Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
HOTARARE din 29 aprilie 2003 in cauza Ghitescu impotriva Romaniei (Cererea nr. 32.915/96)
În cauza Ghiţescu împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, A.B. Baka, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecãtori, şi doamna S. Dolle, grefier de secţie, dupã ce a deliberat în Camera de Consiliu în zilele de 10 octombrie 2000 şi 8 aprilie 2003, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã din urmã datã:
PROCEDURĂ 1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 32.915/96, îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Dan Sorin Ghiţescu (reclamantul), a sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 6 mai 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2. Reclamantul este reprezentat de doamna C. Pop, avocatã în Baroul Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de cãtre agentul sãu, doamna C. Tarcea, din cadrul Ministerului Justiţiei. 3. Reclamantul susţine, în special, cã refuzul Curţii Supreme de Justiţie (denumitã în continuare C.S.J.), exprimat în decizia din 15 decembrie 1995, de a recunoaşte instanţelor judecãtoreşti competenţa de a se pronunţa asupra unei acţiuni în revendicare este contrar art. 6 alin. 1 din Convenţie. În plus, reclamantul susţine cã aceastã decizie a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie. 4. Cererea a fost transmisã Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenţie). 5. Cererea a fost repartizatã primei secţii a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curţii, denumit în continuare regulament). în cadrul acesteia, Camera învestitã cu judecarea cererii (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituitã conform art. 26 alin. 1 din regulament. 6. Prin decizia din 6 iunie 2000, Curtea (prima secţie) a declarat cererea admisibilã. 7. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea şi-a modificat structura secţiilor (art. 25 alin. 1 din regulament). Cererea a fost repartizatã celei de-a doua secţii a Curţii, reorganizatã astfel (art. 52 alin. 1 din regulament). 8. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
9. Reclamantul este nãscut în anul 1953 şi are domiciliul în Bucureşti. 10. În anul 1931, bunicii reclamantului au cumpãrat un teren situat în Bucureşti, pe care au construit o casã. 11. În anul 1950 imobilul a trecut în posesia statului, invocându-se dispoziţiile <>Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 .
A. Prima acţiune în revendicare 12. În anul 1994, în calitate de moştenitor, reclamantul a sesizat Judecãtoria Sectorului 5 Bucureşti cu o acţiune în revendicarea bunului imobiliar sus-menţionat. A arãtat cã, în conformitate cu <>Decretul nr. 92/1950 , bunurile salariaţilor nu puteau fi naţionalizate şi cã bunicii sãi erau salariaţi la momentul naţionalizãrii bunului lor. 13. Prin sentinţa pronunţatã la data de 9 noiembrie 1994, Judecãtoria Sectorului 5 Bucureşti a arãtat cã a avut loc o greşitã aplicare a <>Decretului nr. 92/1950 , deoarece aceştia fãceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare. Prin urmare, instanţa a dispus autoritãţilor administrative, în speţã Primãriei Municipiului Bucureşti, sã restituie bunul reclamantului. 14. La data de 26 ianuarie 1996, Tribunalul Bucureşti a respins apelul introdus de Primãria Municipiului Bucureşti. Instanţa a arãtat cã acţiunea introdusã de reclamant este o acţiune în revendicare, întemeiatã pe art. 480 din Codul civil, care protejeazã dreptul de proprietate, şi a apreciat cã instanţele nu puteau refuza soluţionarea unui astfel de litigiu fãrã a sãvârşi o denegare de dreptate, în sensul art. 3 din Codul civil român. În absenţa recursului, hotãrârea a devenit definitivã şi irevocabilã. 15. La data de 22 martie 1995, primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului cãtre reclamant. 16. La data de 19 iunie 1995, reclamantul a vândut douã dintre cele trei apartamente ale imobilului: unul mamei sale, doamna G. (apartamentul nr. 3, situat la al doilea etaj), şi celãlalt lui R.I. şi R.E. (apartamentul nr. 2, situat la primul etaj). Printr-o clauzã stipulatã în cele douã contracte de vânzare-cumpãrare, reclamantul a rãmas proprietarul subsolului, parterului şi terenului aferent imobilului. 17. Conform informaţiilor furnizate de cãtre Guvern, cumpãrãtorii apartamentelor nr. 2 şi 3 ale imobilului şi-au înscris în aceeaşi zi dreptul de proprietate.
B. Recursul în anulare introdus de procurorul general 18. La o datã neprecizatã, procurorul general al României a declarat recurs în anulare împotriva hotãrârii din 9 noiembrie 1994 la C.S.J., cu motivarea cã instanţele şi-au depãşit limitele competenţelor judecãtoreşti atunci când au examinat legalitatea aplicãrii <>Decretului nr. 92/1950 . 19. Prin decizia din 15 decembrie 1995, C.S.J. a admis recursul în anulare, a casat hotãrârea şi, pe fond, a respins acţiunea în revendicare a reclamantului. Instanţa a constatat cã statul preluase bunul în virtutea <>Decretului nr. 92/1950 şi a apreciat cã modul de aplicare a acestui decret nu poate fi cenzurat de cãtre instanţe. în consecinţã, Judecãtoria Sectorului 5 Bucureşti nu ar fi putut constata cã reclamantul era adevãratul proprietar al imobilului decât prin depãşirea atribuţiilor puterii judecãtoreşti. C.S.J. a concluzionat cã, în orice caz, o nouã lege ar trebui sã prevadã mãsuri de despãgubire pentru bunurile însuşite de stat în mod abuziv. 20. Aşa cum rezultã din informaţiile furnizate de reclamant, la data de 3 noiembrie 1996, Primãria Municipiului Bucureşti a dispus anularea deciziei administrative din 22 martie 1995 privind restituirea bunului.
C. Acţiunea în restituire introdusã în temeiul <>Legii nr. 112/1995 21. La o datã neprecizatã reclamantul a depus o cerere prin care a solicitat Comisiei administrative de aplicare a <>Legii nr. 112/1995 Bucureşti (denumitã în continuare comisia administrativã) restituirea imobilului. El a arãtat cã bunicii sãi fuseserã deposedaţi în anul 1950, cu încãlcarea dispoziţiilor <>Decretului nr. 92/1950 , cã Judecãtoria Sectorului 5 Bucureşti, în hotãrârea sa definitivã din 9 noiembrie 1994, considerase ilegalã aceastã privare de proprietate şi cã, prin urmare, era îndreptãţit sã redobândeascã dreptul de proprietate asupra întregului imobil. 22. Prin hotãrârea din 19 ianuarie 1998, comisia administrativã a restituit în naturã reclamantului apartamentul nr. 1 (în care locuia în calitate de chiriaş din 1990) şi i-a acordat despãgubiri pentru apartamentele nr. 2 şi 3. 23. La data de 5 martie 1998, reclamantul a contestat aceastã hotãrâre. El a criticat în faţa Judecãtoriei Sectorului 5 Bucureşti refuzul comisiei administrative de a-i restitui întregul imobil şi absenţa justificãrii acestui refuz. 24. Prin sentinţa din 26 septembrie 2000, Judecãtoria Sectorului 5 Bucureşti a admis contestaţia (plângerea) reclamantului, a anulat hotãrârea administrativã din 19 ianuarie 1998 şi a obligat comisia administrativã sã pronunţe o altã hotãrâre privind restituirea în naturã a întregului imobil, pe motiv cã acesta constituia o singurã unitate locativã. 25. Primãria Municipiului Bucureşti a introdus apel împotriva acestei sentinţe. Prin decizia din 26 martie 2001, Tribunalul Bucureşti a respins apelul acesteia pentru lipsa calitãţii procesuale acive. Instanţa a reţinut cã Primãria nu avea calitate pentru a introduce apel împotriva unei hotãrâri pronunţate într-un litigiu între reclamant şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti (CGMB). 26. Recursul Primãriei Municipiului Bucureşti împotriva acestei decizii a fost respins prin decizia din 3 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, cu aceeaşi motivare. Sentinţa din 26 septembrie 2000 a devenit astfel definitivã. 27. Prin decizia administrativã din 9 octombrie 2000, Primãria Municipiului Bucureşti a hotãrât sã modifice decizia anterioarã, sã nu restituie în naturã reclamantului decât apartamentul nr. 1 din imobil şi sã îi acorde despãgubiri în valoare de 208.838.677 lei pentru apartamentele nr. 2 şi 3.
D. Acţiunile în constatarea nulitãţii contractelor de vânzare-cumpãrare încheiate de stat cu locatarii apartamentelor nr. 2 şi 3 din imobil 28. La data de 2 septembrie 2002, ca urmare a cererii reclamantului pentru punerea în executare a hotãrârii definitive din 26 septembrie 2000, Primãria Municipiului Bucureşti l-a informat pe reclamant cã punerea în executare a acestei hotãrâri este imposibilã, întrucât, conform <>Legii nr. 112/1995 , statul vânduse apartamentele nr. 2 şi 3 chiriaşilor statului, prin contracte de vânzare-cumpãrare încheiate la 20 ianuarie 1997, respectiv 10 ianuarie 1997. Prin aceeaşi adresã, Primãria Municipiului Bucureşti îl informa pe reclamant cã, în baza hotãrârii din 9 octombrie 2000 a comisiei administrative, acesta era deja proprietarul apartamentului nr. 1. 29. Aşa cum reiese din informaţiile furnizate de reclamant, acesta a introdus douã acţiuni în constatarea nulitãţii contractelor de vânzare-cumpãrare încheiate de stat cu locatarii apartamentelor nr. 2 şi 3 din imobil, care sunt pe rolul instanţelor.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
30. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internã pertinente au fost prezentate în Hotãrârea Brumãrescu împotriva României ([M.C.] nr. 28.342/95, paragrafele 31-44, CEDO 1999-VII).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 1 din Convenţie
31. Conform susţinerilor reclamantului, decizia din 15 decembrie 1995 a C.S.J. a încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele: "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra contestaţiilor referitoare la încãlcarea drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)." 32. În memoriul sãu reclamantul aratã cã refuzul C.S.J. de a recunoaşte instanţelor competenţa de a soluţiona o acţiune în revendicare este contrar dreptului la justiţie garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 3 din Codul civil român, care reglementeazã denegarea de dreptate. în plus, subliniazã cã afirmaţia C.S.J., în sensul cã nu era proprietarul bunului în litigiu, vine în contradicţie cu motivul invocat de aceasta pentru admiterea recursului în anulare, şi anume lipsa de competenţã a instanţelor în soluţionarea pe fond a cauzei. 33. Guvernul admite cã reclamantului i s-a refuzat dreptul la justiţie, dar apreciazã cã acest refuz a fost temporar şi cã în orice caz era justificat, pentru cã trebuia sã asigure respectarea normelor de procedurã şi a principiului separaţiei puterilor în stat. 34. Curtea trebuie sã verifice dacã decizia din 15 decembrie 1995 a încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie. 35. Curtea aminteşte cã în cauza Brumãrescu împotriva României (paragrafele 61-62) a decis cã a existat o încãlcare a prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenţie, motivând cã anularea unei hotãrâri judecãtoreşti definitive este contrarã principiului securitãţii juridice. Curtea a decis, de asemenea, cã refuzul C.S.J. de a recunoaşte competenţa instanţelor de a examina litigii de natura celui în cauzã, referitoare la revendicarea unor bunuri imobile, încalcã prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţie. 36. Curtea considerã cã nimic din aceastã cauzã nu permite o abordare diferitã faţã de soluţia din cauza Brumãrescu împotriva României anterior citatã. Aşadar, Curtea considerã cã, în cauzã, prin aplicarea dispoziţiilor art. 330 din Codul de procedurã civilã privitoare la recursul în anulare, C.S.J. a încãlcat, prin Decizia din 31 mai 1995, principiul securitãţii raporturilor juridice şi prin aceasta dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. 37. Mai mult, excluderea de cãtre C.S.J. din sfera de competenţã a instanţelor judecãtoreşti a acţiunii în revendicare este în sine contrarã dreptului de acces la o instanţã, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie. 38. În consecinţã, a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie sub aceste douã aspecte.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie
39. Reclamantul se plânge cã decizia C.S.J. a avut ca efect încãlcarea dreptului la respectarea proprietãţii, aşa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1: "Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor." 40. Reclamantul considerã cã decizia C.S.J. prin care s-a statuat cã imobilul aparţine statului şi prin care a fost desfiinţatã hotãrârea definitivã din 9 noiembrie 1994 reprezintã o privare de proprietate care nu urmãreşte un scop de utilitate publicã. în plus, în aplicarea <>Legii nr. 112/1995 statul a vândut unor terţi apartamentele nr. 2 şi 3. Or, cu toate cã reclamantul a avut câştig de cauzã ca urmare a contestaţiei împotriva deciziei comisiei administrative (a se vedea paragrafele 24-26 de mai sus) şi a obţinut o decizie prin care aceastã comisie a fost obligatã sã restituie în naturã întregul imobil (inclusiv apartamentele nr. 2 şi 3), el nu poate beneficia de efectele unei asemenea decizii definitive, întrucât statul a vândut aceste apartamente chiriaşilor (a se vedea paragraful 28 de mai sus). Reclamantul aratã cã este victima unei încãlcãri continue a dreptului sãu de proprietate, ce decurge din naţionalizarea fãrã titlu a imobilului. El apreciazã cã hotãrârile anterioare deciziei C.S.J. constatã cã bunul sãu a fost naţionalizat fãrã titlu valabil. În opinia sa, faptul cã decizia C.S.J. lipseşte de efect juridic aceste hotãrâri nu împiedicã CEDO sã le ia în considerare ca elemente de fapt, pentru a stabili ilegalitatea transferului de proprietate şi sã constate încãlcarea continuã a primului articol din Protocolul nr. 1. Invocând Hotãrârea Vasilescu împotriva României (27.053/95, 22 mai 1998, Culegere 1998-III, paragrafele 44-54), în care Curtea a statuat cã a existat o încãlcare întemeindu-se pe ilegalitatea actului de transfer al proprietãţii constatatã de cãtre hotãrârile judecãtoreşti desfiinţate, reclamantul considerã cã se aflã într-o situaţie similarã. El considerã Curtea competentã sã analizeze aceastã privare de proprietate, întrucât C.S.J. a anulat retroactiv toate hotãrârile precedente şi efectele lor juridice. Reclamantul considerã cã decizia C.S.J. reprezintã o "expropriere de fapt", cã nu urmãreşte un scop legitim şi cã a creat un dezechilibru între interesul general şi cel individual. El subliniazã cã el însuşi a fost parte în proces, nu cumpãrãtorii imobilului, şi cã, în consecinţã, încãlcãrile Convenţiei îl privesc în mod direct, putându-se pretinde victimã. în opinia sa, prin desfiinţarea hotãrârilor care i-au recunoscut dreptul de proprietate, vânzarea apartamentelor nr. 2 şi 3 a devenit vânzarea lucrului altuia, care, în dreptul civil român, este sancţionatã cu nulitatea. Reclamantul considerã, ca urmare a deciziei C.S.J., care a transformat contractele de vânzare-cumpãrare în "vânzãri ale lucrului altuia", cã în patrimoniul sãu s-a nãscut cel puţin o obligaţie de restituire a preţului, care este de ajuns pentru a stabili calitatea sa de victimã în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. El invocã Hotãrârea Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei ([M.C.] nr. 25.701/94, CEDO 2000-XII, paragraful 71), în care Curtea a statuat cã o persoanã care a încheiat un act translativ de proprietate, care a fost anulat retroactiv printr-o lege intratã în vigoare dupã încheierea sa, se poate pretinde victimã a încãlcãrii art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie. În consecinţã, reclamantul solicitã Curţii sã constate cã art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încãlcat. 41. În opinia Guvernului, reclamantul nu mai are calitatea de victimã în ceea ce priveşte apartamentele nr. 2 şi 3 ale imobilului, întrucât le-a vândut înaintea pronunţãrii deciziei C.S.J. El aminteşte cã, la data deciziei C.S.J., reclamantul avea un drept de proprietate doar asupra parterului şi subsolului imobilului (apartamentul nr. 1). Astfel, cei care ar fi trebuit sã se pretindã victime ale unei asemenea încãlcãri sunt cumpãrãtorii apartamentelor nr. 2 şi 3. El invocã în acest sens interpretarea per a contrario a Hotãrârii Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei, citatã mai sus (paragraful 71). Guvernul considerã cã decizia C.S.J. nu a anulat contractele de vânzare-cumpãrare încheiate între reclamant şi doamna G., pe de o parte, şi între reclamant, R.E. şi R.I., pe de altã parte. Guvernul apreciazã cã jurisprudenţa creatã prin cauza Brumãrescu împotriva României nu este pertinentã, întrucât în cazul de faţã, ulterior recursului în anulare şi schimbãrilor legislative care au recunoscut instanţelor judecãtoreşti competenţa de a soluţiona litigii având ca obiect imobile naţionalizate, o instanţã a pronunţat o hotãrâre definitivã privind ilegalitatea naţionalizãrii din 1950. Invocând Decizia Moser împotriva României (nr. 37.578/97, decizia din 1 iulie 1998), el considerã cã în speţã situaţia este similarã şi cã, în consecinţã, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu a fost încãlcat. 42. În ceea ce priveşte apartamentul nr. 1 al imobilului (parterul), Curtea aminteşte cã dreptul de proprietate al reclamantului a fost stabilit printr-o hotãrâre definitivã din 9 noiembrie 1994 şi aratã cã dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. De altfel, reclamantul s-a putut bucura de apartamentul nr. 1 al imobilului, în calitate de proprietar legitim, din data de 26 ianuarie 1995 pânã la data de 15 decembrie 1995 şi de facto (în calitate de locatar) de la aceastã ultimã datã pânã la data de 9 octombrie 2000 (a se vedea paragraful 27 de mai sus). Curtea observã, de asemenea, cã acest apartament nu a fãcut obiectul unui transfer de proprietate înainte de hotãrârea C.S.J. şi cã, la momentul pronunţãrii hotãrârii menţionate, reclamantul era proprietarul apartamentului. Reclamantul avea aşadar un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în ceea ce priveşte apartamentul nr. 1 din imobil (a se vedea Hotãrârea Brumãrescu împotriva României, citatã mai sus, paragraful 70). Curtea aratã apoi cã decizia C.S.J. a anulat hotãrârea definitivã din 9 noiembrie 1994 şi a considerat cã proprietarul legitim al bunului era statul. Curtea considerã cã aceastã situaţie este, dacã nu identicã, cel puţin asemãnãtoare cu aceea a reclamantului din cauza Brumãrescu împotriva României. Curtea considerã cã decizia C.S.J. a avut drept efect privarea reclamantului de bunul sãu, în sensul celei de-a doua fraze din primul paragraf al art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie (a se vedea Hotãrârea Brumãrescu împotriva României, paragrafele 73-74). Or, Guvernul nu a oferit nici o justificare faţã de situaţia astfel creatã. Apoi, Curtea aratã cã reclamantul a fost privat de proprietatea sa între 15 decembrie 1995 (data deciziei C.S.J.) şi 9 octombrie 2000 (data ultimei decizii administrative de restituire), în total peste 4 ani, fãrã sã fi încasat vreo despãgubire. În aceste condiţii, chiar dacã s-ar presupune cã s-ar putea demonstra cã privarea de proprietate a servit unei cauze de utilitate publicã, Curtea apreciazã cã echilibrul rezonabil între exigenţele interesului general al comunitãţii şi imperativele apãrãrii drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt şi cã reclamantul a suferit un prejudiciu pânã la data de 9 octombrie 2000 (conform, mutatis mutandis, Hotãrârii Surpãceanu împotriva României din 21 mai 2002, paragrafele 45-49). Prin urmare, Curtea concluzioneazã cã a existat o încãlcare a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie în ceea ce priveşte apartamentul nr. 1 din imobil. 43. În ceea ce priveşte apartamentele nr. 2 şi 3, situate la primul şi la al doilea etaj al imobilului, Curtea trebuie sã analizeze dacã reclamantul, la momentul pronunţãrii hotãrârii de cãtre C.S.J., avea un bun, în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie. Curtea observã cã reclamantul vânduse aceste apartamente înaintea pronunţãrii deciziei C.S.J. (a se vedea paragraful 16 de mai sus), iar aceastã hotãrâre nu conţinea nici o referinţã la contractele de vânzare-cumpãrare încheiate de acesta. Curtea remarcã faptul cã, în urma unei cereri de restituire în temeiul <>Legii nr. 112/1995 , reclamantul a obţinut o decizie administrativã de restituire a întregului imobil (a se vedea paragrafele 24-26 de mai sus). Curtea aratã, de asemenea, cã, în urma unei decizii administrative ulterioare, Primãria Municipiului Bucureşti a decis sã modifice decizia sa anterioarã, nerestituind reclamantului decât apartamentul nr. 1, acordându-i o despãgubire pentru rest (a se vedea paragraful 27 de mai sus). Curtea considerã cã analiza trebuie sã se limiteze la situaţia de fapt şi de drept care exista în urma deciziei C.S.J., aşa cum rezultã din capetele de cerere formulate de reclamant, şi, în consecinţã, existenţa procedurii administrative de restituire nu are nici o incidenţã asupra situaţiei juridice create în speţã. În privinţa afirmaţiilor reclamantului referitoare la efectul retroactiv al deciziei C.S.J., Curtea aratã cã acest efect privea doar deciziile pronunţate de instanţe în acţiunea în revendicare formulatã de acesta şi cã nici o frazã din dispozitivul acestei decizii nu privea anularea contractelor de vânzare-cumpãrare a apartamentelor nr. 2 şi 3. Curtea remarcã faptul cã, dupã 19 iunie 1995, dreptul de proprietate asupra acestor apartamente nu mai exista în patrimoniul reclamantului şi cã decizia C.S.J. nu a avut consecinţe decât pentru apartamentul nr. 1. Situaţia de fapt şi de drept în speţa Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei, citatã mai sus, era diferitã de cea din speţa de faţã deoarece, în aceastã speţã, o lege din 1994 a abrogat în mod expres un transfer de proprietate încheiat în 1992, ceea ce însemna cã dreptul de proprietate a revenit în patrimoniul familiei regale. Curtea aratã cã, în speţã, decizia C.S.J. a anulat o hotãrâre, şi nu contractele de vânzare, şi cã, la data producerii faptelor, proprietarii apartamentelor nr. 2 şi 3 din imobil erau R.E., R.I. şi doamna G., iar nu reclamantul. Faptul cã statul român a vândut în 1997 apartamentele nr. 2 şi 3 locatarilor ar putea justifica acţiuni în justiţie ale cumpãrãtorilor acestor apartamente, pentru protejarea dreptului lor de proprietate. Având în vedere circumstanţele speţei, Curtea considerã cã reclamantul nu avea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în ceea ce priveşte aceste douã apartamente. 44. Aşadar, Curtea concluzioneazã cã nu a existat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie în ceea ce priveşte apartamentele nr. 2 şi 3.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie 45. În termenii nr. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu 46. Reclamantul considerã cã prejudiciul material suferit reprezintã valoarea imobilului. El doreşte sã i se atribuie o sumã care reprezintã valoarea actualã a bunului, ceea ce înseamnã, conform raportului de expertizã trimis Curţii, 105.000 dolari americani (USD) sau 97.174 euro (EUR). El solicitã şi contravaloarea fructelor civile, pe care o estimeazã la 1.800 USD sau 1.677 EUR, şi o despãgubire pentru lipsa de folosinţã de 88.200 USD sau 82.191 EUR. Reclamantul solicitã şi suma de 50.000 franci francezi (FRF) sau 7.622 EUR pentru prejudiciul moral înregistrat ca urmare a unei suferinţe "grave, insuportabile şi incomensurabile" pe care i-a provocat-o C.S.J. la data de 15 decembrie 1995, privându-l de bunul sãu pentru a doua oarã, dupã ce el reuşise, în ianuarie 1995, sã punã capãt încãlcãrii dreptului sãu de cãtre autoritãţile comuniste timp de 40 de ani. Guvernul nu a depus observaţii cu privire la acest aspect. 47. Curtea aminteşte cã nu a ajuns la concluzia existenţei unei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie decât în ceea ce priveşte apartamentul nr. 1 al imobilului. Curtea remarcã faptul cã reclamantul a locuit în apartamentul nr. 1 pânã la data de 9 octombrie 2000, ca locatar. În ceea ce priveşte pretinsa pierdere de folosinţã, Curtea aminteşte faptul cã nu va acorda nici o sumã cu acest titlu, deoarece reclamantul a avut mereu folosinţa apartamentului sãu. 48. Aşadar, pentru privarea de proprietate suferitã şi ţinând cont de ingerinţele în dreptul domnului Dan Sorin Ghiţescu la respectarea proprietãţii, la un tribunal şi la un proces echitabil, statuând în echitate, conform prevederilor art. 41 din Convenţie, Curtea considerã cã trebuie sã i se acorde reclamantului 5.000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecatã 49. Reclamantul solicitã rambursarea sumei de 200 USD sau 187 EUR pentru taxele procedurale interne ocazionate de eforturile sale de a-şi face recunoscut dreptul de proprietate. El cere Curţii sã îi acorde o sumã echivalentã tuturor cheltuielilor suportate în faţa Curţii. Guvernul nu a depus observaţii. 50. Curtea reaminteşte cã acordã doar cheltuielile însoţite de documente justificative (a se vedea Hotãrârea Oprea împotriva României nr. 33.358/96, hotãrârea din 9 iulie 2002, paragraful 56). 51. Curtea aratã cã suma de 187 EUR, reprezentând taxe şi cheltuieli de judecatã solicitate (onorarii pentru cea de-a doua cerere de restituire) pentru care s-au prezentat documente justificative, a fost în mod real şi necesar cheltuitã şi este rezonabilã. în aceste condiţii, i se vor acorda reclamantului cei 187 EUR solicitaţi.
C. Majorãri de întârziere 52. Curtea considerã adecvat sã stabileascã majorãri de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. hotãrãşte cã a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, în sensul cã nu a existat un proces echitabil; 2. hotãrãşte cã a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, datoritã faptului cã reclamantului i s-a refuzat dreptul de acces la justiţie; 3. hotãrãşte cã a existat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în ceea ce priveşte apartamentul nr. 1, pentru perioada 15 decembrie 1995 - 9 octombrie 2000; 4. hotãrãşte cã nu a existat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în ceea ce priveşte apartamentul nr. 2 şi apartamentul nr. 3; 5. hotãrãşte cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului, în 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, urmãtoarele sume: (i) 5.000 EUR (cinci mii euro) cu titlu de daune materiale şi morale; (ii) 187 EUR (o sutã optzeci şi şapte euro) cu titlu de cheltuieli de judecatã; (iii) aceste sume se vor converti în moneda naţionalã a statului pârât, la cursul aplicabil la data plãţii; 6. hotãrãşte cã aceastã sumã va fi majoratã, începând de la data expirãrii termenului menţionat pânã la momentul efectuãrii plãţii sumelor indicate la pct. 5 (i) şi (ii), cu o dobândã simplã de întârziere egalã cu dobânda minimã pentru împrumut practicatã de Banca Centralã Europeanã, valabilã în aceastã perioadã, la aceasta adãugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale; 7. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest. Redactatã în limba francezã şi comunicatã în scris la data de 29 aprilie 2003, cu aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
J.-P. Costa, preşedinte
S. Dolle, grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
