Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 29 aprilie 2008 in Cauza Spinu impotriva Romaniei
În Cauza Spînu împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Borsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 1 aprilie 2008, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA 1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 32.030/02) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, doamna Ecaterina Gabriela Spînu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 26 aprilie 2001, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. 3. La data de 12 iulie 2006, Curtea a decis sã îi comunice Guvernului capãtul de cerere întemeiat pe articolul 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte echitatea procedurii penale. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, ea a decis sã se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei 4. Reclamanta s-a nãscut în anul 1971 şi locuieşte în Râmnicu Vâlcea. 1. Arestarea preventivã a reclamantei şi urmãrirea penalã împotriva sa 5. La data de 11 ianuarie 1996, reclamanta a fost convocatã la sediul poliţiei din Râmnicu Vâlcea pentru a fi audiatã cu privire la un omor ce avusese loc în Oradea în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie 1995. În aceeaşi zi, ea a fost predatã sub escortã la poliţia din Oradea. Reclamanta afirmã cã a fost insultatã în mod constant pe traseu de cãtre ofiţerii de poliţie care o însoţeau. Guvernul contestã aceste afirmaţii şi observã cã niciun element de probã nu a fost adus în sprijinul lor. 6. La data de 12 ianuarie 1996, reclamanta a fost pusã sub acuzare şi arestatã preventiv pentru o perioadã de 30 de zile, dupã ce i-a fost adusã la cunoştinţã de cãtre procuror învinuirea de sãvârşire a infracţiunilor de nedenunţare a tâlhãriei urmatã de moartea lui N.A., de tentativã de omor şi de tâlhãrie asupra lui V.T., precum şi de deţinere de substanţe toxice, infracţiuni prevãzute de art. 176, 211, 312 şi 262 din Codul penal şi de <>art. 14 din Decretul nr. 466/1979 privind regimul produselor şi substanţelor toxice. 7. La prima audiere la poliţie, reclamanta a negat orice participare la faptele imputate. Ulterior, ea a revenit asupra declaraţiei sale iniţiale şi a recunoscut, în primã fazã, faptele referitoare la V.T., precum şi participarea sa la omorul sãvârşit asupra lui N.A. Ea afirmã cã a recunoscut faptele imputate ca efect al relelor tratamente la care a fost supusã din partea agenţilor de poliţie. Mai mult, ea susţine cã, în anul 1996, i-a fost prescris şi administrat un tratament cu diazepam şi alte medicamente pe bazã de barbiturice de cãtre doctorul închisorii în scopul de a o determina sã recunoascã. Guvernul contestã aceste afirmaţii privind supunerea la rele tratamente şi observã cã ele nu sunt susţinute. 8. Din dosarul medical al reclamantei ţinut în timpul arestului sãu preventiv rezultã cã aceasta a suferit de insomnie în anii 1996 şi 1997 şi cã i-a fost administrat un tratament pe bazã de barbiturice. 9. Au avut loc percheziţii la domiciliul reclamantei şi al celorlalţi 2 suspecţi, H.G. şi M.M. La domiciliul ultimului menţionat, poliţia a descoperit o vestã ce îi aparţinea lui M.M., cu pete de sânge pe interior. Vesta a fost trimisã pentru analiza petelor de sânge, însã grupa sanguinã nu a putut fi stabilitã. În timpul urmãririi penale, aceşti 2 coinculpaţi şi-au recunoscut participarea la faptele imputate. 10. La data de 19 februarie 1996 a apãrut în presã un articol intitulat "Doi subofiţeri ajunşi asasini" (în speţã suspecţii H.G. şi M.M.), ce descria faptele imputate reclamantei. În articolul respectiv nu exista nicio menţiune explicitã referitoare la sursa informaţiilor pe care le prezenta. 11. Prin rechizitoriul din data de 27 mai 1996, Parchetul de pe lângã Tribunalul Judeţean Bihor a trimis-o în judecatã pe reclamantã în acelaşi timp cu M.M. şi H.G. pentru infracţiunile menţionate mai sus. În opinia parchetului, M.M. şi H.G. ar fi comis o infracţiune de tâlhãrie urmatã de moartea lui N.A., pe care reclamanta nu a denunţat-o. Mai mult, reclamanta şi H.G. ar fi comis o tentativã de omor şi de tâlhãrie asupra lui V.T., parte civilã în proces. Pentru a sãvârşi aceste infracţiuni, reclamanta ar fi folosit substanţe toxice. 12. În opinia parchetului, faptele prezentate în rechizitoriu erau stabilite de raportul medico-legal, de declaraţiile coinculpatului M.M. şi ale reclamantei care recunoşteau faptele imputate şi de procesul-verbal de confruntare dintre reclamantã şi victima V.T. Rechizitoriul preciza şi faptul cã mãrturiile coinculpatului M.M. şi ale reclamantei, fãcute în prezenţa avocaţilor lor aleşi, au fost înregistrate pe o casetã video şi consemnate în scris. Pe de altã parte, s-a menţionat cã inculpaţii, asistaţi tot de avocaţii lor, au participat la o reconstituire a faptelor. 13. Pentru parchet, faptele erau dovedite de procesul-verbal de cercetare la faţa locului, de planşele foto, de reconstituire, de identificarea unui grup de persoane, de expertizele şi de documentele medicale prezentate, pe lângã depoziţiile martorilor şi mãrturiile inculpaţilor. 2. Instanţa de fond 14. În Şedinţa de judecatã din data de 14 octombrie 1996, reclamanta a solicitat ca tribunalul sã audieze martorii acuzãrii care erau absenţi. Printr-o încheiere de şedinţã, instanţa a dispus ca parchetul sã facã demersurile necesare pentru a-i prezenta la audiere. 15. Prin Încheierea de şedinţã din data de 11 noiembrie 1996, instanţa a amânat judecata pentru data de 9 decembrie 1996, pentru motivul cã martorii acuzãrii nu erau prezenţi, şi a emis mandate de aducere în sarcina poliţiei, pentru a-i cãuta pe martori la domiciliu şi pentru a-i aduce. Un martor al apãrãrii a fost audiat de instanţã. 16. În Şedinţa de judecatã din data de 26 ianuarie 1998, dupã mai multe amânãri din cauza unor erori de procedurã, instanţa a constatat lipsa martorilor acuzãrii şi a dat citire depoziţiilor pe care le-au fãcut în timpul urmãririi penale. Reclamanta a contestat aceastã citire, arãtând cã era necesarã audierea martorilor, cu atât mai mult cu cât dovezile aflate la dosar erau contradictorii. 17. În faţa instanţei, reclamanta şi coinculpaţii M.M. şi H.G. au revenit asupra declaraţiilor pe care le-au dat în timpul urmãririi penale: recunoscându-şi participarea la faptele referitoare la V.T., ei au negat în schimb participarea lor la producerea morţii lui N.A. 18. În Şedinţa de judecatã din data de 2 februarie 1998, instanţa le-a ordonat reclamantei şi celorlalţi coinculpaţi sã nu contacteze mass-media pentru a da detalii despre cauzã. 19. În Şedinţa de judecatã din data de 24 aprilie 1998, reclamanta a solicitat din nou instanţei sã dispunã audierea martorilor acuzãrii. Mai mult, ea a arãtat cã, în timpul arestului sãu preventiv, a fost supusã unor rele tratamente din partea agenţilor de poliţie şi cã a fost drogatã pentru a recunoaşte faptele. 20. Prin Sentinţa din data de 8 iunie 1998, tribunalul a schimbat încadrarea juridicã a faptele şi a hotãrât cã din probele aflate la dosar reieşea cã reclamanta se fãcea vinovatã de complicitate la infracţiunea de tâlhãrie urmatã de moartea lui N.A., de tentativã de tâlhãrie asupra lui V.T., precum şi de deţinere de substanţe toxice. Instanţa a condamnat-o la pedeapsa de 10 ani închisoare, la pedeapsa complementarã a interzicerii de a se afla în oraşul Oradea pentru o perioadã de 3 ani dupã executarea pedepsei şi la plata unor daune-interese cãtre pãrţile civile. 21. În ceea ce priveşte afirmaţiile reclamantei privind relele tratamente, instanţa a considerat cã acestea nu au fost susţinute, cã dãduse declaraţia în prezenţa avocatului ales şi cã din caseta înregistratã în timpul audierii sale nu reieşea cã fusese supusã unor rele tratamente. Totuşi, instanţa a constatat cã era evident cã reclamanta avusese dificultãţi sã le indice poliţiştilor traseul urmat în Oradea în noaptea crimei - ceea ce se explica prin faptul cã ea nu cunoştea oraşul - şi cã poliţiştii dãduserã dovadã de "exces de zel" atunci când au insistat ca aceasta sã îl indice cu exactitate. 22. În ceea ce priveşte rãspunderea penalã a reclamantei pentru complicitatea la infracţiunea de omor sãvârşitã asupra lui N.A., instanţa a reţinut cã ea a fost doveditã de propriile sale mãrturii şi prin cele ale coinculpatului M.M., fãcute în timpul urmãririi penale în prezenţa avocaţilor lor, precum şi de petele de sânge gãsite pe vesta acestuia din urmã, în ciuda faptului cã spãlarea ei fãcuse imposibilã analiza. 23. Un articol apãrut la data de 22 septembrie 1998 în ziarul "Evenimentul zilei" a prezentat faptele, menţionând un alibi oferit reclamantei de mama sa, dar care nu fusese luat în considerare de anchetatori. 24. Un articol apãrut la data de 31 octombrie 1998 în ziarul "România liberã" a abordat de asemenea cauza, bazându-se pe declaraţiile câtorva martori şi ale coinculpatului M.M. Din el reieşea cã autoritãţile implicate în anchetã refuzaserã sã facã comentarii şi sã rãspundã la întrebãrile ziariştilor. Un alt articol apãrut la data de 6 februarie 1999 a expus un "studiu al cauzei", realizat de ziaristul V.B. Aceste articole nu fãceau nicio trimitere directã la sursa informaţiilor. 3. Instanţa de apel - Curtea de Apel Oradea 25. Reclamanta a formulat apel împotriva Sentinţei din 8 iunie 1998, solicitând achitarea sa pentru complicitate la infracţiunea de omor şi pentru infracţiunea de tâlhãrie asupra lui N.A., invocând insuficienţa probelor. În subsidiar, ea a solicitat schimbarea încadrãrii juridice cu privire la faptele imputate în nedenunţarea unei infracţiuni. Ea a subliniat cã mãrturisise faptele într-un moment în care se afla sub influenţa anumitor medicamente. 26. La data de 29 octombrie 1998, curtea de apel a statuat cã probele erau contradictorii şi cã reclamanta revenise, în faţa tribunalului, asupra declaraţiei sale conform cãreia ar fi comis tâlhãria urmatã de moartea lui N.A. La cererea reclamantei, curtea de apel i-a audiat pe martorul S.L. şi pe victima V.T. 27. La data de 26 martie 1999, curtea de apel a audiat pe partea civilã V.I., moştenitor al lui N.A., şi pe martorii acuzãrii T.G. şi V.C., care au revenit asupra declaraţiilor date în timpul urmãririi penale. La cererea parchetului, martorul acuzãrii M.G., care asistase la reconstituirea faptelor, a fost audiat. Procesulverbal de reconstituire a faptelor, precum şi rapoartele medico-legale au fost analizate de curtea de apel. Reclamanta a declarat cã nu înţelege sã mai solicite administrarea altor probe. 28. În Şedinţa de judecatã din data de 2 aprilie 1999, reclamanta, reprezentatã prin avocatul sãu, şi-a prezentat motivele de apel. Având ultimul cuvânt, ea şi-a justificat revenirea asupra declaraţiei în ceea ce priveşte participarea la infracţiunea comisã faţã de N.A. prin faptul cã, în momentul în care a dat declaraţia, ea se afla sub influenţa anumitor medicamente. Totuşi, reclamanta a recunoscut participarea sa la tentativa de tâlhãrie asupra lui V.T. 29. Prin Decizia din data de 7 mai 1999, curtea de apel a admis apelul reclamantei, achitând-o de acuzaţia de complicitate la tâlhãrie urmatã de moartea lui N.A. şi respingând cererea de daune-interese a pãrţilor civile. Curtea de apel a apreciat cã situaţia de fapt referitoare la decesul lui N.A. reţinutã de parchet şi de tribunalul judeţean nu era confirmatã de probele administrate în cauzã. Ea a arãtat cã era de datoria parchetului sã aducã dovezile suficiente care sã permitã condamnarea reclamantei. Or, din dosar nu reieşea cã reclamanta era vinovatã de omorul respectiv. Singura probã acuzatorie o constituiau mãrturiile sale, asupra cãrora ea a revenit, de altfel, care nu erau coroborate cu alte elemente din dosar, şi aceasta cu atât mai mult cu cât martorii acuzãrii au revenit ei înşişi asupra declaraţiilor fãcute în timpul urmãririi penale. Prin urmare, prezumţia de nevinovãţie impunea achitarea ei. 30. Curtea de apel a statuat, în schimb, cã din probele aflate la dosar reieşea cã reclamanta se fãcea vinovatã de sãvârşirea infracţiunii de tâlhãrie asupra lui V.T. şi de deţinere de substanţe toxice şi a condamnat-o la pedeapsa de 2 ani de închisoare. Pe de altã parte, aceasta a dispus punerea sa în libertate, dupã ce a constatat cã durata arestului preventiv executat era egalã cu cea a pedepsei aplicate. 31. Unul dintre judecãtorii completului de judecatã a redactat o opinie separatã, argumentând cã din probe reieşea cã reclamanta era vinovatã şi de complicitate la tâlhãrie urmatã de moartea lui N.A. El a evidenţiat declaraţiile foarte detaliate ale reclamantei şi ale coinculpatului M.M. date în timpul urmãririi penale, prin care şi-au recunoscut faptele şi pe care se baza reconstituirea fãcutã de anchetatori. De asemenea, el a reţinut cã reconstituirea fusese fãcutã în prezenţa inculpaţilor şi a avocaţilor lor, ceea ce excludea orice influenţã şi constrângere din partea anchetatorilor. 4. Instanţa de recurs - Curtea Supremã de Justiţie 32. Ministerul public a formulat recurs, arãtând cã curtea de apel nu fãcuse o interpretare corectã a probelor şi cã din declaraţiile martorilor reieşea cã reclamanta a fost într-adevãr complice la infracţiunea de omor sãvârşitã asupra lui N.A. Nu a fost dispusã nicio nouã mãsurã de urmãrire. 33. La data de 23 mai 2000, Curtea Supremã de Justiţie a ţinut o primã şedinţã la care au fost prezenţi reclamanta şi ceilalţi 2 coinculpaţi reprezentaţi de acelaşi avocat din oficiu. Totuşi, Curtea Supremã de Justiţie a amânat judecata din cauza unui viciu de procedurã referitor la pãrţile civile. În acelaşi timp, ea a dispus numirea unui avocat din oficiu pentru fiecare dintre coinculpaţi. 34. În Şedinţa de judecatã din data de 3 octombrie 2000, reclamanta şi ceilalţi 2 coinculpaţi au fost reprezentaţi încã o datã de acelaşi avocat numit din oficiu. Dezbaterile au avut loc în aceeaşi zi, iar reclamanta, având ultimul cuvânt, a solicitat respingerea recursului Ministerului Public. Reclamanta precizeazã cã nu a avut timp decât sã aprobe concluziile avocatului şi cã şedinţa nu a durat decât aproximativ 5 minute. 35. Prin Decizia din data de 7 noiembrie 2000, Curtea Supremã de Justiţie a admis recursul parchetului, casând decizia curţii de apel şi confirmând sentinţa pronunţatã în primã instanţã. Ea s-a exprimat dupã cum urmeazã: "Din examinarea probelor existente în dosar rezultã cã instanţa de fond a pronunţat o soluţie temeinicã şi legalã, decizia instanţei de apel fiind greşitã. Din analiza atentã a declaraţiilor inculpaţilor, fãcute în cursul urmãririi penale, comparativ cu declaraţiile lor date ulterior, la instanţe, se desprinde cu uşurinţã concluzia cã cele care exprimã adevãrul sunt relatãrile fãcute în cursul urmãririi penale. Relatãrile inculpaţilor fãcute în cursul urmãririi penale se coroboreazã cu alte probe, din care rezultã, în mod cert, sãvârşirea de cãtre ei a infracţiunilor reţinute în sarcina lor de cãtre instanţa de fond (...). Referitor la infracţiunea de omor, a cãrei victimã a fost N.A., declaraţiile inculpaţilor M.M. şi R.E. [reclamanta], prin care au recunoscut sãvârşirea faptei, fãcute în cursul urmãririi, se coroboreazã cu urmele de sânge identificate ulterior pe partea interioarã a gecii inculpatului M.M. La evaluarea declaraţiilor inculpaţilor fãcute la urmãrirea penalã (...) este de avut în vedere cã aceste recunoaşteri au avut loc în prezenţa apãrãtorilor (...). Pe lângã toate argumentele, logic şi coerent prezentate în considerentele sentinţei instanţei de fond, sunt de avut în vedere şi conduc la aceeaşi concluzie şi motivele exprimate în scris, prin opinia separatã a judecãtorului P.N. care a fãcut parte din completul de judecatã la judecarea apelului. Pentru toate aceste considerente, urmeazã a se admite recursul parchetului, a se casa decizia instanţei de apel, cu privire la dispoziţia de achitare a inculpaţilor M.M. (...) şi pentru inculpata R.E. [reclamanta], pentru infracţiunea prevãzutã de art. 26-174-176 lit. d) din Codul penal." 36. Prin Decizia din data de 11 ianuarie 2002, Curtea Supremã de Justiţie a respins contestaţia în anulare a reclamantei având ca obiect anularea Deciziei din data de 7 noiembrie 2000 menţionatã mai sus, fãrã a redeschide fondul cauzei. 37. La data de 14 aprilie 2004, reclamanta a fost liberatã condiţionat. II. Dreptul intern pertinent 1. Codul de procedurã penalã în vigoare la data evenimentelor 38. Prevederile relevante sunt urmãtoarele: ARTICOLUL 341 "(1) Preşedintele înainte de a încheia dezbaterile dã ultimul cuvânt inculpatului personal. (2) În timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt, nu i se pot pune întrebãri. Dacã inculpatul relevã fapte sau împrejurãri noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa dispune reluarea cercetãrii judecãtoreşti." ARTICOLUL 385^14 "(1) Instanţa verificã hotãrârea atacatã pe baza lucrãrilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricãror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs. (2) Instanţa este obligatã sã se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror şi de pãrţi." ARTICOLUL 385^15 "(1) Instanţa, judecând recursul, pronunţã una din urmãtoarele soluţii: (...) 2. admite recursul, casând hotãrârea atacatã şi (...) a) menţine hotãrârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis; (...) c) (...) Curtea Supremã de Justiţie, dacã admite recursul, când este necesarã administrarea de probe, dispune rejudecarea de cãtre instanţa a cãrei hotãrâre a fost casatã (...); d) reţine cauza spre rejudecare (...)." ARTICOLUL 385^16 "(1) Când instanţa de recurs caseazã hotãrârea şi reţine cauza spre rejudecare potrivit art. 385^15 pct. 2 lit. d), se pronunţã prin decizie şi asupra probelor ce urmeazã a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare (...)." ARTICOLUL 385^19 "Rejudecarea cauzei dupã casarea hotãrârii atacate se desfãşoarã potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specialã, titlul II, capitolele I (<<Judecata - Dispoziţii generale>>) şi II (<<Judecata în primã instanţã>>), care se aplicã în mod corespunzãtor." 2. Modificãrile Codului de procedurã penalã intrate în vigoare la data de 7 septembrie 2006 39. Prevederile relevante sunt urmãtoarele: ARTICOLUL 385^14 "(11) Cu ocazia judecãrii recursului, instanţa este obligatã sã procedeze la ascultarea inculpatului prezent (...), atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotãrâre de condamnare." ARTICOLUL 408^1 "(1) Hotãrârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a constatat o încãlcare a unui drept prevãzut de Convenţia europeanã pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacã consecinţele grave ale acestei încãlcãri continuã sã se producã şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotãrârii pronunţate. (2) Pot cere revizuirea: a) persoana al cãrei drept a fost încãlcat; b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi dupã moartea acestuia; c) procurorul. (3) Cererea de revizuire se introduce la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care judecã cererea în complet de 9 judecãtori. (4) Cererea de revizuire se poate face în termen de un an de la data rãmânerii definitive a hotãrârii Curţii Europene a Drepturilor Omului. (...) (11) Când instanţa constatã cã cererea este fondatã: a) desfiinţeazã, în parte, hotãrârea atacatã sub aspectul dreptului încãlcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor din capitolul III, secţiunea II, înlãturã consecinţele încãlcãrii dreptului; b) desfiinţeazã hotãrârea şi, când este necesarã administrarea de probe, dispune rejudecarea de cãtre instanţa în faţa cãreia s-a produs încãlcarea dreptului, aplicându-se dispoziţiile din capitolul III, secţiunea II (...)."
ÎN DREPT I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 § 1 din Convenţie 40. Reclamanta se plânge de faptul cã nu a beneficiat de un proces echitabil, în mãsura în care Curtea Supremã de Justiţie a condamnat-o pentru complicitate la tâlhãrie urmatã de moartea lui N.A., dupã ce fusese achitatã în apel, fãrã sã fie reaudiatã personal şi în lipsa oricãrei alte probe nouadministrate. Ea susţine o încãlcare a dreptului sãu la un proces echitabil, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele în partea sa relevantã: "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...)asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa." A. Asupra admisibilitãţii 41. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea constatã cã acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil. B. Asupra fondului a) Argumentele pãrţilor (i) Reclamanta 42. Reclamanta relevã cã, deşi a avut ultimul cuvânt pentru câteva minute, astfel cum prevede art. 341 din Codul de procedurã penalã, nu a fost audiatã în timpul dezbaterilor de cãtre Curtea Supremã de Justiţie, care a decis condamnarea sa penalã pentru infracţiunea cea mai gravã. În plus, aceastã instanţã nu a audiat martorii în mod direct. Reclamanta subliniazã cã singura instanţã care a dispus mãsuri pentru a audia martorii, şi anume curtea de apel, a dispus achitarea sa. 43. Ea apreciazã cã probele prezentate de parchet nu îi stabileau vinovãţia în ceea ce priveşte omorul sãvârşit asupra lui N.A. şi evidenţiazã cã tribunalul şi Curtea Supremã de Justiţie au acordat întâietate declaraţiei pe care ea a dat-o în timpul urmãririi penale, în detrimentul celei date în faţa instanţei. 44. În sfârşit, ea relevã cã, deşi prevederile legale naţionale actuale impun instanţelor de recurs sã audieze inculpatul şi martorii, ele nu au intrat în vigoare decât în anul 2006 şi, prin urmare, nu erau susceptibile sã îi remedieze situaţia. (ii) Guvernul 45. Guvernul considerã cã trebuie fãcutã o distincţie între cauza de faţã şi Cauza Constantinescu împotriva României (nr. 28.871/95, § 59, CEDO 2000-VIII), prin faptul cã, în speţã, reclamanta nu a fost condamnatã pentru prima oarã de cãtre instanţa care a statuat în recurs. În opinia sa, trebuie subliniat faptul cã, prin casarea hotãrârii pronunţate în apel, Curtea Supremã de Justiţie a restabilit constatãrile fãcute de tribunalul judeţean în Sentinţa sa din data de 8 iunie 1998. Mai mult decât atât, spre deosebire de Cauza Ilişescu şi Chiforec împotriva României (nr. 77.364/01, 1 decembrie 2005), în care reclamantul nu fusese niciodatã audiat de o instanţã, în cauza de faţã reclamanta fusese deja audiatã de prima instanţã. 46. În ceea ce priveşte omisiunea Curţii Supreme de Justiţie de a o audia pe reclamantã, Guvernul aratã cã aceasta a fost prezentã la cele douã şedinţe de judecatã care au avut loc în timpul procesului de recurs şi cã a fost asistatã de un avocat numit din oficiu. Mai mult, el subliniazã cã din dosar nu reiese cã reclamanta ar fi solicitat în mod expres sã fie audiatã de instanţa de recurs. În acest context, Guvernul atrage atenţia asupra ultimelor modificãri ale Codului de procedurã penalã, care obligã instanţele care statueazã în recurs sã audieze inculpatul. 47. În ceea ce priveşte omisiunea Curţii Supreme de Justiţie a audia din nou martorii, Guvernul subliniazã cã aceştia fuseserã deja audiaţi în cadrul procesului şi cã reclamanta nu a solicitat o nouã audiere a lor. Mai mult decât atât, hotãrârea de condamnare a reclamantei nu s-a întemeiat exclusiv sau în mod determinant pe depoziţiile martorilor, ci pe ansamblul elementelor de probã aflate la dosar, în special pe declaraţiile inculpaţilor şi pe petele de sânge identificate pe partea interioarã a vestei lui M.M. Prin aceasta, situaţia în cauza de faţã diferã de cea din cauzele Bricmont împotriva Belgiei (Hotãrârea din 7 iulie 1989, seria A nr. 158, p. 31) şi Unterpertinger împotriva Austriei (Hotãrârea din 24 noiembrie 1986, seria A nr. 110, p. 14). 48. Pe de altã parte, Guvernul reaminteşte cã în dreptul român nu existã nicio prevedere legalã care sã stabileascã o ordine de preferinţã între declaraţiile succesive fãcute în timpul urmãririi penale şi în faţa instanţelor, în ipoteza în care acestea ar fi contradictorii. În opinia sa, tribunalul şi Curtea Supremã de Justiţie şi-au întemeiat hotãrârile pe probe obţinute legal, ce demonstreazã în mod convingãtor vinovãţia reclamantei. 49. În sfârşit, Guvernul reaminteşte cã, potrivit jurisprudenţei Curţii, instanţele naţionale sunt cele care au, în principiu, competenţa de a aprecia probele adunate şi pertinenţa celor pe care inculpaţii doresc sã le administreze (Bricmont, citatã anterior, p. 31, § 89) şi cã echitatea unei proceduri trebuie analizatã în ansamblul sãu (Delta împotriva Franţei, Hotãrârea din 19 decembrie 1990, seria A nr. 191-A, p. 15, § 35, şi Vidal împotriva Belgiei, Hotãrârea din 22 aprilie 1992, seria A nr. 235-B, p. 32, § 33). b) Aprecierea Curţii 50. Curtea reaminteşte cã modalitãţile de aplicare a art. 6 în procedurile de apel şi de "recurs" depind de caracteristicile procedurii în discuţie; trebuie ţinut cont de întreaga procedurã internã şi de rolul cuvenit instanţei de apel sau de recurs în ordinea juridicã naţionalã. Când are loc în primã instanţã o şedinţã de judecatã publicã, lipsa dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularitãţile procedurii respective, ţinând seama de natura sistemului de apel intern, de competenţa instanţei de apel, de modul în care interesele reclamantului au fost într-adevãr expuse şi protejate în faţa ei şi în special de natura problemelor pe care aceasta a trebuit sã le soluţioneze (Botten împotriva Norvegiei, Hotãrârea din 19 februarie 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii, 1996-I, p. 141, § 39). 51. Astfel, în faţa unei curţi de apel ce se bucurã de competenţã deplinã, art. 6 nu garanteazã în mod necesar dreptul la o audiere publicã şi nici cel de a asista personal la dezbateri, în cazul în care are loc o astfel de audiere (Fejde împotriva Suediei, Hotãrârea din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-C, p. 69-70, § 33). 52. În schimb, Curtea a declarat cã atunci când o instanţã de recurs este sesizatã cu soluţionarea unei cauze în fapt şi în drept şi este învestitã sã analizeze în ansamblul ei problema vinovãţiei sau a nevinovãţiei, ea nu poate, din motive de echitate a procesului, sã decidã asupra acestor probleme fãrã aprecierea directã a mãrturiilor prezentate personal de inculpatul care susţine cã nu a comis fapta consideratã infracţiune (hotãrârile Ekbatani împotriva Suediei din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 14, § 32, şi Constantinescu împotriva României, citatã anterior, § 55). 53. Totuşi, pentru a stabili dacã în speţã a avut loc sau nu încãlcarea art. 6, trebuie analizat in concreto rolul Curţii Supreme de Justiţie şi natura chestiunilor de care a trebuit sã ia cunoştinţã. 54. În aceastã privinţã, Curtea observã cã, în speţã, competenţa instanţei de recurs era definitã în art. 385^14 şi 385^15 din Codul de procedurã penalã. 55. Curtea constatã cã, spre deosebire de cauza Constantinescu, menţionatã mai sus, cauza de faţã nu aduce în discuţie aplicarea art. 385^6 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, conform cãruia, atunci când procedura de recurs se referã la o hotãrâre care nu este susceptibilã de apel, instanţa este obligatã sã analizeze cauza sub toate aspectele ei, fãrã a se limita la motivele şi cererile invocate de partea care a formulat recursul. Cu toate acestea, trebuie observat cã, în speţã, chiar dacã Curtea Supremã de Justiţie s-a pronunţat în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei hotãrâri pronunţate în apel, nu este mai puţin adevãrat faptul cã ea nu s-a limitat la a exercita un rol de instanţã supremã, acordând atenţie numai erorilor de drept, ci a procedat la propria apreciere a faptelor pentru a cerceta dacã au fost suficiente pentru a permite condamnarea reclamantei. Prin urmare, instanţa de recurs a fost într-adevãr sesizatã cu analiza cauzei în fapt şi în drept şi a fost chematã sã analizeze în ansamblul ei problema vinovãţiei sau a nevinovãţiei. 56. Curtea constatã cã, în cazul de faţã, pentru a confirma una dintre cele douã hotãrâri pronunţate de instanţele inferioare, Curtea Supremã de Justiţie a dat o nouã interpretare probelor şi, în special, depoziţiilor reclamantei şi celor ale coinculpatului M.M. (vezi § 35 de mai sus). În concluzie, aspectele pe care Curtea Supremã de Justiţie a trebuit sã le analizeze pentru a se pronunţa asupra recursului se refereau la vinovãţia reclamantei şi aveau, aşadar, un caracter esenţialmente faptic. Trebuia apreciat dacã reclamanta participase la tâlhãria urmatã de moartea lui N.A. 57. Or, potrivit opiniei Curţii, pentru a duce la bun sfârşit aceastã sarcinã, audierea reclamantei pãrea cu atât mai necesarã cu cât ea fusese condamnatã şi achitatã succesiv de cãtre instanţele inferioare şi cu cât ea contesta participarea sa la faptele imputate, precum şi condiţiile în care fãcuse mãrturiile (mutatis mutandis, Constantinescu, citatã anterior, § 59). 58. În mãsura în care Guvernul subliniazã cã reclamanta nu solicitase sã fie audiatã de Curtea Supremã de Justiţie, Curtea apreciazã cã instanţa de recurs era obligatã sã ia mãsuri pozitive în acest scop, chiar dacã reclamanta nu solicitase în mod expres o aprobare în acest sens (vezi, mutatis mutandis, Botten, citatã anterior, § 53, şi Dãnilã împotriva României, nr. 53.897/00, § 41, 8 martie 2007). Curtea mai reaminteşte cã faptul cã reclamanta a luat ultimul cuvânt în procesul de recurs nu exonera Curtea Supremã de Justiţie de obligaţia de a o audia în timpul dezbaterilor (Constantinescu, citatã anterior, § 58). Curtea apreciazã cã, în speţã, Curtea Supremã de Justiţie trebuia cu atât mai mult sã o audieze pe reclamantã cu cât aceasta îşi susţinea nevinovãţia şi fusese achitatã în apel din lipsã de probe (mutatis mutandis, Arnasson împotriva Islandei, nr. 44.671/98, § 38, 15 octombrie 2003). 59. Mai mult decât atât, Curtea constatã cã, în speţã, Curtea Supremã de Justiţie şi-a întemeiat judecata pe o nouã interpretare a declaraţiilor reclamantei şi ale lui M.M., fãrã sã îi fi audiat ea însãşi. 60. În aceastã privinţã, Curtea subliniazã cã termenul "martor" are, în sistemul Convenţiei, un sens "autonom" (Hotãrârea Vidal împotriva Belgiei din 22 aprilie 1992, seria A nr. 235-B, p. 32-33, § 33, şi Lucα împotriva Italiei, nr. 33.354/96, § 41, CEDO 2001-II). Astfel, din moment ce o depoziţie, indiferent cã a fost fãcutã de un martor stricto sensu sau de un coinculpat, este susceptibilã sã întemeieze, într-un mod substanţial, condamnarea învinuitului, constituie o mãrturie acuzatorie, iar garanţiile prevãzute de art. 6 § 1 din Convenţie îi sunt aplicabile (vezi, mutatis mutandis, Hotãrârea Ferrantelli şi Santangelo împotriva Italiei din 7 august 1996, Culegere 1996III, p. 950-951, §§ 51-52). 61. Dupã ce a constatat o contradicţie între mãrturiile fãcute de reclamantã şi de coinculpatul sãu, M.M., în timpul urmãririi penale şi declaraţiile ulterioare în faţa instanţei, Curtea Supremã de Justiţie a concluzionat cã primele corespundeau realitãţii, deoarece se coroborau cu alte probe, fãrã a preciza care anume. Or, acest martor al acuzãrii nu a fost audiat. Pe de altã parte, Curtea observã cã Curtea Supremã de Justiţie a fãcut trimitere la petele de sânge gãsite pe vesta lui M.M., cu toate cã instanţele inferioare au constatat cã aceste pete nu puteau fi analizate ştiinţific şi cã nu se putea identifica persoana cãreia îi aparţineau. Fãrã îndoialã, era de datoria instanţei de recurs sã aprecieze datele culese; nu este mai puţin adevãrat cã vinovãţia reclamantei a fost stabilitã pe baza aceloraşi probe care i-au determinat pe judecãtorii Curţii de Apel sã se îndoiascã suficient de temeinicia acuzaţiei pentru a motiva soluţia sa de achitare. 62. Prin urmare, putem considera cã Curtea Supremã de Justiţie şi-a încãlcat obligaţia de a dispune mãsuri pozitive pentru a clarifica declaraţiile martorului (Arnasson, citatã anterior, § 38) şi de a-i da reclamantei posibilitatea sã îşi apere cauza. 63. În ceea ce priveşte afirmaţia Guvernului conform cãreia ultimele modificãri ale Codului de procedurã penalã obligã instanţele care statueazã în recurs sã audieze inculpatul, Curtea observã cã aceste modificãri nu au intrat în vigoare decât la data de 7 septembrie 2006, în timp ce, în speţã, reclamanta a fost condamnatã printr-o decizie din data de 7 noiembrie 2000. 64. Prin urmare, Curtea apreciazã cã hotãrârea de condamnare a reclamantei de cãtre Curtea Supremã de Justiţie, fãrã sã fi fost audiatã personal, fãrã sã fi fost audiat nici mãcar martorul acuzãrii şi în condiţiile în care fuseserã pronunţate hotãrâri contradictorii împotriva ei de douã instanţe inferioare, este contrarã cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. 65. Aşadar, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie. II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 3 din Convenţie 66. Reclamanta susţine cã a suferit rele tratamente din partea poliţiştilor însãrcinaţi cu ancheta. În plus, ea afirmã cã în timpul arestului sãu preventiv din anul 1996 a fost victima unei tentative de viol din partea unui gardian şi cã i-a fost administrat un tratament pe bazã de barbiturice. Ea invocã art. 3 din Convenţie, care prevede urmãtoarele: "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante." 1. Asupra capãtului de cerere referitor la administrarea unui tratament pe bazã de barbiturice 67. Curtea observã cã nicio probã din dosar nu dovedeşte cã reclamanta a fost supusã unui astfel de tratament. Dacã este adevãrat cã din dosarul sãu medical reiese cã i s-au administrat calmante în timpul arestului sãu preventiv din anul 1996, nu este mai puţin adevãrat cã în aceste fişe medicale se menţioneazã cã ea suferea de insomnie şi cã era depresivã, ceea ce ea nu contestã în mod clar. Curtea observã de asemenea cã tribunalul şi curtea de apel sesizate cu aceste afirmaţii le-au considerat neîntemeiate, pe motivul cã reclamanta nu a oferit nicio probã pentru a le susţine şi cã, dacã aceste probe existau, avocaţii sãi nu ar fi pierdut ocazia sã le prezinte în faţa instanţelor. Mai mult decât atât, din dosar nu reiese, iar reclamanta nici nu a susţinut în faţa instanţelor naţionale faptul cã aceste medicamente i-au fost administrate cu forţa, având, prin urmare, posibilitatea sã refuze administrarea lor. 68. Rezultã cã acest capãt de cerere este vãdit neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie. 2. Asupra capãtului de cerere referitor la tentativa de viol şi la acuzaţiile de rele tratamente 69. Curtea reaminteşte cã acuzaţiile de rele tratamente trebuie susţinute cu elemente de probã adecvate (vezi, mutatis mutandis, Hotãrârea Kls împotriva Germaniei din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 30). 70. În speţã, în lipsa celui mai mic început de dovadã, Curtea statueazã cã aceste acuzaţii ale reclamantei nu pot fi considerate ca fiind fondate. Pe de altã parte, reclamanta nu a invocat în mod expres sau mãcar în esenţã acest capãt de cerere în faţa instanţelor naţionale. 71. Prin urmare, acest capãt de cerere este vãdit neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie. III. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 5 § 1, art. 6 §§ 1, 2 şi 3 b) şi art. 10 din Convenţie 72. Într-o scrisoare din data de 19 iunie 2002, reclamanta denunţã nelegalitatea arestului sãu preventiv în sediul poliţiei în perioada 11-12 ianuarie 1996, pe motivul cã nu fusese emis niciun mandat de executare împotriva ei, încãlcându-se art. 5 § 1 din Convenţie. În aceeaşi scrisoare, invocând art. 6 din Convenţie, ea denunţã imposibilitatea de a beneficia de discuţii confidenţiale cu avocatul sãu, în timp ce era reţinutã, şi durata exageratã a procedurii. Ea se plânge şi de faptul cã nu a beneficiat de un apãrãtor în timpul procesului de recurs şi de faptul cã atât avocatul ales de ea, cât şi avocaţii numiţi din oficiu care au reprezentat-o în timpul procesului au colaborat cu anchetatorii şi nu au vegheat la protejarea dreptului sãu la apãrare. 73. Invocând în esenţã art. 6 § 2 din Convenţie, ea se plânge, în aceeaşi scrisoare, de faptul cã diverse ziare au publicat informaţii referitoare la desfãşurarea procedurii penale împotriva ei. Ea considerã cã aceste informaţii i-au încãlcat dreptul la prezumţia de nevinovãţie. Mai mult decât atât, ea se plânge în esenţã de o încãlcare a dreptului sãu la libertatea de exprimare, astfel cum este acesta garantat de art. 10 din Convenţie, din cauzã cã, la data de 2 februarie 1998, judecãtorul P.A. i-a interzis sã ia legãturã cu mass-media. 74. În ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe art. 5 § 1 din Convenţie, Curtea constatã cã reclamanta a omis sã îl invoce în mod expres sau mãcar în esenţã în faţa instanţelor naţionale. În orice caz, reclamanta a fost condamnatã în primã instanţã la data de 8 iunie 1998, în timp ce ea nu a sesizat Curtea cu acest capãt de cerere decât la data de 19 iunie 2002, adicã mai târziu de termenul de 6 luni (B. împotriva Austriei, Hotãrârea din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, § 39). Rezultã cã acest capãt de cerere este tardiv şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie. 75. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere ale reclamantei întemeiate pe art. 6 §§ 1, 2 şi 3 b) şi art. 10 din Convenţie, Curtea observã cã procedura ce face obiectul prezentei cauze s-a încheiat prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 7 noiembrie 2000 şi cã aceste capete de cerere au fost formulate pentru prima datã la 19 iunie 2002, adicã mai târziu de termenul de 6 luni. De asemenea, ea reaminteşte cã o contestaţie în anulare, în mãsura în care nu se referã la fondul unei cauze, nu constituie un recurs efectiv, în sensul art. 35 § 1 din Convenţie, susceptibil sã întrerupã termenul de 6 luni, fiind vorba de o cale de atac extraordinarã. 76. Rezultã cã, presupunând chiar cã reclamanta ar fi epuizat cãile de atac interne, aceste capete de cerere sunt tardive şi trebuie respinse în temeiul art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie. IV. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie 77. Conform art. 41 din Convenţie, "Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã". A. Prejudiciu 78. Reclamanta solicitã suma de 1.000.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral, din cauza arestãrii nelegale şi a abuzurilor pe care le-a suferit în timpul arestului sãu. Ea mai subliniazã cã, din cauza inechitãţii procedurii, a ajuns sã fie condamnatã pentru o infracţiune gravã pe care nu a comis-o şi care a dus la o pedeapsã cu închisoarea mai grea decât în apel. Pe de altã parte, aceastã condamnare nelegalã a împiedicat-o sã îşi continue studiile, iar în prezent îi este greu sã gãseascã un loc de muncã. 79. Guvernul considerã cã singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile este eventuala încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie. Mai mult, el obiecteazã, arãtând cã nu se poate specula asupra soluţiei la care ar fi ajuns Curtea Supremã de Justiţie dacã pretinsa încãlcare a art. 6 § 1 nu ar mai fi avut loc. În sfârşit, Guvernul aratã cã valoarea daunelor solicitate de reclamantã este exorbitantã comparativ cu sumele acordate de Curte în cauze similare (vezi, de exemplu, Constantinescu, citatã anterior, § 82, şi Ilişescu şi Chiforec, citatã anterior, § 48) şi considerã cã o eventualã hotãrâre de condamnare ar constitui o reparaţie suficientã pentru prejudiciul moral pe care pretinde cã l-a suferit. 80. Curtea relevã cã singurul fundament ce trebuie reţinut, pentru acordarea unei reparaţii echitabile, constã, în speţã, în faptul cã reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Curţii Supreme de Justiţie. Desigur, Curtea nu poate specula care ar fi fost rezultatul procesului în caz contrar, dar nu apreciazã exagerat sã considere cã partea interesatã a suferit un prejudiciu moral real în timpul acestui proces [Pelissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, § 80, CEDO 1999-II]. 81. Prin urmare, statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea îi acordã reclamantei suma de 5.000 EUR. 82. Mai mult, Curtea reaminteşte cã atunci când un particular, cum este cazul de faţã, a fost condamnat în urma unei proceduri în care au avut loc încãlcãri ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea pãrţii interesate reprezintã în principiu un mijloc adecvat de reparare a încãlcãrii constatate (vezi Genãel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003, şi Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29 ianuarie 2004). În acest sens, ea observã cã art. 408^1 din Codul de procedurã penalã român permite revizuirea unui proces pe plan intern atunci când Curtea a constatat încãlcarea drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale unui reclamant. B. Cheltuieli de judecatã 83. Reclamanta nu solicitã rambursarea cheltuielilor de judecatã. C. Dobânzi moratorii 84. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1, în ceea ce priveşte condamnarea reclamantei de cãtre Curtea Supremã de Justiţie fãrã sã fi fost audiatã personal şi fãrã administrarea directã a probelor, şi inadmisibilã în rest; 2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie; 3. hotãrãşte ca: a) statul pârât sã îi plãteascã reclamantei, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 5.000 EUR (cinci mii euro) cu titlu de daune morale, sumã ce va fi convertitã în lei româneşti la cursul de schimb valabil la data plãţii, plus suma ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit la suma de mai sus; b) începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceastã sumã sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale; 4. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest. Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 29 aprilie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall, preşedinte Santiago Quesada, grefier
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
