanelor în cauză aceleaşi garanţii în recurs ca şi în primă instanţă. Prezenţa reclamanţilor şi a avocaţilor lor la şedinţa în primă instanţă nu poate scuti statul de obligaţia de a asigura şi participarea personală a acestora înaintea instanţei de recurs sau a reprezentanţilor lor, în vederea asigurării egalităţii armelor cu procurorul care solicită menţinerea stării de detenţie (Samoilă şi Cionca împotriva României, nr. 33.065/03, pct. 73-74, 4 martie 2008, şi, mutatis mutandis, Kampanis, citată anterior, pct. 47). În speţă, respectarea acestei obligaţii avea o importanţă deosebită, având în vedere că se cerea acestei instanţe să infirme o decizie prin care se dispusese punerea în libertate a persoanei în cauză.
46. Curtea subliniază că Înalta Curte a considerat necesară prezenţa la şedinţa de judecată a celui în cauză. Acesta a fost citat, în faţa Înaltei Curţi, la şedinţa de judecată prevăzută pe 12 noiembrie 2004, la ora 19,00. Or, citaţia nu i-a fost efectiv predată decât în aceeaşi zi, la ora 20,00. Curtea observă, de asemenea, că, deşi şedinţa s-a ţinut efectiv în faţa Înaltei Curţi la ora 21,00, reclamantul nu a fost niciodată informat că şedinţa fusese amânată de la ora 19,00 la ora 21,00. În plus, reclamantul era arestat, iar autorităţile penitenciarului informaseră Înalta Curte de imposibilitatea transferului acestuia la şedinţa de judecată, din cauza lipsei de timp (supra, pct. 14). Prin urmare, în circumstanţele concrete ale cauzei, citarea nu a fost făcută cu diligenţă astfel încât să poată fi asigurată prezenţa efectivă a celui în cauză la şedinţa de judecată.
47. În ceea ce priveşte posibilitatea avocatului ales de către reclamant de a asista la şedinţa de judecată în faţa Înaltei Curţi, trebuie remarcat faptul că acesta nu a fost citat şi că în dosar nu era specificată modalitatea prin care reclamantul, arestat, ar fi putut să îl informeze cu privire la desfăşurarea şedinţei. În orice caz, ţinând seama de perioada de timp foarte scurtă între notificare şi ora şedinţei de judecată, precum şi de distanţa dintre Bacău şi Bucureşti, Curtea consideră că posibilitatea ca avocatul să ajungă la şedinţă în timp util era practic nulă. În plus, ar fi excesiv să i se reproşeze unui avocat că nu a prevăzut că o decizie de punere în libertate favorabilă clientului său va fi contestată de parchet şi că nu s-a deplasat preventiv la sediul instanţei de recurs pentru a preîntâmpina o simplă eventualitate.
48. Este adevărat că Înalta Curte a numit un avocat din oficiu pentru a-l reprezenta pe reclamant în procedură. Fără a se pronunţa asupra modului concret în care avocatul numit din oficiu şi-a îndeplinit obligaţiile, Curtea nu poate decât să constate că acesta fusese numit la faţa locului, că nu îşi cunoştea clientul şi că, spre deosebire de procuror, nu a beneficiat decât de puţin timp pentru a-şi pregăti apărarea.
49. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea concluzionează că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţiile de a asigura reclamantului o participare adecvată şi o apărare efectivă în timpul procedurii care s-a desfăşurat pe 12 noiembrie 2004 în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procedură a cărei soluţionare era decisivă pentru menţinerea sau încetarea detenţiei sale (a se vedea, mutatis mutandis, Tarău împotriva României, nr. 3.584/02, pct. 68-70, 24 februarie 2009, şi Goddi împotriva Italiei, 9 aprilie 1984, pct. 27, seria A nr. 76). Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 4 din Convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 2 din Convenţie
50. Reclamantul consideră că, prin conţinutul său, comunicatul de presă al PNA din 19 octombrie 2004 a încălcat dreptul său la prezumţia de nevinovăţie garantat de art. 6 § 2 din Convenţie, redactat după cum urmează:
"2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită."
Cu privire la admisibilitate
51. Guvernul susţine inadmisibilitatea acestui capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne, subliniind că reclamantul a omis să sesizeze instanţele naţionale cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în temeiul art. 998 şi 999 din Codul civil coroborate cu art. 54 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 6 § 2 din Convenţie. În continuare, susţine că acest capăt de cerere este vădit nefondat.
52. Reclamantul respinge susţinerile Guvernului.
53. Curtea nu consideră necesar să examineze problema epuizării căilor de atac interne, întrucât, în orice caz, aceasta consideră că acest capăt de cerere este inadmisibil din următoarele motive.
54. Curtea reaminteşte că, dacă principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de art. 6 § 2 este inclus printre elementele procesului penal echitabil cerut de art. 6 § 1, acesta nu se limitează la o garanţie procedurală în materie penală: sfera sa de aplicare este mai vastă şi impune ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârşirea vreunei infracţiuni mai înainte ca vinovăţia sa să fie stabilită de o instanţă (Allenet de Ribemont împotriva Franţei, 10 februarie 1995, pct. 35-36, seria A nr. 308). O atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie poate fi generată nu doar de un judecător sau de o instanţă, ci şi de alte autorităţi publice (Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42.095/98, pct. 4142, CEDO 2000-X).
55. Art. 6 § 2 nu poate, cu toate acestea, împiedica, cu privire la art. 10 din Convenţie, autorităţile să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs, dar cere ca acestea să o facă cu toată discreţia şi toată rezerva pe care o impune respectarea prezumţiei de nevinovăţie (Allenet de Ribermont, citată anterior, pct. 38).
56. Curtea subliniază că, în speţă, comunicatul de presă incriminat a informat publicul cu privire la decizia parchetului de a începe urmărirea penală împotriva reclamantului pentru infracţiunea de luare de mită. Subliniind importanţa alegerii termenilor utilizaţi de agenţii statului, Curtea reaminteşte că ceea ce e important pentru aplicarea dispoziţiilor citate anterior este sensul real al declaraţiilor în cauză, şi nu forma lor textuală (Lavents împotriva Letoniei, nr. 58.442/00, pct. 126, 28 noiembrie 2002). Or, în speţă, comunicatul de presă relata că reclamantul a fost surprins în flagrant, precum şi circumstanţele concrete constatate în cursul procedurii de organizare a flagrantului. Faptele relatate de comunicatul de presă pot fi înţelese ca o modalitate prin care Ministerul Public afirmă că existau suficiente probe pentru a justifica decizia sa de începere a urmăririi penale împotriva reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Butkevicius împotriva Lituaniei, nr. 48.297/99, pct. 52, CEDO 2002-II).
57. În plus, Curtea observă că impactul cauzei şi importanţa pe care aceasta o avea în ochii opiniei publice rezultau din poziţia ocupată de reclamant, judecător la Judecătoria PiatraNeamţ, în contextul luptei împotriva corupţiei, un subiect de interes atât pentru autorităţile naţionale, cât şi pentru marele public.
58. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu identifică, în speţă, nicio atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
59. Reclamantul s-a plâns de o atingere a dreptului său la respectarea vieţii private, susţinând că fusese fotografiat şi filmat pe 19 octombrie 2004, în timp ce era arestat şi încătuşat. Curtea va examina aceste afirmaţii ale reclamantului în temeiul art. 8 din Convenţie, redactat după cum urmează:
1. "Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora."
Cu privire la admisibilitate
60. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac de către reclamant, subliniind că acesta a omis să sesizeze instanţele naţionale cu o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva jurnaliştilor şi a autorităţilor judiciare, în temeiul art. 998 şi 999 din Codul civil coroborate cu art. 54 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 8 şi 10 din Convenţie. Prezintă mai multe hotărâri definitive în care instanţele naţionale au admis acţiunile în răspundere civilă formulate de către persoane fizice împotriva jurnaliştilor şi a diferitelor grupuri de presă. Acesta indică, de asemenea, că, potrivit art. 89 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, persoana în cauză ar fi putut sesiza Consiliul Naţional al Audiovizualului pentru a denunţa încălcarea dreptului său la respectarea vieţii private.
61. Asupra temeiniciei plângerii, Guvernul subliniază că nu fusese eliberată nicio autorizaţie pentru înregistrarea imaginilor. Acesta evidenţiază că nu există nicio probă că reclamantul a fost filmat în timpul arestării sale şi că nicio probă nu atestă implicarea autorităţilor în eventuala înregistrare. De altfel, jurnaliştii s-au plâns, dimpotrivă, de absenţa oricărei colaborări din partea anchetatorilor (supra, pct. 18).
62. Reclamantul indică faptul că, în măsura în care, după audierea sa, el nu a părăsit sediul Parchetului şi îi fusese interzis orice contact cu lumea exterioară, cu excepţia soţiei sale, este evident că autorităţile sunt cele care au informat presa de arestarea sa. Acesta consideră că faptul că a fost filmat şi fotografiat reprezintă o atingere adusă dreptului său la respectarea vieţii private care este, în speţă, imputabilă autorităţilor.
63. Cu titlu preliminar, Curtea reţine că, deşi reclamantul a fost sursa mai multor articole de ziar apărute în zilele ce au urmat arestării sale, niciunul din aceste articole nu a fost însoţit de poza reclamantului pretins realizată în condiţiile denunţate de cel în cauză. În plus, niciun document care să ateste că au fost realizate şi transmise imagini nu a fost depus la dosar.
64. Curtea observă, în continuare, că, presupunând chiar că susţinerile reclamatului cu privire la înregistrarea de imagini sunt justificate, conform observaţiilor părţilor, nu s-a stabilit că jurnaliştii fuseseră informaţi de către autorităţi de prezenţa reclamantului la sediul Parchetului. Dacă este adevărat că, după audierea sa, reclamantul s-a aflat la dispoziţia anchetatorilor, acest element singular nu permite stabilirea cu certitudine a faptului că prezenţa mass-mediei în apropierea sediului Parchetului avea acordul autorităţilor, iar Curtea nu poate face speculaţii cu privire la acest aspect. De asemenea, înregistrarea imaginilor a avut loc în afara sediului Parchetului (a se vedea, a contrario, Toma împotriva României, nr. 42.716/02, pct. 91, 24 februarie 2009). Prin urmare, capătul de cerere vizând ingerinţa în viaţa privată a reclamantului prin faptul că fusese fotografiat şi filmat cu acordul poliţiei este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 a) şi 4 din Convenţie.
65. În cazul în care jurnaliştii l-ar fi filmat şi fotografiat pe reclamant fără acordul autorităţilor, cel în cauză ar fi trebuit să iniţieze o acţiune civilă în faţa instanţei pentru a obţine repararea prejudiciilor suferite, acest lucru fiind posibil în virtutea dispoziţiilor Codului civil care reglementează răspunderea civilă delictuală (Pop Blaga împotriva României (dec.), nr. 37.379/02, pct. 146, 10 aprilie 2012). Reiese că acest capăt de cerere este inadmisibil din cauza neepuizării căilor de atac interne şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
66. Art. 41 din Convenţie prevede:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
67. Reclamantul solicită 230.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material reprezentând salariile pe care nu le-a primit ca urmare a procedurii iniţiate împotriva lui şi costul unui credit pe care îl contractase. Acesta solicită, de asemenea, 2.250.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit.
68. Guvernul subliniază că reclamantul nu a prezentat niciun document pentru a-şi susţine cererea făcută cu titlu de prejudiciu material şi consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă. Acesta consideră că o eventuală constatare a unei încălcări ar putea constitui o reparaţie suficientă cu titlu de reparaţie echitabilă.
69. Curtea subliniază că singura bază de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în cauză, în încălcarea art. 3 în ceea ce priveşte condiţiile rele de detenţie, precum şi a art. 5 § 4 din Convenţie. Curtea nu consideră că există o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge cererea. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil, care nu poate fi remediat prin simpla constatare a încălcării. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea consideră că trebuie să îi acorde reclamantului 3.900 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
70. Reclamantul solicită, de asemenea, 1.000 EUR pentru cheltuielile de judecată şi prezintă documente justificative pentru această sumă.
71. Guvernul subliniază că reclamantul nu a prezentat şi nici nu a justificat suma solicitată cu acest titlu.
72. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al valorii lor. În speţă, ţinând seama de documentele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului suma de 1.000 EUR pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
73. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 3 şi art. 5 § 4 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 4 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, sumele următoare, care vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:
(i) 3.900 EUR (trei mii nouă sute euro) plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral;
(ii) 1.000 EUR (una mie euro) plus orice sumă ce ar putea fi datorată reclamantului cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 29 ianuarie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Marialena Tsirli,
grefier adjunct
_________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
