Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
În cauza Sabou şi Pîrcãlab împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, A. B. Baka, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecãtori, şi doamna S. Dolle, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în Camera de Consiliu la 7 septembrie 2004,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURĂ
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 46.572/99, îndreptatã împotriva României, prin care doi cetãţeni ai acestui stat, domnii Dan Corneliu Sabou şi Cãlin Dan Pîrcãlab (reclamanţii), au sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 25 septembrie 1998, în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna Monica Macovei, avocatã în Baroul Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, doamna Roxana Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii susţin cã a avut loc o încãlcare a dreptului lor la libertatea de exprimare, garantatã de art. 10 din Convenţie, datoratã condamnãrii lor dupã publicarea unei serii de articole într-un ziar local. Primul reclamant susţine cã interzicerea drepturilor sale pãrinteşti a adus atingere dreptului la respectarea vieţii de familie, garantatã de art. 8 din Convenţie. El susţine, de asemenea, cã nu a dispus de un recurs efectiv, astfel cum este prevãzut de art. 13 din Convenţie, în ceea ce priveşte pretinsa încãlcare a dreptului sãu la respectarea vieţii familiale.
4. Cererea a fost transmisã Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenţie).
5. Cererea a fost repartizatã celei de-a doua secţii a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curţii, denumit în continuare Regulament). În cadrul acesteia, Camera învestitã cu judecarea cererii (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituitã conform art. 26 alin. 1 din Regulament.
6. Prin decizia din 2 septembrie 2003, Camera a declarat cererea parţial admisibilã.
7. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamanţii sunt nãscuţi în 1971 şi 1968 şi au domiciliul în Baia Mare. Ei sunt jurnalişti la ziarul local "Ziua de Nord-Vest".
A. Articolele incriminate
9. La 2 aprilie 1997, aceştia au publicat un articol intitulat "Mama preşedintei Judecãtoriei din Baia Mare, L.M., a scos abuziv 12 ţãrani de pe pãmânturile lor". O parte din acest articol este reprodusã mai jos:
"Reprezentantul unui grup de 12 ţãrani din satul Mânãu, judeţul Maramureş, s-a prezentat la sub-redacţia ziarului nostru punându-ne la dispoziţie un set de documente, care dovedesc dreptul lor de proprietate pe locul numit Vapa. În baza Decretului nr. 444/1953 (...), aceştia au primit în proprietate câteva parcele de teren. Începând din 1992, Primãria Ulmeni le-a eliberat celor 12 adeverinţe de proprietate pe aceste parcele. În 1993 însã, cetãţenii au fost scoşi abuziv de pe terenurile lor. Persoana care s-a instalat pe aceste proprietãţi este L.M., mama preşedintei Judecãtoriei Baia Mare. Ea a obţinut titlu de proprietate şi apoi a dat în arendã pãmântul. Ţãranii ne-au declarat cã nu ştiu cum sã procedeze pentru a-şi redobândi pãmântul, deoarece şefa Judecãtoriei are mai mare influenţã asupra factorilor locali."
10. La 3 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un al doilea articol, intitulat "Şefa Judecãtoriei din Baia Mare afirmã cã mama sa este îndreptãţitã sã ia pãmântul aflat în posesia a 12 ţãrani din Ulmeni." O parte din acest articol este reprodusã mai jos:
"Şefa Judecãtoriei ne-a declarat cã mama sa este îndreptãţitã la acele terenuri deoarece în 1953 a fost silitã sã le doneze statului. Legea de atunci menţiona cã unii angajaţi din sistemul de stat au posibilitatea sã opteze: fie îşi pãstreazã funcţia în care lucreazã, fie îşi pãstreazã pãmântul. L.M. a preferat sã-şi pãstreze funcţia iar pãmântul a fost dat în proprietate unor ţãrani. Dupã decembrie 1989, însã, ea a pretins înapoierea suprafeţelor avute cândva în proprietate. Ţãranii care aveau deja adeverinţe eliberate de primãrie pentru acele suprafeţe au fost daţi la o parte, propunându-li-se terenuri în altã parte. Cum influenţa de care se bucura şefa Judecãtoriei din Baia Mare era mai mare decât dorinţele ţãranilor, L.M. a avut câştig de cauzã, obţinând titlul de proprietate pe aceste pãmânturi. Ieri am încercat sã luãm legãtura cu preşedinta Judecãtoriei Baia Mare. O judecãtoare ne-a comunicat cã «şefa nu este la birou», deşi, anterior, alţi funcţionari ne-au spus cã ea este prezentã. În plus, la solicitarea noastrã de a ni se comunica numele complet al şefei ni s-a rãspuns cã «asemenea informaţii nu se dau». Întrucât M.I. este doar o şefã de Judecãtorie şi nu un ofiţer acoperit de contrainformaţii, nu înţelegem de ce numele ei a trebuit sã fie ţinut secret."
11. La 10 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un alt articol, intitulat "Şefa Judecãtoriei din Baia Mare este acuzatã de fals şi de uz de fals". O parte din acest articol este reprodusã mai jos:
"M.I. a fost sprijinitã şi de fostul prefect D.B. Speriatã de consecinţe ea recurge la ameninţãri. Poliţia ancheteazã cazul.
(...) M.I. a încercat sã se foloseascã de documente false, pentru a-l deposeda pe un vecin de o bucatã de pãmânt. Mai mult, atunci când ea a simţit cã nu poate câştiga procesul intentat, a recurs la ameninţãri directe. Redacţia noastrã este în posesia mai multor documente care atestã cele afirmate mai sus. Menţionãm cã M.I. a refuzat sã confirme sau sã conteste autenticitatea documentelor pe care le deţine. Ea s-a declarat nemulţumitã de conţinutul articolelor anterioare şi, drept urmare, refuzã sã dea orice declaraţie.
Familia lui M.I. ocupã abuziv o suprafaţã de teren
I.C. locuieşte pe strada 22 Decembrie nr. 25/3 şi este vecin cu preşedinta Judecãtoriei din Baia Mare, M.I. Prin Decizia nr. 11.735/79, primãria Baia Mare i-a acordat drept de acces spre casã pe fostul traseu al «pârâului ţiganilor», în suprafaţã de 396 metri pãtraţi. Pentru amenajarea acestui traseu, I.C. a investit o mulţime de bani. La scurt timp dupã, familia lui M.I. a ocupat abuziv o parte din acest teren pe care nu l-a eliberat nici pânã azi. Dupã apariţia <>Legii nr. 18/1991 , I.C. a cerut în proprietate suprafaţa în cauzã. Prin Ordinul prefectului nr. 7.609/1993 lui i s-a atribuit aceastã fâşie, care în schiţa de dezmembrare are nr. 1.358/3/C/I. Pe baza acestui ordin I.C. reuşeşte, dupã nenumãrate demersuri, sã-şi intabuleze suprafaţa.
Se emite o schiţã de dezmembrare falsã
Bulversatã de aceastã situaţie, M.I. obţine în 1995, o altã schiţã de dezmembrare pe acelaşi teren. Schiţa conţine o serie de date false şi a fost întocmitã de inginerul H.Z. În primul rând, la rubrica de «proprietari înainte de dezmembrare» este trecut «statul român», deşi I.C. este proprietar din 1993. Conform schiţei, suprafaţa ocupatã abuziv este trecutã în proprietatea lui I.I. [soţul lui M.I.], pe nr. topo 1.358/3/C/a. Între timp preşedinta Judecãtoriei a fãcut o plângere la prefectul de atunci, D.B., prin care a cerut anularea ordinului de împroprietãrire acordat lui I.C. Prefectul refuzã sã facã acest lucru, îndemnând-o sã solicite instanţei anularea acestuia, ceea ce s-a şi întâmplat. Pe baza schiţei de dezmembrare false, primarul solicitã prefectului sã emitã ordin pentru împroprietãrirea lui M.I. cu suprafaţa aflatã deja în proprietatea lui I.C. Prefectul observã acest lucru şi o informeazã pe M.I. de faptul cã suprafaţa în cauzã este în proprietatea altcuiva şi nu poate emite un alt ordin, decât dupã soluţionarea cauzei de cãtre Curtea de Apel Cluj.
Prefectul îşi reneagã propriile afirmaţii încãlcând legea
Pânã aici lucrurile sunt clare. Din acest moment, însã, intervin o serie de aspecte cel puţin ciudate. Prin sentinţa civilã nr. 18 din 16 ianuarie 1996, Curtea de Apel Cluj respinge acţiunea înaintatã de M.I. şi de familia ei. Ordinul nr. 7.609/1993 primit de I.C. rãmâne valabil. Cu toate acestea la 23 ianuarie 1996, prefectul D.B. emite Ordinul nr. 1.037 prin care şefa şi familia ei devin proprietari pe suprafaţa cu nr. topo 1.358/C/a, conform schiţei false de la OCOT Baia Mare sub nr. 160/95. Se constatã, aşadar, un fapt aberant. Pe aceeaşi suprafaţã sunt doi proprietari diferiţi, ambii cu acte în regulã emise de prefectul D.B. În acest caz e vorba despre fals şi uz de fals. Prefectul D.B. este vinovat, contrazicându-se prin actele emise. El a favorizat-o pe şefa judecãtoriei, acordându-i un ordin de proprietate dupã ce tot el recunoscuse cã nu poate emite un astfel de ordin. D.B. a activat mulţi ani ca magistrat şi ca preşedinte al Tribunalului Maramureş.
M.I. ameninţã în scris
În final, vã supunem atenţiei un document semnat de M.I. prin care I.C. este ameninţat cu închisoarea: «Domnule C. vã pun în vedere sã aveţi grijã de cuvintele pe care le folosiţi la adresa mea, pentru cã orice lucru are o limitã. O singurã datã dacã mã mai insultaţi, fie prin scris, fie verbal, vã voi da în judecatã, cerând condamnarea dvs. pentru insultã şi calomnie, şi vã voi cere şi daune morale pentru prejudiciul cauzat. ATENŢIE deci.». I.C. avusese «tupeul» s-o acuze de falsurile prezentate mai sus. Poliţia municipiului Baia Mare ancheteazã acest caz."
12. La 11 aprilie 1997, cei doi reclamanţi au publicat un articol intitulat "Fostul prefect de Maramureş recunoaşte cã a greşit în cazul şefei Judecãtoriei din Baia Mare". O parte din acest articol este reprodusã mai jos:
"Pe baza unui document ce conţinea informaţii false, M.I. a solicitat şi a obţinut din partea prefectului de atunci, D.B., un ordin de împroprietãrire pe acea suprafaţã. Solicitat sã explice aceastã ilegalitate, acesta ne-a declarat cã e posibil sã fi greşit atunci. «Ordinul poate fi, însã, atacat în justiţie pentru anulare, de cel care se simte lezat. Precizez cã am emis acest ordin pe baza documentaţiei primite de la Primãria Baia Mare. Dacã au existat documente cu informaţii false rãspunderea nu-mi aparţine» - a afirmat D.B. El nu a putut sã ne explice de ce iniţial refuzase oficial eliberarea ordinului, pentru ca apoi sã revinã şi sã o împroprietãreascã pe M.I."
13. La 26 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un ultim articol, intitulat "Parchetul nu are curaj sã o ancheteze penal pe şefa Judecãtoriei din Baia Mare." O parte din acest articol este reprodusã mai jos:
"În numerele noastre anterioare v-am informat cã şefa Judecãtoriei Baia Mare, M.I., a fost reclamatã la Poliţie şi Parchet pentru fals. Ea a ocupat abuziv o suprafaţã de teren ce aparţinea unui vecin. Apoi, pe baza unor documente ce conţineau date false, a obţinut acte de proprietate pe terenul respectiv. În urma anchetei desfãşurate de poliţie s-a propus Parchetului neînceperea urmãririi penale sub aspectul sãvârşirii infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale şi fals intelectual întrucât este vorba despre o servitute privitor la care sunt aplicabile regulile de drept civil. Nu s-a putut reţine nici o faptã de naturã penalã. Adresa este semnatã de prim-procurorul Parchetului de pe lângã Judecãtoria Baia Mare."
B. Procedura penalã împotriva reclamanţilor
14. În aprilie 1997, M.I. a introdus în faţa Judecãtoriei Baia Mare, al cãrei preşedinte era la acel moment, o plângere împotriva reclamanţilor pentru infracţiune de calomnie. Ea a solicitat, de asemenea, despãgubiri pentru prejudiciul moral.
15. La cererea lui M.I., la 29 august 1997, Curtea Supremã de Justiţie a dispus strãmutarea cauzei la Judecãtoria Nãsãud.
16. Prin Sentinţa din 15 decembrie 1997, instanţa l-a condamnat pe primul reclamant pentru infracţiunea de calomnie la o pedeapsã de 10 luni de închisoare şi la pedeapsa accesorie prevãzutã de art. 71 coroborat cu art. 64 din Codul penal, şi anume interzicerea, pe timpul detenţiei, a dreptului la exercitarea profesiei, precum şi a drepturilor pãrinteşti şi a celor electorale. Pentru a stabili cuantumul pedepsei, instanţa a ţinut cont de faptul cã reclamantul se afla în stare de recidivã, fiind condamnat de douã ori înainte.
17. Instanţa a reţinut cã mama lui M.I. dobândise în mod legal dreptul de proprietate asupra terenului litigios. Ea a considerat cã afirmaţiile reclamanţilor privind documentele false, folosirea lor şi influenţa pe care judecãtorul ar fi exercitat-o asupra autoritãţilor locale sunt foarte grave şi fuseserã fãcute în special într-o manierã defãimãtoare, fãrã a avea o bazã concretã. În opinia instanţei, caracterul calomnios al afirmaţiilor era dovedit de ordonanţa de neîncepere a urmãririi penale, emisã de parchet în favoarea lui M.I., care demonstra caracterul mincinos al acuzaţiilor de fals şi uz de fals.
Instanţa l-a condamnat şi pe cel de-al doilea reclamant pentru infracţiunea de calomnie la plata unei amenzi de 500.000 lei (ROL), adicã echivalentul a 62 euro (EUR), cu suspendare.
În sfârşit, instanţa i-a condamnat pe cei doi reclamanţi, în solidar cu ziarul, la plata cãtre M.I. a 30 milioane ROL, adicã echivalentul a 1.582,42 euro la momentul plãţii, cu titlu de despãgubiri morale.
18. Reclamanţii şi M.I. au declarat apel împotriva acestei sentinţe în faţa Tribunalului Bistriţa-Nãsãud.
În şedinţa din 27 martie 1998, reclamanţii au solicitat achitarea lor şi depunerea (vãrsarea) la dosar a mai multor documente cu scopul dovedirii adevãrului afirmaţiilor lor: în special cele douã decizii ale prefectului atribuind acelaşi teren la douã persoane diferite şi cele douã schiţe de dezmembrare a terenului, în baza cãrora fuseserã emise cele douã decizii, cele douã refuzuri ale prefectului de atribuire a terenului lui M.I., Decizia din 16 ianuarie 1996 a Curţii de Apel Cluj de validare a titlului de proprietate al lui I.C., cererea fãcutã de primãrie în favoarea lui M.I., extrase din registrele funciare şi ordonanţa de neîncepere a urmãririi penale a parchetului, cu privire la pretinsul fals comis de cãtre judecãtor. Ei au adãugat cã M.I. refuzase publicarea în ziar a unei replici la articolul lor. Procurorul şi M.I. au cerut condamnarea, pe motiv cã nu fãcuserã proba veritãţii afirmaţiilor lor.
19. Prin Decizia din 3 aprilie 1998 Tribunalul Bistriţa-Nã sãud a respins apelurile şi a menţinut sentinţa judecãtoriei. El a subliniat cã, în conformitate cu art. 207 din Codul penal, pentru ca o afirmaţie sã nu fie consideratã calomnioasã, aceasta trebuie sã îndeplineascã douã condiţii: sã se facã dovada veritãţii afirmaţiilor şi sã vizeze apãrarea unui interes legitim. Ca atare, tribunalul a apreciat cã o afirmaţie poate fi consideratã drept calomnioasã dacã este destinatã sã producã un rãu cuiva sau este fãcutã din dorinţa de rãzbunare, chiar dacã faptele la care s-a fãcut referire sunt reale. Tribunalul a concluzionat cã în speţã articolele incriminate nu au prezentat adevãrul şi cã este evident faptul cã reclamanţii nu au acţionat cu bunã-credinţã sau cu grijã pentru protejarea anumitor valori morale ale societãţii, ci cã, dimpotrivã, au avut intenţia de a aduce atingere reputaţiei lui M.I.
20. La 20 august 1998, primul reclamant a fost închis. În raportul de anchetã socialã efectuat la 26 august 1998 la domiciliul sãu, direcţia judeţeanã pentru protecţia drepturilor copilului a menţionat cã reclamantul locuia cu concubina sa şi cu doi dintre copiii lor din relaţiile anterioare şi cã, la 24 august 1998, se nãscuse un al treilea copil.
Prin Decizia din 22 septembrie 1998 Tribunalul Maramureş a admis, pentru motive familiale, legate în special de cei trei copii care se aflau în grija sa, cererea primului reclamant de suspendare a executãrii pedepsei. El a fost pus în libertate la 5 octombrie 1998.
La 14 ianuarie 1999, Judecãtoria Baia Mare a respins o nouã cerere a reclamantului de suspendare a executãrii pedepsei. El nu a fost reîncarcerat ca urmare a acestei hotãrâri.
La 15 ianuarie 1999, reclamantul a început o grevã a foamei şi a fost spitalizat datoritã stãrii sale de sãnãtate. Acesta suferea, de asemenea, de tuberculozã.
La 19 ianuarie 1999, el a solicitat Preşedintelui graţierea, care i-a fost acordatã prin Decretul nr. 52 din 2 februarie 1999.
La 31 mai 2002, ziarul a plãtit, în locul reclamanţilor, despãgubirile acordate lui M.I. Cel de-al doilea reclamant a rambursat ulterior aceastã sumã, prin deduceri lunare din salariu.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
21. A. Codul penal român
Articolul 64
"Pedeapsa complimentarã a interzicerii unor drepturi constã în interzicerea unuia sau unora dintre umãtoarele drepturi:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autoritãţile publice sau în funcţii elective publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autoritãţii de stat;
c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru sãvârşirea infracţiunii;
d) drepturile pãrinteşti;
e) dreptul de a fi tutore sau curator.
Interzicerea drepturilor prevãzute la lit. b) nu se poate pronunţa decât pe lângã interzicerea drepturilor prevãzute la lit. a), afarã de cazul când legea dispune altfel."
Articolul 71
"Pedeapsa accesorie constã în interzicerea tuturor drepturilor prevãzute în art. 64.
Condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arãtate în alineatul precedent din momentul în care hotãrârea de condamnare a rãmas definitivã şi pânã la terminarea executãrii pedepsei, pânã la graţierea totalã sau a restului de pedeapsã [...]."
Articolul 206
"Afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate privitoare la o persoanã, care, dacã ar fi adevãratã, ar expune acea persoanã la o sancţiune penalã, administrativã sau disciplinarã, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 1 an sau cu amendã.
Acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate.
Împãcarea pãrţilor înlãturã rãspunderea penalã."
Articolul 207
"Proba veritãţii celor afirmate sau imputate este admisibilã, dacã afirmarea sau imputarea a fost sãvârşitã pentru apãrarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a fãcut proba veritãţii nu constituie infracţiunea de insultã sau calomnie."
22. B. <>Decizia nr. 184/2001 din 14 iunie 2001 a Curţii Constituţionale române privind art. 64 şi 71 din Codul penal
"În ceea ce priveşte instituirea pedepselor aplicabile şi a condiţiilor de aplicare şi executare ale acestora, fie ele pedepse principale, complementare sau accesorii, Curtea constatã cã acestea constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Faptul cã prin lege s-a prevãzut cã o persoanã condamnatã la o pedeapsã privativã de libertate este totodatã condamnatã şi la interzicerea drepturilor limitativ prevãzute în art. 64 din Codul penal, pânã la executarea în întregime a pedepsei principale sau pânã la considerarea acesteia ca executatã, reprezintã o opţiune de politicã penalã a legiuitorului, care a considerat cã pe timpul cât este privat de libertate condamnatul este nedemn sã exercite drepturile prevãzute la art. 64 din Codul penal. Prin aceasta nu se aduce atingere nici unei dispoziţii şi nici unui principiu al Constituţiei."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 10 din Convenţie
23. Reclamanţii considerã cã aceastã condamnare constituie o ingerinţã nejustificatã în dreptul lor la libera exprimare. Ei invocã art. 10, conform cãruia:
"1. Orice persoanã are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fãrã amestecul autoritãţilor publice şi fãrã a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedicã statele sã supunã societãţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertãţi ce comportã îndatoriri şi responsabilitãţi poate fi supusã unor formalitãţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevãzute de lege, care constituie mãsuri necesare, într-o societate democraticã, pentru securitatea naţionalã, integrarea teritorialã sau siguranţa publicã, apãrarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sãnãtãţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecãtoreşti."
A. Argumentele pãrţilor
1. Reclamanţii
24. Reclamanţii considerã cã ingerinţa în libertatea lor de exprimare nu este necesarã într-o societate democraticã.
Ei aratã cã articolele nu se refereau la viaţa privatã a lui M.I., ci la acţiunile şi demersurile acesteia, considerate ilegale, pe lângã cele mai înalte autoritãţi judeţene, în scopul de a le convinge sã îi constituie dreptul de proprietate asupra unui teren care aparţinea deja unei alte persoane. Ei considerã aşadar cã era datoria lor sã semnaleze opiniei publice ilegalitãţile comise, mai ales de cãtre cei care au obligaţia de a face ca legea sã fie respectatã.
25. Reclamanţii susţin cã afirmaţiile lor aveau o bazã factualã, şi anume acordarea terenului litigios lui M.I. prin Decizia prefectului din 23 ianuarie 1996, deşi în 1995 prefectul refuzase alte douã cereri similare. În plus, valabilitatea titlului de proprietate al lui I.C. fusese confirmatã prin Decizia din 16 ianuarie 1996 a Curţii de Apel Cluj. Ei aratã de asemenea cã proiectul de divizare a terenului pe baza cãruia prefectul atribuise teren lui M.I. cuprindea douã erori esenţiale, fapt recunoscut de prefect şi Guvern, şi ei considerã cã aceste erori se datorau influenţei lui M.I.
26. Ei aratã cã buna lor credinţã a fost doveditã de faptul cã au încercat sã prezinte punctul de vedere al lui M.I., dar ea a refuzat sã le vorbeascã. În plus, ei au luat legãtura cu prefectul şi au publicat explicaţiile acestuia.
27. În ultimul rând, reclamanţii subliniazã cã despãgubirea acordatã lui M.I. era disproporţionatã în raport cu prejudiciul moral suferit şi cu veniturile reduse pe care aceştia le aveau ca jurnalişti. În ceea ce priveşte pedeapsa închisorii şi pedepsele accesorii impuse primului reclamant, acesta din urmã considerã cã au fost disproporţionate.
2. Guvernul
28. Guvernul admite cã a existat o ingerinţã în drepturile reclamanţilor la libera exprimare, dar considerã cã ingerinţa rãspunde exigenţelor paragrafului 2 al art. 10 din Convenţie. El susţine cã jurnaliştii au fost condamnaţi pentru maniera în care au prezentat un litigiu de drept privat între preşedinta Judecãtoriei Baia Mare şi un terţ, care era departe de a privi o dezbatere de interes general.
29. Guvernul susţine în plus cã reclamanţii i-au atribuit lui M.I. fapte ilegale foarte grave, de exemplu uzul de fals, fãrã a le fi dovedit şi fãrã ca acestea sã aibã o bazã factualã. El aratã cã proiectul de divizare a terenului, pe baza cãruia M.I. ceruse prefectului eliberarea titlului de proprietate, constituia o simplã propunere de dezmembrare a proprietãţii de stat, pe care prefectul o acceptase. În consecinţã, deşi au existat erori în procesul de atribuire a terenului, ceea ce Guvernul admite, el considerã cã M.I. nu a încãlcat legea prin obţinerea titlului de proprietate întemeiat pe noul proiect de dezmembrare.
30. Guvernul susţine şi cã publicarea articolelor incriminate constituia o încãlcare a eticii jurnalistice, deoarece reclamanţii nu erau de bunã-credinţã. Guvernul este de pãrere cã reclamanţii şi-au dovedit subiectivitatea plasându-se exclusiv din punctul de vedere al uneia dintre pãrţile litigiului, fãrã a prezenta poziţia celeilalte.
31. El concluzioneazã cã în absenţa bunei-credinţe şi a bazei faptice în acuzaţiile lor, condamnarea ziariştilor era necesarã pentru protecţia reputaţiei lui M.I. şi, în concluzie, cuantumul indemnizaţiei pentru prejudiciul moral era justificat prin gravitatea atingerii aduse reputaţiei lui M.I.
32. În ceea ce priveşte primul reclamant, Guvernul susţine cã pedeapsa de 10 luni închisoare a fost impusã doar datoritã faptului cã reclamantul se gãsea în stare de recidivã, deoarece, în aceste condiţii, legea permite o agravare a pedepsei.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale
33. Curtea aminteşte cã, conform unei jurisprudenţe bine stabilite, presa joacã un rol esenţial într-o societate democraticã: dacã ea nu trebuie sã întreacã anumite limite, care ţin de protecţia reputaţiei şi drepturilor celorlalţi, îi incumbã însã obligaţia de a comunica, cu respectarea îndatoririlor şi responsabilitãţilor celorlalţi, informaţii şi idei cu privire la toate problemele de interes general, mai ales cele care privesc funcţionarea puterii judiciare (De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, hotãrâre din 24 februarie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-I, pp. 233-234, paragraful 37).
34. Dacã statele contractante se bucurã de o anume marjã de apreciere pentru a judeca asupra necesitãţii unei ingerinţe în materie, o asemenea marjã este dublatã de un control european care poartã atât asupra legii, cât şi asupra deciziilor care o aplicã (Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 2), hotãrâre din 26 noiembrie 1991, seria A nr. 217, p. 29, paragraful 50).
35. În exercitarea controlului sãu Curtea trebuie sã analizeze ingerinţa litigioasã în lumina tuturor circumstanţelor speţei, inclusiv valoarea afirmaţiilor reclamantului şi contextul în care acestea au fost fãcute, pentru a determina dacã ingerinţa era întemeiatã pe "o nevoie specialã imperioasã", "proporţionalã cu scopul legitim urmãrit", şi dacã motivele invocate de autoritãţile naţionale pentru a o justifica apar drept "pertinente şi suficiente" (Sunday Times, citat mai sus, paragraful 50, şi Nikula împotriva Finlandei nr. 31.611/96, paragraful 44, CEDO 2002-II).
36. Natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt, de asemenea, elemente care trebuie luate în considerare atunci când se apreciazã proporţionalitatea ingerinţei (Perna împotriva Italiei [GC] nr. 48.898/99, paragraful 39, CEDO 2003-V).
2. Aplicarea la speţã a principiilor menţionate
37. Nu se poate contesta faptul cã respectiva condamnare a reprezentat o "ingerinţã a unei autoritãţi publice" în dreptul reclamanţilor la libera exprimare, cã aceasta era "prevãzutã de lege" şi cã urmãrea un scop legitim, "protecţia reputaţiei (...) altuia". Rãmâne de stabilit dacã ingerinţa era "necesarã într-o societate democraticã".
38. Curtea relevã cã articolele incriminate purtau asupra unor teme de interes general şi, în mod special, de actualitate pentru societatea româneascã, şi anume procesul de restituire a terenurilor şi presupusa corupţie a înalţilor funcţionari din administraţie. Dacã se poate considera adesea cã este necesar ca magistraţii sã fie protejaţi de atacuri grave şi nefundamentate, este de asemenea adevãrat cã atitudinea lor, chiar şi în afara tribunalelor şi mai ales când se folosesc de calitatea lor de magistraţi, poate constitui o preocupare legitimã a presei şi contribuie la dezbaterea asupra funcţionãrii justiţiei şi moralitãţii celor care sunt garanţii justiţiei. Aşadar, Curtea trebuie sã dovedeascã cea mai mare prudenţã atunci când, precum în cauza de faţã, mãsurile luate sau sancţiunile aplicate de autoritatea naţionalã sunt de naturã sã descurajeze presa sã participe la discutarea problemelor de interes general legitim (Bladet Tromso şi Stenss împotriva Norvegiei [GC] nr. 21.980/93, paragraful 64, CEDO 1999-III.
39. Desigur, afirmaţiile reclamanţilor erau grave în mãsura în care acuzau judecãtorul cã ar fi comis ilegalitãţi, dar Curtea remarcã faptul cã acestea aveau o bazã fapticã (a contrario, Barfod c. Danemark, hotãrâre din 22 februarie 1989, seria A nr. 149, paragraful 35; Perna, mai sus-citatã, paragraful 47). Curtea aratã cã nimic nu dovedeşte cã faptele descrise erau în totalitate false şi contribuiau la desfãşurarea unei campanii de defãimare împotriva judecãtorului în cauzã. Ea observã, de asemenea, cã articolele incriminate nu purtau asupra vieţii private a lui M.I., ci asupra comportamentelor şi atitudinilor care implicau calitatea sa de magistrat (mutatis mutandis, Dalban împotriva României [GC] nr. 28.114/95, paragraful 50, CEDO 1999-VI).
Dupã cum rezultã din articolele litigioase şi din documentele depuse de reclamanţi la dosar în faţa tribunalului, administraţia localã a comis o greşealã gravã, recunoscutã de cãtre prefect, în procesul de restituire a terenurilor. Altfel, prin Decizia din 23 ianuarie 1996 prefectul îi acordase lui M.I. un titlu de proprietate asupra unui teren litigios, cu toate cã, cu şapte zile înainte, valabilitatea titlului de proprietate a lui I.C. asupra aceluiaşi teren fusese confirmatã prin decizia Curţii de Apel Cluj.
40. Curtea remarcã, de asemenea, cã tribunalul nu a examinat probele prezentate de reclamanţi în şedinţa din 27 martie 1998, dar a confirmat decizia judecãtoriei care considerase cã neînceperea urmãririi penale dispusã de parchet împotriva lui M.I. era suficientã pentru a stabili cã informaţiile conţinute în articole erau false.
41. Ţinând cont de faptul cã reclamanţii au încercat sã o contacteze pe M.I. şi cã apoi i-au luat interviu prefectului şi au prezentat poziţia acestuia, Curtea considerã cã nu existã motive de a se îndoi de buna lor credinţã.
42. În ceea ce priveşte pedepsele pronunţate, Curtea observã cã erau deosebit de severe. Primul reclamant a fost condamnat la 10 luni închisoare, din care a efectuat 45 de zile, în timp ce cel de-al doilea reclamant a fost condamnat la plata unei amenzi penale, cu suspendare. Ambii au fost condamnaţi sã îi plãteascã lui M.I. o despãgubire în cuantum de 30 milioane lei cu titlu de daune morale, ceea ce echivaleazã cu 1.582,42 euro la momentul plãţii sau echivalentul a de douãsprezece ori salariul lunar mediu.
43. Curtea considerã deci cã aceastã condamnare a reclamanţilor era disproporţionatã faţã de scopul legitim urmãrit şi cã autoritãţile naţionale nu au oferit motive pertinente şi suficiente pentru a o justifica.
Aşadar, art. 10 a fost încãlcat.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 8 din Convenţie
44. Primul reclamant afirmã cã interzicerea drepturilor sale pãrinteşti a adus atingere dreptului sãu la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8 din Convenţie, conform cãruia:
"1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie.
2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi dacã constituie o mãsurã care, într-o societate democraticã, este necesarã pentru securitatea naţionalã, siguranţa publicã, bunãstarea economicã a ţãrii, apãrarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sãnãtãţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertãţilor altora."
El susţine cã interdicţia totalã şi absolutã de a-şi exercita drepturile pãrinteşti în timpul detenţiei şi pânã la obţinerea graţierii, adicã inclusiv în perioada în care a fost eliberat provizoriu pentru motive familiale şi medicale, constituie o ingerinţã gravã în dreptul sãu la respectarea vieţii familiale, care nu este justificatã de luarea în considerare a interesului copiilor.
45. Guvernul aratã cã interzicerea drepturilor pãrinteşti, ca pedeapsã accesorie, se aplicã în mod automat din momentul în care o privare de libertate a fost pronunţatã. El subliniazã cã detenţia creeazã, în mod inevitabil, restricţii în exerciţiul normal al vieţii familiale şi cã în plus, în timpul detenţiei, condamnatul nu mai are autoritate moralã pentru a-şi exercita drepturile pãrinteşti.
46. Curtea remarcã, în primul rând, cã interzicerea drepturilor pãrinteşti primului reclamant constituie o ingerinţã în dreptul sãu la respectarea vieţii sale familiale.
Curtea aratã cã în speţã nu s-a contestat faptul cã interzicerea era întemeiatã pe art. 64 şi 71 din Codul penal şi cã, în consecinţã, era prevãzutã de lege, în sensul primului paragraf din art. 8. Rãmâne de examinat dacã ingerinţa urmãrea un scop legitim. Cu privire la acest aspect Curtea reţine cã, în opinia Guvernului, ingerinţa viza apãrarea securitãţii, moralitãţii şi educaţiei minorilor.
47. Curtea reaminteşte cã, în cauzele de acest fel, examinarea elementelor care servesc cel mai bine intereselor copilului este întotdeauna de o importanţã fundamentalã (Johansen împotriva Norvegiei, hotãrârea din 7 august 1996, Culegerea 1996-III, paragraful 64), cã interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial şi cã doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoanã sã fie privatã de drepturile sale pãrinteşti în interesul superior al copilului (Hotãrârea Gnahore împotriva Franţei nr. 40.031/98, paragraful 59, CEDO 2000-IX, şi Johansen, anterior citatã, paragraful 78).
48. Curtea constatã cã infracţiunea care a determinat condamnarea reclamantului era absolut independentã de aspectele legate de autoritatea pãrinteascã şi cã niciodatã nu i s-a reproşat reclamantului absenţa îngrijirii copiilor sau rele tratamente aplicate lor.
Curtea observã cã, în dreptul român, interzicerea exercitãrii drepturilor pãrinteşti se aplicã în mod automat şi absolut, cu titlu de pedeapsã accesorie, oricãrei persoane care executã o pedeapsã cu închisoarea, în absenţa oricãrui control exercitat de cãtre instanţele judecãtoreşti şi fãrã a lua în considerare tipul infracţiunii sau interesul minorilor. Ca atare, ea constituie mai mult o sancţiune moralã având drept scop pedepsirea condamnatului şi nu o mãsurã de protecţie a copilului.
49. În aceste circumstanţe, Curtea considerã cã nu s-a demonstrat cã retragerea absolutã şi prin efectul legii a drepturilor pãrinteşti ale primului reclamant corespundea unei necesitãţi primordiale privind interesele copilului şi cã, în consecinţã, urmãrea un scop legitim, anume protecţia sãnãtãţii, moralei sau a educaţiei minorilor.
În consecinţã, art. 8 din Convenţie a fost încãlcat în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant.
III. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenţie
50. Primul reclamant afirmã cã nu avea la dispoziţie un recurs eficient în dreptul intern pentru a contesta interzicerea drepturilor pãrinteşti. Invocã în acest sens art. 13 din Convenţie, conform cãruia:
"Orice persoanã, ale cãrei drepturi şi libertãţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încãlcate, are dreptul sã se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
51. Guvernul susţine cã reclamantul ar fi putut sã ridice în faţa tribunalului o excepţie de neconstituţionalitate a art. 71 din Codul penal şi sã solicite examinarea acestui aspect de cãtre Curtea Constituţionalã.
52. Curtea reaminteşte cã art. 13 din Convenţie impune un recurs pentru capetele de cerere considerate ca putând fi susţinute în sensul Convenţiei (Hotãrârea Boyle şi Rice împotriva Marii Britanii din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, paragraful 152). Acest recurs trebuie sã fie eficient şi trebuie sã permitã instanţei interne competente sã examineze fondul cererii şi sã dispunã o reparaţie adecvatã (Hotãrârea Klass ş.a. împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, paragraful 64).
53. În speţã, este neîndoielnic cã cererea reclamantului întemeiatã pe art. 8 din Convenţie poate fi susţinutã, de vreme de Curtea a considerat cã retragerea drepturilor pãrinteşti este analizatã drept o ingerinţã în exercitarea dreptului reclamantului la viaţa de familie. Curtea va analiza în continuare dacã recursul în faţa Curţii Constituţionale era eficient în practicã, la fel ca şi în drept, şi permitea instanţei interne competente sã examineze acest capãt de cerere şi sã dispunã o reparaţie adecvatã.
54. Curtea subliniazã cã în dreptul român retragerea autoritãţii pãrinteşti este un efect al legii şi se aplicã automat cu titlu de pedeapsã accesorie pedepsei cu închisoarea. În ceea ce priveşte susţinerea Guvernului cã reclamanţii ar fi putut sã ridice excepţia de neconstituţionalitate a art. 64 şi 71 din Codul penal şi sã solicite examinarea acesteia de cãtre Curtea Constituţionalã, Curtea reitereazã concluzia din decizia de admisibilitate conform cãreia acest recurs nu era accesibil pentru cã nu adresa direct Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate (mutatis mutandis, Decizia Pantea împotriva României din 6 martie 2001 nr. 33.343/1996).
55. Curtea constatã cã oricum Curtea Constituţionalã se pronunţase prin Decizia din 14 iunie 2001 (vezi paragraful 22 de mai sus) asupra constituţionalitãţii acestui articol, considerându-l conform Constituţiei; aceasta a considerat cã aplicarea pedepselor accesorii, chiar dacã se face automat, ţine de politica penalã a legiuitorului.
56. Faţã de cele de mai sus, Curtea considerã cã posibilitatea reclamantului de a ridica excepţia de neconstituţionalitate a art. 64 şi 71 din Codul penal şi de a solicita examinarea acesteia de cãtre Curtea Constituţionalã nu constituia un recurs efectiv care sã ofere o reparaţie adecvatã pentru cererea întemeiatã pe art. 8 din Convenţie.
În consecinţã, art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenţie a fost încãlcat în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
57. Conform art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciul
58. Primul reclamant solicitã 50.000 euro pentru prejudiciul moral ca urmare a condamnãrii penale la 10 luni de închisoare, din care a executat 45 de zile, precum şi a retragerii drepturilor sale pãrinteşti şi agravãrii stãrii de sãnãtate.
Cel de-al doilea reclamant solicitã 1.582,42 euro pentru despãgubirile civile acordate lui M.I., sumã pe care a plãtit-o ziarului, care o achitase cu titlu provizoriu în locul lor. Reclamantul susţine cã a plãtit, de asemenea, partea primului reclamant pentru cã acesta nu dispunea de resurse suficiente.
Solicitã totodatã 5.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnãrii penale şi înscrierii acesteia în cazierul judiciar.
59. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
60. Curtea constatã cã existã o legãturã de cauzalitate între încãlcarea art. 10 şi obligaţia reclamanţilor de a plãti solidar suma de 1.582,42 euro pentru prejudiciul suferit de cãtre judecãtorul M.I.
În consecinţã, Curtea dispune acordarea acestei sume (1.582,42 euro) cãtre cel de-al doilea reclamant, care a achitat-o efectiv.
61. În ceea ce priveşte daunele morale, Curtea considerã cã reclamanţii au suferit un prejudiciu moral indiscutabil ca urmare a condamnãrii lor penale. Curtea reţine cã primul reclamant a fost condamnat la o pedeapsã de 10 luni de închisoare, din care a efectuat 45 de zile, iar al doilea reclamant a fost condamnat la amendã penalã cu suspendare. La aceasta se adaugã, pentru primul reclamant, retragerea drepturilor pãrinteşti faţã de copiii sãi.
62. Având în vedere circumstanţele cauzei şi, pronunţându-se în echitate, aşa cum prevede art. 41, pentru repararea prejudiciului moral Curtea acordã suma de 5.000 euro primului reclamant şi de 1.000 euro celui de-al doilea.
B. Cheltuieli de judecatã
63. Primul reclamant solicitã acordarea unei sume de 670 euro pentru cheltuielile din cadrul procedurilor interne, detaliate dupã cum urmeazã:
a) 130 euro pentru cheltuielile de transport angajate pentru a participa la şedinţele de judecatã;
b) 450 euro pentru cheltuielile suportate în timpul detenţiei şi al grevei foamei în scopul achiziţionãrii de medicamente, hranã şi pentru vizitele din partea soţiei;
c) 80 euro pentru cheltuieli diverse (multiplicarea documentelor, telefon etc.).
Cel de-al doilea reclamant solicitã acordarea sumei de 210 euro pentru cheltuielile suportate în timpul procedurilor interne, pentru cheltuieli de transport (130 euro) şi cheltuieli diverse (80 euro).
Reclamanţii solicitã acordarea unei sume de 9.771,78 euro pentru onorariile avocatului în cadrul procedurii în faţa Curţii. Ca document justificativ, reclamanţii depun copia convenţiei de asistenţã judiciarã, semnatã la 17 octombrie 2003 cu avocatul acestora, precum şi decontul pentru 99 de ore de muncã şi tarifele pe orã percepute de acesta. Avocatul s-a angajat, de asemenea, sã nu cearã achitarea onorariului sãu pânã în momentul în care reclamanţii nu au resurse financiare suficiente.
64. Guvernul nu a formulat observaţii în legãturã cu acest aspect.
65. Curtea constatã cã reclamanţii nu au justificat sub nici o formã cheltuielile suportate în cadrul procedurilor interne. În consecinţã, hotãrãşte sã nu acorde nici o sumã cu acest titlu.
66. În ceea ce priveşte cheltuielile pentru procedura în faţa Curţii, aceasta trebuie sã stabileascã dacã au fost cu adevãrat suportate, cã acestea au fost necesare şi cã au o valoare rezonabilã (Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei [GC] nr. 23.118/93, paragraful 62, CEDO 1999-VIII).
În ceea ce priveşte faptul cã reclamanţii nu au achitat încã onorariile datorate avocatei, Curtea aminteşte cã acordarea de despãgubiri pentru onorarii nu trebuie sã se limiteze doar la sumele achitate deja de reclamanţi avocaţilor lor, întrucât, dupã cum Curtea a stabilit anterior, o asemenea interpretare ar constitui un element de descurajare pentru mulţi avocaţi sã reprezinte în faţa Curţii reclamanţi cu mijloace financiare reduse (Hotãrârea Zdanoka împotriva Letoniei nr. 572.788/00, paragraful 123, din 17 iunie 2004). Curtea a acordat întotdeauna sume cu titlu de cheltuieli de judecatã în cazurile în care onorariile, în totalitate sau parţial, rãmãseserã neachitate de reclamanţi (Hotãrârea Kamasinski împotriva Austriei din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, paragraful 115; Iatridis împotriva Greciei Grece [GC] (satisfacţie echitabilã) nr. 31.107/96, paragraful 55, CEDO 2000-XI).
67. În cauzã, deşi convenţia de asistenţã a fost încheiatã dupã decizia de admisibilitate, nimic nu conduce la concluzia cã aceasta ar fi simulatã.
Cu toate acestea, Curtea considerã cã suma totalã solicitatã de reclamanţi cu titlu de cheltuieli pentru onorariile avocatei este oarecum excesivã.
În aceste condiţii şi având în vedere elementele pe care le are la dispoziţie, precum şi jurisprudenţa în materie, Curtea, statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, apreciazã rezonabil sã acorde în solidar reclamanţilor suma de 4.000 euro pentru procedura în faţa Curţii.
C. Penalitãţi de întârziere
68. Curtea hotãrãşte sã aplice majorãri de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.
PENTRU MOTIVELE DE MAI SUS,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. hotãrãşte cã art. 10 din Convenţie a fost încãlcat;
2. hotãrãşte cã art. 8 din Convenţie a fost încãlcat în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant;
3. hotãrãşte cã art. 13 din Convenţie a fost încãlcat în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant;
4. hotãrãşte:
a) cã statul pârât trebuie sã acorde reclamanţilor, în 3 luni de la rãmânerea definitivã a hotãrârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, sumele de mai jos:
(i) 1.582,42 euro (o mie cinci sute optzeci şi doi euro şi patruzeci şi doi cenţi) celui de-al doilea reclamant pentru prejudiciul material;
(ii) 5.000 euro (cinci mii euro) primului reclamant pentru prejudiciul moral;
(iii) 1.000 euro (o mie euro) celui de-al doilea reclamant pentru prejudiciul moral;
(iv) 4.000 (patru mii euro) în solidar celor doi reclamanţi cu titlu de cheltuieli de judecatã;
b) cã aceste sume sunt convertibile în lei la rata de schimb aplicabilã la data efectuãrii plãţii;
c) cã, de la data expirãrii termenului menţionat şi pânã la efectuarea plãţii, la aceste sume se va aplica o dobândã simplã echivalentã cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, aplicabilã pentru acea perioadã, majoratã cu trei puncte procentuale;
5. respinge restul cererii de reparaţie echitabilã.
Redactatã în limba francezã şi comunicatã în scris la 28 septembrie 2004, conform art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
J.-P. COSTA,
preşedinte
Sally Dolle,
grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
